Despăgubire. Decizia nr. 184/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 184/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 913/87/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5976/2014)
Decizia civilă nr.184
Ședința publică din data de la 21 ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelantul-reclamant S. M. T. M. împotriva sentinței civile nr.705 din data de 04.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Ț. L.-M., cauza având ca obiect despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că intimata-pârâtă Ț. L.-M., prin întâmpinarea formulată, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.223 din Codul de procedură civilă.
Curtea în temeiul dispozițiilor art.394 din Codul de procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării, dată fiind solicitarea părții intimate de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr._, la data de 19.03.2014, reclamantul S. M. T. M. a solicitat obligarea pârâtei Ț. L. la restituirea sumei de 769 lei reprezentând drepturi salariate încasate necuvenit pentru perioada 01 ianuarie_11, urmare a deciziei nr.85/10 octombrie 2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Teleorman prin care s-a stabilit angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Prin sentința civilă nr.705/04.06.2014 TribunalulTeleorman-Secția Conflicte de Muncă,Asigurări Sociale și C. Administrativ Fiscal, în Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile bănești aferente perioadei 01.01._11 invocată de pârâtă și a respins pretențiile reclamantului aferente acestei perioade, constatând prescris dreptul la acțiune; a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul S. M. T. - M. împotriva pârâtei Țănaru L. ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare instanța de fond a admis-o pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11, având în vedere prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum obiectul cauzei de față vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 769 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 – 31.08.2011, s-a reținut incidența prevederilor art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, astfel că față de data promovării acțiunii, dreptul material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._11 s-a prescris.
Cu privire la fondul cauzei, s-au reținut următoarele:
Prin decizia nr. 85/2013 emisă de Curtea de Conturi a României, s-a stabilit la pct. 1 în sarcina reclamantului obligația de a lua angajamente de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal aferente perioadei 01.01.2011 – 29.02.2012, precum și introducerea de acțiuni judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată la restituirea sumelor încasate nelegal.
Camera de Conturi Teleorman a avut în vedere dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii; salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți.
Prin OUG nr. 48/2010, articolul 197 din Legea nr.95/2006 a fost modificat în sensul că ,începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal din unitățile sanitare reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Dispozițiile legale conduc la concluzia că toate cheltuielile aferente salarizării personalului care își desfășoară activitatea în cadrul unităților sanitare publice trebuie să reprezinte 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
În vederea îndeplinirii obligațiilor impuse prin decizia nr. 85/2013 Curții de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman cu privire la recuperarea prejudiciului, reclamantul a chemat în judecată pârâtul și a solicitat restituirea drepturilor salariale pentru care s-a reținut că ar fi fost încasate necuvenit în perioada 01.01.2011 – 29.02.2012.
Dispozițiile art. 256 din Codul muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, rezultă că aceste dispoziții instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul muncii, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele locale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, iar art. 197 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 prevede că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal stabilite potrivit alin. (1) reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație.
Încasarea necuvenită a drepturilor salariale presupune inexistența unei baze legale care să justifice acordarea drepturilor salariale, situație care nu se regăsește în cauză.
Acordarea drepturilor salariale în perioada 01.01.2011 – 31.08.2011 în favoarea pârâtei a avut, ca și temei legal, prevederile Legii nr. 285/2010 și Legii nr.283/2011 care au reglementat, în perioada menționată, salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Chiar dacă Camera de Conturi Teleorman a constatat că reclamantul, în calitatea de angajator, în anul 2011 și parțial în anul 2012, prin plata salariilor a depășit plafonul de 70% menționat de art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, această împrejurare nu poate fi imputată pârâtei care, în perioada menționată, și-a primit drepturile salariale în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Împrejurarea că prin decizia Curții de Conturi nr. 85/2013 s-a dispus luarea unor măsuri vizând recuperarea de la salariați a unor drepturi salariale plătite nelegal, nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 256 din Codul muncii, atâta timp cât aceste prevederi instituie obligația restituirii doar pentru salariații care au încasat o sumă nedatorată.
Concluzionând, obligația reclamantului de a acorda pârâtei drepturile salariale a fost una legală, fiind prevăzută de dispozițiile Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 283/2011, care sunt imperative și nu condiționează acordarea acestora de procentul de 70% la care face referire Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 48/2010.
Începând cu datele la care actele normative arătate au intrat în vigoare, angajatorul și-a îndeplinit obligația de a achita salariaților drepturile bănești cuvenite conform acestor reglementări.
Reclamantul nu face dovada că stabilirea cuantumului drepturilor salariale acordate pârâtei a fost în neconcordanță cu dispozițiile legale în vigoare, iar interdicția impusă angajatorului de a modifica prin acte unilaterale un element esențial al contractului individual de muncă, respectiv cuantumul salariului, cu ignorarea dispozițiilor legale, îl împiedică să stabilească un cuantum al salariului neconform cu acestea.
Având în vedere atât dispozițiile art.160, art.162 și art. 169 din Codul muncii, precum și faptul că, în cauză, pârâta este îndreptățită să beneficieze, sub aspectul cuantumului salarial, de prevederile legale care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului ce vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2908 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada 01.01.2011 –31.08.2011 este neîntemeiată.
Chiar și în situația în care cuantumul fondului de salarii reglementat de dispozițiile art. 197 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 nu este influențat de numărul de salariați, ci de procentul de 70%, iar prin depășirea acestui plafon s-au diminuat resursele financiare alocate pentru plata celorlalte categorii de cheltuieli privind achiziții de bunuri și servicii, taxe, impozite, contribuții către bugetul de stat, neîncadrarea angajatorului în acest plafon nu poate fi imputată pârâtului și nu îi conferă reclamantului, în calitatea sa de angajator, dreptul de obține de la salariați restituirea unei părți din drepturile salariale stabilite și achitate în conformitate cu prevederile legale.
Dacă s-ar fi acceptat ipoteza contrară, în locul respectului datorat pentru obligațiile prevăzute în legi și alte acte cu valoare normativă, s-ar fi recunoscut angajatorilor - instituții publice, posibilitatea de a nu plăti drepturile salariale în cuantumul prevăzut de lege, ceea ce nu putea fi primit.
În consecință, acțiunea vizând pretențiile aferente perioadei 19.03.2011 – 31.08.2011 a fost respinsă ca nefondată, iar cu privire la pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.01._11, acțiunea a fost respinsă, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelantul S. M. T. M., criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
Prin decizia nr.85/10 octombrie 2013 comunicată cu adresa nr.1299/10.10.2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat o . abateri în urma unui raport de audit. financiar efectuat la nivelul unității sanitare publice cu paturi - S. M. T. M., dispunând totodată o . măsuri pentru înlăturarea abaterilor sesizate printre care și luarea unor angajamente de plată de la personalul contractual pentru stingerea obligațiilor reciproce de plată, respectiv introducerea unor acțiuni, judecătorești la instanțele competente prin care se va solicita obligarea personalului contractual care refuză să-și ia angajament de plată pentru restituirea sumelor încasate nelegal, potrivit dispozițiilor din Codul muncii.
În motivarea deciziei nr.185/10 octombrie 2013, Camera de Conturi a Județului Teleorman a avut în vedere prevederile art. 197-alin (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în forma în care acest text de lege a fost modificat potrivit O.U.G. nr.48/2010 și anume „începând cu data de 1 ianuarie 2011, cheltuielile aferente drepturilor de personal reprezintă maximum 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație”.
În acest sens, Camera de Conturi a Județului Teleorman a constatat plecând de la acest text de lege că s-a cauzat un prejudiciu prin plata unor drepturi salariale mai mari decât cele stabilite prin lege, respectiv art.197 alin.1 și alin.2 din Legea nr.95/2006 cu modificările și completările ulterioare, în sensul că din aceste prevederile legale se poate observa că salarizarea personalului de conducere din spitalele publice precum și a celorlalte categorii de personal stabilite potrivit legii, reprezintă maximum 70% din sumele decontate de Casele de Asigurări de Sănătate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru serviciile medicale furnizate precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu această destinație și nu 70% din sumele facturate, fiind evident faptul că dacă aceste sume (decontate) nu vor fi încasate nu sunt create posibilități (fonduri) de plată în procent de 100%.
Mai mult decât atât, nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare, astfel încât s-a efectuat plata unor drepturi salariale cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art. 14 alin.3 și alin.4 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și Completările ulterioare.
Solicită apelantul să se rețină că în ceea ce privește considerentele care au stat la baza dispozitivului sentinței civile atacate, din expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, din motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, nu s-a reținut nimic referitor la prejudiciul cauzat și constatat de Camera de Conturi a Județului Teleorman.
Se menționează că recalcularea statelor de plată s-a realizat prin diminuarea proporțională a drepturilor salariale avându-se în vedere pe de o parte, eliminarea sporurilor, iar pe de altă parte plecând de la decizia nr. 85/2003 a Camerei de Conturi Teleorman, în cazul în care urmare diminuării sporurilor suma a fost insuficientă reparării prejudiciului constatat s-a trecut ia măsura diminuării salariilor de bază astfel încât să fie duse la îndeplinire măsurile dispuse prin decizia nr.185/2013 a Camerei de Conturi Teleorman.
La data de 09.09.2014, prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimata Ț. L.-M., solicitând respingerea apelului ca fiind nefondat.
Analizând actele dosarului în limitele apelului formulat de către apelantul reclamant, prin prisma dispozițiilor art.477 C.pr.civ., care vizează doar respingerea pe fond a pretențiilor deduse judecății, iar nu și soluția pronunțată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.256 Codul muncii, indicat drept temei legal al prezentei acțiuni, salariatul are obligația restituirii sumei nedatorate încasate de la angajator, prin plată nedatorată înțelegându-se executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti cuiva datoria.
Deși apelantul reclamant avea obligația de a proba pretențiile afirmate, în conformitate cu prevederile art.272 Codul muncii, acesta nu a depus însă la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte că a efectuat către intimata pârâtă plata sumei a cărei restituire o pretinde prin acțiunea dedusă judecății.
Prin Decizia nr.85/10 octombrie 2013 a Curții de Conturi a României – Camera Curții de Conturi a județului Teleorman invocată drept temei al pretențiilor deduse judecății s-a constatat săvârșirea unor abateri de către unitatea sanitară cu prilejul gestionării fondurilor, în urma auditului financiar și s-a impus acesteia adoptarea unor măsuri de recuperare a sumelor prin angajamente de plată, respectiv formularea de acțiuni judecătorești sau efectuarea procedurilor de corectare și compensare a sumelor plătite către bugetul de stat și bugetele speciale, fără a se reține însă în concret cuantumul sumelor datorate de salariații Spitalului T. M..
Curtea de Conturi nu a stabilit existența unui prejudiciu în sarcina intimatei, astfel că nu prezintă relevanță faptul că prima instanță nu a făcut referire prin sentința apelată la prejudiciul constatat prin raportul acestei instituții.
Pe de altă parte, existența unei plăți nedatorate către intimata reclamantă nu poate fi reținută doar în baza constatărilor Curții de Conturi întrucât acestea nu constituie un temei suficient pentru admiterea cererii de restituire împotriva acesteia, în baza art.256 Codul muncii, mai ales că apelantul nici nu a contestat în cauză faptul că intimata a beneficiat în perioada în litigiu de drepturi salariale stabilite în limitele prevăzute de Legea nr.285/2010 și Legea nr.283/2011 care reglementează salarizarea personalului plătit din fondurile publice.
Apelantul a invocat încălcarea prevederilor art.197 alin.2 din Legea nr.96/2006, modificată prin OUG nr.48/2010, susținând depășirea plafonului de 70% din sumele decontate de casele de asigurări de sănătate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciile medicale furnizate, precum și din sumele asigurate din bugetul Ministerului Sănătății cu aceeași destinație cu ocazia stabilirii cheltuielilor aferente drepturilor de personal, dar nu a probat faptul că suma solicitată de la intimată ar fi rezultat în urma nesocotirii acestor prevederi legale.
Împrejurarea că angajatorul nu s-a conformat prevederilor art.197 alin.2 din Legea nr.96/2006 nu poate conduce la concluzia că intimata datorează suma pretinsă în cauză, de vreme ce obligația de a respecta plafonul de 70% amintit îi incumba acestuia, în calitate de ordonator de credite, iar nu salariaților, care și-au încasat salariile în perioada în litigiu conform legilor de salarizare, respectiv Legea nr.285/2010 și Legea nr.283/2011.
Nici prevederile art.14 alin.3 și 4 din Legea nr.273/2006 invocate de apelant referitoare la faptul că nicio cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare, nu justifică obligarea intimatei la restituirea sumei pretinse în cauză, de vreme ce aceste dispoziții stabilesc doar obligații în sarcina ordonatorilor de credite, iar nu a salariaților.
Pentru toate considerentele arătate, Curtea va respinge apelul ca nefondat, în baza art.480 Cpr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant S. M. T. M., având C._ și sediul în T. M., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr.705 din data de 04.06.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Ț. L.-M., având CNP_ și domiciliul în T. M., ., județ Teleorman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător,
R. F. G. B. A. C.
Grefier,
B. M.
Red. JUd. RFG, 3.02.2015
Dact.: Z.G./4 ex/26.01.2015
Jud.fond: I.T.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 398/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubire. Decizia nr. 916/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
