Obligaţie de a face. Decizia nr. 1122/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1122/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-03-2015 în dosarul nr. 14666/3/2014
Dosar nr._ (Număr în format vechi 587/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1122/2015
Ședința publică de la 30 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G. E.
Judecător D. A. C.
Judecător M. P.
Grefier I. R. M.
Pe rol, judecarea recursului formulat de recurenta C. N. DE CAI FERATE "CFR" S.A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 19.11.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata U. S. LIBERE FEROVIARE MISCARE-COMERCIAL - ÎN NUMELE MEMBRILOR DE SINDICAT: V. V., C. L., C. S., C. S., D. M., G. C., G. V., O. A., T. L., O. V., cauza având ca obiect – drepturi bănești disjuns din dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta C. Națională de Căi Ferate “ CFR” S.A., prin consilier juridic E. D., ce depune delegație la dosar, lipsind intimata U. S. Libere Feroviare Mișcare Comercial.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că, la data de 27.02.2015, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata U. S. Libere Feroviare Mișcare Comercial, depusă în două exemplare, în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei capacității de exercițiu a recurentei. De asemenea, se învederează Curții că a fost intitulată apel calea de atac.
Curtea califică calea de atac exercitată de recurentă ca fiind recurs și nu apel, având în vedere data introducerii acțiunii.
Recurenta C. Națională de Căi Ferate “CFR” S.A., prin consilier juridic, depune la dosar concluzii scrise în combaterea excepției lipsei capacității de exercițiu, precum și relații de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, constând în furnizare de informații extinse în ceea ce privește C. Națională de Căi Ferate “CFR” S.A..
Curtea califică excepția lipsei capacității de exercițiu a recurentei ca fiind o excepție a lipsei dovezii calității de reprezentant, având în vedere că Sucursala Regională CF București a declarat recurs în numele Companiei Națională de Căi Ferate “CFR” S.A.. Întrucât s-a făcut dovada acestui mandat, prin depunerea de către recurentă a relațiilor de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, cât și înscrisurile administrate în dosarul de fond, Curtea respinge ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul consilierului juridic al recurentei în susținerea recursului.
Recurenta C. Națională de Căi Ferate “CFR” SA, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În temeiul art.150 din Codul de procedură civilă, Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea disjunsă din dosarul nr._ și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._ reclamanta U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE-COMERCIAL BUCUREȘTI (USLFMC București), în numele și pentru membrii de sindicat V. V., C. L., C. S., C. S., D. M., G. C., G. V., O. A., T. L., O. V. a chemat în judecată pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR" S.A. (CNCF „CFR" S.A.), prin care solicită instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” S.A. să plătească pentru fiecare reclamant diferențele dintre drepturile salariate de care au beneficiat salariații corespunzător salariului de încadrare avut, care a fost calculat prin luarea în considerație a salariului de bază minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare și drepturile salariate de care ar fi trebuit să beneficieze calculat la salariul de încadrare avut pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente (salariul minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi valabil de la dala de 01.01.2008, in conformitate cu Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010). Perioada pentru care solicită acordarea acestor diferențe salariale este octombrie_10; să fie obligată pârâta la plata de daune interese, constând în actualizarea sumelor pe care le datorează cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
Prin sentința civilă nr._/19.11.2014 Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a admis acțiunea; a obligat pârâta să plătească reclamanților, diferențele dintre de drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada octombrie_10, actualizate cu rata inflației, la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată a drepturilor salariale și până la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Potrivit art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008, negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, în valoare de 700 lei, stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Ulterior, a fost încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 la nivel de unitate, prin care s-a prevăzut un salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare 1, în cuantum de 570 lei. Totodată, prin actul adițional nr.1708/21.04.2010, s-a prevăzut un salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare 1, în cuantum de 600 lei.
Această împrejurare nu determină însă inaplicabilitatea prevederilor CCM Unic la Nivel de R. Transporturi deoarece contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură are forță juridică superioară în raport de contractele colective încheiate la nivel inferior.
În acest sens, statuează și dispozițiile art.8 alin.2-4 din Legea 130/1996, în vigoare la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă are caracter obligatoriu numai dacă este încheiat cu respectarea legii, or, în cauza de față, contractul colectiv încheiat la nivel de unitate nesocotește clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, neputând produce efecte juridice în relațiile dintre părți.
În concluzie, ținând seama de dispozițiile art.11 din Legea nr.130/1996, Tribunalul a reținut faptul că pârâta trebuia să respecte clauzele CCM Unic la nivel de ramură referitoare la nivelul salariului de bază minim brut în negocierea contractului colectiv la nivel de unitate.
În ceea ce privește aplicabilitatea CCM Unic la nivel de ramură, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. 1 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, conform cărora acesta se aplică până la 31.12.2010 și că, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, atunci valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea și a obliga pârâta să plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada octombrie_10, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Totodată, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului în materia răspunderii contractuale și ținând seama de dispozițiile art.1535 Noul Cod Civil, potrivit cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată a drepturilor salariale și până la data plății efective.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de recurs recurenta C. Naționala de Cai Ferate "CFR" S.A., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Pe cale de excepție, învederează recurenta că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților. Față de termenul de introducere al acțiunii, invocă recurenta excepția prescrierii dreptului material la acțiune având in vedere prevederile Legii 53/2003 art.268 alin.1 punctul e: „Cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate: e) in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia."
Din studiul cererii de chemare in judecata rezulta ca obiectul solicitărilor formulate de către reclamanta îl constituie plata unor drepturi prevăzute in contractele colective de munca incheiate la nivel de unitate sa ramura transporturi.
Din perspectiva prevederilor legale stabilite la art. 268 (1) lit. e din Codul muncii, republicat, cu modificările si completările ulterioare, dreptul material la acțiune al reclamantei privind pretențiile ce fac obiectul cauzei s-a prescris.
In aceste condiții, drepturile salariale solicitate, anterioare perioadei de sase luni fata de data înregistrării acțiunii la tribunal sunt prescrise având in vedere ca termenul prevăzut de codul muncii la art. 268 (1) lit.e a fost depășit, iar acțiunea este supusa decăderii fiind aplicabile prevederile art. 185 din Codul de procedura civila: ”(1) Când un drept procesual trebuie exercitat ., nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului în afara de cazul in care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. (2) În cazul in care legea oprește îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat".
Cum reclamanta critica neexecutarea Contractului colectiv de muncă, este evident ca în cazul drepturilor solicitate termenul de prescripție este cel prevăzut la art. 268 alin.1 pct. e) din Codul muncii, adică sase luni de la nașterea dreptului la acțiune.
Prin urmare este inadmisibil ca legiuitorul sa fi prevăzut două termene de prescripție pentru același obiect. Termenul de prescriere de trei ani se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de prescripție de șase luni se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul colectiv de muncă.
Luând in considerare toate cele învederate mai sus consideră recurenta ca toate drepturile solicitate de reclamanta au ca temei Contractul colectiv de muncă, iar in acest caz termenul de prescripție fiind de sase luni, rezulta ca acțiunea este tardiv introdusa prin raportare la prevederile art.268 alin.1 pct.d din Codul muncii, motivat de faptul ca C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. ”C.F.R." S.A. 2009-2010 a expirat iar, cererea reclamanților a fost introdusa in 24.12.2013.
În concluzie, solicită recurenta admiterea excepției invocate si pe cale de consecința, respingerea pretențiilor reclamanților pentru perioada octombrie_10.
Pe fondul cauzei, învederează recurenta că în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere cele învederate de societatea recurentă cu privire la faptul că acțiunea reclamanților este inadmisibilă pentru diferențele de drepturi calculate in raport de salariu minim brut stabilit in CCM la Nivel de Ramura Transporturi, din perspectiva faptului ca salariul de baza a fost negociat iar salariații si-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, in perioada de referința, a actului adițional la CIM.
Prin urmare, cererea reclamanților de acordare a unor diferențe la salariul de baza pentru membrii de sindicat este total neîntemeiata si nejustificata având in vedere ca aceștia au semnat CIM si toate actele adiționale aferente fără obiecțiuni in ceea ce privește salariul. Astfel, prin acte adiționale la C.I.M. al fiecărui reclamant, s-a stabilit un salariu de baza brut prin negociere, salariu la care a achiesat fara obiecțiuni. Mai mult decât atat, valoarea salariului avut de reclamanți in perioada de referința este mult peste valoarea salariului minim invocat.
De asemenea, la salariul de baza lunar stabilit prin negociere se adaugă si sporurile prevăzute in actele adiționale la CIM susmenționate, astfel incat se poate concluziona ca venitul brut lunar ai salariaților in cauza depășește cu mult salariul minim prevăzut in hotărârile de guvern menționate. Considera recurenta ca acordul de semnare a actului adițional in care s-a stabilit salariul reclamantului a fost liber exprimat astfel incat nu se justifica atitudinea manifestata in formularea acțiunii. Situația juridica salariata a reclamanților a fost guvernata de prevederile contractelor colective de munca la nivel de unitate, contracte înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Munca București, fara obiecțiuni.
În perioada 01.09._10, în care reclamanții solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultata dintre salariul de baza minim brut negociat in cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 si sumele efectiv primite in conformitate cu prevederile art.7 si anexei 1 din C.C.M, la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." SA, au existat la C. Națională de Căi Ferate CFR S.A. contract colectiv de munca valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, ale căror prevederi au fost obligatorii pentru părți conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, salariul astfel negociat fiind menționat si în contractul individual de muncă al reclamanților, in vigoare in perioada de referința.
Acest contract colectiv de munca încheiate la nivel de unitate a fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Munca București fara obiecțiuni. Solicită recurenta să se rețină ca ITM în conformitate cu prevederile legale incidente in cauza are obligația de a verifica înainte de înregistrare îndeplinirea condițiilor legale, iar in cazul in care acestea au fost încheiate fara respectarea dispozițiilor legale sunt restituite semnatarilor pentru îndeplinirea acestora. Cata vreme aceste contracte colective nu au fost restituite de către ITM pentru neîndeplinirea condițiilor legale, prezumția legala in sensul ca salariul de baza al reclamanților depășește minimul salariului de baza prevăzut in CCM la ramura nu poate fi răsturnata întrucât venitul brut lunar al reclamanților depășește salariul minim prevăzut in CCM la ramura transporturi, fiind menționat in actele adiționale pe care aceștia le-au semnat fara obiecțiuni.
Pe de alata parte, contractul colectiv de munca la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv cu respectarea Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional nr. 629/28.12.2010 până la data de 31.01.2011. Prin urmare, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. si C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase si coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, si mai mult clasat de salarizare nu poate fi asimilata cu salariul minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi, deoarece in acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare, in raport de CCM încheiat la nivel de unitate, salariul de baza brut al reclamanților s-a calculat prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la salariul minim stabilit pe unitate, iar salariul de baza brut astfel rezultat depășește cu mult salariul de baza brut stabilit la nivel de ramura transporturi.
Cererea reclamanților de plata a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi este neîntemeiata. Atât contractul individual de munca cat si contractul colectiv de munca reprezintă convenții de munca părțile fiind patronii si salariații. Contractul colectiv are o valoare normativa.
Pentru a fi aplicat într-un raport juridic concret, contractul colectiv de munca implica in mod necesar existenta unui contract individual de munca din care sa izvorască acest raport juridic. Contractele individuale concretizează, în măsura necesara, drepturile si obligațiile pârtilor, prevăzute nu numai de lege, dar si de contractul colectiv.
Pe cale de consecința, salariu fiind un drept de natura consensuala si supus negocierii, atâta timp cat pentru anii 2009, 2010 au existat încheiate la nivel de unitate contracte colective de munca, unde in Anexa 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare cat si nivelul celorlalte clase consideram ca înlocuirea acestei grile pentru unii salariați este netemeinica si nelegala.
Prin urmare, cum CCM-urile incheiate la nivel de unitate au fost înregistrate de ITM fara obiectiuni si tinand cont de faptul ca salariul de baza brut al reclamanților, stabilit inițial prin negociere colectiva si ulterior prin negociere individuala, a fost stabilit prin prin încheierea unor acte adiționale la CIM, fara obiectiuni, solicită recurenta să rețină ca in cauza sunt incidente si dispozițiile art. 37 din Codul muncii care prevăd ca „drepturile si obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca"; prevederile art. 229 alin 4 din Codul Muncii care statuează ca, „contractele colective de munca incheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părtilor"; prevederile art. 1270 alin. 1 cod civil care dispune ca, „contractul valabil incheiat are putere de lege intre părțile contractante" (art. 969 vechiul cod civil „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante") si dispozițiile art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective intre parti.
Cata vreme raporturile de munca dintre reclamanți si recurentă se realizează in temeiul unui contract individual de munca semnat fara obiectiuni si care nu a fost modificat ori anulat, iar recurenta a plătit acestora salariile la care s-a obligat, neavand alte datorii către aceștia, solicită recurenta să se rețină ca in speța sunt incidente si prevederile art. art. 1470 Noul Cod civil care statuează ca "orice plata presupune o datorie" (1092 vechiul Cod civil "orice plata presupune o datorie").
In aceste împrejurări, solicită recurenta să se retina ca nu se poate aprecia asupra nerespectării salariului de baza brut la ramura, câtă vreme reclamanților nu le-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite la acest nivel. Pe de alta parte, o instanța de judecata nu poate interveni, nu poate limita principiul libertății de voința a părților, atunci când aceasta libertate a părților se manifesta cu respectarea dispozițiilor legale.
La data de 27.02.2015, prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimata U. S. Libere Feroviare Mișcare Comercială, în numele și pentru membrii săi, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, invocând totodată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a recurentei, respinsă potrivit practicalei prezentei decizii.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Recurenta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, dreptul solicitat având izvorul în contractul colectiv de muncă, nefiind un drept prevăzut în contractul individual de muncă. Curtea notează că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) C.mun., deoarece pretențiile se încadrează în noțiunea generală de drepturi salariale suplimentare, reprezentând adaosuri, conform art. 160 C.mun.. Faptul că sunt drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică, fiind reglementate chiar în capitolul referitor la salarizarea personalului, iar în privința altor drepturi salariale prevăzute de același contract colectiv de muncă nu se poate spune că este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e). De altfel, art. 268 alin. 1 lit. c) C.mun. nu distinge între drepturile supuse prescripției de 3 ani, folosind sintagma generală de „drepturi salariale”, ceea ce presupune interpretarea acestei norme în mod sistematic și în legătură cu alte norme și cu noțiunea de salariu. Prin urmare, art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii este incident în alte situații în care este vorba de drepturi convenite prin contractul colectiv de muncă și care nu pot fi încadrate în alte ipoteze expres reglementate ale acestei norme. Va fi respinsă afirmația că trebuie făcută o distincție între contractul individual de muncă și cel colectiv, deoarece esențială este determinarea naturii juridice a drepturilor reglementate, iar nu izvorul acestora, așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 20/18.11.2013.
În privința fondului cauzei, reținem că temeiul pretențiilor intimatilor îl constituie contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, astfel încât față de acesta trebuie cercetată temeinicia solicitării.
Acest contract prevedea în art. 41 alin. 3 lit.a) următoarele: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Fiind convenit la nivel de ramură, potrivit art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996 sub imperiul căreia s-a încheiat, contractul colectiv de muncă în discuție produce efecte pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura transporturi pentru care a fost negociat.
De asemenea, devine incident art. 8 alin.(2) din același act normativ, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior. Este cazul în speță al contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.
Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art.24 din Legea nr.130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că, până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, precum și pe prevederile art. 11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996. Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar, din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.
Rezultă, așadar, că este irelevant că salariații unității recurente au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.
În consecință, cererea de chemare în judecată apare ca întemeiată și, în mod legal, instanța de fond a obligat recurenta la plata drepturilor salariale pretinse de intimată în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, aplicabil și societății recurente, în mod direct, atât în perioadele în care, la nivelul acesteia, nu a existat un contract colectiv de muncă, cât și în perioadele în care exista un astfel de contract, dar care prevedea drepturi în favoarea salariaților la un cuantum inferior celui stabilit prin contractul la nivel de ramură. Acest salariu de bază minim prevăzut la nivel de ramură transporturi era aplicabil în toate situațiile, nu unei anumite clase de salarizare, așa cum rezultă din textul art. 41 alin. 3 lit.a), mai sus citat, care nu distinge. În consecință, recurenta trebuia să-l aplice tuturor salariaților.
De asemenea, este lipsită de relevanță afirmația recurentei în sensul că, în perioada dedusă judecății, salariul brut al reclamanților a fost mai mare decât cel ce ar fi rezultat prin aplicarea salariului minim de bază de 700 lei pretins de acesta, atât timp cât, pe de o parte, este cert că recurenta nu a respectat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, iar, pe de altă parte, acest salariu invocat de recurentă este rezultatul aplicării anumitor coeficienți ce nu fac obiectul judecății și nu pot fi analizați sub aspectul corectitudinii, și oricum, ține de executarea hotărârii dacă vor fi sau nu diferențe de drepturi salariale cuvenite reclamanților.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat și va fi respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta C. N. DE CAI FERATE "CFR" S.A. împotriva sentinței civile nr._ din data de 19.11.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata U. S. LIBERE FEROVIARE MISCARE-COMERCIAL - ÎN NUMELE MEMBRILOR DE SINDICAT: V. V., C. L., C. S., C. S., D. M., G. C., G. V., O. A., T. L., O. V., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Martie 2015.
Președinte, D. G. E. | Judecător, D. A. C. | Judecător, M. P. |
Grefier, I. R. M. |
Red. DAC
Dact: Z.G./2 ex/06.04.2015
Jud.fond: C.L. G.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 338/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
