Obligaţie de a face. Decizia nr. 2933/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2933/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 37898/3/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1581/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2933/2015
Ședința publică de la 09 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. G.
Judecător P. I. N.
Grefier M. P.
Pe rol, soluționarea apelului declarat de apelantul S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA împotriva sentinței civile nr.1513 din data de 23.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. P., având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, reținând că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților, o reține spre soluționare.
CURTEA ,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale inițial la data de 28.06.2013 sub numărul_/3/2013, și apoi sub numărul_, în urma disjungerii dispuse la data de 03.11.2014, reclamantul M. P. a chemat în judecată pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamant pentru perioada 01.07._11 a diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, diferența ce rezultă din faptul că în art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011, valoarea salariului minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 700 lei, iar salariul de încadrare al reclamantului a fost calculat prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr. 1 din Actul adițional nr. 1713/ 21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei;obligarea pârâtei la plata pentru perioada 01.07._11 a diferenței de 25% la salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat așa cum rezultă de la punctul 2, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. g din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010; obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anii 2009, 2010 și 2011, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități și art. 43 alin. 2 lit. a din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 aplicabile în cauză, ținând cont că acest salariu se plătește în primul semestru al anului următor; obligarea pârâtei la plata ajutorului material C. pentru anul 2010 în cuantum de 700 lei stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități aplicabil; obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumei pe care o datorează cu rata inflației și la care se adaugă dobânda legală; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 23.02.2015 Tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția prescrierii dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr.1513 din data de 23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată; a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. P., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A.;
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre cele calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare și cele efectiv plătite pentru perioada 01.07._10, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând spor de 25% din salariul de bază pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, corespunzător orelor lucrate, raportat la salariul de bază majorat conform prezentei sentințe civile pentru perioada 01.07._10, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anilor 2009 – 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a primei de C. pentru anul 2010, în cuantum de 700 lei, sumă ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor datorate potrivit prezentei hotărâri, calculată de la data introducerii acțiunii – 28.06.2013 și până la achitarea efectivă a debitului principal.
A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, este neîntemeiată, având în vedere că dispozițiile contractelor colective de muncă nu impun obligația de a sesiza comisiile mixte patronate-sindicate cu privire la încălcarea dispozițiilor din CCM, anterior acționării în instanță, prevăzând doar o procedură facultativă și paralelă, fără caracter jurisdicțional.
Excepția prescrierii dreptului material la acțiune, a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că prezenta cauză vizează plata unor drepturi salariale neacordate, drepturi ce intră sub incidența termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din codul muncii.
Drepturile care fac obiectul cauzei de fata au caracter salarial, chiar dacă nu și continuu (cum sunt salariul suplimentar și prima de C.).
Or, din acest punct de vedere, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani de la data nașterii dreptului, termen prevăzut de art. 283 alin.1 lit. c) din codul muncii, incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau alte despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, contract colectiv de muncă ori lege), textul art. 283 alin.1 lit. e) rămânând aplicabil pentru orice alte drepturi și obligații stipulate în contractele colective de muncă, decât drepturi și obligații salariale.
Nici în ceea ce privește salariul suplimentar aferent anului 2009 dreptul la acțiune nu este prescris, având în vedere că potrivit art. 43 (2) lit. a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent, va fi acordat în primul semestru al anului următor, deci cel mai târziu până la data de 31.06.2010, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani (acțiunea fiind introdusă la data de 28.06.2013).
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul M. P. este salariata pârâtei SNTFM CFR Marfă S.A., astfel cum rezultă din mențiunile din cartea de muncă a acestuia.
Din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial partea V, nr. 3 din 11.02.2008, reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Națională a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de munca.
Conform art. 123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexa 5. Din această anexă, pct. 2 la contract, reiese că SNTFM CFR Marfă S.A. București face parte dintre unitățile la care se aplică CCM – UNRT 2008-2010.
Pe de altă parte, potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În art. 41 din CCM – UNRT 2008-2010 sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar la alin. 3 lit. a se prevede că salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. Lit. b a aceluiași articol prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Prin întâmpinare pârâta a recunoscut faptul că, în perioada ce face obiectul cauzei, salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi.
Din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost de 600 lei în perioada 01.04._11, iar nu de 700 lei, cum se prevedea în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi.
Față de dispozițiile art. 236 al. 4 Codul muncii și art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996, instanța a apreciat că apărarea pârâtei nu poate fi reținută, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților având un caracter minimal.
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
De asemenea, potrivit art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate și părțile pot cerere renegocierea. Însă nu se poate ignora nici dispoziția art. 24 alin 4 din aceeași lege care dispune ca până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Astfel, Tribunalul a constatat că în toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României, conform căruia ”dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Prin urmare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Pe de altă parte, lipsa fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor rezultând din contractul colectiv de muncă la nivel superior nu justifică neacordarea lor, deoarece existența dreptului este certă și nu a fost condiționată în vreun fel de crearea fondurilor pentru plata lor.
În consecință, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, și anume art. 236 alin. 4 Codul muncii (în forma în vigoare la data încheierii contractului) conform căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și art. 243 alin. 1 Codul muncii, conform căruia executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Prin urmare, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a diferenței de drepturi salariale dintre cele calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare și cele efectiv plătite pentru perioada 01.07._10, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective, pentru acoperirea devalorizării monedei naționale.
În privința pretențiilor din capătul 1 de acțiune aferente perioadei 01.01._11, instanța a reținut următoarele:
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, nu a mai fost în vigoare începând cu data de 01.01.2011, astfel că pretențiile reclamantului nu mai au fundament juridic începând cu această dată.
Din cuprinsul adresei nr. 171/DDS/21.03.2011 emisa de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale rezultă că acest contract a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, parte semnatară a contractului și că au fost notificate de denunțare, la data de 17.11.2010, Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România și Convenția Sindicală Națională a Transportatorilor din România.
În consecință, valabilitatea contractului a expirat la data de 31.12.2010, astfel că pretențiile ulterioare acestei date, întemeiate pe acest contract, au fost respinse ca neîntemeiate.
Față de admiterea în parte a capătului principal de cerere și față de dispozițiile art.42 alin.1 lit.g din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, instanța a admis în parte și capătul de cerere accesoriu (capătul doi de acțiune), obligând pârâta la plata către reclamant a sporului de 25% pentru munca în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, raportat la salariul majorat, astfel cum se prevede în prezenta hotărâre, pentru perioada 01.07.2010 – 31.12.2010, sume actualizate cu rata inflației, de la data scadenței, până la data plății efective, respingând capătul de cerere pentru pretențiile ulterioare acestei date, având în vedere că la data de 31.12.2010 Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și-a încetat valabilitatea.
Potrivit art. 30 din CCM la nivel G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 (a cărui valabilitate s-a prelungit cu încă 24 luni, prin actul adițional înregistrat la MMFFS București sub nr. 370/20.06.2008), pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Aceleași drepturi sunt prevăzute și de art. 43 (2) lit. a din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, care prevăd că al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent, va fi acordat în primul semestru al anului următor.
Tribunalul a apreciat că motivele referitoare la situația financiară, invocate de pârâtă prin întâmpinare, nu o pot exonera de obligațiile ce rezultă din contractele colective de muncă aplicabile în cauză, sub aspectul drepturilor de formează obiectul acțiunii, având în vedere forța obligatorie a contractelor colective.
Prin urmare, având în vedere că pârâta a recunoscut prin întâmpinare faptul că nu a acordat salariul suplimentar cuvenit reclamantului, față de dispozițiile contractuale enunțate anterior, Tribunalul a admis în parte acest capăt de acțiune și a obligat pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anilor 2009 - 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective, respingând cererea de acordare a salariului suplimentar aferent anului 2011 ca neîntemeiată, față de faptul că ambele contracte colective de muncă invocate nu și-au mai produs efectele în anul 2011.
Potrivit art. 71 din CCM la nivel G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 (a cărui valabilitate s-a prelungit cu încă 24 luni, prin actul adițional înregistrat la MMFFS București sub nr. 370/20.06.2008), în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații beneficiau și de ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de P. și C., stabilite cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Având în vedere că pârâta a recunoscut prin întâmpinare faptul că nu a acordat reclamantului Prima de C. în 2010, față de dispozițiile contractuale enunțate anterior, aplicabile și pârâtei, astfel cum s-a argumentat detaliat la punctul unu, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamant a primei de C. pentru anul 2010, în cuantum de 700 lei (nivelul clasei 1 de salarizare), sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data achitării efective.
În raport de dispozițiile art. 1535 alin. 1 cod civil („În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.”) și de dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în materie civila, calculată asupra debitului principal la care pârâta a fost obligată, începând cu data introducerii acțiunii, până la plata efectivă.
Sub acest aspect, Tribunalul nu a reținut critica pârâtei potrivit căreia OG nr. 13/2011 ar permite acordarea dobânzii legale numai în cazul în care a fost stabilită în mod expres de părți prin convenție. Art. 1 din actul normativ menționat este citat de pârâtă trunchiat, scos din context și fără a fi coroborat cu articolele următoare. Legiuitorul a înțeles să lase la latitudinea parților unei convenții să stabilească nivelul dobânzii, dar această ipoteză nu exclude situația prevăzută la art.2 din ordonanță, potrivit căruia „în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferenta fiecăreia dintre acestea”. Totodată, art. 6 din OG nr.13/2011 prevede că „dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. în lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală”, al cărei nivel este cel indicat în art. 3 din același act normativ.
În speță de față, obligația de plată a drepturilor salariale este purtătoare de dobândă în baza legii, și anume în baza art. 1535 din noul Cod civil, critica pârâtei privind inexistența vreunui temei legal pentru obligarea sa la plata dobânzii legale fiind neîntemeiată.
Nu în ultimul rând, Tribunalul subliniind faptul că daunele-interese moratorii (dobânda) pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele prețurilor de consum, având în vedere finalitățile distincte ale acestor despăgubiri, și anume: menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plății (evitarea „erodării“ creanței prin inflație) în cazul actualizării creanței cu indicele prețurilor de consum, care are caracter compensatoriu (damnum emergens), respectiv câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadență (fructele civile), în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans). Acordarea cumulată a acestor despăgubiri este impusă și de principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1385 din noul cod civil.
În baza art. 453 Cod proc. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA.
Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.466, art.476 și art.477 din Codul de procedură civilă, apelantul a arătat că instanța de fond nu a analizat corect susținerile formulate de noi privitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În speța de față sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul Muncii, potrivit căruia "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Se învederează că obiectul cererii de chemare în judecată în această cauză nu îl reprezintă drepturile de natură salarială reglementate imperativ de art.159 și 166 din Codul Muncii la care instanța de fond face referire: „Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individul de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”.
Legiuitorul face distincție între conceptul de salarizare și alte drepturi ce decurg din raportul de muncă ceea ce înseamnă că se permite acordarea de drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma bănească, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale” instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre netemeinică și nelegală.
Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant și înregistrată pe rolul instanței la 28.06.2013 se solicită obligarea societății pârâte la executarea unor clauze din CCM pe anul 2009, 2010 prin prisma prevederilor art. 268 alin.1 lit. e din Codul Muncii, dreptul Ia acțiune al reclamantului este prescris.
Mai mult, este necesar a se face deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil”, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, solicită admiterea excepției invocate și respingerea pretențiilor.
Susține că instanța de fond în mod eronat a respins excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței invocata de SNTFM CFR Marfă SA prin întâmpinare considerând că nu este obligatorie ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.
Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art.125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit.”
Fiind o procedură specială și expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.
Având în vedere cele precizate, solicită a se constata că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constate inadmisibilitatea acesteia în conformitate cu prevederile art.193 Cod procedură civilă.
De asemenea, arată că instanța de fond în mod eronat a admis cererea privind diferența de salariu pe perioada 01.07._10 ce rezultă din faptul că în Contractul Colectiv de muncă Unic la Nivel de Ramura Transporturi este prevăzut un salariu minim de bază brut de 700 lei iar în perioada 01.07._10 a fost plătit la un salariu minim brut de 600 lei la care s-a adăugat coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei 13.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.41 din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 care prevede un salariu minim aplicabil de 700 lei și coeficienți minimi de ierarhizare pentru toate categoriile de salariați.
Art.41 lit.b se prevede expres că părțile implicate în negocieri colective vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului minim brut la nivel de ramura transporturi de 700 lei pentru stabilirea salariului minim brut la nivelul respectiv.
În consecința după ce se garantează un salariu de bază minim brut de 700 lei se calculează salariile minime de bază brute pentru fiecare categorie de salariați în parte prin aplicarea coeficienților minimi prevăzuți în art. 41 alin.1 din contract. Acești coeficienți erau cuprinși între 1 aplicabil muncitorilor necalificați și 2 aplicabil personalului cu studii superioare.
Deci de salariul minim garantat în plata de 700 lei beneficiau muncitorii necalificați în timp ce pentru personalul calificat cuantumul maxim al acestui salariu, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit la art. 41 alin. 1 era de 1050 lei, salariu de care ar fi beneficiat reclamanta în baza acestui CCM.
Spre deosebire de reglementarea din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi prin CCM la Nivel de G. de Unități și CCCM al SNTFM CFR Marfă SA au fost stabilite 46 de clase de salarizare cu coeficienți cuprinși între 1 și 6,361 ajungându-se la un nivel maxim superior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Se observa deci diferențe între contractele colective de muncă nu numai la stabilirea cuantumului salariului minim cât și la stabilirea coeficienților de ierarhizare.
Prin sentința pronunțată instanța de fond s-a prevalat de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă la nivel de ramura obligând pârâta la calcularea salariilor de bază brute cuvenite pentru perioada 01.07._10 la un salariu de bază brut de 700 lei fără a face referire la coeficienții stabiliți prin prevederile aceluiași articol.
Astfel reclamantul a beneficiat în conformitate cu prevederile CCM și CIM de un salariu de bază but de 918 lei corespunzător clasei 23 de salarizare la care s-a adăugat sporul de vechime 15 % și sporul pentru condiții grele de muncă feroviară 15% și spor condiții periculoase 15%.
A calcula salariul de bază brut în conformitate cu prevederile unui contract colectiv de muncă nu înseamnă a prelua numai anumite dispoziții care convin într-un anumit context făcând abstracție de reglementarea în ansamblu a clauzelor contractuale.
Principiul preeminentei clauzelor contractuale încheiate la nivel superior în detrimentul clauzelor contractuale încheiate la nivel inferior presupune înlăturarea în totalitate a clauzelor vătămătoare și aplicarea clauzelor contractuale mai favorabile.
În speța de față nu se poate vorbi de o clauză mai favorabilă stabilită prin CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi analizând trunchiat dispozițiile articolului invocat doar prin raportare la salariul de bază și fără a aplica coeficienții minimi stabiliți prin art.41.
Prin urmare drepturile salariale stabilite pentru intimat prin contractul individual de muncă respectă dispozițiile art. 238 alin.1 din Codul Muncii (în vigoare la momentul prestării activității de către reclamant) întrucât nu sunt inferioare Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Mai mult se încalcă dispozițiile art. 157 din Codul Muncii care prevede negocierea individuală intre angajator și salariat a drepturilor salariale.
Apelanta menționează că la data semnării contractului individual de muncă și a actelor adiționale reclamantul nu a avut obiecții acceptând salariul stabilit prin negociere.
Consideră că instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind plata pentru perioada 01.07._10 a diferenței de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminica și sărbători legale, corespunzător cu orele efectiv lucrate raportat la salariul majorat.
Pentru perioada 01.07._10 reclamantul a beneficiat de un spor de 25% din salariu de bază pentru munca desfășurată în cursul nopții și un spor de 100% din salariul de bază pentru munca desfășurată în zilele de sâmbătă și duminica și sărbători.
Reclamantul a prestat în perioada pentru care solicita acordarea acestui spor, activitate în ture ceea ce înseamnă că timpul de odihnă și timpul de muncă au fost repartizate inegal iar pentru a-i fi acordat acest spor ar fi trebui ca reclamantului să le fi fost solicitat în mod expres din partea conducerii societății noastre să presteze activitate în zilele de repaus.
Având în vedere dispozițiile CCM mai sus menționate apelanta consideră că cererea reclamantului referitoare la sporul pentru zilele de sâmbătă și duminică precum și pentru sărbătorile legale este neîntemeiată.
De asemenea, arată că instanța de fond în mod eronat a admis capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anii 2009 și 2010.
Salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 este prescris în temeiul art.268 alin.1 lit. c din Legea nr.53/2003 (toate drepturile salariale anterioare datei de 28.06.2010 sunt prescrise).
Consideră că este necesar și util soluționării cauzei a se avea în vedere contractul colectiv de muncă prin prisma tuturor dispozițiilor sale și nu interpretate în mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin într-un anumit context.
Astfel, trebuie avut în vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege.”
Art.21 este încadrat într-un capitol distinct- Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi în care este inclus și art. 30.
Consideră că interpretarea corectă a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plăti salariul suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or trebuie avut în vedere că SNTFM CFR Marfă SA a încheiat anul financiar 2010 în pierdere deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare și prime salariaților.
Având în vedere cele mai sus menționate, solicită respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
De asemenea, solicită a se avea în vedere că între reprezentanții salariaților și administrație a fost încheiat actul adițional nr.1713/21.04.2010 prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2009 și neacordarea ajutoarelor materiale de C. pe anul 2010.
În mod subiectiv instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, aplicat la diferența de salariu, în temeiul art.71 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar având în vedere dispozițiile art.21 din contract „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări și securitate socială și celelalte vărsăminte prevăzute de lege.”
Totodată, susține că instanța de fond a obligat pârâta, în mod eronat, la o dublă despăgubire acordând reclamantului actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plații efective și cu dobânda legală aferente sumelor acordate prin sentința civilă, calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a debitului principal fără a avea în vedere că dispozițiile contractelor colective de muncă aplicabile nu prevăd obligația angajatorului de a plăti dobânzi.
Potrivit art.2 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit obligațiilor contractuale, or drepturile salariale nu sunt purtătoare de dobânzi. Actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală au aceiași finalitate, reprezentând daune interese pentru executarea cu întârziere sau neexecutarea obligațiilor contractuale, cumulul acestora nefiind posibil deoarece ar însemna o dublă despăgubire. În conformitate cu prevederile art. 166 Codul Muncii numai pentru întârzierea nejustificată a plații salariului instanță poate determina angajatorul la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Intimatul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Cu titlu prealabil, Curtea va analiza critica formulată de apelanta pârâtă cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Potrivit art.268 lit. c Codul muncii „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate … în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.
În acord cu susținute de prima instanță în ce privește drepturile salariale și ajutoarele materiale, Curtea apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c Codul muncii, deoarece se solicită drepturi cu caracter salarial, în sensul că decurg din executarea raportului de muncă al „feroviarilor”, fiind fără relevanță faptul că nu se acordă periodic, asemeni salariului, ci numai odată pe an. Așadar și o premiere cu ocazia unui eveniment semnificativ pentru salariații din ramura transporturi feroviare dobândește caracter salarial, având un alt regim juridic sub aspectul prescripției.
Drepturile pretinse de intimatul reclamant, chiar dacă se regăsesc în contractul colectiv de muncă, fac parte din categoria drepturilor salariale individuale ale salariaților care nu au caracter de drepturi colective, astfel că nu sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.268 lit. e din Codul muncii, republicat, aplicabil unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali.
Vor fi înlăturate criticile apelantei pârâte privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 268 lit. e Codul muncii deoarece aceste norme sunt aplicabile unei alte situații juridice, atunci când se pune problema executării sau neexecutării contractului colectiv de muncă sub alte aspecte decât drepturile bănești recunoscute salariatului prin negocierile dintre partenerii sociali, situație ce se încadrează în dispozițiile lit. c din același text.
În aceste condiții, este aplicabil art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii care dobândește, comparativ cu art. 268 alin. 1 lit. e, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, cu referire la dispozițiile art. 159 din menționatul act normativ, care definesc cuprinsul noțiunii de „salariu" în sens larg, incluzând drepturile salariale propriu-zise și cele conexe.
Având în vedere că la momentul introducerii acțiunii nu se împlinise termenul de prescripție de 3 ani pentru diferențe de drepturi salariale și ajutorul material reprezentând prima de C. 2010 și salariul suplimentar 2010 în mod corect a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În privința salariului suplimentar aferent anului 2009, prima instanța a reținut că trebuia acordat în primul semestru al anului 2010, respectiv cel târziu la 30.06.2010, aceasta fiind data de la care a început să curgă termenul de prescripție.
Nașterea acestui drept nu a avut loc cel mai târziu la 30.06.2010, contrar susținerilor instanței de fond, ci la data la care a fost stabilit în condițiile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv 01.01.2010.
Faptul că părțile au stabilit, de comun acord, ca plata să fie efectuată în primul semestru al anului următor nu prezintă nici un fel de relevanță în ceea ce privește prorogarea curgerii termenului de prescripție, care operează începând cu data nașterii dreptului și nu cu data executării prestației.
Cum de la momentul nașterii dreptului la acțiune și până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, în cauza nefiind formulată o cerere de repunere în termenul general de prescripție, Curtea reține că cererea de obligare a apelantei pârâte la plata salariului suplimentar pe anul 2009 este prescrisă.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la inadmisibilitatea/prematuritatea acțiunii, Curtea va înlătura susținerile apelantei pârâte, deoarece instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat, nu înlătură liberul acces la justiție al salariaților pentru realizarea drepturilor lor. Procedura respectivă nu este o procedură prealabilă obligatorie prevăzută de lege cu sancțiunea inadmisibilității și, în plus, poziția apelantei a fost foarte clară anterior sesizării instanței și pe parcursul procesului, astfel încât sesizarea respectivelor comisii nu ar fi presupus decât tergiversarea introducerii acțiunii.
În ceea ce privește fondul cauzei, apelanta-pârâtă a susținut că pentru a acorda salariatului reclamant ajutorul material pentru C. 2010 și salariu suplimentar 2010, prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, înlăturând prevederile contractului încheiat la nivelul unității.
Curtea consideră fondate aceste susțineri.
Astfel, potrivit art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008: „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (...)” Acest contract a fost înregistrat la ministerul de resort sub nr. 2836/28.12.2006, fiind valabil timp de 24 de luni de la data înregistrării. Ulterior, prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008, valabilitatea a fost stabilită la 48 de luni de la data înregistrării, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 4294/28.12.2010, s-a prelungit valabilitatea contractului până la data de 31.01.2011.
Așadar, Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 era în vigoare și producea efecte juridice la data în care s-a sărbătorit Crăciunul (25 decembrie) în anul 2010.
Aspectul de lămurit este aplicabilitatea directă a unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități în condițiile în care la nivelul inferior, la nivelul unității, există contract colectiv de muncă. Ierarhia între acordurile colective aplicabile la nivelul anului 2010 este dată de prevederile art. 238 din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior și de art. 247 din Codul muncii, potrivit cărora, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În cauză, la data de 04.06.2009, la nivelul societății naționale apelante a intrat în vigoare Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 încheiat între S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” S.A. și sindicatele reprezentative la nivelul unității, contract înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, având valabilitate un an. În acest contract se prevede în Capitolul VI Protecția salariatului, la art. 64, „În afara ajutoarelor la care au dreptul, potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele: – cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an. Aceste prevederi se aplică cu 1 ianuarie 2010.”
Durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă pe anul 2009/2010 a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București cu nr. 1713/21.04.2010, act adițional prin care au fost modificate și prevederile art. 64 citate anterior, în sensul că pentru ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de C. „nu se acordă pentru anul 2010”.
Curtea consideră că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se aplică prioritar întrucât beneficiul recunoscut salariaților sub forma unui ajutor material cu ocazia sărbătorii de C. din anul 2010 este recunoscut ca atare atât prin negocierea de la nivelul inferior, cât și prin negocierea de la nivelul grupului de unități din transportul feroviar. Cum însă aceste drepturi salariale suplimentare se acordă din fondurile angajatorului, primează convenția dintre partenerii sociali din unitate prin care s-a prevăzut neacordarea lor în anul 2010, din cauza lipsei fondurilor necesare plății lor. Ori, în lipsa acestor fonduri, este evident că nu pot fi acordate salariaților, cu atât mai mult cu cât sunt beneficii suplimentare față de salariul prevăzut pentru munca prestată în cursul unei luni pentru care nu s-ar putea invoca lipsa fondurilor.
Rezultă, așadar, că efectul juridic al convenției partenerilor sociali din C.F.R. Marfă S.A. de neacordare a drepturilor în discuție, pe rațiuni de lipsă de venituri ale societății naționale, este acela al netemeiniciei pretenției salariaților în executarea obligației de plată pretinse angajatorului.
Cu privire la salariul suplimentar pe anii 2010, Curtea observă că la art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 se prevede: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (4) Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al unităților din cadrul grupului. (5) Sumele constituite și neconsumate pentru plata salariilor suplimentare prevăzute la art. 30 vor fi repartizate salariaților proporțional cu salariul de bază al fiecăruia. Sumele se vor plăti odată cu acordarea salariului suplimentar aferente trimestrului I al anului următor”.
În același timp, art. 30 din Contractul colectiv de muncă al „C.F.R. Marfă” S.A. pe anul 2009/2010 prevede: „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (…)”. Prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la acest contract colectiv de muncă s-a prevăzut expres, la art. 30, că „Salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.
Din reglementările prezentate rezultă, în primul rând, că plata salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic se acordă salariaților din grupul de unități din transportul feroviar și, implicit, din societatea C.F.R. Marfă S.A. din fondul constituit în acest sens din veniturile realizate de fiecare unitate. Cu alte cuvinte, plata salariului suplimentar depinde în mod necesar de realizarea de către societate a unor venituri în cuantumul care să permită plata cheltuielilor și constituirea fondului în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. Așadar, salariul suplimentar nu este recunoscut ca un drept pur și simplu al salariaților din acest grup de unități, ci ca un drept aflat sub condiția realizării veniturilor necesare constituirii fondului de plată.
În al doilea rând, se reține faptul că între partenerii sociali din C.F.R. Marfă S.A. s-a renegociat salariul suplimentar pentru anul 2010, patronatul și sindicatele fiind de acord că în anul 2010 dreptul analizat nu poate fi acordat din lipsa veniturilor.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea reține că raționamentul expus de instanța de fond este eronat, fără a fi avut în vedere întreaga procedură reglementată prin acordul părților de acordare a salariului suplimentar pentru anul 2010, sens în care urmează a fi înlăturat, iar acțiunea reclamantului sub acest aspect a fi respinsă.
Curtea reține pertinente și criticile aduse hotărârii instanței de fond de către apelanta pârâtă sub aspectul obligării sale la plata diferenței de 25% la salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, raportat la salariul majorat.
Intimatul reclamant a invocat drept temei al pretențiilor prevederile art. 42 alin. 1 lit. g) din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, potrivit cărora „în cazul în care munca în timpul nopții va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplica sporul pentru orele lucrate in timpul nopții”.
Intimatul reclamant a recunoscut că a beneficiat de un spor de 25% pentru munca de noapte, dar apreciază că pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă, duminică și de sărbătoare legală, care sunt recompensate cu spor de 100%, sporul de 25% trebuie aplicat la remunerația astfel dublată.
Curtea notează că zilele de repaus la care se referă art. 42 alin. 1 lit. g) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu sunt zilele de sâmbăta sau duminica, așa cum pretinde intimatul reclamant, ci zilele în care acesta beneficiază de repausul săptămânal, astfel cum acesta este reglementat de art. 132 alin.1 si 2 (actual art. 137 alin. 1 si 2) din Codul muncii. Dispoziția legală enunțată arată că „repausul săptămânal se acorda în doua zile consecutive, de regula sâmbata și duminica. În cazul în care repausul în zilele de sâmbăta și duminica ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normala a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern”.
În speța de față, intimatul reclamant și-a desfășurat activitatea în ture, timpul său de muncă fiind repartizat inegal, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 137 alin. 2 din Codul muncii, zilele de repaus săptămânal, în cazul său, nefiind sâmbetele si duminicile, ci zile din cursul săptămânii. În consecință, art. 42 alin. 1 lit. g) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este inaplicabil intimatului reclamant, ipoteza de reglementare fiind diferita.
Suplimentar, în cauză nu s-au produs dovezi din care să rezulte că reclamantul a prestat efectiv activitate cumulat în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, astfel încât să se poată aprecia asupra temeiniciei pretențiilor sale, sens în care Curtea urmează să respingă acest capăt de cerere, ca nefondat.
Cât privește criticile vizând acordarea diferenței dintre drepturile salariale calculate prin raportarea la salariul minim de 700 lei conform art. 41 pct. 3 lit. „a” din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi valabil pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv încasate în perioada 01.07._10, Curtea reține că potrivit art.41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Contractul colectiv de muncă menționat, pe dispozițiile căruia intimatul-reclamant și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, a fost înregistrat sub nr.722/24.01.2008 și a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3 din 11.02.2008, părțile contractante fiind reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Națională a Patronatului Român - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă.
Dispozițiile art.41 alin.2, 3, 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 nu au fost preluate în perioada 2009-2010, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății apelante.
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de apelanta-pârâtă în perioada de referință, astfel încât, la nivelul acestei unități, nu au fost respectate prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, cu privire la cuantumul salariului de bază minim brut, acesta având valori inferioare celei stabilite prin clauza contractuală mai sus menționată.
Sub acest aspect se reține că, potrivit art.238 din Codul muncii:
„1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Potrivit art.239 din același cod, „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală.”
Așadar, trebuia ca prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 să fie preluate în CCM valabil la nivelul apelantei-pârâte în intervalul 2009-2010 și, de asemenea, să fie transpuse în mod corespunzător și în conținutul clauzelor contractelor individuale de muncă ale salariaților apelantei.
Împrejurarea că intimatul-reclamant nu a solicitat preluarea prevederilor art.41 alin.3 lit.a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi, nu are relevanță, câtă vreme potrivit art.243 din Codul muncii, „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, iar „neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta”.
În conformitate cu art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii, angajatorul are obligația „să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
De asemenea, art.57 alin.4 din Codul muncii, prevede că „în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.”
Clauza din contractul individual de muncă al intimatului-reclamant, referitoare la nivelul salariului de bază minim brut aplicabil în cazul acestora, este afectată de nulitate, deoarece dreptul salarial pe care-l stabilește nu este în acord cu dispozițiile art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010, contract ce trebuia să producă efecte și în situația apelantei.
Conform prevederilor art.57 alin.4 din Codul muncii, mai sus menționate, clauza respectivă este înlocuită de drept cu cea din Contractul colectiv de muncă aplicabil, și anume art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010.
De altfel, conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, contrar aprecierii apelantei, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar contractul colectiv de la nivel superior.
Rezultă, pe baza celor expuse, că este irelevant faptul că salariatul unității pârâte a consimțit, prin reprezentantul său, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.
Prin urmare, clauza cuprinsă în art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 trebuie considerată că a produs efecte juridice în perioada 01.07._10, cu toate consecințele decurgând de aici, inclusiv cel al reținerii în sarcina angajatorului a obligației de plată a drepturilor salariale stabilite potrivit art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
În ce privește prejudiciu cauzat prin neacordarea în termen a drepturilor salariale supuse devalorizării, așa cum în mod just a constatat și prima instanță, executarea cu întârziere a obligației de plată a drepturilor salariale în cuantumul legal datorat face să se diminueze valoarea reală a creanței.
Conform dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii, „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”, astfel că aceasta în mod corect a fost obligată la plata către intimatul-reclamant a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, și până la data plății efective.
Prin actualizarea sumei cu rata inflației nu s-a ajuns la o dublă reparație, astfel cum susține apelanta, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).
Actualizarea creanței de la data scadenței fiecărei componente a acesteia este legitimă și se acordă cu titlu de echivalent al prejudiciului suferit prin fenomenul inflaționist. Dacă instanța acordă creditorilor o sumă de bani reactualizată de la data scadenței acesteia, creditorii nu primesc o valoare mai mare decât cea pe care ar fi trebuit să o primească la data când aceasta ar fi trebuit achitată, pentru că în realitatea economică, faptul devalorizării monedei este prezent, iar consecințele sale nu trebuie suportate de creditorii obligației, deoarece s-ar ajunge în situația în care posibilitatea recuperării sumei la valoarea ei reală ar fi doar ipotetică.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480, alin.2 Cod procedură civilă va admite apelul,va schimba în parte sentința atacată, în sensul că, va respinge cererile privind plata sporului de 25% pentru lucru în timpul nopții, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, salariul suplimentar 2010, C. 2010, ca neîntemeiate, va admite prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește plata salariului suplimentar 2009, constatând prescris dreptul la acțiune și va menține celelalte dispoziții.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, având CUI_ și sediul procesual ales, la Centrul Zonal de Marfă București, . Nord nr.1-3, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1513 din data de 23.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. P., având CNP_, cu domiciliul ales la sediul profesional al avocatului M. D., în B., .. 13, județ B..
Schimbă, în parte, sentința atacată, în sensul că:
Respinge cererile privind acordarea sporului pe timpul nopții, zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale de 25%, salariu suplimentar 2010 și primă de C. 2010, ca neîntemeiat.
Admite prescripția dreptului material la acțiune privind cererea de acordare salariu suplimentar 2009 și în consecință, constată prescris dreptul la acțiune.
Menține celelalte dispoziții.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. I. P. N.
GREFIER
M. P.
Red./tehn. M.G./25.09.2015
Tehnored. V.N./4 ex./17.09.2015
Jud.fond: B. D. C.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 2734/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie indemnizaţie şomaj. Decizia nr. 764/2015. Curtea... → |
|---|
