Pretentii. Decizia nr. 2118/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2118/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 36614/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr. _ (Număr în format vechi 1162/2015)
Decizia Civilă nr.2118
Ședința Publică din data de 04 Iunie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE M. C.
JUDECĂTOR S. G. I.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial – în numele membrului de sindicat C. P., împotriva sentinței civile nr.179/09.01.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. București și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala Banat Oltenia, cauza pe fond având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință în cadrul căruia se învederează faptul că pricina se află la primul termen de judecată, precum și faptul că pentru termenul de judecată de la această dată s-a transmis la dosarul cauzei, prin fax, la data de 04.06.2015, de către apelanta-pârâtă note scrise prin care înțelege să solicite judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 411 alin.(1) pct.2 din Noul Cod de procedură civilă.
Curtea constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea soluționării, dată fiind solicitarea părții apelante de judecare a pricinii în lipsă.
CURTEA,
Asupra apelului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 179/09.01.2015 Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Prin promovarea acțiunii, s-a urmărit valorificarea unor drepturi bănești, reprezentate de prima de C. și salariul suplimentar (al treisprezecelea salariu), drepturi aferente anului 2010.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a constat că este întemeiată, reținând dispozițiile art. 268 lit. e) din Codul muncii.
Instanța de fond a apreciat că acest text de lege este incident în cauză, iar nu dispozițiile art. 268 lit. c) din Codul muncii care prevăd termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate ori a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În cauză, pretențiile deduse judecății nu au caracterul unor drepturi salariale, susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 lit. c) din Codul muncii.
În accepțiunea legiuitorului, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de un salariat în baza contractului individual de muncă, așa cum prevede art. 159 din Codul muncii. Totodată, în compunerea sa, se regăsesc, potrivit art. 160 din Codul muncii, următoarele elemente: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Drepturile solicitate în cauză nu se circumscriu structurii salariului, astfel cum este definită prin textele legale enunțate.
În acest sens, drepturile bănești invocate își au fundamentul juridic în clauzele contractelor colective de muncă aplicabile domeniului de activitate în care aceștia au lucrat și sunt concepute ca drepturi suplimentare față de cele salariale, acordate de angajator cu titlu de bonificații pentru angajații săi, în plus față de componentele obligatorii ale salariului.
Această concluzie se desprinde și din interpretarea clauzelor contractelor colective de muncă aplicabile în speță.
Astfel, art. 43 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat sub nr.722/2008, reglementează categoria altor venituri ce pot fi acordate salariaților, printre care se regăsește al 13-lea salariu ca drepturi bănești ce interesează cauza de față. Această clauză este inserată în Capitolul IV al contractului colectiv, intitulat „Salarizarea și alte drepturi bănești”. Rezultă deci, faptul că drepturile pecuniare cuvenite angajaților sunt concepute în două categorii: drepturile salariale (corespunzătoare elementelor componente ale salariului, și anume: salariu de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri) și alte drepturi exprimate în bani ce își au izvorul tot în raporturile de muncă dintre părți, însă nu au natură salarială. Tot în acest sens, se observă că al 13-lea salariu este încadrat în categoria alte venituri, distinct de categoria sporurilor și adaosurilor cu caracter salarial.
Similar, art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 - a cărui valabilitate s-a prelungit până la 31.01.2011 – reglementează salariul suplimentar ce poate fi acordat la finalul unui an calendaristic, acesta având regimul juridic al celui de-al 13-lea salariu prevăzut de art. 43 alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă unic. Or, rezultă în susținerea primei instanțe, din chiar sintagma „salariu suplimentar”, faptul că acesta este conceput ca un beneficiu distinct de venitul salarial propriu-zis, adăugat acestuia, ca un drept suplimentar.
În ceea ce privește ajutoarele materiale cuvenite pentru C., acestea sunt reglementate de art. 71 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 și de art. 64 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate – SNTFM - pe anii 2007-2008 și 2009-2010.
Potrivit acestor prevederi, salariații beneficiază, cu ocazia sărbătorilor de C. de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Instanța de fond a reținut deopotrivă, caracterul extrasalarial al acestor venituri, care au natura juridică a unor drepturi ce izvorăsc din raportul de muncă însă nu pot fi asimilate elementelor componente ale salariului, reprezentând un beneficiu suplimentar, acordat punctual, în considerarea specificului zilelor de sărbătoare respective.
În lumina acestor considerente, s-a reținut că drepturile bănești invocate, nu au natură salarială, în sensul mai sus analizat, astfel încât nu intră în sfera de aplicare a art. 268 lit. c) din Codul muncii, însă sunt consacrate la nivelul contractelor colective de muncă, ca beneficii cu caracter pecuniar în favoarea salariaților, astfel încât valorificarea lor pe cale jurisdicțională intră sub incidența art. 268 lit. e) din Codul muncii.
Potrivit art. 154 din Codul muncii,„salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.”
Conform art. 161 alin. 1, „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.”
În cazul în care drepturile ce se solicită a fi achitate au caracterul unor drepturi salariale,ele pot fi pretinse în termenul de prescripție prevăzut de art. 166 alin. 1 din Codul muncii, în conformitate cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate” ori în cel prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c) din același cod, la care fac trimitere titularii acțiunii.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precizate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Or,drepturile suplimentare sus precizate la care fac referire Contractele Colective de Muncă la nivel de unitate și grup de unități nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior. Aceasta pentru că ele nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună. Așa fiind, în cauză nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 166 și nici cele ale art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani în care poate fi protejat dreptul pe calea formulării unei acțiuni în justiție.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de către angajator, sunt incidente prevederile art. 283 alineatul 1 lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Faptul că nu este vorba de drepturi salariale este confirmat și de aspectul că drepturile solicitate sunt incluse în capitolul din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și grup de unități referitor la „protecția salariatului, alte prevederi„ și nu la salarizare.
În raport de cele expuse,sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale, ci exclusiv drepturi acordate prin C.C.M. salariaților în scopul de a le oferi protecție socială, iar plata acestora se circumscrie sferei de neexecutare a C.C.M. Ca atare, nejustificat pretinde reclamantul, că drepturile solicitate prin acțiune sunt drepturi ce derivă din contractul lor individual de muncă.
Este adevărat că, potrivit art.238 alin.2 din Codul muncii (anterior modificării aduse Legea nr.42/2011), a art.132 alin.4 din Legea dialogului social nr.62/2011: "contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile".
Numai că, în cazul drepturilor solicitate, izvorul obligației este contractul colectiv de muncă.
Reglementând regimul prescripției extinctive în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a stabilit un regim juridic distinct, după cum temeiul de drept invocat de către părți este contractului individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
Astfel, s-a stabilit că,în cazul conflictelor de muncă prin care se solicită drepturi salariale, despăgubiri etc., întemeiate pe clauzele contractului individual de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune - art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Pe de altă parte, pentru cazul în care conflictul are ca obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție de 6 luni, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin acțiunea formulată, reclamanții au învederat instanței faptul că S. Naționala de Transport Feroviar Marfă CFR Marfă S.A. nu a executat dispoziții din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 și din contractele colective de muncă la nivel de unitate – SNTFM - pe anii 2007-2008 și 2009-2010.
Prin urmare, întrucât cererea este întemeiată pe clauze ale contractului colectiv de muncă, acțiunea în justiție este supusă termenului special de prescripție stabilit prin art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii - 6 luni de la momentul nașterii dreptului la acțiune.
Întrucât aceste drepturi bănești sunt aferente anului 2010, este indiscutabil faptul că, prin raportare la data introducerii acțiunii – 23.12.3013 – termenul de prescripție de 6 luni este împlinit.
În consecință, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelanta Federația Naționala Feroviara Mișcare Comercial pentru membrul său, solicitând admiterea apelului, anularea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond competentă.
În motivare, s-a arătat că instanța de fond a soluționat în mod eronat cauza, calificând drepturile salariale solicitate ca fiind prescriptibile în termen de șase luni de la data nașterii dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisa, fără a intra în dezbaterea fondului cauzei.
Apelanta a considerat că, în opinia majoritară a instanțelor de judecată, s-a considerat că drepturile salariale solicitate prin acțiune, respectiv salariul suplimentar aferent anului 2010 și ajutorul material acordat cu ocazia Sărbătorii Crăciunului 2010 vizează suplimente ale drepturilor salariate, au o legătura directă și indisolubila cu calitatea de salariați a solicitanților, se acorda corespunzător și proporțional muncii prestate de angajați, regulat, și nu excepțional și, nu în ultimul rând, sumele de bani corespondente acestora sunt fiscalizate în cadrul unui raport de muncă și în considerarea calității de salariați a solicitanților.
De asemenea, apelanta a menționat că această interpretare a clauzelor contractuale este cea veridica și se impune în conformitate cu principiul stabilirii voinței reale a parților, fiind fără echivoc faptul că în faza negocierii drepturilor salariate, organizația sindicală reprezentativă a solicitat și a obținut recunoașterea lor ca beneficii bănești, iar nu ca drepturi independente de activitatea prestată a angajaților.
Totodată, apelanta a considerat că plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar și prima de C. se circumscrie sferei drepturilor salariate, deoarece salariul reprezintă, conform art. 159 din Codul muncii actualizat, contraprestația muncii depuse de către salariat, iar acesta, la rândul lui cuprinde, în raport cu prevederile art. 160 din Codul muncii, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În conformitate cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional până la data de 28.12.2010 se prevăd la art. 30 par. (1) următoarele: "Pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."
Același lucru este stipulat și de Contractul Colectiv de Munca unic Ia nivel de ramura Transporturi pe anii 2008-2010, unde, Ia articolul 43, paragraf (2), punctul a) se prevede: "Alte venituri sunt al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor."
Din conținutul acestui paragraf rezultă natura salarială a dreptului identificată prin însăși valoarea sa prevăzuta legal ca fiind cuantumul salariului de încadrare al apelantului din luna decembrie a anului 2010.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 71 din același CCM sus menționat, cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei unu de salarizare, fiind predictibila indiscutabil natura salarială a acestui adaos acordat de către angajator.
Întrucât părțile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convențiilor individuale sau colective de munca să respecte dispozițiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial.
Apelanta a considerat că instanța de fond nu a fost investită să analizeze natura juridică a drepturilor care fac obiectul conflictului de munca declanșat de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective ori individuale de muncă, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că se impune verificarea îndeplinirii condițiilor prestabilite de acordare, salariații care beneficiază de aceste drepturi salariale, eventualele cazuri de neexecutare justificată, cuantumul acestor drepturi. Astfel, cererile având ca obiect plata drepturilor de mai sus vizează suplimentari ale drepturilor salariale și ca sumele reprezentate de ajutoarele materiale de C. au semnificația drepturilor salariale fiind plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați, indiferent de izvorul lor, chiar dacă acestea sunt prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.
În concluzie, natura salarială a drepturilor bănești evocate este indiscutabila, chiar dacă ele izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, cu atât mai mult cu cât acestea, chiar dacă au natura unor premii, se acorda corespunzător muncii prestate, proporțional cu aceasta și în mod regulat, nu periodic.
Din motivele mai sus enunțate, apelanta a considerat că cererile privind acordarea drepturilor respective pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Ca o consecința a acestei juste calificări, s-a stabilit ca regulile care guvernează prescripția extinctivă în materie sunt cele reglementate prin art. 268 Codul muncii în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Instanța supremă a reținut că în situația în care drepturile suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 476 și urm. din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Referitor la calificarea pretențiilor formulate, Curtea constată că acestea sunt reprezentate de salariul suplimentar aferent anului 2010 și ajutorul material acordat cu ocazia Sărbătorii Crăciunului 2010, așa cum acestea au fost stabilite prin contractul colectiv de muncă invocat de reclamantă.
Acestea reprezintă drepturi asimilate drepturilor salariale, astfel încât cauza pretențiilor formulate este răspunderea contractuală. Sumele respective sunt solicitate în baza contractelor individuale de muncă ale fiecărui salariat și în baza convenției colective.
Nu pot fi reținute nici considerentele primei instanțe în sensul că primele respective nu reprezintă un adaos în sensul articolului 160 Codul muncii, potrivit căruia salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Pretențiile reclamantei sunt aferente anului 2010, motiv pentru care în cauză sunt aplicabile și dispozițiile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010.
In temeiul art. 41 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel N., adaosurile la salariul de baza sunt: a) Adaosul de acord; b) Premiile acordate din fondul de premiere calculate . minim 1,5% din fondul de salarii realizat lunar si cumulat; c) Alte adaosuri convenite la nivelul unităților si instituțiilor.
Drepturile cu privire la care s-a reținut de către tribunal incidenta prescripției extictive sunt prevăzute in contractul colectiv de munca la nivel de grup de unitati .
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, în mod greșit înlăturate de la aplicare de prima instanță, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Nu pot fi primite de către Curte considerentele tribunalului in sensul ca sunt aplicabile in cauza prevederile art. 268 alin.1) lit.e) din Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune in considerarea faptului ca dreptul la plata primelor si bonusurilor este prevăzut in contractul colectiv de munca la nivel de unitate .
Faptul că sunt drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă nu le schimbă natura juridică, fiind reglementate chiar în capitolul referitor la salarizarea personalului. Calificarea unui drept ca având natură salarială se realizează exclusiv prin raportare la izvorul acestora ori la partea din contractul colectiv de muncă în care sunt prevăzute.
Sumele reprezentând salariul suplimentar aferent anului 2010 și ajutorul material acordat cu ocazia Sărbătorii Crăciunului 2010 au incontestabil semnificația unor drepturi salariale chiar dacă regimul de deducere a contribuțiilor este diferit, întrucât sunt plătite în executarea unui raport de muncă si in considerarea calității apelantei-reclamante de salariat al intimatei-parate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.
Din această perspectivă, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art. 268 alin.1 lit.e) din Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
În acest sens sunt și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Decizia nr. 20/2013: „în mod obiectiv, pentru calificarea naturii juridice a drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă nu se putea pleca de la interpretarea convenției dintre angajați și angajator, ci de la distincția dintre drepturile salariale și celelalte facilități, operată de Codul muncii. Demersul judiciar de stabilire a naturii juridice a drepturilor patrimoniale pretinse de un salariat trebuie să pornească de la verificarea sferei noțiunii de drept salarial și să clarifice dacă aceste drepturi se subsumează noțiunii de "adaos la salariu" reglementată de art. 155 din Codul muncii, aceasta fiind norma legală incidentă, în funcție de circumstanțele particulare ale raportului juridic dedus judecății, fapt ce, în aceste condiții, reprezintă o chestiune de aplicare a legii. (…) Întrucât părțile raportului juridic individual sau colectiv de muncă sunt obligate ca la încheierea convențiilor individuale sau colective de muncă să respecte dispozițiile legale, nu se poate deroga de la lege în domeniul elementelor componente ale unui drept salarial. În aceste condiții, ceea ce analizează instanțele în conflictele de muncă declanșate de nerespectarea unor clauze ale contractelor colective (în majoritatea cauzelor) ori individuale de muncă nu este natura juridică a dreptului, ci modalitatea de executare a clauzelor, în sensul că verifică îndeplinirea condițiilor prestabilite de acordare, salariații care beneficiază de drept, eventuale cazuri de neexecutare justificată din diverse motive, cuantumul etc.”.
Or, în cauză, este cert că drepturile pretinse de reclamant sunt datorate în considerarea calității de salariat, în raport cu munca prestată și sunt determinate în funcție de salariul brut de bază (salariul suplimentar) ori salariul aferent clasei unu de salarizare (ajutoarele materiale de C.). De altfel, art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii nu distinge între drepturile supuse prescripției de 3 ani, folosind sintagma generală de „drepturi salariale”, ceea ce presupune interpretarea acestei norme în mod sistematic și în legătură cu alte norme și cu noțiunea de salariu. Prin urmare, art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii este incident în alte situații în care este vorba de drepturi convenite prin contractul colectiv de muncă și care nu pot fi încadrate în alte ipoteze expres reglementate ale acestei norme.
Cum cererea reclamantei a fost înregistrată la instanța de fond în 2013, aspect ce rezultă din numărul de înregistrare al dosarului din care a fost disjunsă prezenta cauză, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune al acesteia pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii, Curtea reține că în mod greșit instanța de fond a constat că dreptul la acțiune în privința acestor sume este prescris.
Pe cale de consecință, Curtea constată că apelul este fondat și va fi admis cu consecința anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în conformitate cu art. 480 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă, având în vedere că prin cererea de apel s-a solicitat explicit trimiterea la instanța de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta-reclamantă Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial – în numele membrului de sindicat C. P., cu sediul în Municipiul București, . Nord, nr. 1-3, sector 1, având Cod Fiscal_, cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat Gătejescu A. F., situat în Municipiul C., ., nr. 10, jud. D., împotriva sentinței civile nr.179/09.01.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. București, cu sediul în Municipiul București, .. 38, sector 1, cod unic de înregistrare_, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, cont bancar RO30BPOS_ROL01 deschis la B. Post - Sucursala Palat CFR și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala Banat Oltenia, cu sediul în Municipiul C., ., jud. D., înmatriculată la Registrul Comerțului D. sub nr.J_, având CUI nr._, cont bancar RO26BPOS_ROL01 deschis la Bancpost S.A. - Sucursala C..
Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04 iunie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
M. C. S. G. I. M. Colindeață
Red. /Tehnored.:M.C./
5 ex./ 8.06.2015
Jud.fond: V. C. M. S.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 2318/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubire. Decizia nr. 558/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
