Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 3418/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3418/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2015 în dosarul nr. 3418/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizia Civilă nr.3418
Ședința publică din data de 01 Octombrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE M. C.
JUDECĂTOR S. G. I.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă Grădinița Nr. 230 București, împotriva sentinței civile nr._/04.12.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Ț. F. D. și S. O. D., cauza pe fond având ca obiect „acțiune în răspundere patrimonială”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns apelanta-reclamantă Grădinița Nr. 230 București, prin consilier juridic P. L., cu delegație atașată la fila 62 dosar apel, lipsind intimatele-pârâte Ț. F. D. și S. O. D..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință în cadrul căruia se învederează instanței faptul că pricina se află la al doilea termen de judecată, cât și împrejurarea că la data de 23.09.2015, s-a transmis prin fax, într-un singur exemplar, documentele solicitate conform dispozițiilor încheierii de ședință din data de 03.09.2015, iar la data de 25.09.2015 s-au depus aceleași înscrisuri, prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secții, în dublu exemplar.
La data de 24.09.2015 s-a depus de către Consiliul Local Sector 6 relațiile solicitate anterior privind dovada efectuării formalităților de publicitate referitoare la Hotărârea Consiliului Local nr. 141/31.10.2002, într-un singur exemplar.
Apelanta-reclamantă, prin avocat, interpelat fiind, arată că nu are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții apelante prezente în susținerea motivelor de apel deduse judecății.
Apelanta-reclamantă, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și motivat în scris și, în acest sens a se constata faptul că instanța de fond în mod greșit a constatat că hotărârea privind închirierea terenului a aparținut Consiliului de Administrație. În fapt, prin procesul-verbal depus la dosarul la cauzei, în cadrul Consiliului de Administrație s-a discutat prelungirea unor contracte de închiriere existente și nu încheierea unor noi contracte, iar prețul a fost trecut cu un pix de altă culoare, ceea ce se apreciază ca fiind făcute ulterior aceste mențiuni, prețul fiind de 470 Ron, în timp ce în noile contracte prețul era stabilit în sumă de 450 Ron. În plus, Consiliul de Administrație era format din cadre didactice care nu cunosc reglementările legale privind închirierea terenurilor, aceasta fiind treaba directorilor, a administratorului financiar, iar dacă Consiliul lua o hotărâre ilegală, conform art.18 din Ordinul nr. 4925/2005 directorul avea obligația de a opri acea hotărâre și de a anunța Inspectoratul Școlar. Deci, ca atare, nu se poarte spune că hotărârea a aparținut Consiliului de Administrație.
În ceea ce privește atribuțiile privind stabilirea și verificarea sumelor pentru închirierea terenurilor, acestea au fost invocate și în cererea de chemare în judecată, cât și prin răspunsul la întâmpinarea depusă de către părțile intimate adverse, și anume Ț. F. – administrator financiar conform fișei postului, verifică documentele, încasarea sumelor și modul în care acestea au fost cheltuite, motiv pentru care se apreciază că, atare situație, avea și atribuția de verificare a sumelor, iar conform art.88 din ROFUIP răspundea de gestionarea bazei materiale.
Referitor la pârâta S. O., director, spune instanța de fond că nu avea fișă de post, or, atare situație, solicită a se constata faptul că directorii sunt numiți prin detașare, fără a deține un Contract individual de muncă. Mai mult, arată că majoritatea directorilor aveau o fișă de post, fișă care trebuia în tocmită chiar de pârâtă, însă, cu toate acestea nu a făcut-o, sau dacă a întocmit-o, nu a fost găsită ulterior și, neavând un astfel de document (fișă de post) consideră că i se aplică legislația, respectiv dispozițiile art. 22 din ROFUIP.
Având în vedere cele ce preced, apelanta-reclamantă, prin consilier juridic, apreciază că sunt îndeplinite elementele răspunderii patrimoniale în sarcina angajatelor Ț. F. D. și S. O. D., ceea ce impune obligarea acestora la plata sumei de_ lei, proporțional cu răspunderea fiecăreia, reprezentând paguba materială produsă angajatorului din vina și în legătura cu munca acestora, drept pentru care solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și motivat în scris și, pe cale de consecință,admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.
Curtea, în temeiul dispozițiilor prev. de art.394 alin.(1) din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra apelului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/04.12.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Ț. F. D., ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta Grădinița nr. 230, în contradictoriu cu pârâtele Ț. F. D. și S. O., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ț. F. D., s-a invocat că în cadrul instituției angajatoare ocupa o funcție de execuție, iar nu una de conducere, iar ordonatorii de credite nu i-au adus la cunoștință modificările de care se face vorbire în actul de control, ea îndeplinindu-și atribuțiile din fișa postului.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul raportului juridic de drept material. Întrucât în litigiile de muncă calitatea procesuală pasivă aparține salariatului, iar pârâta avea calitatea de salariat, instanța apreciază că aspectele invocate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive privesc temeinicia cererii formulate de reclamantă, fiind în realitate apărări de fond, privind vinovăția pârâtei, astfel încât instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată prin întâmpinare de pârâta Ț. F. D., ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut următoarea situație de fapt:
Pârâta S. O. D. este angajată a reclamantei în baza contractului individual de muncă nr.5/03.01.2001, în funcția de educatoare titulară grupa mijlocie (f.20-24).
Pârâta Ț. F. este angajată a reclamantei în baza contractului individual de muncă nr.21/23.12.2002, în funcția de contabil (f.12-17).
Prin procesul verbal al Consiliului de administrație al reclamantei din data de 13.06.2011 s-a stabilit prelungirea contratelor de închiriere pentru terenul aflat în administrarea reclamantei, pe care sunt amplasate anumite garaje, stabilindu-se o sumă fixă de 470 RON/garaj. Prin Decizia nr.16/14.06.2011 pârâta S. O., în calitate de director al Grădiniței nr.230 decide prelungirea contractelor pentru închirierea terenului pe care se află amplasate garajele. Această decizie a fost comunicată serviciului contabilitate (f.121).
Contractele de închiriere au fost prelungite începând cu data de 02.09.2011, fiecare pentru o chirie anuală de 450 de lei (f.29-72).
Prin nota de constatare din data de 05.12.2012 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Municipiului București, această instituție a reținut următoarele nereguli: nestabilirea, neevidențierea si neîncasarea sumei de 13.662 lei reprezentând diferența de chirie ca urmare a aplicării unui tarif mai mic decât cel stabilit prin HCLS 6 nr. 141/ 31.10.2002; necalcularea, neevidențierea si neîncasarea sumei de 554 lei reprezentând penalități de întârziere pentru neplata in termen a chiriei; 3. Necalcularea, neînregistrarea si nevirarea la bugetul local a sumei de 5175 lei, reprezentând cota-parte de 50% din sumele încasate in anul 2011 de la persoane fizice cărora le-a fost închiriat teren aflat in proprietatea publica a unităților administrativ teritoriale. Astfel au fost încălcate prevederile art. 16 alin.(l) si (2) din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, art. 14 si art. 16 Legea contabilității nr. 82/1991, pct. 3.1.7, litera A, Capitolul 3 din Normele metodologice aprobate prin OMFP 1917/2005, anexa 1 la HCLS 6 nr. 141/31.10.2002 si art. 4 din contractele de închiriere.
Persoanele cu atribuții in domeniul in care s-a constatat abaterea sunt, conform respectivei note de constatare: d-na Taranu F.-administrator financiar, care potrivit fisei postului răspunde de modul de încasare a veniturilor si urmărește derularea acestor operațiuni; d-na S. O.-D., director in perioada respectiva, care potrivit fisei postului si prevederilor art. 23 alin.l si 2 lit. b) din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, răspunde de efectuarea cheltuielilor si de urmărirea modului de realizare a veniturilor.
Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de doamna expert P. E., instanța reține că prejudiciul neîncasat este de 12.216 lei, iar cauza producerii prejudiciului îl constituie aplicarea unor tarife mai mici de închiriere pentru cele 23 de garaje aflate în administrarea reclamantei, respectiv 450 lei/garaj, în loc de 1 euro/mp pe lună, tarif stabilit prin HCLS 6 nr.141/31.10.2002.
Răspunderea patrimonială a salariaților este reglementată de art. 254 CM ca o răspundere civilă contractuală, pentru repararea pagubelor materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Din textul menționat rezultă că pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită și personală a salariatului; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului.
Ca urmare, salariații răspund integral fata de angajator pentru pagubele pe care le-au cauzat în patrimoniul societății, in condițiile in care nu au dovedit nici o împrejurare exoneratoare de răspundere.
Intre prejudiciul produs societății si fapta ilicita a paratului trebuie să existe o legătura de cauzalitate, paguba fiind rezultatul si consecința directa a faptelor salariatului. Răspunderea patrimonială a salariatului este o răspundere personală bazată pe culpă, iar spre deosebire de răspunderea civilă contractuală de drept comun, în cazul răspunderii patrimoniale, nu operează prezumția de culpă în neexecutarea contractului, angajatorul fiind ținut să probeze care obligație nu a fost îndeplinită de către salariat.
Săvârșirea unei fapte ilicite și personale de către salariat în legătură cu munca sa este de esența răspunderii patrimoniale.
Inexistența faptei ilicite personale și prejudiciabile a salariatului cât și lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta salariatului și producerea prejudiciului conduc la exonerarea de răspundere patrimonială a salariatului în cauză.
Dovada existenței unei fapte ilicite săvârșite în legătură cu munca de către salariat, respectiv dovedirea în instanță a creării prejudiciului prin îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cade în sarcina angajatorului.
În speță, pârâtele sunt angajate ale reclamantei astfel cum s-a indicat anterior.
Prejudiciul suferit de reclamantă, care a rămas neacoperit este de 12.216 lei, iar cauza producerii prejudiciului îl constituie aplicarea unor tarife mai mici de închiriere pentru cele 23 de garaje aflate în administrarea reclamantei, respectiv 450 lei/garaj, în loc de 1 euro/mp pe lună, tarif stabilit prin HCLS 6 nr.141/31.10.2002.
Din actele depuse de reclamantă, instanța constată că aplicarea unui tarif mai mic decât cel prevăzut de HCLS 6 nr.141/31.10.2002 a fost decisă nu de către una din pârâte, în baza atribuțiilor din fișa postului, așa cum afirmă reclamanta, ci prin Decizia Consiliului de administrație din data de 13.06.2011.
Prin urmare, chiar dacă cele două pârâte au fost nominalizate prin nota întocmită de reprezentanții Curții de Conturi, în calitate de persoane cu atribuții în domeniul în care s-a constat abaterea, instanța constată că reclamanta a formulat cererea doar în privința acelei părți din nota de constatare referitoare la aplicarea unui tarif mai decât cel stabilit prin HCLS 6 nr.141/31.10.2002. Or, strict cu privire la această faptă, reclamanta nu a putut indica ce atribuții din fișa postului au fost încălcate de cele două pârâte, în condițiile în care pârâta S. O.-D. nu avea înscrise în fia postului atribuții referitoare la închirierea terenului aflat în administrarea reclamantei, iar pârâta Taranu F. avea doar atribuții legate de verificarea documentelor privind închirierea terenului, încasarea sumelor aferente și modul de cheltuire al acestora, neavând prin urmare nicio atribuție legată de fixarea prețului chiriei.
Mai mult, din actele administrate în cauză, se poate reține că stabilirea chiriei, prin prelungirea contractelor de închiriere, fără modificarea chiriei la prețul stabilit de HCLS 6 nr.141/31.10.2002 a fost decisă de Consiliul de administrație, la data de 13.06.2011, dată la care HCLS 6 nr.141/31.10.2002 ar fi trebuit cunoscută de mult timp. Astfel, stabilirea unei chirii mai mici era o practică mai veche la nivelul reclamantei, care a menținut un nivel al chiriei mai mic decât cel stabilit prin HCLS 6 nr.141/31.10.2002, mult timp după . acestui act administrativ, în condițiile în care pârâta S. O.-D. deținea calitatea de director doar începând cu anul 2009.
Astfel fiind, instanța a apreciat că fără afirmarea și dovedirea unei fapte de încălcare a obligațiilor contractuale rezultate din raportul de muncă, nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâtelor.
Față de considerentele expuse, nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, întrucât reclamanta nu a dovedit o faptă ilicită săvârșită de pârâte, în cauză nu se poate vorbi nici de existența unei vinovății a pârâtelor pentru producerea prejudiciului indicat de reclamantă și nici de legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul ce se dorește a fi reparat.
Pentru aceste motive de fapt și de drept, acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanta Grădinița Nr. 230 București .
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta reclamantă a arătat că instanța de fond, în mod greșit a respins cererea de chemare în judecată formulată, reținând faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale, în sensul că nu a dovedit existența faptei ilicite săvârșite de parate, astfel:
În primul rând, instanță în mod greșit a reținut faptul că în consiliul de administrație al unității s-a stabilit încheierea contractelor de închiriere.
Ori, în ceea ce privește decizia 15 din 14.06.2011 invocată în art. 1 al contractelor de închiriere, aceasta nu este o decizie a Consiliului de Administrație ci a directorului unității de învățământ și se referă la prelungirea unor contracte de închiriere și nu la încheierea unor contracte de închiriere noi.
Din procesul-verbal al Consiliului de Administrație întrunit în data de 13.06.2011 rezulta că se supune pe ordinea de zi tot prelungirea unor contracte de închiriere. În ceea ce privește sumele ce urmează a fi încasate, se vede clar că acestea au fost scrise cu un alt pix, fiind trecute ulterior. Oricum, nu exista o concordanță nici în ceea ce privește obiectul discuției (în CA se discută despre prelungire, iar contractele sunt contracte de închiriere), nici în ceea ce privește sumele: în CA fiind stabilită suma de 470 RON/garaj iar în contracte este prevăzută suma de 450 RON/garaj.
Prin urmare, hotărârea Consiliului de Administrație întrunit în data de 13.06.2011 se referă la prelungirea unor contracte existente și nicidecum Ia încheierea unor contracte noi de închiriere.
În al doilea rând, instanță în mod greșit reține ca cele două parate nu aveau atribuții în ceea ce privește încheierea contractelor de închiriere.
În al treilea rând, instanță în mod greșit reține ca paratele nu au nicio culpă în ceea ce privește stabilirea cuantumului chiriei și că stabilirea unei chirii mai mici era o practică mai veche.
Ori instanță, nu ține cont de prevederile legale la care a făcut referire prin întâmpinare, legate de atribuțiile ce reveneau conform legii, celor două parate, atribuții pe care acestea le cunoșteau, una în calitate de ordonator de credite și cealalta în calitate de contabil al instituției.
În primul rând, învederează faptul că doamna S., deținea funcția de director al grădiniței, încă din anul 2009, iar potrivit fisei postului și prevederilor art. 23 alin. 1 și 2 lit. b) din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale și cele ale art. 22 din OMEC nr. 4925/2005 răspunde de efectuarea cheltuielilor și de urmărirea modului de realizare a veniturilor.
Prin urmare, avea, în calitate de ordonator de credite, atribuții referitoare la încheierea contractelor de închiriere din speța de fată. În condițiile în care nu ar fi avut asemenea atribuții, nu ar fi putut/știut că are calitatea și posibilitatea de a încheia și semnă aceste contracte.
Referitor la doamna Taranu F., aceasta avea atribuții de verificarea documentelor privind închirierea terenurilor, încasarea sumelor aferente. Ori la verificarea documentelor trebuia să se verifice inclusiv prețul contractelor. Mai mult decât atât, cele două parate sunt semnatare ale contractelor de închiriere.
În ceea ce privește fixarea/menținerea unui preț mai mic decât cel fixat prin HCL S6 nr. 141/2002, apreciază că instanța nu putea să rețină să faptul că stabilirea unei chirii mai mici era o practică veche, atât timp cât nerespectarea procedurii în cazul contractelor de închiriere revine angajatelor care aveau obligația stabilirii, încasării și virării acestor sume, persoane indicate și în contractele de închiriere în calitate de locatori, și anume doamna S. O. și doamna Taranu F.. - Din culpă lor exclusiva, chiar dacă acesta se datorează necunoașterii unei legislații pe care aveau obligația de a o cunoaște.
Prin cererea de chemare în judecată apelanta a arătat că în speța sunt îndeplinite prevederile art. 254, art. 255, art. 257-259 din Legea 53/2003 (Codul Muncii) privind răspunderea patrimonială a angajatului fără de angajator, precum și elementele răspunderii civile delictuale, astfel:
Calitatea de salariate ale Grădiniței nr. 230 a paratelor - o dovedește cu contractele individuale de munca ale acestora;
Exista o faptă ilicită și personală a salariaților, săvârșită în legătură cu munca lor.
În ceea ce privește acesta condiție, conform notei Curții de Conturi, reclamantele se fac vinovate de nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea sumei de_ lei reprezentând diferența de chirie ca urmare a aplicării unui tarif mai mic decât cel stabilit prin HCLS 6 nr. 141/31.10.2002- aceasta reprezentând fapta ilicită.
Fapta a fost săvârșită în legătură cu munca paratelor, aceste obligații de serviciu încălcate de parate erau stabilite, în ceea ce o privește pe doamna Taranu- prin fisa individuală a postului (conform art. 39 alin. (2) din Legea 53/2003: „salariatului îi revin, în principal, următoarele obligații: (...) obligația de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fisei postului") iar în ceea ce o privește pe doamna S. O. D.- prin dispozițiile art. 23 alin. (l) și (2) din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale precum și prin cele ale 22 din OMECTS nr. 4925/2005 privind ROFUIP.
Prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului
În ceea ce privește prejudiciul, acesta este real și cert - așa cum a fost stabilit conform notei Curții de Conturi, material - în valoare de_ iei, a fost cauzat direct angajatorului și nu a fost reparat până la data introducerii acțiunii - toate aceste aspecte reieșind atât din cele menționate anterior prin întâmpinare cât și din actele pe care le depunem în susținerea cererii de chemare în judecată.
Raportul de cauzalitate dintre fapta Ilicită și prejudiciu
Din actele depuse la dosarul cauzei cât și din Nota de Constatare și decizia Curții de Conturi rezulta că nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea diferenței de chirie ca urmare a aplicării unui tarif mai mic decât cel stabilit prin HCLS 6 nr. 141/31.10.2002 a produs unității de învățământ un prejudiciu material în valoare de_ lei, drept urmare exista legătură de cauzalitate intre fapta și prejudiciu, fapta produsă de parate prin neexercitarea atribuțiilor pe care le aveau conform fisei postului și conform reglementarilor în vigoare la data încheierii respectivelor contracte de închiriere și a primirii sumelor respective.
Vinovăția/culpa salariatelor
Așa cum rezultă din declarațiile paratelor date în fața Curții de Conturi, singura apărare invocată de acestea a fost necunoașterea prevederilor HCLS 6 nr. 141/31.10.2002, ceea ce înseamnă că fapta a fost săvârșită cel puțin din culpă acestora.
Menționează că în conformitate cu dispozițiile art. 112 din Legea Educației Naționale nr, 1/2011, coroborate cu cele ale Legii 213/1998 privind bunurile proprietate publică, contractele de închiriere trebuiau încheiate de Consiliul Local Sector 6 București, prin licitație publică.
Închirierea de către Grădiniță nr. 230, fără îndeplinirea acestor proceduri și fără respectarea măcar a sumelor minime hotărâte de CLS6 s-a făcut desigur din vina paratelor.
În ceea ce privește adresa MEN invocată în contractele de închiriere, inclusiv din conținutul acesteia rezulta că închirierea se poate face doar prin licitație publică.
În ceea ce privește decizia 15 din 14.06.2011 invocată în art. 1 al contractelor de închiriere, aceasta nu este o decizie a Consiliului de Administrație ci a directorului unității de învățământ și se referă la prelungirea unor contracte de închiriere și nu la încheierea unor contracte de închiriere noi.
Din procesul-verbal al Consiliului de Administrație întrunit în data de 13.06.2011 rezulta că se supune pe ordinea de zi tot prelungirea unor contracte de închiriere.
În ceea ce privește sumele ce urmează a fi încasate, se vede clar că acestea au fost scrise cu un alt pix, fiind trecute ulterior. Oricum, nu exista o concordanță nici în ceea ce privește obiectul discuției (în CĂ se discută despre prelungire, iar contractele sunt contracte de închiriere), nici în ceea ce privește sumele: în CA fiind stabilită suma de 470 RON/garaj iar în contracte este prevăzută suma de 450 RON/garaj.
Chiar dacă, să presupunem, contractele de închiriere ar fi fost încheiate în urma hotărârii Consiliului de Administrație al Grădiniței nr. 230 (deși în speța de față nu s-a întâmplat așa), iar suma ar fi fost stabilită tot de acest organ colectiv, în mod ilegal, directorul unității de învățământ este cel care, conform art. 18 din OMECTS nr. 4925/2005 privind ROFUIP, în cazul în care hotărârile CA încalcă prevederile legale, are dreptul să interzică aplicarea lor și informează în termen de 3 zile inspectorul școlar general.
În fapt, sumele minime sau procedura ce trebuia să fie urmată în vederea închirierii spatiilor disponibile trebuia cunoscută de compartimentul financiar - contabil și de directorul unității de învățământ, conform reglementarilor legale în vigoare. Aceștia aveau obligația să aducă la cunoștința membrilor că (în majoritatea lor profesori) aceste dispoziții legale, pentru că aceștia să poată dispune în consecința.
Nerespectarea procedurii în cazul contractelor de închiriere (din care Curtea de Conturi a reținut doar faptul că nu s-a respectat sumă minimă stabilită în HCLS6 nr 141/2002, fără să se mai refere și la faptul că acesta s-a făcut de persoane care nu aveau acest drept și fără licitație publică) revine angajatelor care aveau obligația stabilirii, încasării și virării acestor sume, persoane indicate și în contractele de închiriere în calitate de locatori, și anume doamna S. O. și doamna Taranu F., parate în prezența cauza - din culpă lor exclusiva, chiar dacă acesta se datorează necunoașterii unei legislații pe care aveau obligația de a o cunoaște.
Așa cum rezultă din notele de relații date de doamna Taranu F. D. și S. O. D. în fața Curții de Conturi, acestea au explicat stabilirea unui cuantum al chiriei pentru persoanele fizice deținătoare de garaje amplasate pe teritoriul grădiniței sub cel aprobat HCL Sector 6 nr. 141/31.10.2002 prin necunoașterea prevederilor HCLS 6 nr. 141/31.10.2002, fapt ce nu le înlătură vinovăția.
Având în vedere toate cele de mai sus, rezulta că sunt îndeplinite elementele răspunderii patrimoniale în sarcina angajatelor Țaranu F.- D. și S. O.- D., parate în prezența cauza, în consecința solicităm obligarea acestora la plata sumei de_ lei, proporțional cu răspunderea fiecăreia, reprezentând paguba materială produsă angajatorului din vină și în legătură cu munca acestora, drept pentru care solicităm admiterea apelului așa cum a fost motivat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, aspect ce rezultă din probele administrate în cauză și din dispozițiile legale incidente.
În mod corect prima instanță a analizat pretențiile reclamantei prin prisma instituției răspunderii patrimoniale a salariatului, reglementată de dispozițiile art.254 alin.1 din Codul muncii republicat.
Potrivit art.254 alin.1 din Codul muncii republicat, salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Din analiza prevederilor art.254 Codul muncii, pentru a exista răspunderea patrimonială a salariatului fata de angajator este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit, fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul, vinovăția salariatului.
Numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiții atrage răspunderea patrimonială, iar lipsa uneia dintre condițiile enumerate înlătură această răspundere.
Calitatea de salariate a fost dovedită în cauză, intimata-pârâtă S. O. D. fiind angajată a apelantei în baza contractului individual de muncă nr.5/03.01.2001, în funcția de educatoare, iar intimata-pârâta Ț. F. era angajată a reclamantei în baza contractului individual de muncă nr.21/23.12.2002 și a actelor adiționale, în funcția de administrator financiar. În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă S. O. D. s-a arătat că la data săvârșirii faptelor pentru care se invocă răspunderea sa patrimonială, aceasta îndeplinea funcția de director, aspect ce rezultă și din Decizia nr.3687/31.08.2010 și Decizia nr.3339/22.08.2011 ale Inspectorului Școlar General.
Răspunderea patrimonială a salariatului, ca formă a răspunderii civile contractuale, e cauzată de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligații pe care acesta și-a asumat-o. Contractul individual de muncă al angajatului a dat naștere unor obligații, pe care aceasta trebuia să le executate cu bună credință, neexecutarea în condițiile stabilite atrăgând răspunderea sa patrimonială, în condițiile art. 254 Codul Muncii.
În litigiu, fapta ilicită imputată salariatelor în legătură cu care a fost invocată răspunderea acestora patrimonială, constă în nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea sumei de_ lei reprezentând diferența de chirie ca urmare a aplicării unui tarif mai mic decât cel stabilit prin HCLS 6 nr. 141/31.10.2002. În fapt, apelanta a invocat faptul că intimatele, în calitate de director și respectiv administrator financiar au încheiat direct mai multe contracte de închiriere în anul 2011, prețul chiriei fiind mai mic decât cel stabilit prin Hotărârea consiliului Local Sector 6 București nr. 141/31.10.2002. Nu doar stabilirea unui preț mai mic este reproșată intimatelor, în apel invocându-se și că, în conformitate cu dispozițiile art. 112 din Legea Educației Naționale nr.1/2011, coroborate cu cele ale Legii 213/1998 privind bunurile proprietate publică, contractele de închiriere trebuiau încheiate de Consiliul Local Sector 6 București, prin licitație publică.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii susceptibilă de a atrage răspunderea patrimonială a salariatului este orice acțiune sau inacțiune săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu atribuțiile de serviciu ale salariatului astfel cum acestea rezultă din contractul individual de muncă și fișa postului, normale legale sau regulament intern.
Deci, legea impune condiția ca fapta ilicită a salariatului să fie săvârșită în legătură cu munca sa. Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligațiile de serviciu, ce decurg din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
De mare importanță sub acest aspect este fișa postului, iar angajatorul, căruia îi revine sarcina probei, potrivit art.272 Codul muncii, trebuie să facă dovada sarcinilor de serviciu ale salariatului a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au cauzat prejudiciul.
Sub acest aspect, apelanta a invocat că intimata Taranu a încălcat obligațiile de serviciu stabilite prin fisa individuală a postului, iar în ceea ce o privește pe intimata S. O. D. a fost invocată încălcarea obligațiilor stabilite prin dispozițiile art. 23 alin. (l) și (2) din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale precum și prin cele ale 22 din OMECTS nr. 4925/2005 privind ROFUIP.
Curtea constată că în afara deciziilor de detașare în funcția de director emise de Inspectorul general, pentru intimata S. O. D. la dosar nu a fost depusă nicio fișă a postului, deși sarcina probei aparținea intimatei. S-a invocat faptul că aceasta în calitate de directoare trebuia să întocmească propria sa fișă de post, aspect ce nu poate fi primit, în condițiile în care contractul de muncă este încheiat cu Inspectoratul Școlar, instituție ce a dispus și detașarea, motiv pentru care trebuia să stabilească potrivit Codului muncii și obligațiile aferente funcției printr-o fișă de post. În lipsa acesteia nu se pot stabili obligațiile salariatului și nici elementul corespunzător al răspunderii patrimoniale constând în încălcarea unor obligații de serviciu.
Potrivit, art.40 alin.1 lit.a - d din Codul muncii, angajatorul are, în principal, următoarele drepturi: să stabilească organizarea și funcționarea unității, să stabilească atribuțiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condițiile legii, să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor, să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.
Dar, în condițiile în care angajatorul invocă nesocotirea unor obligații de serviciu referitoare la încheierea contractelor de închiriere, sarcina probării acestor obligații, a limitelor de competență și a procedurii de închiriere a spațiilor respective îi revenea.
În lipsa fișei de post, Curtea este chemată să analizeze obligațiile stabilite prin contract, regulament sau lege. Cum în contract nu se prevăd atribuții în acest sens, apelanta a invocat pentru intimata S. dispozițiile art. 23 alin. (l) și (2) din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și prin cele ale 22 din OMECTS nr. 4925/2005 privind ROFUIP, arătând că răspunde de efectuarea cheltuielilor și de urmărirea modului de realizare a veniturilor. Potrivit acestuia din urmă, directorul unității de învățământ, în calitate de ordonator de credite, răspunde de: a) elaborarea proiectului de buget propriu; b) urmărirea modului de încasare a veniturilor; c) necesitatea, oportunitatea și legalitatea angajării și utilizării creditelor bugetare, în limita și cu destinația aprobate prin bugetul propriu; d) integritatea și buna funcționare a bunurilor aflate în administrare; e) organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a bilanțurilor contabile și a conturilor de execuție bugetară.
În fapt, apelanta invocă răspunderea directorului/ordonatorului de credite pentru urmărirea modului de realizare a veniturilor, susținând că aceasta nu a încheiat contractele de închiriere la prețul minim stabilit prin Hotărârea consiliului Local Sector 6 București nr. 141/31.10.2002. În plus se invocă faptul că intimatele nu aveau dreptul să încheie respectivele contracte, competența revenind Consiliul Local Sector 6 București, prin licitație publică. Dar, în speță, în condițiile în care au fost încălcate norme legale privind încheierea respectivelor contracte, titularul dreptului putea solicita anularea acestora, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. În plus, dacă locațiunea nu se putea face decât de Consiliul Local prin licitație publică, se pune întrebarea cum a putut aproba Ministerul Educației prin adresa nr.9249/17.12.2009 închirierea spațiului din incinta Grădiniței nr.230. în plus, susținerile apelantei sunt contradictorii, deoarece pe de-o parte invocă faptul că pârâtele nu aveau dreptul să încheie contractele de închiriere, competența revenind Consiliului Local Sector 6, iar, pe de altă parte, au arătat că în mod greșit prima instanță a reținut ca cele două parate nu aveau atribuții în ceea ce privește încheierea contractelor de închiriere.
În privința intimatei Ț., s-a invocat că aceasta avea atribuții de verificarea documentelor privind închirierea terenurilor, încasarea sumelor aferente. Curtea constată respectivele obligații se referă la executarea contractelor, iar în condițiile în care prețul locațiunii era stabilit prin acestea, intimata nu putea pretinde un alt preț, putând urmări doar încasarea sumelor aferente.
Apelanta a invocat și faptul că în mod greșit prima instanță a reținut faptul că în consiliul de administrație al unității s-a stabilit încheierea contractelor de închiriere. Este adevărat că decizia 15 din 14.06.2011 nu a fost emisă de Consiliului de Administrație, ci de directorul unității de învățământ, dar respectiva decizie avea la bază hotărârea Consiliului de Administrație consemnată în procesul-verbal din data de 13.06.2011. Nu are relevanță distincția apelantei între prelungirea și încheierea unor contracte de închiriere noi, deoarece, de principiu, acestea erau supuse acelorași reglementări.
În ceea ce privește nesocotirea prevederilor HCL S6 nr. 141/2002, prin stabilirea unei chirii mai mici decât cea prevăzută de actul normativ, atât sub aspectul faptei ilicite, cât și a vinovăției, Curtea constată actul respectiv nu a fost adus la cunoștința celor două pârâte în nicio formă. Este vorba de o hotărâre a Consiliului Local, care, potrivit legii, se comunică Primarului și Prefectului prin grija secretarului unității administrativ-teritoriale și, potrivit art.49 din Legea nr.215/2011, hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoștință publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
Pe acest aspect, în apel, Curtea a solicitat de la unitatea administrativ teritorială relații referitoare la îndeplinirea formalităților de publicitate pentru Hotărârea consiliului Local Sector 6 București nr. 141/31.10.2002. Așa cum rezultă din răspunsul primit, hotărârea respectivă a fost comunicată Prefectului, CGMB și a fost afișată la avizierul Primăriei sectorului 6 București, în anul 2002 neexistând o pagină web sau publicații proprii. În acest condiții, nu se poate reține că salariatele puteau să ia cunoștință de actul normativ respectiv, deoarece hotărârea a fost afișată la sediul Primăriei pentru o perioadă din anul 2002, când intimata S. nici nu avea calitatea de directoare, iar cealaltă intimată a fost angajată abia la sfârșitul anului 2002. Or, în mod temeinic acestea au invocat necunoașterea dispozițiilor respective la momentul încheierii contractelor în anul 2011, în condițiile în care Hotărârea consiliului Local Sector 6 București nr. 141/31.10.2002 nu le-a fost niciodată comunicată, nici prelucrată de Inspectorat ca for tutelar.
Prejudiciul invocat de apelantă constă în suma de_ lei, reprezentând diferența de chirie neîncasată.
Curtea reține că prejudiciul reprezintă acea modificare a patrimoniului care se realizează atât prin diminuarea activului, urmare a săvârșirii unei fapte imputabile salariatului, sau prin creșterea pasivului. Or, în condițiile în care se invocă faptul că terenul respectiv putea fi închiriat doar de Consiliului Local, prin licitație publică, având în vedere că la dosar nu au fost depuse acte din care să rezulte un drept al apelantei asupra respectivului teren, nu se poate stabili o diminuare a activului acesteia. În plus, din raportul Curții de conturi, reiese că parte din sumele încasate trebuiau virate la bugetul local, grădinița având dreptul să rețină doar o cotă-parte cuprinsă între 20-50% din chiria stabilită în contracte. În concluzie, prejudiciul nu poate consta în întreaga sumă de_ lei, reprezentând diferența de chirie neîncasată, deoarece parte din aceasta revenea bugetului local. Cum nu se poate stabili procentul Grădiniței, Curtea constată că prejudiciul nu este cert.
În ceea ce privește condiția vinovăției, aceasta presupune reprezentarea consecințelor încălcării unor obligații contractuale, în sensul cunoașterii și acceptării posibilității producerii faptei ilicite și producerii prejudiciului. Dar, așa cum am arătat, intimatele au acționat cu bună-credință, neavând posibilitatea reală de a cunoaște prevederile referitoare la tarifele minime, în condițiile în care Hotărârea Consiliului Local a fost doar afișată la sediul Primăriei, probabil pentru un interval limitat de timp, cu 9 ani înainte de data încheierii contractelor de închiriere. În plus, corect a reținut prima instanță că intimatele s-au bazat și pe practica anterioară de închiriere a spațiilor respective. Vinovăția salariatelor trebuia dovedită de apelantă, în speță neexistând o prezumție de culpă.
În concluzie, Curtea constată că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de lege în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului față de angajator, potrivit art.254 Codul muncii, motiv pentru care pretențiile apelantei sunt neîntemeiate.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, în baza art. 480 din Codul de procedura civila, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
ENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Grădinița nr. 230 București, cu sediul situat în Municipiul București, ., sector 6, împotriva sentinței civile nr._/04.12.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Ț. F. D., identificată cu CNP:_, cu domiciliul situat în Municipiul București, . T., nr. 8, .. 1, . și S. O. D., identificată cu CNP:_, cu domiciliul situat în Municipiul București, .. 8 A, ., ., sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 01 octombrie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
M. C. S. G. I. M. Colindeață
Red.M.C.
Tehnored. M.C./D.M.
5 ex./ 2.11.2015
Jud.fond: S. V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Pretentii. Decizia nr. 3434/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
