Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 647/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 647/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 2040/87/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8558/2014)
DECIZIE Nr. 647/2015
Ședința publică de la 03 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D. Ș.
Judecător A. F.
Grefier Ș. T.
Pe rol cererii de apel formulată de apelanta-pârâtă . BUCURESTI prin SUCURSALA E. C. împotriva sentinței civile nr. 1287/07.10.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de muncă, Asigurări sociale, C. administrativ fiscal – complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant BÎNDU N., având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelanta a solicitat prin cererea de apel judecata în lipsă, precum și că, în cadrul procedurii prealabile motivele de apel au fost comunicate intimatului la data de 19.12.2014, după care:
Curtea, față de lipsa părților la strigarea pricinii, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, în ordinea listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de apel București la data de 11.12.2014, recurenta ..R. S.A. a criticat sentința civilă nr.1287/7._ de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. _ , susținând că instanța de fond nu a avut temei legal pentru acordarea contravalorii ajutorului material pentru prima de C. 2013 și Paști 2014, deoarece părțile nu au stabilit, de comun acord, până la data de 15._, valoarea concretă a acestor ajutoare, în conformitate cu prevederile art.64 lit. a din Contractul colectiv de muncă valabil pentru anii 2013-2014, suma de 800 ron nereprezentând o sumă negociată de părți, context în care ar fi aplicabile speței dispozițiile art.1270 din Noul Cod Civil.
Apelanta a mai susținut că este o societate comercială înființată prin HG nr.183/2004, ca filială a Companiei naționale de căi ferate C. SA, iar, începând cu anul 2009, a fost monitorizată din cauza înregistrării în fiecare an a unor pierderi semnificative, cât și a înregistrării unui fond de salarii superior prevederilor din bugetul de venituri și cheltuieli al fiecărui an.
Apelanta a mai arătat că bugetul său pe anul 2013 a fost configurat, în baza și cu respectarea prevederilor art.7 alin.1 din OG nr.26/2013, fără a putea fi prinse în acest buget premii, bonusuri, facilități, ci numai drepturile de bază (salariul de încadrare, indemnizațiile de concedii de odihnă, sporuri de vechime, de muncă grea, periculoasă, nocivă), chiar și așa societatea înregistrând pierderi de peste 47 milioane lei la data de 31.12. 2013.
Apelanta a mai susținut că, dacă ar fi obligată la plata premiilor solicitate, ar însemna să fie nevoită să procedeze la măsuri de disponibilizare, în condițiile în care, în urma unui control al Curții de conturi, în cursul lunii iulie a anului 2014, s-a ajuns la concluzia depășirii fondului de salarii cu suma de 6440 mii lei pentru anul 2013 și cu 6141 mii lei pentru anul 2012, toate aceste aspecte configurând elemente ce dovedesc teoria impreviziunii.
De asemenea, apelanta a mai criticat si acordarea cumulativă, de către instanța de fond, pentru cele două ajutoare materiale, a contravalorii dobânzii legale și a indicelui de inflație.
Asupra apelului, Curtea reține următoarele:
Referitor la teoria impreviziunii, Curtea subliniază că plata drepturilor salariale se realizează, potrivit dispozițiilor art. 156 din Codul Muncii, cu prioritate de către angajator, înaintea oricăror datorii ale acestuia și indiferent de situația economico-financiară a acestuia.
Codul muncii nu prevede derogări în ceea ce privește eventuala posibilitate, nerecunoscută angajatorului, de a face plăți parțiale ale drepturilor de natură salarială datorate salariaților în temeiul unor Contracte Colective pe care părțile și-au asumat, prin semnătură, obligația de a le respecta și aplica.
Apelanta confundă în mod regretabil aplicabilitatea unei instituții juridice, în situații în care respectiva instituție nu are nicio relevanță.
Astfel, se susține de către apelantă că, în cauză, ar fi incidentă teoria impreviziunii care, prin efectele sale, ar exonera-o de respectarea obligațiilor asumate.
Teoria impreviziunii are o cu totul altă arie de aplicabilitate, și anume în acele situații în care evenimentul despre care fac vorbire dispozițiile art. 1156 alin.ultim din Codul Civil este reprezentat de o întâmplare, un fapt juridic în sens larg, ce nu putea fi, sub nicio formă, prevăzută de debitorul obligației imposibil de executat.
Astfel, cu titlu de exemplu, evenimentul incendierii unei clădiri ce a format obiectul unui contract de închiriere constituie un temei pentru care locatorul să fie exonerat de obligația punerii la dispoziția locatarului a bunului închiriat.
La asemenea evenimente, cum este cazul unor confruntări armate, rebeliuni, cutremure devastatoare, inundații, epidemii sau pandemii, se poate invoca teoria impreviziunii, cu mențiunea că, pentru cel puțin pentru o parte din evenimentele enumerate, există modalități moderne de acoperire a unor asemenea riscuri (spre din portofoliul societăților de asigurare), ceea ce îngustează și mai mult aria de aplicabilitate a teoriei impreviziunii.
Discuția pe care apelanta o antamează se referă la caracterizarea situației economice dificile în care se află societatea ca circumscriindu-se noțiunii de eveniment imprevizibil. Din punct de vedere juridic, calificarea unor dificultăți economico-financiare ca fiind un eveniment imprevizibil excede intenției reglementării înscrise în Codul Civil, creând un pretext și un precedent deosebit de periculos de natură să „justifice” neplata unor drepturi salariale, precum și ignorarea unor dispoziții legale înscrise în legi organice.
Asemenea dificultăți de natură economico-financiare pot fi rezultatul unui cumul de factori, pornind de la un management deficitar și continuând cu neprevederea, cu bună –știință, a unor sume suficiente în bugetele de salarii pentru a acoperi plata drepturilor salariale.
Pentru asemenea împrejurări, ce nu reprezintă evenimente neprevăzute, salariații nu pot fi făcuți în fapt răspunzători, în modalitatea cea mai uzitată din păcate, și anume prin „amputarea” unor drepturi de natură salarială.
Chiar și în eventualitatea unor greutăți de natură financiare, blocaje sau lipsă de lichidități, contracte anulate, plata drepturilor salariale rămâne, potrivit dispozițiilor legale, prioritară pentru angajator care nu poate modifica unilateral, prin simplul fapt al neplății integrale a drepturilor de natură salarială, clauzele Contractului Colectiv de Muncă asupra cărora părțile au convenit.
Dacă până și în eventualitatea declarării falimentului unei societăți, situație deosebit de gravă în care poate ajunge o societate, aceasta din urmă nu este exonerată de creanțele reprezentând drepturile salariale rămase neplătite salariaților, cu atât mai mult nu se poate susține că o situație economică dificilă, pentru generarea căreia salariații nu au vreo culpă, ar putea fi privită ca temei real pentru invocarea teoriei impreviziunii. În contextul motivării apelului, ea apare, mai curând, ca un pretext, aparent legal, de a justifica inacțiunea de a efectua plata ajutorului material dedicat sărbătorii de C. 2013 și Paști 2014.
Împrejurarea conform căreia apelanta, din varii motive, nu a avut la dispoziție fondul de salarii necesar pentru a acoperi obligațiile ce îi reveneau nu transformă obligația plății ajutorului material într-o obligație imposibil de executat, ci probează temeinicia pretențiilor formulate, rezultată din neplata drepturilor salariale, precum și obligația apelantei de a găsi metodele necesare îndestulării creanțelor de natură salarială. Cunoscând volumul obligațiilor reprezentate de plata drepturilor salariale, apelanta trebuia să ia din timp măsuri pentru a-și asigura fondul de salarii suficient de corect dimensionat, în scopul de a acoperi drepturile pentru care există un suport legal, regăsit în clauzele Contractului Colectiv de Muncă. Cum reușesc realizarea unor astfel de demersuri nu reprezintă problema salariaților și, cel mai important, nu le poate afecta acestora din urmă substanța dreptului negociat.
A susține că lipsa banilor din fondul de salarii afectează și condiționează existența și acordarea unor drepturi de natură salarială înseamnă a ignora, nelegal și nepermis, prevederile unei legi organice, și anume prevederile art.156 Codului Muncii, reprezentat de Legea 53/2003, potrivit cărora drepturile salariale se plătesc înaintea oricăror obligații bănești ale angajatorului.
Nu există niciun text de lege care să condiționeze plata integrală a drepturilor de natură salarială, de existența sumelor necesare la dispoziția angajatorului, dimpotrivă textul legal precitat arătă importanța primordială pe care legiuitorul a înțeles să o acorde plății la timp și integral a drepturilor de natură salarială. Orice eventuală inconsecvență de natură legislativă nu poate afecta dreptul fundamental al salariatului de a-și vedea plătite drepturile salariale în cuantumul pentru care angajatorul și-a asumat obligația.
Obiectivele politicilor salariale despre care se face vorbire în OG nr.26/2013 nu pot, în niciun caz, să tindă la încălcarea sau limitarea, sub diverse forme, a drepturilor negociate și care fac obiectul unor contracte colective de muncă, ci aceste obiective trebuie să reflecte existența unor drepturi ce fac parte din conținutul unor contracte colective de muncă, pe durata de valabilitate a cestora, drepturile cuprinse în contractele colective de muncă fiind garantate constituțional, prin art. 41 alin 5.din Constituția României.
De altminteri, în prezenta speță, este cu totul de neînțeles cum apelanta invocă dificultăți financiare cu care s-ar confrunta încă din anul 2009, dar nu a avut nicio reținere, la momentul negocierii și încheierii Contractului colectiv de muncă aferent anilor 2013-2014, în a prevedea acordarea unor drepturi de natura celor solicitate de către reclamanți _este adevărat sub forma unei clauze prin care părțile urmau a stabili mai târziu, pe parcursul derulării Contractului colectiv, valoarea concretă a acestora, aspect ce va fi tratat distinct în prezentele considerente_ împrejurare față de care devine mai mult decât evident că nu ar putea, în mod serios, să invoce teoria impreviziunii, în condițiile în care afirmă că nu ar fi putut anticipa dificultățile financiare, precum și depășirea fondului de salarii, dar declară, în cererea de apel, că se afla sub monitorizare, exact pe aceste aspecte, încă din anul 2009.
Dacă s-ar admite că, ulterior semnării Contractului colectiv la nivel de unitate, angajatorul să nu mai acorde drepturile asupra cărora a convenit de bună –voie, sub pretextul insuficienței bugetului pe care tot el îl propune Ministerului transporturilor, ar însemna ca dispozițiile constituționale care consacră valoare de lege pentru contractele colective de muncă să rămână o dispoziție inaplicabilă, o formă fără fond.
Dacă, așa cum apelanta sugerează, ar fi fost încălcate dispoziții legale, cu prilejul încheierii Contractului colectiv de muncă aferent anilor 2013-2014, apelanta avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată competente, solicitând constatarea nulității parțiale a acestui contract.
Nici controlul Curții de conturi, nici măsurile pe care societatea le va lua sau presupune că le va lua, încercând o formă de presiune indirectă asupra reclamanților (prin invocarea eventualității unor disponibilizări viitoare), nu pot schimba realitatea juridică potrivit căreia, odată negociat și semnat, un contract colectiv de muncă trebuie aplicat întocmai, cu bună-credință de către părțile semnatare.
În privința lipsei acestei bune-credințe în aplicarea Contractului colectiv de muncă, Curtea reține, asemeni Tribunalului, că apelanta pare a ignora, atunci când afirmă că părțile nu au stabilit, la momentul încheierii Contractului, cuantumul ajutorului material prevăzut pentru sărbătorile de paști, C. și pentru Ziua ., dispozițiile art.64 lit.a din amintitul contract potrivit cărora: « cu ocazia sărbătorilor de P., C. și de Ziua . se va acorda salariaților un ajutor material, în lei sau în tichete cadou, al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare » (adică exact suma de 8oo ron stabilită de către instanța de fond).
Este adevărat că doar pentru ajutorul material aferent sărbătorilor de C., părțile au convenit, în același art.64 lit.a, asupra faptului că, în concret, cuantumul acestuia va fi stabilit ulterior, până la data de 15.11.2013_ ceea ce nu s-a mai întâmplat_, însă, interpretându-se de o manieră coroborată și logică textele mai sus expuse, care fac parte amândouă din cuprinsul art.64 lit.a, rezultă că părțile au intenționat ca, cel puțin cu privire la ajutorul material de C., acesta să fie, cel mai probabil, mai consistent decât cel prevăzut ca valoare minimă în prima teză a art.64 lit.a.
D. într-o astfel de interpretare se poate acorda un înțeles deplin și întegrat întregului conținut al art.64 lit.a din Contractul colectiv de muncă, iar nu o relevanță trunchiată, scoasă din contextul întregului art. 64 lit.a, pentru a justifica neacordarea unui drept.
În mod corect, instanța de fond, cercetând cuprinsul art.64 lit.a, a ajuns la concluzia că pârâta apelantă datorează contravaloarea ajutoarelor materiale, la valoarea minimă corespunzătoare unui salariu de bază calculat în raport de nivelul clasei unu de salarizare, această valoare nefiind condiționată de nicio negociere sau acord ulterior între părțile semnatare ale Contractului colectiv de muncă pentru anii 2013-2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta-pârâtă . BUCURESTI, cu sediul în București, .. 38, sector 1, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, CUI_, cont bancar RO95BPOS_ROL1, prin SUCURSALA E. C., cu sediul în C., ., Jud. D. împotriva sentinței civile nr. 1287/07.10.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de muncă, Asigurări sociale, C. administrativ fiscal – complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant BÎNDU N., identificat cu CNP:_, domiciliat în Roșiori de Vede, .-10, ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Martie 2015.
Președinte, A. D. Ș. | Judecător, A. F. | |
Grefier, Ș. T. |
Red:A.F.
Dact.: D.A.M.
5ex./16.03.2015
Jud.fond:F. R.
Ș.T. 09 martie 2015/5ex.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1252/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1093/2015.... → |
|---|
