Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 463/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 463/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 2171/98/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr._ (Număr în format vechi 4786/2014)

Decizia Civilă nr. 463

Ședința Publică din data de la 12 Februarie 2015

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE M. C.

JUDECĂTOR S. G. I.

GREFIER M. Colindeață

Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelantul-reclamant G. C. F. și de către apelantul-pârât S. Județean de Ambulanță Ialomița, împotriva sentinței civile nr.884/F, din data de 06.05.2014, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr._, cauza pe fond având ca obiect: „drepturi bănești”.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 05 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea pentru a da posibilitatea apelantului-reclamant de a formula și depune la dosar concluzii scrise, la solicitarea avocatului acestuia, văzând totodată și dispozițiile prev. de art.396 alin.(2) din Codul de procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 12 februarie 2015, când a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Asupra apelurilor de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 884/F din data de 06.05.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în dosarul cu nr._, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul G. C. F. în contradictoriu cu pârâtul S. Județean de Ambulanță Ialomița. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a indemnizației de concediu corespunzătoare unui număr de 6 zile de concediu de odihnă aferentă anului 2012. S-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând plata dublă a orelor efectuate sâmbăta, duminica sau în sărbătorile legale, precum și diferența de salariu reprezentând spor de toxicitate de 25% (diferența între sporul de toxicitate de 75% solicitat și cel de 50% încasat). A fost obligat pârâtul la plata sumei de 630,22 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli transport la instanță. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 240,08 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 2444/11.11.2011 a Tribunalului Ialomița, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2203/15.03.2013 a Curții de Apel București, s-a dispus anularea deciziei privind concedierea reclamantului nr. 247/11.05.2011 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data emiterii deciziei de concediere și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri, în baza art. 80 alin. 1 din Codul muncii.

Prin dispoziția nr. 103 din 14.05.2012, pârâtul a dispus reintegrarea reclamantului începând cu data de 14.05.2012 și reintegrarea în funcția avută anterior urmare a dispunerii anulării dispoziției de concediere și s-a repus în drepturi începând cu data de 01.06.2011 conform Hotărârii judecătorești definitive și executorii de drept, în funcția de ambulanțier la Substația Urziceni beneficiind de un salariu de bază de 1249 lei. Totodată, s-a dispus restituirea salariilor indexate, majorate, reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Prin dispoziția nr. 110/05.06.2012, pârâtul a dispus plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2203/15.03.2013 a Curții de Apel București și anume i-au fost acordate drepturi salariale în cuantum de 22.289 lei și 228 tichete de masă, pentru perioada 01.06.2011 – 15.03.2012.

Conform graficului anexă a dispoziției nr. 110/05.06.2012, drepturile salariale acordate reclamantului au fost compuse din: salariu de încadrare, cuantum stabilitate, spor prevenție, spor vechime, gradație vechime, spor tură, spor pericol, rata inflație și tichete de masă.

Sintetizând, tribunalul a constatat că reclamantul este nemulțumit de modul în care pârâtul a pus în executare hotărârile judecătorești mai sus enunțate, respectiv cu privire la acordarea reclamantului și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta pe perioada concedierii.

Astfel cu privire la plata dublă a orelor efectuate sâmbăta și duminica și/sau sărbători legale, tribunalul a analizat dacă efectuarea acestor ore de către reclamant avea caracter de permanență.

Efectele anulării deciziei de concediere constau în punerea părților în situația anterioară, ceea ce înseamnă că reclamantul ar trebui să beneficieze de plata dublă a orelor efectuate în zilele de repaus săptămânal în condițiile în care în mod permanent acesta ar fi executat serviciul în zile de acest gen.

Or, conform statului de funcții valabil începând cu data de 01.04.2011, reclamantul era încadrat înainte de a fi concediat pe un post din cadrul Compartimentului de consultanții de urgență și transport sanitar neasistat – Stația Urziceni, întocmit în baza Ordinului nr. 2012/2008 al M.S. – Anexa 4.

Conform art. 3 din Anexa nr. 4 a Ordinului nr. 2012/2008 al M.S. „C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat se organizează după cum urmează:

a) este un compartiment distinct având în dotare tehnică specifică acordării consultațiilor de urgență la domiciliu și efectuării transporturilor sanitare neasistate în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

g) prin acest compartiment se asigură următoarele misiuni de bază: acordarea consultațiilor de urgență la domiciliu utilizând autospecialele de consultații la domiciliu, transport sanitar neasistat la nivel de echipaj de transport A1 și A2 și sprijinirea compartimentului de asistență medicală de urgență și transport medical asistat la nevoie.

Față de această situație, tribunalul a constatat că reclamantul efectua serviciu în zilele de repaus săptămânal la nevoie, fără ca acest lucru să aibă caracter permanent, respectiv doar atunci când era planificat, fără a exista o obligativitate din partea angajatorului de a planifica reclamantul de serviciu în zilele de sâmbătă/duminică, și/sau zilele de sărbători legale.

Astfel, nu s-ar putea stabili cu certitudine zilele de repaus săptămânal și cele de sărbători legale în care reclamantul ar fi lucrat, motiv pentru care pârâtul a procedat în mod corect neacordând aceste drepturi salariale reclamantului.

Cu privire la diferența de salariu reprezentând spor de toxicitate de 25% (diferența între sporul de toxicitate/periculozitate de 75% solicitat și cel de 50% încasat), pe perioada februarie – iunie 2012, tribunalul a constatat că, prin dispoziția nr. 36/01.02.2012 a Comitetului Director al S.A.J. Ialomița, s-a dispus ca personalul din cadrul Compartimentului de consultanții de urgență și transport sanitar neasistat să beneficieze de un spor de pericol în procent de 50%.

Pentru a se lua această măsură au fost avute în vedere prevederile art. 7 alin.1 lit. b din Capitolul II, Anexa III din Legea nr. 284/2010, dispoziții valabile începând cu data de 01.01.2011, care stipulează următoarele:

„(1) În raport cu condițiile în care se desfășoară activitatea, pot fi acordate, pentru personalul din unitățile sanitare și unitățile medico-sociale salarizat potrivit prezentei anexe, cu respectarea prevederilor legale, următoarele categorii de sporuri:

b) pentru condiții deosebit de periculoase: leprozerii, anatomie patologică, TBC, S., dializă, recuperare neuromotorie, neuropsihomotorie, neuromuscular și neurologică, psihiatrie, medicină legală, asistență medicală de urgență și transport sanitar, acordată prin serviciile de ambulanță și structurile de primire a urgențelor UPU - SMURD, UPU și CPU, secții și compartimente de ATI și de terapie intensivă, secții și compartimente de îngrijiri paleative, personalul încadrat în blocul operator, în punctele de transfuzii din spital, în laboratoarele de cardiologie intervențională, în laboratoarele de endoscopie intervențională, precum și medicii de specialitate chirurgicală, epidemii deosebit de grave și altele asemenea, stabilite de Ministerul Sănătății, cuantumul sporului este de 45 - 85% din salariul de bază. Nivelul sporului se stabilește de conducerea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică de comun acord cu sindicatele reprezentative semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară și cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli.”

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că rămâne la latitudinea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică, prin acordul comun al conducerii și al sindicatelor, să stabilească cuantumul acestui spor în funcție de bugetul de venituri și cheltuieli disponibil în care s-au încadrat cheltuielile de personal.

Stabilirea prin Ordinul M.S. nr. 547/26.05.2010 a sporului într-un cuantum fix, nu înlătură efectele Legii nr. 284/2010, aplicate în mod corect de pârât, înainte de . acestuia, pe perioada februarie-iunie 2012.

Privitor la capătul de cerere privind indemnizația de concediu corespunzătoare unui număr de 6 zile de concediu de odihnă aferentă anului 2012, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Verificând cererile formulate de reclamant privind efectuarea de concediu de odihnă pentru anul 2012, coroborat cu fluturașii de salariu depuși la dosar, tribunalul constată că pârâta nu a reușit să dovedească cu certitudine că reclamantul a efectuat toate zilele de concediu de odihnă la care avea dreptul pe anul 2012, existând o diferență de 6 zile de concediu de odihnă rămase neefectuate.

Or, potrivit art. 150 alin. 1 din C. muncii pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamant. Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 630,22 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli transport la instanță, față de dispozițiile art. 451 din C. proc. civ.

Însă, față de aceleași prevederi legale, tribunalul a constatat că cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 240,08 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru aferentă cererii de recuzare, întrucât această cerere a fost respinsă, precum și onorariul achitat mediatorului, întrucât informarea asupra medierii este gratuită.

Pe cale de consecință, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel motivat, apelantul-pârât S. Județean de Ambulanță Ialomița și apelantul-reclamant G. C. F., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, apel întemeiat pe dispozițiile art. 466 si urmat. Cod de procedura civila, OMS nr.547 din 26.05.2010, Legea nr.284/2010, art. 1 din protocolul nr.12 la convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale.

Prin motivele de apel formulate apelantul-reclamant G. C. F. a arătat că prin sentința civilă nr. 2444/11.11.2011 pronunțată de către Tribunalul Ialomița, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2203/15.03.2012 a Curții de Apel București, s-a dispus anularea deciziei nr. 247/11.05.2011 emisă de către intimat privind concedierea salariatului și obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat în mod abuziv, aferente perioadei începând cu data emiterii deciziei de concediere și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri.

Prin dispoziția nr. 103/14.05.2012, începând cu data de 14.05.2012, S.J.A. Ialomița a dispus reintegrarea apelantului în funcția avută anterior concedierii ilegale, respectiv ambulanțier la Substația Urziceni și restituirea salariilor indexate, majorate și actualizate și a celorlalte drepturi. Prin dispoziția nr. 110/05.06.2012 s-a dispus plata drepturilor salariate în valoare de 22.289 lei brut și 228 tichete de masă în valoare de 2.502 lei aferente perioadei 01.06._12.

Față de această modalitate de calcul a despăgubirii care ar fi trebuit să fie egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat în mod abuziv, a solicitat instanței de fond să oblige angajatorul, inclusiv, la plata sumei de 4.711 lei brut, actualizată la nivelul dobânzii BNR, sumă ce reprezintă orele duble neacordate (sâmbete și duminici) în perioada iunie 2011 - iunie 2012 și diferența de spor de pericol de la 50% la 75% pe lunile februarie - iunie 2012.

În ceea ce privește plata orelor duble neacordate (sâmbete și duminici) în perioada iunie 2011 - iunie 2012, apreciază că instanța de fond în mod eronat și-a fundamentat hotărârea, exclusiv, pe baza actelor normative în vigoare, respectiv Ordinul nr. 2012/2008 al Ministerului Sănătății, fără a proceda la o coroborare a textelor normative cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Astfel instanța la pagina 3 din sentința civilă nr. 884/F își alege ca și exemplu punctele a) și g) din Ordinul M.S. nr. 2021/2008, însă omite să treacă și punctul b) care spune că " personalul din acest compartiment îndeplinește condițiile de pregătire și certificare prevăzute în actele normative în vigoare, fiind alcătuit din medici, asistenți medicali și ambulanțieri, aceștia neregăsindu-se în acel stat de funcțiuni la așa zisul "compartiment de consultații de urgență la domiciliu și transport sanitar neasistat la Substația Urziceni" pag. 99-100 din dosar, încălcându-se practic pct. b) din Ordinul mai sus menționat. Cum principala misiune a acelui compartiment "ar fi fost asigurarea consultațiilor de urgență la domiciliu" - reiese clar că existența acelui compartiment nu a fost posibilă în Ialomița, ci în București și în județele mari ale țării. Mai mult de atât, deși la termenul din 27.03.2014, neprevăzând că pârâta a depus niște acte false și incomplete, apelantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză de specialitate, prin care să se stabilească nr. de ore suplimentare de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat abuziv, instanța de fond a respins această solicitare, motivând că din dezbateri nu a reieșit necesitatea suplimentării probatorii.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (fluturașii de salariu - pag. 38-62, graficele de lucru - pag. 104-114 din dosar), reiese că atât anterior, cât și ulterior concedierii mele, lunar, am prestat activitate în zilele de sâmbătă și duminică. Totodată, conform graficelor de lucru pe care le-a depus la termenul de judecată din data de 27.03.2014, toți cei 9 ambulanțieri menționați în statul de funcțiuni la pag. 99-100 din dosar, au prestat ore de muncă continuu în zilele de repaus săptămânal.

Apelantul a arătat în fața instanței de fond că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu rea credință de către pârâtă ar reieși că în perioada iunie - decembrie 2011 nu s-ar fi executat nicio oră dublă de către cei 9 ambulanțieri, iar în perioada ianuarie - mai 2012, doar 3 dintre aceștia ar fi efectuat astfel de ore în zilele de repaus săptămânal, motiv pentru care am solicitat onoratei instanțe să oblige pârâta să depună la dosar graficele de lucru oficiale, în baza cărora s-a efectuat de altfel și plata drepturilor salariale - instanța de fond respingând și această cerere, considerând suficiente pentru soluționarea cauzei înscrisurile depuse de către pârâtă (înscrisuri incomplete și false).

În consecință, prin respingerea cererii apelantului de acordare a plații orelor de muncă pe care le-ar fi prestat sâmbăta și duminică, ca având caracter nepermanent, în condițiile în care ocupanții posturilor similare au efectuat astfel de ore de muncă, consideră că s-a procedat la încălcarea principiului nediscriminării.

Art. 1, pct. 1, parag. 1, din Protocolul nr. 12, la Convenția europeană I pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe niciun criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv, conform art. 24 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată.

În concluzie, apelantul a considerat în aplicarea sentinței civile nr._ pronunțată de către Tribunalul Ialomița, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2203/_ a Curții de Apel București, prin care s-a dispus obligarea S.J.A. Ialomița la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat în mod abuziv. S.J.A. Ialomița în calitate de angajator, avea obligația de a-i achita inclusiv orele duble neacordate (sâmbete și duminici) în perioada iunie 2011- iunie 2012, având în vedere că pe de o parte, a prestat astfel de ore de muncă în zilele de sâmbătă și duminica atât înainte cât și ulterior concedierii sale ilegale, iar, pe de altă parte, în perioada concedierii, ocupanții posturilor similare au prestat ore de muncă în zilele de sâmbătă și duminică în condiții similare (graficele de lucru pag. 104-114 și fluturașii de salariu pag. 38-62 la dosar).

Referitor la diferența de spor de pericol de la 50%-75%, pe lunile februarie-iunie 2012, apelantul a făcut mențiunea că sporul pentru condiții deosebit de periculoase se acordă potrivit buletinelor de determinare prin expertizare a locurilor de muncă, ce se eliberează pe baza următoarelor criterii: a) înregistrarea de îmbolnăviri profesionale ca urmare a activității desfășurate la locul de muncă; b) gradul de creștere a indicilor de morbiditate la locurile de munca respective; c) înregistrarea unor cazuri de accidente de muncă produse la locul de muncă.

Acest spor a fost acordat apelantul cât și tuturor ambulanțierilor cu posturi similare în cuantum de 75% din salariul de bază din anul 2009 până la data de 01.02.2012, când conducerea S.J.A. Ialomița a decis, prin Dispoziția nr. 36/_, micșorarea acestui spor la 50% din salariul de bază. Temeiul legal invocat de către angajator în această dispoziție aflată la pag. 13 din dosar, respectiv art. 1 și art.2 care spune că se modifica sporurile conform anexei 2 lit. b, pct.3 și anexei 2 lit. e, pct.9 din O.M.S. nr. 542 din 2010 pag.63-65 din dosar pentru aprobarea regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile notei din anexa 2 la Legea - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Or, apelantul, prin natura serviciului care este de intervenție conform fișei postului art.4.2.1, face parte din personalul auxiliar sanitar fie că lucrează pe mașini tip urgență sau pe mașini tip transport având un spor de 75%, managerul instituției interpretând cu rea voință anexa nr.2 lit. d pct.9 la regulament, pag.65 din dosar, care spune clar că „personalul din serviciile de ambulanță cu excepția personalului prevăzut la lit. b, pct.3, pag. 64 din dosar, beneficiază de un spor de pericol de 50%, confundându-i pe acești ambulanțierii care sunt personal auxiliar de intervenție cu ceilalți angajați, respectiv operatori registru urgență, personal T., muncitori și îngrijitoare.

La momentul emiterii acestei Dispoziții, salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nu mai era reglementată de Legea -cadru nr.330/2009 astfel cum a fost invocată de intimată, ci de Legea nr. 284/2010 intrată în vigoare pe 01.01.2011. Instanța de fond invocă din oficiu prevederile acestui act normativ, reținând că rămâne la latitudinea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică, prin acordul comun al conducerii și al sindicatelor, să stabilească cuantumul acestui spor în funcție de bugetul de venituri și cheltuieli disponibil în care s-au încadrat cheltuielile de personal.

Este adevărat că potrivit art.7 alin. 1 lit. a din Capitolul II, anexa III din legea nr. 284/2010, cuantumul acestui spor este de 45% - 80% din salariu de bază, iar nivelul sporului se stabilește de conducerea fiecărei unități sanitare cu personalitate juridică de comun acord cu sindicatele reprezentative semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară și cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli.

Apelantul a solicitat instanței să observe însă că modificarea acestui spor, chiar și așa abuzivă, în sensul diminuării sale s-a dispus de către angajator în mod unilateral fără a exista acordul sindicatului. Cu toate că instanța de fond subliniază că o condiție esențială pentru stabilirea nivelului sporului, întrunirea acordului conducerii și a sindicatului, totuși aceasta nu procedează la verificarea existenței acestui acord comun.

Inexistența acordului sindicatului reiese nu numai din lipsa acordului acestuia și lipsa semnăturii reprezentantului sindicatului din procesul verbal încheiat la data de 30.01.2012 de comitetul director (fila 75-76 din dosar], ci și din adresa nr.46 din 26.07.2012 emisă de Sindicatul Ambulanța Ialomița și înregistrat la S.J.A. Ialomița sub nr. 3554 din 26.07.2012 prin care se solicită precizarea procedurii legale în baza căreia s-a decis diminuarea sporului. Prin urmare, nu numai că reprezentantul sindicatului nu a fost invitat la ședința comitetului director în care s-a decis diminuarea sporului, dar acestuia nici nu i-a fost adusă la cunoștință desfășurarea acestei proceduri.

În plus, apelantul a apreciat ca o eventuală reducere a sporului pentru condiții deosebit de periculoase poate interveni în condițiile în care angajatorul depune diligente și îmbunătățește condițiile de muncă, eliminând o parte din riscurile de securitate în muncă la care sunt expuși. Ori în cazul de față nu numai că nu s-a efectuat o nouă expertizare a locurilor de muncă, dar nici nu a intervenit absolut nicio verificare a condițiilor de muncă, astfel cum au fost acordate acestea în anul 2009 când s-a decis acordarea sporului în cuantum de 75% din salariul brut.

Deși a sesizat neregulile săvârșite de pârâtă în legătură cu organizarea "compartimentului de transport" în concluziile scrise pag.145-146 din dosar instanța de fond în mod inexplicabil a preferat să nu se pronunțe în nicio modalitate asupra acestor aspecte, pe care le consideră ca având o relevanță deosebită devreme ce prin Dispoziția nr.36 din 01.02.2012 se face distincție între sporurile acordate în funcție de compartimentul în care salariatul funcționează. Urmează în continuare să observe instanța că în procesul verbal încheiat la data de 30.01.2012 cu ocazia ședinței Comitetului Director (fila 75-76 din dosar), se stabilește că "începând cu data de 01.02.2012 se va crea compartimentul de transport și se așteaptă propuneri în vederea echipajelor... personalul din compartimentul de transport sanitar va avea spor de 50%, spor pentru unitățile cu specific deosebit". În același timp intimata depune la dosarul cauzei un înscris contradictoriu care a fost emis anterior acestei date, Statul de Funcțiuni valabil de la 01.04.2011!!! (care dubios nu are stampila de înregistrare - intrare/ieșire a Direcției de Sănătate Publica Ialomița). Din cuprinsul căreia reiese că apelantul a funcționat în cadrul Compartimentului de consultații de urgență și transport sanitar neasistat, fără ca încadrarea în acest compartiment să-i fi fost adusă la cunoștință în vreo modalitate prin nicio decizie (încălcându-se art.58.1-59 din regulamentul de ordine interioară pg.150 la dosar) în care să i se spună că orele duble nu mai poate să le presteze sau foarte rar iar sporul i s-a diminuat la 50%.

În plus, din adeverința de vechime în munca eliberată sub nr.1842 din 22.06.2011 (pg. 147 din dosar) de către angajator, nu reiese mutarea subsemnatului dintr-un compartiment în altul ca și modificare a contractului de munca singură modificare fiind aceea de acordare a gradației 4, la data de 01.01.2011.

Totodată, apelantul a făcut mențiunea ca parata nu a formulat răspuns la adresa nr.46 din 26.07.2012 emisă de Sindicatul Ambulanta Ialomița și înregistrat la SJA Ialomița sub nr.3554/26.07.2012 prin care se solicita precizarea procedurii legale în baza căreia s-a decis diminuarea sporului. În schimb în ziua următoare din 27.07.2012, Comitetul Director, fără nicio justificare, decizând, în mod subit, să revină la cuantumul sporului inițial acordat, respectiv 75% din salariul brut printr-un simplu proces verbal aflat la pg.73 din dosar. Deși instanța de judecata în ședința publică din 30.01.2014 pg.69 din dosar a solicitat prezentarea deciziei de revenire asupra sporului și a prevederilor legale aplicabile ce conferă acest drept, această dispoziție nu a fost prezentată, aceasta neexistând în fapt de unde reiese și faptul că angajatorul a comis un abuz.

Referitor la plata indemnizației de concediu pentru un nr.31 de zile aferenta anului 2012 apelantul a arătat instanței ca în anul 2013 a efectuat concediul de odihnă (41 de zile de concediu de odihnă, acordate în 2 tranșe, în luna mai respectiv noiembrie 2013). În anul 2012 urmare a cererii înregistrate sub nr.3498 din 25.07.2012 pg.80 din dosar i-au fost acordate un număr de 10 zile din concediul de odihnă din totalul de 41 de zile de concediu ce i se cuveneau rămânând un rest de 31 de zile de odihnă ce nu i-au fost nici acordate și nici plătite. Deși parata a arătat în fața instanței de fond ca în anul 2013 că apelantul ar fi efectuat 41 de zile de odihnă aferente anului 2010 arata că potrivit cererilor formulate de acesta (înregistrate sub nr.1498/_ pg.78 din dosar și nr.3566/_ pg. 76 din dosar) și aprobate de aceasta zilele de concediu de odihnă solicitate și aprobate erau aferente anului în curs -2013, iar nu anului 2012. A mai menționat apelantul că cele 2 cereri de acordare a concediului au fost efectuate în baza programării concediilor de odihnă pe anul 2013 Substația Urziceni - ambulantieri aflată la fila 151 din dosar.

Apelantul a considerat că instanța în mod eronat obliga paratul la plata către reclamant a indemnizației de concediu corespunzătoare a unui număr de 6 zile de concediu de odihnă când se vede clar că zilele sunt în număr de 31.

În concluzie, apelantul a apreciat ca intimata are obligația de a respecta întocmai și în totalitate hotărârea judecătoreasca nr.2444 din 11.11.2011 pronunțata de către tribunalul Ialomița irevocabila prin decizia civilă nr.2203 din 15.03.2012 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus obligarea acesteia la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat în mod abuziv. Care cuprinde inclusiv sumele ce reprezintă orele duble neacordate, (sâmbete și duminici) în perioada 2011-2012 și diferența de spor de pericol de la 50% la 75% pe lunile februarie-iunie 2012.

În concluzie, apelantul a solicitat instanței să dispună admiterea apelului, modificarea în partea sentinței civile atacate, în sensul de a dispune obligarea paratei la plata sumei actualizata la nivelul dobânzii BNR ce reprezintă orele duble neacordate (sâmbete duminici) în perioada iunie 2011 iunie 2012 și diferența de spor de pericol de la 50% la 75% pe lunile februarie-iunie 2012, precum și la plata indemnizației de concediu de odihnă pentru un nr.31 de zile, aferente anului 2012.

Prin motivele sale de apel apelantul-pârât S. Județean de Ambulanță Ialomița a arătat că prin sentința civilă sus menționată, instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat apelantul către intimatul reclamant la plata indemnizației de concediu corespunzătoare unui număr de 6 zile aferente anului 2012.

Sub acest aspect, sentința este nelegală și netemeinică întrucât intimatul reclamant a efectuat toate zilele de concediu care i se cuveneau pentru anul 2012. În anul 2011 d-nul G. F. avea dreptul la 40 de zile de concediu de odihnă. La data încetării contractului de muncă i s-a compensat 16 zile de CO (atât avea dreptul pentru perioada lucrată 01.01. - 01.06.2011). A revenit la serviciu cu data de 14.05.2012 și a solicitat prin cererea nr.2892/26.06.2012 restul zilelor de concediu de care trebuia să beneficieze în anul 2011, respectiv 24 de zile, care s-au efectuat astfel:

- 10 zile în iulie 2012 (deoarece a întrerupt concediul de odihnă cu 12 zile de concediu medical);

- 09 zile în august 2012 (iar a întrerupt concediul de odihnă cu 13 zile de concediu medical);

- 05 zile în septembrie 2012.

În anul 2012 d-nul G. F. are dreptul la 41 de zile de concediu de odihnă pe care le-a efectuat astfel:

- 10zile de concediu de odihnă solicitate prin cererea

nr.3498/25.07.2012 și pe care le efectuează în luna septembrie 2012 (după

efectuarea concediilor medicale);

- 21 zile acordate în luna mai 2013 solicitate prin cererea nr.1494/07.05.2013;

- 10 zile acordate în luna noiembrie 2013 solicitate prin cererea nr.3566/01.11.2013.

În anul 2013 are dreptul la 41 de zile de concediu de odihnă:

- 10 zile acordate în luna noiembrie 2013 conform cererii nr.3566/01.11.2013.

Numărul de zile de concediu de odihnă cuvenite pe anii 2011 și 2012 au fost acordate în totalitate.

Așa fiind apelantul a apreciat că apelul formulat este întemeiat și solicită admiterea lui.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Reclamantul a sesizat prima instanță cu pretenții având ca obiect recuperarea sumei de 4711 lei brut, actualizată la nivelul dobânzii BNR, sumă ce reprezintă orele duble neacordate ( sâmbete și duminici) în perioada iunie 2011-iunie 2012 și diferența de spor de pericol de la 50% la 75% pe lunile februarie-iunie 2012, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor efectuate cu ocazia procesului. Ulterior și-a completat acțiunea, solicitând și plata indemnizației de concediu de odihnă, și anume 6 zile de concediu de odihnă, întrucât din totalul de 41 de zile la care ar fi avut dreptul în anul 2012, a efectuat un număr de 35 de zile de concediu de odihnă.

În motivarea acestor pretenții, reclamantul a invocat că pârâtul nu a dus la îndeplinire în totalitate dispozitivul sentinței civile 244 /11.11.2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în ceea ce privește „celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul”, fiind lipsit de plata dublă a orelor efectuate sâmbăta și duminica și/sau sărbători legale, ore ce apar ca și prestări cu caracter de continuitate, de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost sancționat. De asemenea, reclamantul a precizat că al doilea drept de care ar fi beneficiat se referă la diminuarea nelegală a sporului de periculozitate pentru ambulanțieri de la 75% la 50%, întrucât această măsură nu a fost adusă la cunoștința sa prin modificarea contractului individual de muncă.

În cadrul dezbaterilor în apel, reclamantul a precizat că pretențiile referitoare la drepturile salariale pentru orele efectuate în zilele de repaus săptămânal se referă la perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării ca urmare a anulării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, respectiv iunie_12.

Din analiza materialului probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente în speță, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins pretențiile referitoare la plata orelor efectuate în zilele de repaus săptămânal și la diferențele de spor de periculozitate, criticile apelantului-reclamant fiind nefondate.

Așa cum rezultă din acțiunea introductivă de instanță, dar și din precizarea ulterioară a acesteia, apelantul-reclamant a invocat faptul că intimatul nu a executat în totalitate dispoziția referitoare la plata despăgubirilor la care acesta ar fi avut dreptul, dispoziție cuprinsă într-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

În acest sens, trebuie avută în vedere sentința civilă nr. 2444/11.11.2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2203/15.03.2013 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 247/11.05.2011 și obligarea pârâtului S. Județean de Ambulanță Ialomița la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data emiterii deciziei de concediere și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri, în baza art. 80 alin. 1 din Codul muncii.

În executarea acestei hotărâri, prin dispoziția nr. 103 din 14.05.2012, intimatul a dispus reintegrarea apelantului în funcția avută anterior, respectiv ambulanțier la Substația Urziceni, începând cu data de 14.05.2012. Așa cum rezultă din conținutul respectivei dispoziții, reintegrarea s-a făcut pe un salariu de bază de 1249 lei, dispunându-se totodată și plata salariilor indexate, majorate, reactualizate a celorlalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat.

Ulterior a fost emisă dispoziția nr. 110/05.06.2012 în sensul acordării către apelant a tuturor drepturilor salariale așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2203/15.03.2013 a Curții de Apel București. La art.2 se prevede că pentru perioada 01.06.2011 – 14.05.2012 salariatul beneficiază de drepturi salariale în valoare de 22.289 lei și 228 tichete de masă, în valoare de 2052 lei, fiind alăturat tabelul privind calculul sumelor pe perioada amintită.

Apelantul, așa cum am arătat, susține că intimatul nu a executat în totalitate dispozițiile hotărârilor pronunțate în favoarea sa, existând diferențe rezultate din neplata orelor efectuate sâmbăta și duminica în perioada anterioară reintegrării și din neplata sporului de periculozitate în procent de 75%.

În condițiile în care apelantul-reclamant are un titlu executoriu prin care intimatul din prezenta cauză a fost obligat la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, pentru perioada stabilită, acesta nu poate pretinde diferențele invocate pe calea unei noi acțiuni în justiție, opunându-se puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate, fiind însă îndreptățit să solicite executarea voluntară sau silită diferențelor invocate. În acest context, în măsura în care diferențele invocate sunt cuprinse în titlu executoriu amintit, pretențiile apelantului sunt inadmisibile, acesta putând solicita executarea silită a hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea sa, fără ca drepturile respective să poată fi repuse în discuție în cadrul unui nou litigiu.

Or, așa cum am arătat, în motivarea pretențiilor solicitate pe primele două capete de cerere reclamantul a invocat tocmai neexecutarea în totalitate a sentinței civile prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere și plata despăgubirilor, neexecutare care nu poate fi invocată în cadrul unei noi acțiuni în pretenții, deoarece despăgubirile dispuse prin hotărârea respectivă au cuprins salariile indexate, majorate și actualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, deci inclusiv cele pentru orele efectuate în zilele de repaus săptămânal și sporul de periculozitate, iar potrivit art.431 al.1 Cod procedură civilă, nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Titlul executoriu stabilește plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data emiterii deciziei de concediere și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii. Sentința civilă nr. 2444/11.11.2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2203/15.03.2012 a Curții de Apel București.

Așa cum am arătat, în cadrul dezbaterilor din apel, reclamantul, prezent personal și asistat de apărător a învederat că pretențiile cu titlu de drepturile salariale pentru orele efectuate în zilele de repaus săptămânal se referă la perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării ca urmare a anulării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, respectiv iunie_12.

Plata drepturilor pe perioada concedierii, la care se referă pretențiile, s-a făcut în baza titlului amintit, a dispoziția de integrare nr. 103 din 14.05.2012 și a dispoziției nr. 110/05.06.2012, în cadrul acestora din urmă invocându-se decizia civilă nr. 2203/15.03.2012 a Curții de Apel București. Apelantul nu a contestat în termen legal dispozițiile angajatorului referitoare la plata drepturilor pe perioada anterioară reintegrării, dispoziții date în executarea unui titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă, motiv pentru care nu mai poate invoca printr-o nouă acțiune de drept comun diferențe de plată pentru această perioadă.

Mai mult, pentru perioada anterioară datei de 14.05.2012, apelantul nici nu ar putea pretinde întemeiat drepturi salariale pentru orele efectuate în zilele de repaus săptămânal, deoarece acesta nu a lucrat efectiv în zilele respective, iar plata specială a acestor drepturi este datorată doar pentru munca efectuată în mod concret în astfel de zile. Chiar dacă anterior concedierii presta în mod obișnuit astfel de ore în zilele de repaus săptămânal, drepturile salariale nu sunt datorate decât pentru munca efectiv desfășurată în astfel de condiții și calculată la orele efectiv prestate. Curtea reține că apelantul-reclamant nu beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă, în condițiile art.137 alin.3 din Codul muncii, pentru munca desfășurată în zilele de repaus săptămânal, ci aceasta era remunerată potrivit legii, în funcție de situația concretă a prestațiilor din zilele respective, motiv pentru care, anterior reintegrării, pentru perioada neacoperită de titlu executoriu amintit, salariatul nu putea beneficia de plățile pretinse pentru zilele de sâmbătă și duminică, deoarece nu a desfășurat activitate în astfel de zile.

Nu este vorba de o discriminare, așa cum nefondat pretinde apelantul, deoarece situația sa nu este identică celorlalți ambulanțieri, care au desfășurat activitate efectivă și au fost plătiți pentru orele din zilele de repaus săptămânal doar în măsura în care au prestat muncă în respectivele zile.

În ceea ce privește pretențiile cu titlu de diferențe de drepturi salariale rezultate din acordarea sporului de periculozitate de 75%, Curtea constată că acestea au fost formulate și pentru perioada ulterioară reintegrării, respectiv 14.05.2012-iunie 2012.

Așa cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză, atât apelantului-reclamant, cât și celorlalți ambulanțieri din cadrul compartimentului unde era încadrat acesta, angajatorul le-a acordat în perioada respectivă un spor de periculozitate de 50%, ca urmare a Dispoziției nr.36/1.02.2012 a Managerului General.

Prin Dispoziția menționată s-a stabilit acordarea sporului de 75% din salariul de bază, conform Anexei 2 lit.B, pct.3 din OMS nr.547/2010 personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din C. de asistență medicală de urgență și transport medical asistat și sporul de 50% din salariul de bază, conform Anexei 2 lit.E pct.9 din același Ordin pentru personalul medico-sanitar și auxiliar sanitar din C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat, operatori registratori de urgență, comitet director, personal T., muncitori și îngrijitoare.

În cuprinsul dispoziției menționate sunt invocate OMS nr.547/2010, Buletinul de determinare emis de DSP Ialomița și Hotărârea Comitetului Director din 30.01.2012 prin care s-a hotărât ca personalul din C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat să beneficieze de un sporul de 50% din salariul de bază.

Apelantul a invocat neaplicarea Dispoziției respective și din perspectiva faptului că nu a fost încadrat în C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat, aspect contrazis însă de statele de funcții depuse la dosar, criticile referitoare la valabilitatea acestora nefiind susținute. Astfel, structura serviciilor de ambulanță era stabilită prin Ordin al Ministrului Sănătății(Ordinul nr._ ), prevăzându-se că acestea se organizează în două compartimente: C. de asistență medicală de urgență și transport medical asistat și C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat. Această organizare nu s-a implementat în cadrul intimatului în anul 2012, ca urmare a hotărârii Comitetului director din 30.01.2012, așa cum susține neîntemeiat apelantul, deoarece inclusiv anterior concedierii acestuia, în statul de funcții de la 1.04.2011, existau cele două compartimente, apelantul figurând în cadrul celui de consultații de urgență și transport sanitar neasistat(filele 96-101). Statul de funcții a fost depus în copie conformă cu originalul, având număr de înregistrare și viza Direcției de Sănătate Publică Ialomița. Niciuna din criticile reclamantului pe aspectul valabilității statului respectiv nefiind dovedite, Curtea nu le poate reține. Cele două compartimente nu se organizau prin hotărârea Comitetului director, ci în baza Ordinului Ministrului, statul fiind avizat de forurile superioare. Nu este vorba de o antedatare a statului de funcții, ci de interpretarea greșită pe care apelantul o dă procesul-verbal din 30.01.2012, acesta referindu-se la crearea unui C. de transport, în condițiile în care și anterior exista C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat. În fapt, și după reintegrare, salariatul a fost încadrat în același compartiment ca și în cel ce funcționa înainte de concediere, respectiv C. de consultații de urgență și transport sanitar neasistat, fără a putea fi reținute susținerile acestuia.

Revenind la Dispoziția nr.36/1.02.2012 a Managerului General, Curtea constată că în cauză nu s-a solicitat anularea acesteia, dispoziția fiind un act unilateral al angajatorului în baza căruia sporul de periculozitate a fost redus de la 75% la 50% pentru o parte a salariaților. Deși în urma deciziei de reintegrare nr. 103, începând cu 14.05.2012, apelantul-reclamant a primit drepturile salariale care cuprindeau și sporul de periculozitate de 50%, acesta nu a înțeles să conteste actul unilateral care a stat la baza stabilirii acestui spor, deși luase cunoștință de existența lui, așa cum rezultă din corespondența dintre părți. În prezent, dispoziția respectivă nu a fost anulată, producându-și toate efectele cu privire la sporul respectiv.

Faptul că în cadrul acțiunii în pretenții pentru diferența de spor, reclamantul a invocat nerespectarea prevederilor OMS nr.547/2010 și faptul că diminuarea sporului a fost nelegală deoarece nu a existat acordul conducerii cu sindicatele, aspect ce rezultă din lipsa semnăturii reprezentantului Sindicatului pe procesul verbal din 30.01.2012, nu înlătură efectele Dispoziției nr.36/1.02.2012 a Managerului General, în condițiile în care actul respectiv nu a fost anulat.

În plus, pentru luna mai 2012, în perioada ulterioară reintegrării, apelantul reclamant a fost salariat în baza deciziei de reintegrare pe care nu a contestat-o. Începând cu 1.06.2012, drepturile salariale efectiv plătite apelantului-reclamant au fost calculate în baza actului adițional nr.102 la contractul individual de muncă, act ce urma să își producă efectele, așa cum expres se arată în conținutul său, începând cu 1.06.2012(fila 246 recurs). Deci pentru pretențiile reclamantului aferente lunii iunie 2012, Curtea va avea în vedere actul adițional amintit, încheiat ca urmare a acordului bilateral al părților, existând pe acesta și semnătura salariatului.

Or, prin acordul comun de voință, părțile au stabilit ca începând cu 1.06.2012, salariatul să primească un salariu de bază brut lunar de 1350 lei și sporuri de 841 lei. Așa cum rezultă din extrasul din statul de salarii pe iunie 2012(fila 119 recurs), sporurile în sumă totală de 841 lei( 87 lei spor prevenție+ 159 lei spor vechime + spor periculozitate -50%- 397 lei + spor ture 119 lei + spor stabilitate 79 lei) au cuprins și sporul de periculozitate de 50%(397 lei), salariatul fiind de acord, prin semnarea actului adițional, cu acest spor.

În aceste condiții, pretențiile apelantului-reclamant sunt nefondate, actul de dispoziție care a stat la baza stabilirii sporului de 50% nefiind anulat, motiv pentru care își produce toate efectele. În plus, pentru luna iunie 2012, există un act adițional referitor la salarizare, în suma totală a sporurilor de 841 lei fiind inclus și sporul de periculozitate de 50%.

În ceea ce privește compensarea concediului de odihnă neefectuat aferent anului 2012, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este criticată atât de reclamant, cât și de pârât. Reclamantul invocă faptul că în mod greșit prima instanță l-a obligat pe pârât la plata indemnizației de concediu corespunzătoare unui număr de 6 zile de concediu de odihnă, deoarece nu i-au fost acordate sau plătite un număr de 31de zile pentru anul 2012. Pârâtul consideră că pretențiile reclamantului erau nefondate, deoarece a efectuat toate cele 41 de zile de concediu de odihnă aferente anului 2012.

În primul rând, criticile reclamantului sunt nefondate prin prisma faptului că a sesizat prima instanță cu pretenții pentru 6 zile de concediu de odihnă, acesta arătând expres în cererea completatoare de la filele 27-28 dosar fond că din totalul de 41 de zile la care ar fi avut dreptul în anul 2012, a efectuat un număr de 35 de zile de concediu de odihnă. Reclamantul a solicitat contravaloarea a 31 zile de concediu de odihnă abia prin concluziile scrise cu ocazia dezbaterilor pe fond în primă instanță, dar aceasta reprezintă o cerere modificatoare a pretențiilor inițiale, formulată cu nesocotirea dispozițiilor art.204 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, sub sancțiunea decăderii, modificarea cererii poate fi făcută numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Cum modificarea pretențiilor pe acest capăt de cerere nu s-a făcut până la termenul prevăzut de lege și nici nu a existat un acord expres al părților în sensul modificării peste termenul prevăzut de art.204 alin.1 Cod procedură civilă, în mod corect prima instanță s-a pronunțat în limitele sesizării.

În al doilea rând, pretențiile reclamantului, chiar și în limita celor 6 zile pretinse prin cererea completatoare de la data de 16.12.2013, sunt nefondate prin prisma prevederilor art. 146 și 150 din Codul muncii. Reclamantul pretinde plata indemnizației de concediu de odihnă neefectuat, dar, potrivit art.150 Codul muncii, indemnizația se cuvine doar pentru perioada concediului de odihnă efectuat în natură. Ceea ce urmărește în fapt apelantul este compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, în opinia sa, aferent anului 2012. În aceste condiții, incidente în speță sunt dispozițiile art.146 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă. Or, chiar dacă reclamantul nu ar fi efectuat în integralitate concediul de odihnă aferent anului 2012 în respectivul an, acesta ar fi avut dreptul să-l ia în anul calendaristic următor, potrivit art.146 alin.2 din Codul muncii. Mai mult, în temeiul art.146 alin.3 din Codul muncii, angajatorul era chiar obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat integral până la sfârșitul anului următor, aceasta fiind și situația din speță.

În toate cazurile însă, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă. Cum din actele depuse la dosar, nu rezultă încetarea raporturilor juridice de muncă dintre părți, pretențiile reclamantului cu acest titlu sunt neîntemeiate față de dispozițiile art.146 alin.4 din Codul muncii.

În al treilea rând, nu pot fi reținute nici susținerile apelantului în sensul neefectuării concediului de odihnă aferent anului 2012, deoarece, în aplicarea dispozițiilor art.146 Codul muncii, angajatorul a raportat întotdeauna zilele de concediu de odihnă neefectuate în anul următor, acordând cu prioritate concediul din anul anterior. Acest aspect rezultă fără îndoială din referatele efectuate de Biroul RUNOS pe cererile de concediu ale reclamantului, fiind evidențiate permanent zilele de concediu restante din anul anterior, zilele cuvenite, zilele efectuate și cele rămase de efectuat. Având în vedere dispozițiile imperative ale art.146 alin.3 din Codul muncii, angajatorul a acordat cu prioritate concediul de odihnă neefectuat integral din anul anterior. În aceste condiții, indiferent de modul în care salariatul înțelegea să solicite concediul(pe anul în curs sau restanțele pe anul anterior), angajatorul era obligat să acorde cu prioritate concediul neefectuat din anul anterior, deoarece art.146 al.3 prevedea obligativitatea acordării acestuia, în mod imperativ, până la sfârșitul anului următor. Nu avea sub acest aspect importanță planificarea anuală a concediilor de odihnă, deoarece aceasta oricum se referea la perioadele estimate de fiecare salariat, pentru a permite asigurarea activități la nivelul angajatorului, perioade în care se puteau efectua atât zilele restante din anul anterior, cât și zilele de concediu de odihnă pe anul în curs, motiv pentru care nu pot fi reținute susținerile apelantului pe acest aspect.

Din înscrisurile administrate în cauză, respectiv din cererile de concediu, foile de pontaj, listele de avans chenzinal și extrasele din statele de plată, depuse în copie la dosar, Curtea constată că apelantul a efectuat în integralitate concediul de odihnă pentru anul 2012, fiind fondate criticile apelantului-pârât pe acest aspect.

Concediul de odihnă la care salariatul ar fi avut dreptul pentru anul 2012 era de 41 de zile lucrătoare. Acesta a fost efectuat atât pe parcursul anului 2012, cât și în anul următor, în aplicarea dispozițiilor art.146 Codul muncii. Astfel, prin cererea înregistrată sub numărul 3498/25.07.2012, salariatul a solicitat și i s-a aprobat efectuarea a 10 zile de concediu de odihnă aferente anului 2012. Deși acesta trebuia efectuat începând cu 16.08.2012, deoarece concediile de odihnă anterior aprobate reclamantului pentru cele 24 zile restante din 2011 au fost întrerupere din cauza incapacității temporare de muncă, fiind continuate în perioadele următoare, cele 10 zile solicitate prin cererea nr.3498/25.07.2012 pentru anul 2012 au fost efectuate în septembrie 2012, fiind acordată și indemnizația aferentă, așa cum rezultă din foaia colectivă de prezență de la fila 67 recurs și din extrasul din statul de plată de la fila 122 recurs. Astfel, în anul 2012, apelantul-reclamant a efectuat 24 zile de concediu de odihnă aferent anului 2011, solicitat prin cererea nr.2892/26.06.2012(10 zile în iulie-fila 64, 9 zile în august – fila 65 și 5 zile în septembrie – fila 67), primind și indemnizația aferentă(filele 120, 121, 122 dosar recurs). În luna septembrie 2012, în foaia colectivă de prezență apare cu 16 zile de concediu de odihnă, pentru care a primit și indemnizația(fila 122). Așa cum recunosc ambele părți, 10 dintre aceste zile sunt aferente concediului neefectuat pentru anul 2012.

Diferența de 31 zile de concediu de odihnă pentru anul 2012 au fost efectuate în anul următor, potrivit art.146 al.2 și 3 din Codul muncii, respectiv în luna mai 2013(21 zile - fila 69 recurs) și noiembrie 2013( 20 zile, din care 10 pentru anul 2012 - fila 72), primind și indemnizația aferentă(filele 130 și 136 dosar recurs). Apelantul-reclamant nu a contestat că a primit sumele relevate în extrasele din statele de plată(„fluturași”), fiind acte depuse de acesta pentru a dovedi tocmai sumele primite. Acesta nu contestă nici că a fost efectiv în concediu de odihnă în perioadele amintite.

Ceea ce invocă însă reclamantul în apel este faptul că zilele de concediu efectuate în luna mai 2013 și noiembrie 2013 ar fi aferente anului 2013 și nu anului 2012. Curtea nu poate reține susținerile apelantului, deoarece din referatele biroului de resurse umane rezultă că angajatorul a raportat în anul următor toate zilele de concediu de odihnă neefectuat în anul anterior 2012, în total 31 de zile. Deoarece acesta avea obligația de a le acorda până la sfârșitul anului 2013, este evident că acestea au fost aprobate ținând cont de restanțele anului anterior, aspect relevat și de referatele menționate, în cererea nr.3566(fila 70 dosar recurs) fiind menționat un rest de 10 zile de concediu pentru anul 2012, deoarece cele 21 zile acordate ca urmare a cererii nr.1494/7.05.2013 au fost aferente tot anului 2012, concediul pe anul 2013 fiind menționat ca neefectuat în totalitate la data cererii nr.3566/1.11.2013. În aceste condiții, în noiembrie s-a acordat restul de 10 zile de concediu rămas din 2012 și 10 zile pe anul 2013, rămânând de efectuat 31 zile pe anul 2013, potrivit referatului. Aceste 31 zile de concediu rămase de efectuat pe anul 2013 apar și în referatul pe următoarea cerere de concediu formulată de reclamant(fila 73), fiind acordate în anul 2014, așa cum rezultă din foile colective de prezență.

Reclamantul a invocat neregularități în legătură cu cererea nr. 3566/1.11.2013, invocând că nu este semnată de el, că serviciul de resurse umane a efectuat modificări ale anilor calendaristici. Curtea a dispus atașarea originalului înscrisului respectiv la dosar, intimata anexând la fila 70 exemplarul original, dar reclamantul a învederat în ședința publică de la 8.01.2015 că nu înțelege să se înscrie în fals împotriva acestui înscris. În privința anilor calendaristici consemnați în cerere, Curtea constată că aceasta a fost făcută pe un tipizat pentru anii anteriori, acesta fiind motivul pentru care biroul de resurse umane a modificat anii respectivi din referat, potrivit situației concrete a salariatului, având în vedere zilele de concediu de odihnă neefectuat din anul anterior și din anii în curs.

În plus, Curtea constată că susținerile apelantului-reclamant pe acest aspect sunt contradictorii, deoarece, deși a susținut că nu a formulat și semnat cererea nr. 3566/1.11.2013, recunoaște că a efectuat zilele de concediu aprobate prin această cerere, dar susține că acestea ar fi aferente anului 2013 și nu anului 2012. Mai mult, chiar în memoriul de apel face referire la cererea nr. 3566/1.11.2013, susținând că a fost efectuată în baza programării concediilor pe anul 2013. Așa cum am arătat, programarea concediilor pe anul 2013 nu împiedica angajatorul să acorde în respectivele perioade și restanțele din anii anteriori, iar aprobările efectuate pe baza referatelor serviciului de resurse umane au avut în vedere cu prioritate zilele de concediu de odihnă neefectuat din anul anterior.

Nu în ultimul rând, așa cum am mai arătat, dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă nu au încetat, reclamantul nici nu poate pretinde compensarea în bani a concediului de odihnă, față de prevederile art. 146 alin.4 din Codul muncii.

Având în vedere aceste considerente de fapt si de drept, Curtea, in baza art. 480 Cod procedură civilă, va admite apelul formulat de S. Județean de Ambulanță Ialomița, va schimba in parte sentința apelata in sensul ca va respinge în tot acțiunea ca neîntemeiată și va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant G. C. F., împotriva aceleiași sentințe.

Față de dispozițiile art.453 Cod procedură civilă, având în vedere soluția pronunțată, constatând culpa procesuală a apelantului-reclamant, Curtea va respinge pretențiile acestuia privind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelantul-pârât S. Județean de Ambulanță Ialomița, cu sediul situat în Slobozia ., județ Ialomița, având CF_, împotriva sentinței civile nr.884/F din data de 06.05.2014, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu apelantul-reclamant G. C. F., cu domiciliul situat în Municipiul Urziceni, ., .. B, ., județ Ialomița.

Modifică în parte sentința, în sensul că:

Respinge în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant G. C. F., împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 februarie 2015.

Președinte, Judecător, Grefier,

M. C. S. G. I. M. Colindeață

Red.M.C.

Tehnored.C.C.4 ex./ 25.02.2015

Jud.fond: I. T.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 587/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2480/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Despăgubire. Decizia nr. 1011/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1227/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1228/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 587/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1491/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1380/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 178/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI