Pretentii. Decizia nr. 3434/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3434/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2015 în dosarul nr. 3434/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizia Civilă nr.3434
Ședința publică din data de 01 Octombrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE S. G. I.
JUDECĂTOR M. C.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de către apelanta-pârâtă R. A. de Transport București, împotriva sentinței civile nr.2664/23.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. G., cauza pe fond având ca obiect „contestație împotriva deciziei de concediere”.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-pârâtă R. A. de Transport București, prin consilier juridic T. E., cu delegație atașată la fila 39 dosar apel și intimatul-reclamant A. G., prin avocat F. M., cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 22 dosar, emisă în baza contractului de asistență juridică încheiat sub nr._/2014.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimatul-reclamant, prin avocat, arată că înțelege să depună la dosar decizia de reintegrare a intimatului precum și un extras de pe portalul instanțelor de judecată din care rezultă că față de ceilalți directori care au fost concediați cauzele au fost soluționate în mod favorabil, ce-i drept doar de către instanța de fond, și anume cele prin care s-a solicitat anularea dispozițiilor art. 2, 3 și 4 din Hotărârea nr. 181/2013 a Consiliului de Administrație a Regiei Autonome, întrucât în opinia sa au legătură cu pricina de față având în vedere faptul că prin această hotărâre s-a dispus concedierea tuturor directorilor executivi. De asemenea, înțelege să depună al dosar cu titlu de jurisprudență hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare cu cea dedusă judecății. Precizează faptul că înscrisurile au fost comunicate și părții apelante adverse, prin reprezentant.
Curtea primește la dosar înscrisurile la care a făcut trimitere intimatul reclamant, urmând să aprecieze asupra utilității acestora la momentul deliberării.
Părțile prezente interpelate fiind, arată că nu au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de apel deduse judecății.
Apelanta-pârâtă, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat și motivat în scris, schimbarea, în tot, a hotărârii judecătorești apelate în sensul menținerii deciziei de concediere, ca fiind temeinică și legală.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de către apelanta-pârâtă, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești apelate, ca fiind temeinică și legală, pentru următoarele considerente:
Astfel, așa cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosar, solicită a se avea în vedere faptul că din toți cei 7 directori efectiv concediați, inclusiv reclamantul din cauza de față, au obținut decizii favorabile în instanță și la acest moment sunt toți reintegrați.
De asemenea, solicită a se avea în vedere faptul că reclamantul a susținut întotdeauna că desființarea postului nu a fost una reală, efectivă și serioasă și, în acest sens a se avea observa că în decursul a două luni regia autonomă a schimbat de trei ori organigrama, ceea ce nu face altceva decât să se constate că, în esență, nu s-a dorit decât eficientizarea regiei, ci doar concedierea directorilor executivi. Mai mult decât atât se spune că prin Hotărârea nr. 18 a Consiliului de Administrației RATB s-a dispus și concedierea altor angajați, solicită a se observa că nu există nicio dovadă la dosarul cauzei în sensul că s-ar fi concediat și alte persoane, cu excepția celor 7 directori executivi sau că s-ar fi luat și alte măsuri. Acesta este de fapt unul dintre motivele pentru care reclamantul apreciază că în esență nu a fost vorba de o concediere ca urmare a desființării postului, ci prin aceasta s-a încercat să se scape de conducerea executivă.
De asemenea, înțelege să invoce și anexa nr. 2 poziția nr. 1 a Hotărârii nr. 18 a Consiliului de Administrație din care rezultă că în locul contestatorului a fost desemnată o altă persoană, ceea ce înseamnă că postul nu a fost desființat, ci doar că s-a schimbat numai denumirea acestuia din Director Exploatare și Siguranța Circulației în Director Direcția Programare și Siguranța Circulației, întrucât atribuțiile noului director executiv sunt aceleași cu cele îndeplinite de reclamantul din cauza de față.
Totodată, nu în ultimul rând solicită a se constata faptul că însăși apelanta în preambulul deciziei de concediere spune în mod expres că s-a luat în considerare și certificatele medicale ale contestatorului, or, dacă este vorba de o desființare a postului, se pune întrebarea de ce s-ar fi luat în considerare starea de sănătate a acestuia, or, dacă s-a luat în considerare și starea de sănătate și concedierea s-a dispus și pentru această cauză, înseamnă că este evident că, în speță, concedierea ține de persoana reclamantului, și, până la urmă să concediezi o persoană pentru motive de sănătate este, în opinia sa, o discriminare.
Față de cele ce preced, față de cele pe larg arătate prin întâmpinare, intimatul-reclamant, prin avocat, concluzionează în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești apelate, ca fiind temeinică și legală.
Curtea, în temeiul dispozițiilor prev. de art.394 alin.(1) din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2664/23.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ a fost admisă contestația formulată de contestatorul A. G., în contradictoriu cu intimata R. A. DE TRANSPORT BUCUREȘTI.
A fost anulată decizia de concediere nr. 948/02.06.2014 emisă de intimată. A fost dispusă reintegrarea contestatorului pe postul anterior deținut. A fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii până la data reintegrării efective.A fost admisă cererea reconvențională formulată de intimata R. A. de Transport București în contradictoriu cu contestatorul A. G.. A fost obligat contestatorul să restituie intimatei suma de 27.758 lei primită cu titlu de plăți compensatorii, precum și salariul de bază pe o lună primit la data concedierii corespunzător termenului de preaviz.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Între contestatorul A. G., în calitate de salariat și intimata R. A. de Transport București, în calitate de angajator, s-au desfășurat raporturi de muncă în baza contractului individual de muncă nr. 2489/12.08.1974 (filele 16-18 dosar), modificat prin acte adiționale succesive.
Prin decizia nr. 948/02.06.2014 (fila 11 dosar), intimata a dispus încetarea contractului de muncă al contestatorului, încadrat în funcția de director al Direcției Exploatare, în temeiul art. 65-67 Codul muncii. În decizie se menționează că data încetării raporturilor de muncă este 01.06.2014 și că salariatului i se acordă o indemnizație egală cu salariul de bază pe o lună corespunzătoare termenului de preaviz.
Decizia a fost comunicată contestatorului la data de 16.06.2014 (fila 12 dosar).
Împotriva deciziei de concediere nr. 948/02.06.2014, în termen legal, A. G. a formulat prezenta contestație.
Sub aspectul legalității, Tribunalul a apreciat că decizia de concediere contestată nu întrunește toate condițiile necesare a fi îndeplinite, în mod obligatoriu, potrivit dispozițiilor art. 76 alin. 1 Codul muncii.
Astfel, potrivit art. 76 alin. 1 din Codul Muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
Din punct de vedere formal, decizia de încetare a contractului de muncă contestată nu conține mențiunea prevăzută de art. 76 lit. b Codul Muncii – durata preavizului. De asemenea, nu a fost respectată obligația de acordare a preavizului de 20 zile lucrătoare, prevăzută de art. 75 Codul Muncii.
După cum s-a arătat anterior, în decizia de concediere se menționează că salariatului i s-a acordat o indemnizație egală cu salariul de bază pe o lună corespunzătoare termenului de preaviz, de unde rezultă faptul că, în concret, contestatorului nu i s-a acordat preavizul legal. De altfel, în fața instanței de judecată, intimata, prin consilier juridic, a recunoscut faptul că anterior emiterii deciziei de concediere contestatorul nu a fost notificat cu privire la perioada de preaviz.
În ceea ce privește afirmația intimatei în sensul că A. G. a luat cunoștință de faptul că urma să fie concediat prin participarea la ședința Consiliului de Administrație din data de 30.08.2013 când s-a hotărât desființarea postului, instanța apreciază că acest aspect nu este de natură a acoperi obligația impusă de lege angajatorului de a acorda un preaviz efectiv de 20 zile lucrătoare anterior concedierii. În acest sens, din lecturarea hotărârii CA nr. 18/30.08.2013 (filele 78-79 dosar) și a procesului verbal al ședinței CA din 30.08.2013 (filele 81-83 dosar) nu se poate reține faptul că A. G. ar fi participat la această ședință a Consiliului de Administrație, nefiind menționat ca și participant și neexistând nici semnătura sa. În plus, chiar dacă ar fi participat la acea ședință a Consiliului de Administrație când s-a hotărât desființarea postului său, totuși, dată fiind perioada mare de timp cursă între ședința din 30.08.2013 și data concedierii efective – 01.06.2014 (aprox. 9 luni), nu se poate considera ca acea participare ar fi putut ține loc de preaviz, preaviz ce trebuie acordat efectiv înainte de încetarea contractului de muncă, pentru a nu exista vreo incertitudine cu privire la realitatea măsurii dispuse. Or, având în vedere perioada mare de timp cursă după adoptarea hotărârii CA nr. 18/30.08.2013 fără a se pune în executare efectivă, contestatorul ar fi putut considera foarte bine că măsura a fost anulată și că nu va mai fi concediat.
Instanța a apreciat că nici acordarea acelei indemnizații egale cu salariul de bază pe o lună nu este de natură a considera că intimata și-a respectat obligațiile stabilite în sarcina sa prin dispozițiile art. 75 și 76 lit. b codul muncii, dispozițiile legale prevăzând în mod imperativ obligația de acordarea a unui preaviz de cel puțin 20 zile lucrătoare, fără posibilitatea executării acestei obligații în alt mod decât cel real.
În consecință, constatând că în decizia de concediere nr. 948/02.06.2014 nu este prevăzută durata preavizului, preaviz care în fapt nici nu a fost acordat de intimată, interpretând per a contrario dispozițiile deciziei nr. 8/08.12.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispozițiile art. 78 din același cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancționată cu nulitatea deciziei și a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului”, Tribunalul a constatat, în baza art. 78 codul muncii, că decizia de concediere nr. 948/02.06.2014 este nelegală.
Constatând nelegalitatea concedierii, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 80 Codul Muncii, dispunând anularea deciziei și, pe cale de consecință, reintegrarea contestatorului in funcția deținută anterior concedierii și obligarea angajatorului la plata unui despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii pana la data reintegrării efective.
De asemenea, anulându-se măsura concedierii, Tribunalul a constatat că nu se mai justifică acordarea plăților compensatorii de către intimată și a salariului de bază pe o lună primit la data concedierii corespunzător termenului de preaviz, drepturi bănești ce deja au fost achitate contestatorului, astfel cum acesta a recunoscut în fața instanței de judecată cu ocazia dezbaterilor.
Prin urmare, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 256 codul muncii privind plata nedatorată, Tribunalul a admis cererea reconvențională formulată de RATB și a obligat contestatorul să restituie intimatei suma de 27.758 lei primită cu titlu de plăți compensatorii, precum și salariul de bază pe o lună primit la data concedierii corespunzător termenului de preaviz.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta R. A. de Transport București, pentru următoarele motive:
Tribunalul București a dispus anularea deciziei de concediere nr. 948/2014, motivat în special de faptul că nu s-a respectat dreptul salariatului la preaviz, precum și faptul că salariatul nu a fost informat cu privire la durata preavizului (deoarece, apreciază Tribunalul, în cuprinsul Deciziei 948/2014 nu a fost precizat în mod expres această durată).
Apelanta susține că intimatul reclamant A. G. a cunoscut la data de 30.08.2013 faptul că urmează a fi concediat pentru motive ce nu țin de persoana sa, ca urmare a deciziei de reorganizare a R.A.T.B. Nu există nici un argument pentru care instanța de fond a reținut faptul că domnul A. G. nu a avut cunoștință de această Hotărâre a Consiliului de Administrație al R.A.T.B., deoarece contestatorul făcea parte din conducerea executivă a Regiei, având acces direct la actele Consiliului de Administrație. Astfel, conform atribuțiilor sale ce decurg din Regulamentul de Organizare și Funcționare, Directorul de Exploatare avea ca sarcină directă, printre altele, îndeplinirea hotărârilor Consiliului de Administrație. În aceste condiții, consideră că este lipsită de orice susținere faptică afirmația instanței de fond conform căreia intimatul reclamant A. G. nu a avut cunoștință despre faptul că urmează să se desființeze postul pe care îl ocupa, în aceste condiții, astfel după cum subliniază și înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 8/2014 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel C. și procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii, republicat), raportat la prevederile art. 76 lit. b) din același act normativ, „Omiterea indicării acestui element în cadrul deciziei de concediere nu afectează legalitatea măsurii de concediere înseși, dacă angajatorul dovedește că a respectat condiția acordării preavizului. "
Așa fiind, motivarea instanței de fond conform căreia Decizia nr. 948/2014 este nulă, deoarece nu are precizată în cuprinsul ei durata preavizului este netemeinică, atât prin prisma legislației muncii aplicabile (inclusiv Contractul colectiv de muncă al R.A.T.B. aplicabil), cât și prin prisma Deciziei nr. 8/2014 a I.C.C.J.
În ceea ce privește acordarea efectivă a preavizului, respectiv curgerea a 20 de zile dintre data hotărârii concedierii salariatului și concedierea sa efectivă (încetarea contractului individual de muncă) arată următoarele:
Hotărârea de desființare a postului de Director de Exploatare și concedierea domnului A. G. a fost luată la data de 30.08.2013. Tot la data de 30.08.2013 domnul A. G. a intrat în incapacitate temporară de muncă, situația care a durat până la data de 31.05.2014. Conform art. 26 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul R.A.T.B. la data emiterii Deciziei nr. 948/02.06.2014, era posibilă acordarea unei despăgubiri, în cuantum de un salariu, în situația în care salariatul nu ar fi beneficiat de dreptul de preaviz.
Or, având în vedere și prevederile art. 517(4) din Codul de procedură civilă, conform cărora Deciziile I.C.C.J. pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, având în vedere că Decizia I.C.C.J. nr. 8/2014 a fost publicată în M.O. nr. 138/24.02.2015 în timp ce decizia de concediere a fost emisă la data de 02.06.2014, rezultă că prevederile Contractului colectiv de muncă al R.A.T.B. erau legale, la momentul iunie 2014, neexistând nici un motiv pentru R.A.T.B. să respingă sau să ocolească aplicarea acestora.
Astfel, la momentul iunie 2014, în cazul în care angajatorul nu respecta dreptul la preaviz al angajatului nu intervenea sancțiunea nulității deciziei de concediere, însă angajatul avea dreptul la despăgubiri atât în cazul în care dreptul la preaviz nu a fost respectat deloc, cât și în cazul în care a fost acordat un termen de preaviz mai mic decât cel stabilit în lege, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă mai favorabile salariatului.
În motivarea acestui punct de vedere, dreptul la preaviz era considerat un drept legal, cu situație juridică distinctă de procedura concedierii. El nu făcea parte din condițiile procedurii concedierii, întrucât nu era un drept de natură procedurală, ci un drept de protecție socială, ce avea ca scop asigurarea, pentru angajat, a posibilității de a căuta un loc de muncă și evitarea situației de a fi lipsit imediat de orice venit. La acel moment legea nu instituia o anumită sancțiune în cazul nerespectării dreptului la preaviz, astfel că încălcarea acestui drept dădea naștere unui drept la dezdăunare din partea angajatorului sau determina producerea efectelor concedierii la data expirării termenului de preaviz.
Încălcarea dreptului salariatului la preaviz determina nulitatea relativă a concedierii, condiționată deci de producerea unei vătămări care să nu poată fi înlăturată în altă modalitate decât prin anularea măsurii și a deciziei de concediere. Or, nulitatea relativă poate fi confirmată prin acordarea despăgubirilor aferente perioadei de preaviz neacordat și recunoașterea vechimii în muncă, fiind astfel acoperită vătămarea pricinuită angajatului.
În aceste condiții, arată faptul că, oricum ar fi privită problema preavizului, R.A.T.B. a procedat în mod just și în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
Învederează faptul că modificarea structurii organizatorice a R.A.T.B. a fost propusă și aprobată de Consiliul de Administrație al R.A.T.B. în scopul optimizării activității Regiei în corespondență cu obiectivele manageriale. Potrivit Regulamentului de organizare și funcționare al R.A.T.B.. R. este reprezentată de Președintele Consiliului de Administrație sau în lipsa lui, de către unul din membrii desemnat de Consiliu.
Consiliul de Administrație este un organ colegial de conducere a regiei, iar deciziile administratorilor capătă natură deliberativă. D. urmare, conform art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 18 din O.U.G. 109/2011, competența luării deciziilor de administrare și a deciziilor de conducere a Regiei și răspunderea în condițiile legii pentru efectele acestora revine Consiliului de Administrație și directorilor, în condițiile în care le-au fost delegate atribuțiile de conducere executivă a Regiei.
Având în vedere cele de mai sus, consideră că rămâne la aprecierea Consiliului de Administrație, să stabilească în ce măsură desființarea unor posturi este în interesul eficientizării activității Regiei, în vederea realizării obiectului de activitate.
De asemenea, conform art. 21 alin. 1 din OUG 109/2011, R. prin consiliul de administrație încheie contracte de mandat cu directorii. Contractul de mandat este acordul de voință încheiat între R. A., reprezentată de consiliul de administrație, și directorul general/directorii regiei autonome, care are ca obiect îndeplinirea unor obiective și criterii de performanță, aprobate de consiliul de administrație. În contractul de mandat, alături de criteriile de performanță specifice, se prevăd în mod obligatoriu obiective cuantificate privind reducerea obligațiilor restante, reducerea pierderilor, creșterea profiturilor, a cifrei de afaceri, creșterea productivității muncii.
Prin Hotărârea nr. 18/30.08.2013, Consiliul de Administrație al R.A.T.B. a aprobat Nota de fundamentare privind luarea unor măsuri de reorganizare și restructurare a activității Regiei. Pornind de la analiza realizată asupra "Raportului de control privind verificările efectuate la R. A. de Transport București" de către Corpul de Control al Primului Ministru privind verificările efectuate în cadrul Regiei, prin care s-au constatat nereguli grave în activitatea R.A.T.B., precum și persoanele care se fac responsabile de săvârșirea acestora, Consiliul de Administrație al R.A.T.B. a decis luarea unor măsuri de îmbunătățire a managementului R.A.T.B. prin reorganizarea Regiei, schimbarea din funcție a directorilor executivi (inclusiv a intimatului) și numirea unor directori interimari până la selectarea și numirea directorilor Regiei conform dispozițiilor O.U.G. 109/2011.
În conformitate cu prevederile art.63 alin.2 din OUG 109/2011 privind guvernanță corporativă a întreprinderilor publice, „la data numirii noilor administratori, a noilor directori sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere și directoratului, contractele de mandat ale actualilor administratori, directori sau, după caz, membri ai consiliului de supraveghere și directoratului încetează de drept".
Condiția impusă de lege este ca desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Din analiza coroborată a organigramelor rezultă că postul ocupat de contestator a fost suprimat din structura R.A.T.B., astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desființării, măsura este legală. Astfel, concedierea dispusă în baza art. 65 din Codul Muncii pentru motive care nu țin de persoana salariatului trebuie să îndeplinească două condiții de fond: cauza concedierii să constea în desființarea locului de muncă al salariatului ca urmare a dificultăților economice, transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității și decizia de concediere să emane de la organul de conducere competent.
Noțiunea de reorganizare a activității, la care se referă art. 65 alin. (1) din Codul Muncii, nu este circumscrisă noțiunii de reorganizare a persoanei juridice, incluzând comasarea și divizarea, ci are un sens mult mai larg, privind orice reorganizare internă și orice măsuri de ordin organizatoric.
Prin reorganizarea activității, în baza art. 65 din Codul Muncii, nu se înțelege doar reorganizarea persoanei juridice, ci orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum și orice măsură de ordin organizatoric vizând creșterea performanțelor în activitate.
Reorganizarea nu se reduce la situațiile de modificare a statutului juridic sau a formei juridice a angajatorului, chiar și reducerea unui singur post având prin urmare semnificația unei reorganizări apte să fundamenteze reorganizarea. Astfel, învederăm instanței faptul că desființarea locului muncii este efectivă întrucât locul de muncă în cauză, respectiv postul de Director Exploatare, a fost eliminat din statul de funcții, nu i-a fost schimbată denumirea, nu a fost reînființat și nici nu a fost urmată de angajarea altei persoane, după cum reiese din structura organizatorică a R.A.T.B. aprobată în ședința Consiliului de Administrație din data de 30.08.2013.
În ce privește caracterul real și serios al cauzei care a determinat concedierea, în doctrină și jurisprudență s-a subliniat în mod constant că pentru a se reține îndeplinirea condiției impuse de art. 65 alin. 2 Codul muncii este suficient că angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării ca randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea (prerogativa organizatorică a angajatorului este un drept recunoscut de lege - art. 40 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii). Prin reorganizarea societății, în baza art. 65 Codul muncii, se înțelege inclusiv orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum și orice măsură de ordin organizatoric vizând creșterea performanțelor în activitate, singurul îndreptățit să decidă în acest sens fiind angajatorul, care este liber să gestioneze politica de personal în direcțiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activității, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activității sale.
În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 5 și 16 din O.U.G. 109/2011 Consiliul de administrație prin atribuțiile pe care le are este singurul care poate aproba direcțiile principale de activitate și de dezvoltare a Regiei Autonome în scopul ducerii la îndeplinire a propriului mandat, întrucât membrii acestuia sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute de lege și de actul de înființare.
Având în vedere cele de mai sus, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a Sentinței Civile nr.2664/2015 și, pe cale de consecință, să fie respinsă contestația domnului A. G. precum și toate celelalte capete de cerere ca fiind neîntemeiate și să mențineți dispozițiile Deciziei nr. 948/2014 ca legale și temeinice.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, Curtea găsește apelulul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Din analiza sentinței apelate și a materialului probator administrat în cauză, Curtea constată că hotararea pronuntata este legala si temeinica, instanta de fond arătând in mod exhaustiv considerentele pentru care a anulat decizia contestată, Curtea însușindu-și întrutotul aceste considerente.
Angajatorul menționează la art.2 din decizia de concediere că, având în vedere că nu se va acorda preavizul, se va acorda salariatului o indemnizație egală cu salariul de bază pe o lună avut la data desfacerii contractului individual de muncă, în conformitate cu prevederile art.26 din Contractul colectiv de muncă la nivel de R.A.T.B.
Neacordarea preavizului constituie motiv de nulitate a deciziei de concediere, tribunalul reținând în mod corect acest aspect.
Curtea notează în plus faptul că preavizul, reglementat de art.75-77 Codul muncii în cazul încetării raporturilor juridice de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, este un drept prevăzut de lege în favoarea salariaților, deoarece se urmărește protejarea intereselor proprii ale acestora, și nu în favoarea angajatorilor. Dreptul de preaviz prevăzut de art.75 este diferit de dreptul de preaviz reglementat de art.81 Codul muncii, în acest din urmă caz, preavizul fiind prevăzut în favoarea angajatorului.
Mai mult, atât legea(Codul muncii), cât și convențiile colective de muncă stabilesc obligația angajatorului de a respecta dreptul salariaților concediați pentru motive neimputabile acestora la preaviz.
În aceste condiții, date fiind prevederile imperative ale legii, dreptul salariatului la preaviz este garantat, fără a fi lăsată la latitudinea angajatorului acordarea acestuia. În cazul în care angajatorul nu respectă dreptul de preaviz reglementat de lege, intervin sancțiunile specifice prevăzute de Codul muncii. Astfel, potrivit art.78 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Singurul care putea solicita încetarea contractului fără acordarea termenului de preaviz era salariatul, deoarece în cazul concedierilor pentru motive care nu țin de persoana acestuia, dreptul de preaviz este reglementat de lege în favoarea angajatului, și nu a angajatorului.
Curtea reține că legiuitorul a avut în vedere interesul salariatului pentru exercitarea dreptului de preaviz, deoarece pe perioada preavizului continuarea raporturilor de muncă presupune vechime în muncă și în specialitate, protecție socială în situația incapacității temporare de muncă, perioadă mai mare de compensare a eventualului concediu de odihnă neefectuat, ceea ce nu se întâmplă în cazul încetării instantanee a contractului individual de muncă și compensarea în bani a perioadei corespunzătoare duratei preavizului. În aceste condiții, având în vedere consecințele nerespectării dreptului de preaviz, vor fi înlăturate susținerile apelantei în sensul că prin aplicarea art. 26 din CCM, nu s-a creat salariatului nici un prejudiciu. Prejudiciul constă în încălcarea dreptului la muncă al salariatului, care este lipsit pe perioada preavizului de vechimea în muncă și de protecția socială oferită de statutul de angajat.
Aceasta interpretare a fost confirmată prin Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a hotărât că ”În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din același cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere și a deciziei de concediere.
În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, raportat la dispozițiile art. 78 din același cod, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancționată cu nulitatea deciziei și a măsurii concedierii atunci când angajatorul face dovada că i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului.”
Decizia este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
S-a retinut in considerentele deciziei in interesul legii că ”pe durata preavizului drepturile și obligațiile părților din contractul individual de muncă rămân neschimbate, în sensul că angajatul este obligat în continuare să presteze munca, nu îi sunt atinse drepturile salariale, beneficiind și de celelalte drepturi bănești cuvenite pentru munca prestată și de orice alte avantaje care decurg din contractul de muncă (de exemplu, dreptul la locuință de serviciu, dreptul la plata de către angajator a abonamentelor pe mijloacele de transport în comun). Pe durata respectivă nu sunt modificate condițiile de încheiere sau de executare a contractului individual de muncă. Salariatul are, în continuare, obligația de a se abține de la orice act de concurență neloială, ca și de la orice act de indisciplină, în caz contrar contractul său de muncă putând fi desfăcut pentru motive disciplinare.
De asemenea, soluția compensației bănești îl dezavantajează pe angajat.
Întreaga perioadă a preavizului constituie, pentru salariat, vechime în muncă, potrivit art. 16 alin. (4) din Codul muncii, republicat, precum și vechime în specialitate (meserie sau profesie). Or, în cazul preavizului neacordat angajatul pierde vechimea în muncă sau în specialitate pe durata respectivă, neexistând nicio dispoziție în Codul muncii, republicat, în sens contrar.
Pe de altă parte, chiar dacă indemnizația încasată pentru nerespectarea dreptului la preaviz reprezintă bază de calcul al contribuției de asigurări sociale, neacordarea preavizului determină consecințe negative în ceea ce privește stagiul de cotizare realizat de asigurat, definit de art. 3 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, ca "perioada de timp în care s-au datorat contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii" și se reflectă și asupra punctajului mediu anual realizat de asigurat, definit de art. 3 alin. (1) lit. n) din actul normativ menționat ca reprezentând "numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării".
În plus, dacă s-ar accepta teza compensării bănești a preavizului neacordat, ar rămâne fără conținut dispozițiile art. 75 alin. (3) din Codul muncii, republicat, aplicabile în ipoteza intervenirii suspendării contractului individual de muncă în perioada preavizului, când termenul de preaviz, la rândul său, este suspendat.
În concluzie, dreptul la preaviz nu poate fi înlocuit cu despăgubiri, iar nulitatea concedierii nu poate fi acoperită prin acordarea despăgubirilor și recunoașterea vechimii în muncă.
Aceasta nici în ipoteza în care prin clauzele contractelor colective sau individuale de muncă s-ar reglementa o asemenea posibilitate, în raport cu dispozițiile art. 38 din Codul muncii, republicat.”
Cum motivul de nelegalitate reținut este suficient pentru a atrage nulitatea deciziei de concediere contestate, Curtea constată că este de prisos analiza celorlalte critici formulate de apelantă.
Pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă R. A. de Transport București, cu sediul situat în Municipiul București, .. 1, sector 1, înregistrată la Registrul Oficiul Comerțului sub nr. J_, Cod fiscal nr._, Cod Iban RO50 BRDE 410S V_ deschis la BRD Agenția Ș. V., împotriva sentinței civile nr.2664/23.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. G., identificat cu CNP:_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat F. M., cu sediul în Municipiul București, . C., nr. 5, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 01 octombrie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. G. I. M. C. M. Colindeață
Red.I.S.G.
Tehnored. I.S.G./D.M.
4 ex./ 05.11.2015
Jud.fond: B. D. C.
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 3418/2015.... | Despăgubire. Decizia nr. 5142/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
