Obligaţie de a face. Decizia nr. 1491/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1491/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 17629/3/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1870/2015)
DECIZIE Nr. 1491/2015
Ședința publică de la 25 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D. B.
Judecător M. P.
Judecător D. G. E.
Grefier R. N. C.
Pe rol, se află judecarea recursului declarat de recurentul-reclamant C. P. G. împotriva sentinței civile nr.6586 din data de 05.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC H. S._, cauza având ca obiect: contestație decizie de concediere.
La apelul nominal efectuat în ședința publică, au răspuns recurentul-reclamant C. P. G., prin avocat R. M., cu împuternicirea avocațială la dosar, fila 40, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2014, și intimata-pârâtă SC H. S._, prin avocat, Gil V. cu împuternicire avocațială la dosar fila 25, emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/20.04.2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se prezintă referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că dosarul se află la al II-lea termen de judecată, la termenul anterior cauza fiind amânată pentru ca recurentul-reclamant să ia cunoștință de cuprinsul întâmpinării formulate de intimata-pârâtă, după care:
Nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurentul-reclamant C. P. G., prin avocat, având cuvântul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, solicitând a se avea în vedere faptul că instanța de recurs, la momentul la care a casat hotărârea, nu s-a pronunțat pe natura juridică a actelor care au fost înmânate contestatorului, primul act înmânat reprezentând doar o notificare a concedierii și nu o decizie de concediere. Arată că instanța de fond, în al doilea ciclu procesual, nu i-a încuviințat probele administrate și, pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului pentru motivele învederate în cererea de recurs, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimata-pârâtă SC H. S._, prin avocat, având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat, precizând că instanța de casare s-a pronunțat asupra naturii juridice a deciziei nr.121/01.02.2011, precizând că aceasta a arătat în cuprinsul considerentelor faptul că adresa trimisă de pârâtă produce efecte juridice, sens în care a și dispus ca instanța să se pronunțe și pe acel capăt de cerere.
Cu privire la susținerile recurentului referitoare la faptul că i s-a încălcat dreptul la apărare, arată că la termenul din data de 13.03.2014 Tribunalul București a pus în discuție prescripția dreptului material la acțiune și, având cuvântul pe probe, recurentul a solicitat instanței proba cu martori, neconformându-se dispozițiilor instanței de a depune adresele martorilor în termen de 5 zile, iar în data de 22.05.2014 a fost decăzut din dreptul de a mai administra această probă. Pentru cele învederate, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, cu cheltuieli pe cale separată.
Curtea, în raport de prevederile art. 150 din Codul de procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6586/05.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. P. G. în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S. B 92 S.R.L; a fost admisă excepția prescrierii dreptului de a contesta decizia nr.121/1.02.2011 emisă de intimată și, în consecință, a fost respinsă contestația formulată împotriva acesteia; a fost respinsă excepția prescripției dreptului de a contesta decizia nr.12/23.03.2011; s-a constatat nulitatea deciziei nr.12/23.03.2011 emisă de intimată; au fost respinse cererile având ca obiect obligarea intimatei la reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii, la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, calculate începând cu data concedierii și până la reintegrare, precum și la plata compensației egală cu un salariu lunar, ca neîntemeiate; a fost obligata intimata la plata către contestator a sumei de 1100 lei reprezentând restul drepturilor salariale cuvenite pentru luna februarie 2011, la plata drepturilor salariale pentru munca prestată în ziua de 1.12.2010, precum și să compenseze în bani concediul de odihnă aferent anului 2011; s-au respins cererile părților având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.
În considerente instanța a reținut că între părți au existat raporturi de muncă începând cu data de 10.09.2010, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM București cu nr.8856/28.09.2010 (filele 8 - 9), reclamantul ocupând postul de inginer construcții.
La data de 1.02.2011 intimata a emis un înscris, pe care l-a înregistrat cu nr.121 (fila 31), prin care l-a înștiințat pe contestator despre faptul că, începând cu data de 1.02.2011, societatea își restrânge activitatea, desființează postul deținut de acesta și îi acordă un preaviz de 20 de zile lucrătoare, la expirarea căruia, începând cu data de 1.03.2011, va înceta contractul de muncă.
Ulterior, cu adresa nr.279/2.03.2011 (fila 41), intimata l-a convocat pe reclamant, pentru data de 8.02.2011, la orele 9,00, la compartimentul personal al societății, în vederea cercetării faptei din data de 25.02.2011, când acesta ar fi dispus în mod abuziv executarea unei curse cu microbuzul societății.
În ziua de 08.03.2011 comisia desemnată să efectueze cercetarea disciplinară a reclamantului a constatat absența acestuia, astfel cum s-a consemnat în procesul verbal întocmit la acea dată (filele 36 - 37).
Prin decizia nr.012/23.03.2011 (fila 24), intimata l-a concediat pe reclamant, în baza art.61 lit. a din Codul muncii, începând cu data de 24.03.2011, reținând că salariatul se face vinovat de săvârșirea abaterii constând în efectuarea unei curse neautorizate cu autobuzul societății, la dispoziția acestuia, precum și că a lipsit nemotivat de la cercetarea disciplinară.
Ambele acte emise de intimată, și anume adresa nr.121/1.02.2011 și decizia nr.012/23.03.2011, prin care s-a făcut cunoscută salariatului intenția angajatorului de a înceta raporturile de muncă, au fost contestate însă, cum ambele decizii au avut ca obiect concedierea salariatului, pentru a analiza temeinicia măsurilor dispuse de angajator este necesar a se stabili natura juridică a fiecărui act ce a fost comunicat reclamantului, respectiv care dintre acestea a avut ca efect încetarea raporturilor juridice dintre părțile litigiului.
Întrucât primul act comunicat salariatului a fost cel înregistrat cu nr.121/1.02.2011 și din conținutul acestuia rezultă intenția intimatei de a desființa postul reclamantului, cu consecința încetării contractului individual de muncă, chiar dacă înscrisul nu a fost intitulat decizie, instanța a apreciat că, ajungând la cunoștința contestatorului, de la acea dată acesta a produs efectul menționat în cuprinsul său, operând încetarea raporturilor de muncă. Înscrisul, conceput ca o adresă, nu poate fi calificat după forma pe care acesta a îmbrăcat-o, ci după conținutul său. De vreme ce angajatorul a exprimat clar intenția desființării postului reclamantului și data încetării raporturilor de muncă și nu a făcut cunoscut salariatului faptul că va emite și că va comunica ulterior o decizie de concediere, iar o asemenea comunicare nu a avut loc, salariatul nu putea califica actul pe care l-a primit de la angajator decât ca o decizie de concediere, pe care a înțeles să o conteste.
Potrivit art.77 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului, iar art.268 alin.1 lit. a prevede termenul de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia de încetare unilaterală a contractului individual de muncă, în care poate fi contestată decizia. Cum dispozițiile legale nu reglementează o modalitate anume de comunicare a deciziei de concediere, rezultă că aceasta poate fi realizată în orice modalitate, putând fi probată prin orice mijloace.
Intimata a invocat faptul că a comunicat contestatorului adresa nr.121/1.02.2011 la data emiterii actului, fiind înmânat personal, sub semnătură de primire, iar aceste împrejurări rezultă și din înscrisul depus în copie la fila 31 din dosar, care conține mențiunea „am primit 1 exemplar” și o semnătură, și au fost confirmate de martorii B. N. și B. C., care au declarat că se aflau de față când reclamantul a primit adresa.
În raport de data comunicării deciziei de concediere, 01.02.2011, și de data înregistrării la instanță a cererii de chemare în judecată, 09.03.2011, rezultă că termenul legal a fost depășit, motiv pentru care contestația formulată împotriva deciziei nr.121/1.02.2011 fost respinsă pe cale de excepție.
În ceea ce privește decizia nr.12/23.03.2011, aceasta fost comunicată salariatului prin poștă la data de 25.03.2011, astfel cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul de comunicare (filele 25 - 26), contestarea actului la data de 22.04.2011, când a fost înregistrată pe rolul instanței cererea de întregire a acțiunii, fiind efectuată cu respectarea termenului legal de prescripție.
Totodată, având în vedere că la data emiterii deciziei nr.12/23.03.2011 raporturile de muncă erau încetate ca urmare a concedierii dispuse prin decizia comunicată anterior salariatului, rezultă că intimata nu mai avea prerogativa de a dispune măsuri în ceea ce-l privește pe contestator, astfel că actul este lovit de nulitate.
Cererile având ca obiect obligarea intimatei la reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii și la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, calculate începând cu data concedierii și până la reintegrare, sunt neîntemeiate deoarece contractul individual de muncă a încetat prin decizia nr.121/1.02.2011, care, nefiind contestată în termenul de prescripție, a rămas în ființă.
De asemenea, obligația intimatei de plată a compensației egală cu un salariu lunar, justificată de reclamant a i se cuveni ca urmare a concedierii sale, nu s-a dovedit a exista în patrimoniul fostului angajator întrucât la data încetării raporturilor de muncă dintre părți Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil în anii 2007 – 2010, nu mai producea efecte, fiind încetat, iar din probele administrate nu a rezultat faptul că pârâta și-a asumat o astfel de obligație.
Pretențiile reclamantului având ca obiect suma de 1100 lei, reprezentând restul drepturilor salariale cuvenite pentru luna februarie 2011, drepturile salariale pentru munca prestată de acesta în ziua de 1.12.2010, precum și compensarea în bani a concediului de odihnă aferent anului 2011 au fost recunoscute de pârâtă, motiv pentru care, luând act de achiesare, instanța a dispus în consecință, atât reclamantul, cât și pârâta nu au probat faptul că au suportat cheltuieli cu prilejul soluționării litigiului, astfel că cererile cu acest obiect au fost respinse.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul C. P. G., cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ (Număr în format vechi 1870/2015).
În motivare, s-a arătat că prin sentința civilă nr._/21.12.2011 pronunțata de Tribunalul București în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea în sensul că s-a respins excepția tardivității contestației precizate; s-a anulat decizia nr. 12/23.03.2011 emisă de intimata; s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținuta anterior concedierii; a fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii si până la data reintegrării; a fost obligată intimata la plata către contestator a contravalorii muncii prestate în data de 01.12.2010, a sumei de 1100 lei reprezentând diferența de salariu aferent lunii februarie 2011; a fost respins capătul de cerere privind decizia nr.121/01.02.2011 ca inadmisibil; a fost respins capătul de cerere privind plata a 4 zile din concediul de odihnă corespunzător anului 2011 ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe intimata SC H. S.-_ a formulat recurs care a fost admis și s-a casat sentința cu trimitere spre rejudecare, formându-se astfel dosarul_ .
Curtea de Apel, prin Decizia pronunțata în data de 27.09.2012, a reținut faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra excepțiilor, însă pe situația de fapt și pe fondul cauzei nu a fost administrat probatoriu, fapt pentru care s-a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării probatoriului.
La termenul din 13.03.2014, instanța de fond a pus în discuția parților excepția tardivității contestației. Părțile au solicitat administrarea unui probatoriu pe aceasta excepție. Astfel, la termenul din data de 22.05.2014 instanța a procedat la audierea martorului intimatei, B. N.. Recurentul a fost decăzut din dreptul de a mai administra proba cu un martor, administrând astfel probatoriu doar pentru intimata SC H. S.-_ . Ulterior, recurentul a solicitat instanței să administreze probe și pe fondul cauzei, dar instanța i-a respins solicitările ca fiind tardiv formulate, deși probele pe fondul cauzei nu fuseseră discutate până la acel moment.
Practic, instanța de fond i-a produs o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunțate în aceste condiții.
Mai mult decât atât, instanța de fond a nesocotit decizia civilă de casare a Curții de Apel, neadministrând probatoriu pentru ambele părți și nu a stăruit în aflarea adevărului pentru a dovedi că este imparțiala.
Astfel, instanța poate păși la judecata în situația în care a citat martorul cu mandat, iar acesta nu s-a prezentat. În cazul în care, fără a lua aceste măsuri procedurale, instanța a decăzut pe reclamant din proba testimoniala, această încălcare a dispozițiilor procedurale care vizează administrarea probei cu martori atrage casarea, fiind vorba de nesocotirea unor reguli în desfășurarea judecații.
De asemenea, deși Curtea de Apel s-a pronunțat cu privire la excepții, instanța de fond revine asupra acestora.
Totodată Curtea a arătat că, pentru o corectă și legală soluționare a cauzei, urmează să se procedeze la administrarea oricăror probatorii ce vor rezulta din dezbateri urmând a fi avute în vedere și celelalte critici formulate de recurenta prin prezentul recurs.
După cum se știe, potrivit art. 315 al. 1 Cod pr. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, în speța pendinte, fata de îndrumările date prin decizia de casare de către instanța de apel, din actele și lucrările dosarului se reține că instanța de fond, în rejudecare după casarea cu trimitere, nu s-a conformat nici uneia din îndrumările primite și care au caracter obligatoriu.
Art. 315 alin. 1 Cod de procedură civilă prevede că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Cum textul nu face nici o distincție, înseamnă că el se aplică atât în caz de casare cu trimitere, cât și în caz de casare cu reținere.
De asemenea sunt obligatorii pentru instanța care rejudeca fondul indicațiile referitoare la lămurirea anumitor împrejurări de fapt și la administrarea de probe, deoarece ele atrag atenția instanței de rejudecare asupra încălcărilor săvârșite cu ocazia judecații anterioare și asupra necesitații de a se clarifica alte împrejurări de fapt prin administrarea de noi probe.
Mai mult decât atât, legea prevedea că hotărârea este neîntemeiata când este în contradicție cu faptele stabilite; când instanța nu a lămurit toate faptele din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile reciproce ale părților; când instanța a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau, deși existau dovezi suficiente, a considerat ca nefiind stabilite anumite fapte.
Cu privire la decizia/preavizul nr. 121/01.02.2011, acesta nu reprezintă o decizie de concediere care să trebuiască să fie contestata într-un anumit termen, astfel că indiferent de momentul la care a fost primită, cerere de chemare în judecată nu este tardiva.
Indiferent de denumirea pe care recurentul a dat-o actului în cererea de chemare în judecată, acesta nu poate să capete alta calificare juridică decât cea pe care o are, de simplu preaviz. Mențiunea recurentului în cadrul concluziilor cu privire la faptul că nu a reprezentat o adevărata decizie de concediere, ci doar un preaviz, nu prezintă o recalificare a actului, cum a subliniat parata. Ce reprezintă cu adevărat un act este dat de conținutul lui, și nu de calificarea părților.
Faptul că este o notificare a unui preaviz și nu o decizie de concediere rezulta din conduita paratei, care a înțeles ulterior să emită cu adevărat o decizie de concediere, nr. 12/23.03.2011. Astfel, chiar parata a recunoscut că actul pe care i l-a înaintat nu a reprezentat o decizie de concediere care să trebuiască sa fie contestata într-un anumit termen, ci un preaviz, care avea rolul de a pregăti părțile cu privire la faptul că urmează să se realizeze o concediere pentru motivele arătate în preaviz, care în fapt nu s-au mai întâmplat.
Mai mult, martorii audiați atât în primul ciclu procesual, cât și în fața instanței din rejudecare, au arătat faptul că la momentul la care a fost emis preavizul nu a mai fost emis niciun alt act care să reprezinte o decizie de concediere. De altfel, de multe ori societățile comerciale obișnuiesc să emită inițial o notificare de preaviz și, ulterior, la expirarea termenului de preaviz, decizia de concediere efectivă. În acest caz, decizia de concediere nu a mai fost emisă.
De asemenea, faptul că nu reprezintă o decizie de concediere rezulta și din conținutul notificării de preaviz nr. 121/01.02.2011. Astfel, aceasta nu are elementele prevăzute de art. 62 alin. 3 din Codul muncii, respectiv motivarea în fapt și în drept, precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și instanța la care se contestă, fiind lovită de nulitate absolută conform prevederilor aceluiași articol. Fiind vorba despre o nulitate absolută, aceasta poate fi constatata de instanța de judecată indiferent de momentul la care este sesizată.
Instanța de recurs a arătat în mod corect ca adresa primită de recurent influențează raporturile juridice, "fără însă a le înceta, astfel cum în mod eronat a arătat intimata”. Încetarea urma să vină în urma emiterii unei decizii de concediere, decizie care nu a mai fost emisă pentru motivele invocate în adresa de preaviz.
Faptul că angajatorul nu a înțeles să mai emită o decizie ulterioară nu înseamnă că actul nr. 121/01.02.2011 reprezintă o adevărata decizie de concediere, cum în mod greșit a constatat instanța de fond. Nu contează doar faptul că angajatorul exprima dorința de a desființa un post, ci contează și modalitatea în care o face. În cazul de față, nu a dus demersul până la capăt, deoarece nu exista decizie de concediere care să decurgă din notificarea nr.121/2011. Mai mult, nici măcar actul pe care instanța îl considera decizie de concediere nu este intitulat astfel de angajator, care a înțeles doar să anunțe salariatul că urmează să fie concediat, fără a urma pașii în acest sens.
Cu privire la decizia de concediere nr. 12/23.03.2011, recurentul a solicitat instanței să constate faptul că aceasta putea fi atacată într-un termen de 30 de zile de la momentul comunicării, în conformitate cu dispozițiile Codului muncii. Or, în cauza, decizia a fost comunicată la data de 24 martie 2011, conform copiei plicului aflat la fila 25 din dosarul primei instanțe, și a fost contestată la data de 22 aprilie 2011, deci în termenul de 30 de zile impus de lege.
Recurentul a solicitat instanței să observe faptul că, fiind vorba despre acte diferite ca efect și conținut, aceasta nu pot fi analizate împreuna. Astfel, chiar dacă instanța a constatat că adresa din 01 februarie 2011 a fost contestată tardiv, această soluție nu poate influența a doua contestație. Recurentul a arătat că putea introduce un dosar separat, fiind vorba despre două cereri diferite, dar în interesul justiției a preferat varianta unei completări a cererii de chemare în judecată. Acest lucru nu poate însă să influențeze soluțiile cu privire la cele două acte.
În fapt, recurentul a fost angajat la pârâtă în funcția de inginer construcții civile.
În data de 28.02.2011 a fost chemat la directorul societății, unde i s-a comunicat că ar fi bine să își dea demisia. Recurentul a refuzat acest lucru, astfel că i-a fost înmânată adresa nr. 121/01.02.2011. Prin această adresă a fost înștiințat că s-a hotărât desființarea postului său ca urmare a restrângerii activității societății, contractul de muncă urmând să înceteze începând cu data de 01.03.2011.
Recurentul a precizat faptul că anterior acestei comunicări nu a fost informat cu privire la restrângerea activității, nu i s-a comunicat faptul că societatea ar avea probleme financiare, nu i-a fost comunicată hotărârea asociaților care a stat a baza emiterii adresei nr. 121/01.02.2011.
De asemenea, a apreciat recurentul faptul că decizia de concediere pentru motivul invocat, respectiv restrângerea activității societății, nu este legală, deoarece nu are la bază o restructurare reală și efectivă sau probleme financiare.
De altfel, acest lucru a fost recunoscut chiar de martorul intimatei, care a arătat că, în final, nu a existat niciun motiv pentru emiterea acelei adrese de preaviz. Mai mult, intimata nu a depus niciun fel de acte din care să rezulte motivul pentru care a emis decizia atacată, respectiv decizia asociaților de restrângere a activității, adrese/bilanțuri din care să rezulte necesitatea restrângerii activității, orice acte care să demonstreze că adresa nr. 121/01.02.2011 are o bază reală și serioasă.
După data de 01 martie 2011, recurentul nu a mai fost lăsat să desfășoare activitatea, deși ar fi dorit acest lucru. Astfel, în mod greșit a arătat martorul intimatei că recurentul nu a mai dorit continuarea activității. Dacă într-adevăr dorea acest lucru, atunci nu ar fi introdus prezenta contestație împotriva a ceea ce a considerat, la acel moment, o decizie de concediere.
Recurentul a solicitat instanței să cenzureze declarația acestui martor și cu privire la momentul la care a primit adresa din 01 februarie 2011, în condițiile în care acesta are o funcție de conducere la nivelul intimatei, și dorința fermă pe care ar fi arătat-o de a părăsi societatea nu se coroborează cu acțiunile acestuia ulterioare, de a contesta deciziile de concediere primite.
Ulterior, spre surprinderea recurentului a primit, în data de 25 martie 2011, decizia de concediere nr. 12/23.03.2011. Prin această decizie i s-a adus la cunoștință de faptul că începând cu data de 24.03.2011 încetează contractul de muncă în temeiul art. 61 lit. a din Codul muncii.
Recurentul a solicitat instanței să observe faptul că această decizie a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 267 Codul muncii privind efectuarea cercetării prealabile, astfel sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă nu poate fi dispusă înainte de efectuarea cercetării prealabile, sub sancțiunea nulității absolute. În cadrul cercetării disciplinare prealabile, angajatul trebuie convocat în scris, precizându-se obiectul, dată, oră, locul întrevederii. D. în situația în care angajatul nu se prezintă la convocare se poate dispune sancționarea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Intimata nu a procedat însă la convocarea corespunzătoare a recurentului, astfel, din convocarea de la fila 41 din dosarul inițial al instanței de fond rezultă faptul că a fost convocat pentru data de 08 februarie 2011, primind convocarea la data de 10 martie 2011. Fiind anunțat abia la data de 10 martie despre o convocare care a avut loc la data de 08 februarie, în mod obiectiv nu avea cum să se prezinte la convocare pentru a-și susține punctul de vedere, iar dacă era vorba despre o eroare materială, intimata avea posibilitatea să o remedieze printr-o nouă adresă sau printr-o nouă convocare, ceea ce nu a făcut în cauză.
Astfel, neexistând o convocare la cercetarea disciplinară care să respecte dispozițiile legale, decizia de concediere este nulă absolut.
Dacă instanța va trece peste aceste considerente, recurentul solicită acesteia să observe faptul că decizia de concediere este netemeinică.
Astfel, referatul nr. 39/15.02.2011 indică o situație nereală, respectiv faptul că ar fi dispus efectuarea unei curse neautorizate cu microbuzul societății. Recurentul a solicitat instanței să observe faptul că a existat într-adevăr o cursă efectuată de microbuzul societății la acea dată, dar cursa respectivă a fost efectuată în interesul societății, respectiv pentru transportul salariilor muncitorilor de pe șantier. Instanța nu a permis audierea unor martori suplimentari pe acest aspect, pentru a lămuri necesitatea efectuării cursei în ziua menționată.
Mai mult, sancțiunea disciplinară trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei. Or, în cauză, folosirea microbuzului societății în interesul acesteia nu reprezintă o faptă atât de gravă încât să ducă la concedierea recurentului cea mai gravă formă de sancționare. În acest sens recurentul a solicitat instanței să aibă în vedere și faptul că intimata nu a suferit niciun prejudiciu, deoarece nici până la acest moment nu i s-au solicitat daune pentru acea acțiune presupus interzisă.
Ca urmare a admiterii contestației, recurentul a solicitat instanței să analizeze și celelalte capete de cerere menționate prin cererea de chemare în judecată.
De asemenea, a mai solicitat instanței să constate că, indiferent de soluția individuală cu privire la cele două acte emise de intimata, celelalte capete de cerere privesc ambele decizii. Prin cererea sa completatoare nu a mărit sau micșorat câtimea obiectului cererii, nu a anulat vreunul din vechile capete de cerere, ci a adăugat un nou capăt de cerere, cele vechi rămânând pe deplin valabile. Astfel, reintegrarea și plata drepturilor salariale restante au devenit valabile pentru ambele solicitări de anulare a deciziilor de concediere.
Recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței recurate pentru nelegalitate cu trimiterea spre rejudecare, iar, în subsidiar modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond admiterea contestației.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. 4, 5, 6, 7, 8, 9, art. 304 indice 1 C.pr. civ.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurent, ca nefondat.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și în baza art.3041 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
În prealabil, se notează că motivele de recurs vor fi analizate din perspectiva art. 304ind1 Cod procedură civilă care permite invocarea în recursul declarat împotriva unei hotărâri nesupuse căii de atac a apelului a unor cauze de nelegalitate ori netemeinicie nelimitate la ipotezele reglementate de art. 304 Cod procedură civilă. De altfel, în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru invocarea art. 304 alin. 4, 5, 6, 7 și 8 Cod procedură civilă, prima instanță statuând asupra tuturor pretențiilor deduse judecății, în raport de argumentele invocate de părți și de dispozițiile legale incidente, respectând atribuțiile puterii judecătorești, normele de procedură, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, natura juridică a actelor supuse analizei, iar considerentele pe care se sprijină soluția sunt prezentate în cuprinsul sentinței atacate.
În privința deciziei nr. 121/01.02.2011, prin care recurentului i s-a comunicat faptul că, din cauza restrângerii activității, postul pe care îl ocupa va fi desființat, reținem că în cauză s-a pus problema calificării acestui act, dacă reprezintă un preaviz sau o decizie de concediere. În decizia civilă nr. 5036 din data de 27.09.2012, Curtea de Apel București, soluționând recursul declarat de pârâta angajatoare împotriva primei hotărâri de fond, a arătat că „în cuprinsul acestei adresei se precizează în mod explicit că urmează să se modifice sau să înceteze raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta, dat fiind că se desființează postul în care este încadrat. (…) adresa transmisă de către pârâtă a cărei anulare o solicită reclamantul, produce efecte în sensul că urmează a se modifica raporturi juridice existente”. În consecință, instanța de recurs a stabilit că acest act cu nr. 121/1.02.2011 nu este unul prin care salariatul a fost doar înștiințat despre o acțiune viitoare a angajatorului, ci că materializează voința, decizia angajatorului de a dispune concedierea salariatului, motiv pentru care a și dispus trimiterea cauzei spre soluționarea și a pretențiilor salariatului în legătură cu acest act, respinse inițial de prima instanță ca inadmisibile. Conform art. 315 Cod procedură civilă de la 1865, această constatare a instanței se impune în rejudecare. Or, fiind calificată o decizie de concediere, în mod corect a analizat instanța de fond, în rejudecare, dacă salariatul a respectat termenul prevăzut de lege în care putea fi contestată. Deși a fost comunicată în data de 01.02.2011, față de data înregistrării la instanță a cererii de chemare în judecată, 09.03.2011, s-a concluzionat în mod corect că termenul legal a fost depășit. De altfel, însuși recurentul a considerat că actul nr. 121/1.02.2011 reprezintă o decizie de concediere, contestând-o. Totodată, la fila 20 și urm. din dosarul inițial de fond, nr._, recurentul a arătat că, întrucât a fost încetat contractul de muncă prin această decizie, angajatorul nu mai putea emite o altă decizie de concediere, în data de 23.03.2011. În consecință, motivele de recurs referitoare la soluționarea cererii de anulare a deciziei nr. 121/1.02.2011 vor fi respinse ca nefondate. Nu putem reține afirmația recurentului că, fiind vorba de o nulitate absolută, putea fi oricând invocată, fără a fi ținut de un termen de contestare. Art. 283 din Codul muncii, în forma în vigoare la data emiterii acestui act, identică de altfel cu cea din prezent, prevede un termen de formulare a contestației, norma fiind de ordine publică, derogatorie de la dreptul civil, impusă de nevoia clarificării situației raportului juridic de dreptul muncii într-un termen rezonabil.
Cât privește decizia nr. 12/23.03.2011, contestată în termen, aceasta a fost anulată de instanța de fond pe motivul că, odată intervenită încetarea contractului individual de muncă prin decizia nr. 121/1.02.2011, angajatorul nu mai putea dispune asupra aceluiași raport juridic de muncă. Este ceea ce a susținut și recurentul în contestarea acestei decizii. Așadar, motivele de nulitate a deciziei nu implică și statuarea asupra cererilor accesorii de reintegrare și plată a despăgubirilor, așa cum a arătat recurentului, ci, din contră, sunt de natură să demonstreze lipsa de fundament a unor astfel de cereri; recurentul nu mai putea fi reintegrat într-un raport de muncă ce încetase anterior, printr-o altă decizie.
În privința consecințelor deciziei de casare asupra cadrului procesual în rejudecare, conform art. 315 Cod procedură civilă de la 1865, Curtea va respinge susținerile recurentului, având în vedere că au fost respectate întocmai dezlegările chestiunilor de drept de către instanța de recurs, iar administrarea de noi probe a fost doar o recomandare, arătându-se în cuprinsul deciziei de casare că instanța va putea analiza fondul cererilor și administra probe. Or, față de excepția de tardivitate invocată în privința deciziei nr. 121/1.02.2011, administrarea altor probe pe aspectul legalității ori al temeiniciei acesteia nu era necesară. Instanța de fond a încuviințat proba cu martori pe excepția de tardivitate, a audiat martorul propus de pârâtă, decăzând pe recurent din administrarea probei din cauza nedepunerii numelui martorului în termenul indicat de instanță. Instanța de fond, rejudecând fondul, a analizat toate pretențiile deduse judecății, în raport cu motivele invocate în susținerea acestora, dar și în raport de prevederile legale pe care era obligată să le respecte. Prima instanță nu a revenit asupra unor excepții deja soluționate de instanța de recurs, care nu a statuat decât asupra admisibilității contestării deciziei nr. 121/1.02.2011, nu și asupra împrejurării dacă a fost respectat sau nu termenul de contestare, cu atât mai mult cu cât in prima judecata pe fond această decizie a fost privită ca o înștiințare, iar în rejudecarea cauzei excepția de tardivitate are o nouă cauză, dată fiind calificarea dată de instanța de recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat și-l va respinge în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul C. P. G. împotriva sentinței civile nr.6586 din data de 05.06.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata SC H. S._, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 Mai 2015.
Președinte, E. D. B. | Judecător, M. P. | Judecător, D. G. E. |
Grefier, R. N. C. |
red.E.D.G/09.06.2015.
Tehnored. C.C. 2 ex./ 27.05.2015
Jud.fond:C. C..
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 587/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
