Pretentii. Decizia nr. 4547/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4547/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-11-2015 în dosarul nr. 4547/2015
ROMÂNIA
DOSAR NR._ (_ )
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.4547
Ședința publică de la 20.11.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- N. R. I.
JUDECĂTOR - M. V. D.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanții Ș. I., C. M. F., F. E., T. M., I. D., G. M., Z. I., S. C., S. Ș., D. L. împotriva sentinței civile nr.170 din data de 15.05.2015 pronunțate de Tribunalul G.-Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea declară deschise dezbaterile și având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.170 din data de 15.05.2015, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, a fost respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții Ș. I., C. M. F., F. E., T. M., G. M., I. D., Z. I., S. C., S. Ș. și D. L., în contradictoriu cu pârâta ..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de salariați în cadrul Primăriei Comunei Bucșani, instituție publică și au fost plătiți din fondurile publice în condițiile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice și ale O.U.G. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal în sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, având astfel statutul de personal bugetar contractual.
Făcând parte din această categorie de personal, reclamanții au intrat sub incidența dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial nr.441/30 iunie 2010 și intrată în vigoare potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.24/2000, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.
Sub aspectul legalității măsurii diminuării drepturilor salariale ale reclamanților prin prisma criticilor formulate de aceștia, respectiv modificarea unuia dintre elementele esențiale ale contractului individual de muncă, tribunalul a reținut că potrivit art.162 alin.3 din Codul muncii rezultă că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Sub acest aspect s-a constatat că pentru personalul plătit din fondurile publice raporturile de muncă inclusiv salarizarea stă mult mai pregnant sub semnul legalității spre deosebire de angajații din mediul privat ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă încheiat între angajat și angajator și în care salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau colective potrivit art.162 alin.1 din Codul muncii.
De altfel, în acest sens se amintește și dispozițiile art.17 alin.5 din Codul muncii potrivit cărora orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.3 în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.
Iată de ce, critica formulată de reclamanți cu privire la modificarea unuia din elementele esențiale ale contractului de muncă, respectiv salariul, determinat de o reglementare legală nu a fost primită atât timp cât salarizarea personalului plătit din fondurile publice se face prin lege și cât orice modificare a contractului individual de muncă determinată de o dispoziție legală face parte de drept din acel contract.
De asemenea, cu privire la constituționalitatea Legii nr.118/2010 Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr.872 și 874 din 25 iunie 2010, reținând că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept complex protejat de art.41 din Constituție și că diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, ca drept constituțional, măsură ce se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Analizând condițiile în care a fost adoptată Legea 118/2010, prin prisma dispozițiilor art.53 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat asupra constituționalității acestei legi concluzionând că restrângerea menționată este justificată, fiind întrunite cerințele expres prevăzute de textul constituțional respectiv, necesitatea acestei măsuri fiind determinată de motivele expres prevăzute de textul de lege, proporționalitatea ei cu situația care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod nediscriminatoriu și fără să aducă atingere existenței dreptului sau a libertății protejate de Constituție.
În concret, Curtea Constituțională a reținut că situația de criză economico - financiară mondială reprezintă în continuare o amenințare la adresa stabilității economice a țării și, deci, implicit la adresa securității naționale, iar una dintre măsurile care se impun pentru combaterea acestei amenințări de către guvern o reprezintă reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor sau soldelor cu 25%. Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizației sau soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare și reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
În cazul reclamanților, s-a observat, din perspectiva celor arătate până aici, că ceea ce s-a afectat prin măsurile reglementate de Legea 118/2010 nu este dreptul la salariu al reclamanților, ci cuantumul acestuia în sensul diminuării pentru viitor cu 25%, ceea ce din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. nu este o încălcare a Convenției și art.1 al primului Protocol.
În esență, măsura diminuării s-a luat în baza unei legi (Legea 18/2010), scopul de interes general fiind acela al realizării stabilității economice a țării și, implicit, a securității naționale prin reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în reducerea cheltuielilor cu salariile.
Având în vedere toate cele ce preced, s-a conchis că în cauză s-a demonstrat că măsura diminuării salariului cu 25% nu încalcă condițiile reglementate atât de legislația internă cât și cea reglementată de art.1 din Protocolul 1 la Convenție, situație în raport de care dispozițiile legale privind această diminuare urmează a fi avute în vedere de instanță și aplicate în speță și în consecință cererea reclamanților a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanții Ș. I., C. M. F., F. E., T. M., G. M., I. D., Z. I., S. C., S. Ș. și D. L..
În motivarea apelului, apelanții au susținut că cererea lor a fost respinsă de Tribunalul G. pentru considerentul că reducerea drepturilor salariale ar fi fost impusă prin lege.
Apreciază că cererea este întemeiată raportat la prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și la cele are art.1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de țara noastră prin Legea nr.30/1994, dispoziții ce privesc protecția proprietății.
Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului", „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordante intre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Așadar, dacă instanțele de judecată constata că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să iaca aplicarea celor din reglementarea internaționala mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art.20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 și nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, ca Legea nr.118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedica instanțele de judecata să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fata Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a Romanici, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Curtea Constituționala este, potrivit dispozițiilor art.1 și 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituționala are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Prin urmare, prin aplicarea cu prioritate față de cele interne a dispoziții internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale rt.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. În cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituționala poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practică anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanța reprezintă un „bun" în sensul art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranța legitimă" de a îl vedea concretizat (cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr.41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.21 și § 31; Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, nr._/99, 18 aprilie 2002, § 24: Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza S. împotriva României, publicată în M. Of. nr.1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza V. I. împotriva României, publicată în M. Of. nr.396 clin mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza M. și alții împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza S. Pope seu împotriva României, publicată în M. Of. nr.770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock și P. împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Masinexportimport Industrial Group" împotriva României, publicată în M. Of. nr.682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza D. împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza B. împotriva României - cererea nr._/05; etc). Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Muresanu împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Așadar, salariul reclamanților, la care aveau dreptul în baza dispozițiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenție.
Pe de altă parte, salariul reprezintă o componentă a dreptului la munca și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plată salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractului individual de muncă.
Contractul individual de munca este convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociata și liber consimțita, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de munca au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile art.17 alin.2, coroborat cu art.3 din același articol.
Un terț față de acest contract individual de munca nu poate interveni pentru a modifica acordul parților semnatare. Statul, terț raportat la contractul individual de muncă, încheiat intre angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de munca stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de muncă, de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.
Reducerea salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerința ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a două fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Ingerința trebuie să fie proporționala cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporționala cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționali ta te intre mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.23 și § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasa respecta justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obliga reclamanții să suporte o sarcină disproporționata, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația naționala. În această privința, Curtea a statuat deja că, fără plată unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și ca lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [GC], Cererea nr.25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-X1I; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr.31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
În orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reforma radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația să financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, citata anterior, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale. Consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului, obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru ca, fără plată unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțiala, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigentele de ordin general.
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele spetei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanța excepționala nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționata și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Cercetând apelul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este nefondat.
Astfel, în mod legal și temeinic a reținut prima instanță aplicabilitatea personalului reclamant a dispozițiilor Legii nr. 118/2010, care prin articolul 2 alin.1 dispune reducerea cu 25% a salariilor tuturor categoriilor de personal din instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare a acestora, cu începere din data de 03.07.2010. Or, posibilitatea modificării nivelului salarizării prin lege nu poate fi paralizată printr-o opțiune a judecătorului, contrară manifestării exprese de voință a legiuitorului, cel dintâi fiind ținut să aplice legea, iar nu s-o înlăture de la aplicare, singurele posibilități de a o invalida, dar aceasta tot numai pentru viitor, fiind abrogarea, modificarea, ori declararea neconstituționalității, niciuna la latitudinea instanței. Judecătorul ordinar nu poate interveni pentru a cenzura nici rațiunea acestei legi, nici durata pentru care ea produce efecte, în sensul de a le limita în timp printr-o opțiune proprie (acordând despăgubiri pentru parte ori întreaga durată de valabilitate), întrucât tot la sancționarea legii s-ar ajunge. Iar pentru asta nu are competență, după cum nu este îndrituit să stabilească cuantumuri ale drepturilor salariale printr-o apreciere subiectivă cu privire la valoarea care s-ar cuveni angajaților ori le-ar acoperi în mod corespunzător nevoile, ceea ce ar echivala cu depășirea atribuțiilor puterii acestei componente a statului și . legislativ ori executiv al aparatului de stat. De altfel, ideea însăși de despăgubire este inaplicabilă pentru acoperirea prejudiciului rezultat din reducerea drepturilor sale, căci acestea nu ar putea fi cuantificate decât la nivelul drepturilor de care salariatul a fost lipsit, ceea ce, iarăși, echivalează cu ineficientizarea legii de către judecător, inadmisibilă, conform concepției anterior evocate. De acordarea unor despăgubiri pentru lipsirea de un drept nu se poate vorbi decât în caz de expropriere, ipoteză care nu se regăsește în determinările sale concrete, tehnic-juridice, în speță, după cum se va relua argumentația în cele ce urmează.
Reiterând, ca regulă fundamentală, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, în speță Legea nr.118/2010, nici s-o amendeze pe motiv că nu ar fi de acord cu ea, ori că este nefolositoare însăși rațiunii urmărite, ci este ținut atâta vreme cât nu a fost abrogată, modificată ori declarată neconstituțională, s-o aplice întocmai, după cum este obligat să nu dea efecte ultraactive unei legi sau dispoziții care guverna o ipoteză, pentru situații juridice reglementate diferit în viitor. Or, o declarație de neconstituționalitate nu există, dimpotrivă, precum a arătat și Tribunalul, jurisprudența Curții Constituționale este în sensul justificării măsurilor adoptate în acest sens, motivat de interesul degrevării bugetului de stat, într-o măsură care să respecte criteriul proporționalității cu situația care le-a determinat, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii și mijloacele folosite în realizarea lui, și dacă vizează în mod nediscriminatoriu toate persoanele aflate în ipoteza normei. De asemenea, se reține că de la salariul plătit de la bugetul de stat, nu se poate deroga prin înțelegeri contrare cuprinse în contractele colective sau individuale de muncă, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 12 alin.1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la data de la care legile incriminate au început să producă efecte, astfel că nefiind stabilit prin negociere, salariul reclamanților este cel acordat prin voința legiuitorului, calitate în care nu este supus interdicției formulate de art.41 din Codul muncii în reglementarea în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus prezentei judecăți, de a nu putea fi modificat decât prin convenția părților raportului de muncă.
Este însă real că judecătorul național este chemat să aprecieze asupra compatibilității legislației interne cu dreptul comunitar având obligația ca, în măsura în care constată o astfel de incompatibilitate, să înlăture de la aplicare norma internă și să aplice direct norma comunitară conținută de o prevedere a unui tratat, în anexele sau protocoalele adiționale la acestea, însă menținerea unui anume cuantum al salariului, nu este un drept fundamental dintre cele protejate de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de pactele și tratatele la care România este parte, respectiv de ordinea juridică comunitară, iar cât privește incidența in cauza a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, în mod corect s-a statuat în primă instanță, că salariul reprezintă, conform practicii constante a Curții Europene, un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional, astfel că toate principiile aplicabile în general în cauzele interesând art. 1 din Protocolul 1 sunt în egala măsura relevante când vine vorba despre acest drept, fără însa ca aceasta să însemne că se garantează o anume întindere a creanțelor viitoare asupra statului, dacă nu mai dispun de bază juridică ori aceasta s-a modificat.
Textul invocat cuprinde trei reguli distincte, cea de-a treia, cuprinsă în al doilea paragraf, recunoscând statelor dreptul de a controla exercițiul dreptului de proprietate în acord cu interesul general. Din acest punct de vedere, este adevărat că reducerea salariului constituie o ingerință în dreptul titularului dreptului, dar aceasta nu se poate analiza în contextul vreunei interdicții exprese contrare în reglementările ori jurisprudența europeană, pe care n-o furnizează nici practica europeană invocată. Ea este valabilă doar atâta vreme cât statul consimte să stabilească dreptul pretins, pe care trebuie să-l acorde în valoarea și condițiile legii pe care el însuși a adoptat-o, considerând-o sacră, dar numai atâta vreme cât nu a abrogat-o sau modificat-o, printr-o procedură simetrică, pentru care are deplina competență, conform propriilor opțiuni de politică legislativă, ce nu pot fi cenzurate, cel puțin în sistemul de drept român, decât de Curtea Constituțională ori pentru incompatibilitate cu legislația internațională ori europeană în materia drepturilor omului, în condițiile art. 20 alin.2 sau 148 alin.2 din legea fundamentală.
În cauză însă, o privare de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1, nu există, neoperând în fapt nici o expropriere, întrucât legislația sau practica judiciară comunitară nu obligă statul să acorde ori să mențină drepturi salariale de o anume valoare, nefiind exclude ingerința pe acest tărâm, până la limita unei proporții rezonabile, analizabile prin prisma art. 1 din Protocolul 1 Adițional. Or, ingerința reținută este prevăzuta de lege, îndeajuns de previzibil și accesibil în sensul dezvoltat de practica Curții și corespunde unui scop legitim, fiind adoptată „în interes public" în sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale în implementarea politicilor sociale și economice trebuie sa fie una largă și cel mai adesea respectă dreptul statelor de a defini interesul public, cu condiția ca această definiție să nu fie în mod manifest lipsită de un fundament rezonabil.
Or, măsurile edictate de Legea nr. 118/2010 au avut ca scop, așa cum deja s-a mai arătat mai sus, degrevarea bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate și profunde și pentru a se crea premisele unei relansări economice, fiind aplicabile, nediscriminatoriu, tuturor destinatarilor ei, desemnați generic prin categoria personalului din autoritățile și instituțiile publice.
Așa fiind, analizând în lumina practicii constante a CEDO, ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților, se apreciază că aceasta este justificată de un scop legitim și corespunde unui interes public. Cât privește raportul rezonabil de proporționalitate între măsurile luate și scopul urmărit, de natură a păstra un just echilibru între necesitatea protejării interesului general si protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor, se consideră că dreptul salariaților nu a fost atins în substanța sa câtă vreme acesta este câștigat în contra statului cu privire la partea care reflectă nevoile de subzistență, pentru rest fiind condiționat de posibilitatea statului de a-l acorda, după resursele financiare de care dispune, posibilitate pe care o apreciere contrară a organelor comunitare, în stadiul actual al legsilației europene, nu o poate suplini. În același sens trebuie înțelese și răspunderea și obligațiile care revin statului, iar nu în sensul în care dreptul la un salariu de un anumit nivel, odată instituit, ar menține o obligație ad aeternum, ci doar că nu pot fi atinse prestațiile scadente până la data intrării în vigoare a noii legi, asupra cărora statul nu ar putea interveni fără nesocotirea art. 15 alin.2 din Constituție, cu corolarul său, posibilitatea de a interveni și a modifica pentru viitor un regim consimțit anterior, dacă acesta respectă exigențele de proporționalitate și echilibru anterior expuse.
Prin urmare, potrivit celor expuse, se constată legală și temeinică sentința atacată, iar apelul declarat, nefondat, urmând a fi respins ca atare, în aplicarea art.480 alin.(1) Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții Ș. I., C. M. F., F. E., T. M., I. D., G. M., Z. I., S. C., S. Ș., D. L., reprezentați de avocat A. P., cu sediul în G., ., ., jud. G., împotriva sentinței civile nr.170 din data de 15.05.2015, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ., cu sediul în ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
N. R. I. M. V. D.
GREFIER
E. D. C.
Red.: I.N.R./17.12.2015
Dact.: A.C./4ex.
07.12.2012
Jud. fond: M. Z. U.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 4529/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
