Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 266/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 266/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 2555/122/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5731/2014)
Decizia civilă nr. 266
Ședința publică din data 29 ianuarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. T.
JUDECĂTOR - A. I. C.
GREFIER - I. L. B.
Pe rol soluționarea apelurilor declarate de apelantul-reclamant M. S. și apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A. împotriva sentinței civile nr. 131/LM.AS/26.03.2014, pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._, cauza având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin cererile de apel formulate se solicită ca judecata cauzei să se desfășoare și în lipsa părților.
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra cererilor de apel de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 18.11.2013 și înregistrată sub nr._, reclamantul M. S. a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă S.A., solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata următoarele drepturi bănești: diferențele rezultate dintre drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.08._11; diferența de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător orelor efectuate, raportat la salariul majorat pentru perioada cu 01.08._11; salariul suplimentar 2009, 2010 și 2011 calculat conform clasei 1 de salarizare de 700 lei; ajutorul material pentru P. și C., pentru anul 2010; prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010; contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 01.08._11.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 18.02.2014, reclamantul a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata următoarelor drepturi bănești: diferențele rezultate din drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01._11, dată de la care a intrat în vigoare CCM la Nivel de R. Transporturi pe anul 2011; diferența de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat, pentru perioada 01.01._11; salariul suplimentar pentru anul 2010 calculat conform clasei 1 de salarizare de 700 lei; ajutorul material pentru C., pentru anul 2010; contravaloarea tichetelor de masa pentru perioada 20.11._11, cu actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație până la data plații efective, precum și plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.
Prin sentința civilă nr. 131/LM.AS/26.03.2014, Tribunalul G. - Secția Civilă a respins excepțiile litispendenței, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității cererii, a nulității cererii modificatoare și a lipsei calității de reprezentant, invocate de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. S., împotriva pârâtei S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A., astfel cum a fost precizată și restrânsă; a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești constând în salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. pe anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii lor și până la data plății; a respins capetele de cerere privind diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de R. Transporturi pe anii 2008 - 2010 și drepturile salariale efectiv încasate în perioada 01.01._11 și diferența de 25% din salariul de bază reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, în raport de salariul majorat, pentru perioada 01.01._11.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Obiectul pricinii de față îl constituie solicitarea reclamantului de a i se acorda anumite drepturi de natură salarială de către angajator.
Excepția litispendenței invocată de pârâta S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A. a rămas fără obiect. Excepția de litispendență este reglementată de art. 138 din Codul de procedură civilă, atât sub aspectul condițiilor în care ea operează, cât și al sferei celor care o pot invoca. Astfel, în alin. 1 se prevede că nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte.
Pârâta a arătat că pe rolul Tribunalului G., respectiv Tribunalului București au fost înregistrate două dosare având același reclamant, iar capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale pentru perioada 01.08._10 din dosarul nr._/3/2013 este comun cu obiectul dosarului nr._ .
Prin cererea precizatoare din data de 18.02.2014 reclamantul și-a modificat obiectul în sensul că, printre altele, referitor la categoria de drepturi în legătură cu care pârâta a menționat că s-ar aflat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2013, solicită obligarea pârâtei la plata diferențelor rezultate din drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art.41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01._11, data de la care a intrat în vigoare CCM la Nivel de Ramura Transporturi pe anul 2011. Or, față de această precizare, se reține că prezentul dosar nu mai corespunde din punct de vedere al obiectului cu dosarul aflat pe rolul Tribunalului G., astfel că existența triplei identități – de părți, obiect și cauză – între cele două acțiuni în curs de judecată pe rolul a două instanțe de fond diferite, nu a putut fi reținută.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune – atât cea de 6 luni, cât și cea de 3 ani – în ceea ce privește drepturile bănești solicitate de reclamant, invocată de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A., Tribunalul a constatat că această excepție este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:
În ce privește dreptul la acțiune vizând drepturile bănești ce fac obiectul cererii sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, care reglementează un termen de prescripție de 3 ani, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune și nicidecum termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, fiind evident că raportul între cele două norme este cel dintre o normă specială – cea privind plata drepturilor salariale și o normă generală cea instituiră pentru ipoteza neexecutării unor clauze de altă natură ale contractelor de muncă, altele decât cele privind salariul sau alte drepturi bănești.
Momentul nașterii dreptului la acțiune trebuie stabilit prin raportare la prevederile legale care reglementează termenul de plată a drepturilor bănești solicitate, astfel încât, în raport de prevederile art. 166 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cărora „Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”, Tribunalul a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului privind drepturile bănești pentru anul 2010 putea lua naștere cel mai devreme la data de 1 ianuarie 2011. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 noiembrie 2013, iar prin cererea precizatoare reclamantul și-a precizat cererea, respectiv a solicitat obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pe anul 2010, ajutorul material pentru C. pe anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, tribunalul a constatat că la data respectivă nu se împlinise termenul de prescripție a dreptului la acțiune privind ajutorul financiar aferent anului 2010, astfel că excepția invocată de recurent apare ca fiind neîntemeiată.
În ce privește excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtă pentru lipsa procedurii prealabile, tribunalul a reținut că neparcurgerea procedurii prealabile stabilită prin clauze din Contractul Colectiv de Muncă nu poate fi sancționată cu respingerea unei acțiuni de genul celei ce face obiectul prezentei cauze, căci ar însemna să se aducă atingere principiului fundamental prevăzut de art. 21 din Constituția României referitor la liberul acces la justiție. Reclamantul din cauză a chemat în judecată pârâta pentru că nu i-a acordat drepturi salariale ca urmare a nerespectării obligației de a transpune prevederile minimale ale CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi. Tribunalul a reținut ca nu exista in legislația muncii un text de lege care sa prevadă o astfel de procedură prealabilă sesizării instanței de judecată. Faptul ca părțile cauzei au convenit, totusi, asupra unei astfel de prevederi nu obliga si instanța de judecată in a invoca sau, după caz, a admite exceptia inadmisibilității actiunii civile promovate fara indeplinirea acestei proceduri. Aceasta, intrucât dispozitiile art. 38 din Codul Muncii sanctionează cu nulitatea orice tranzacție prin care se urmărește renuntarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau prin care astfel de drepturi sunt limitate. Or, ingrădirea/condiționarea dreptului salariatului de acces la instanță reprezintă o limitare a drepturilor recunoscute de lege angajaților, in mod special dreptul, consacrat si constituțional, de acces la instanță.
Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant referitoare la cererea precizatoare a apărătorului ales al reclamantului, tribunalul a găsit-o nefondată, față de prevederile art. 80 alin. 1 raportat la cele ale art. 81 alin. 1, art. 83 alin. 1 Cod procedură civilă și împuternicirea avocațială a apărătorului ales al reclamantului depusă la dosar. De asemenea, excepția nulității cererii modificatoare a fost găsită nefondată, aceasta fiind semnată de reprezentantul convențional al reclamantului, calitate dovedită cu împuternicirea avocațială depusă la dosar atașat cererii precizatoare.
Pe fondul cererii, tribunalul a reținut că reclamantul M. S. este angajatul pârâtei și că în perioada 2010 - 2011 i s-au acordat drepturile salariale așa cum rezultă din carnetul de muncă.
A reținut tribunalul că în situația reclamantului, clasa I de salarizare de la care s-a pornit calcularea salariului acestuia, în funcție de anumiți coeficienți de ierarhizare, a fost stabilită la 600 lei.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Contractul Colectiv de munca la Nivel de G. de Unitati din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 a fost inregistrat la Ministerul Muncii si Securitatii Sociale la data de 28.12.2006. Din conținutul său reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 356/ 10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi si conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate in acest contract colectiv de munca.
Prin act aditional părtile semnatare au convenit la prelungirea efectelor initiale ale contractului mentionat. Astfel, părtile au convenit la modificarea art. 4 al C.C.M.N.G.U.T.F., acest articol urmând a avea urmatorul continut: „prezentul contract colectiv de munca la nivelul grupului de unități feroviare se aplica de la data inregistrării, producând efecte timp de 48 luni”.
Asadar, prelungirea efectelor contractului susmentionat decisă prin actul aditional s-a facut de părtile semnatare prin raportare la momentul inregistrarii acestui din urma contract. Cum C.M.N.G.U.T.F. a fost inregistrat la Ministerul Muncii pe data de 28.12.2006, rezulta ca prevederile sale si-au prelungit valabilitatea pana la data de 28.12.2010. După aceasta data nu au mai fost depuse la dosar inscrisuri din care sa rezulte o noua prelungire a contractului in cauza.
În perioada 2009-2010, la nivelul pârâtei-recurente a fost valabil contractul înregistrat sub nr. 2585/4.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București și actul adițional la acest contract, înregistrat la 21.04.2010, însă prin aceste acte nu au fost preluate dispozițiile art. 41 alin. 2, 3, 4 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010.
Conform art. 4 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008 - 2010 înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008:
(1) Prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.
(2) Dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mult mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Potrivit adresei nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Direcția Dialog Social, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, înregistrat la M.M.F.P.S. sub nr. 722/24.01.2008 a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român în data de 17.11.2010, astfel că acest contract nu și-a mai prelungit valabilitatea, fiind expirat la data de 31.12.2010.
Astfel, temeiul acordării drepturilor pretinse de reclamant pentru perioada 01.01._11, în temeiul art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 lit. g din CCM la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008 - 2010, nu mai putea să producă efecte, fiind expirat din data de 31.12.2010.
Prin urmare acțiunea reclamantului vizând salarizarea în perioada 01.01 - 16.02.2011 întemeiată pe dispozițiile CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a fost găsită ca fiind lipsită de temei.
In ceea ce privește plata diferențelor de 25% la salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbătorile legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat, instanța de fond a reținut că potrivit art. 42 alin. 1 lit. g din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010 se arată că: 1) sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților sunt: g) în cazul în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100%, la care se aplică sporul pentru orele lucrate în timpul nopții (procent total de majorare: 250%).
Însă, așa cum s-a arătat anterior, CCMU la nivel de ramură nr. 722 a încetat să mai producă efecte începând cu 1.01.2011, astfel că pretenția reclamantului de aplicare a sporului prevăzut de CCM menționat pentru perioada ulterioară datei de 1.01.2011 s-a constatat ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește plata salariului suplimentar pe anul 2010 instanța a reținut faptul că la nivelul unității s-a semnat CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar înregistrat sub nr. 2584/04.06.2009 și prelungit prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.E.S. cu nr. 370/20.06.2008 până la data de 31 ianuarie 2011 care prevede la art. 30:
(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
(2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.
De asemenea, art. 30 alin. 3 precizează că: ”Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar”.
Din modul de formulare neechivoc și nesupus altei condiții decât desfășurarea ireproșabilă a activității s-a apreciat că rezultă caracterul pur și simplu al acestui drept pretins prin acțiune, precum și obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Având în vedere că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, tribunalul a reținut că neaprobarea bugetului și lipsa fondurilor necesare plății salariului suplimentar pentru anul 2010 nu prezintă relevanță în cauză, deoarece lipsa fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor rezultând din contractul colectiv de muncă la nivel superior nu justifică neacordarea lor, deoarece existența dreptului este certă și nu a fost condiționată în vreun fel de crearea fondurilor pentru plata lor. Pârâta semnatară a contractului colectiv de muncă nu poate refuza îndeplinirea obligației asumate invocând dificultăți financiare sau alte motive, inclusiv faptul că ar fi agent economic monitorizat. Negocierea contractelor colective de muncă a presupus o suită de discuții și tratative, ocazie cu care pârâta trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție aceste dificultăți economico-financiare invocate.
Tot astfel, acordarea ajutoarelor materiale de Paști și C. este reglementată de art. 71 din CCM la nivel de grup de unități ca un drept al salariaților neafectat de alte condiții decât cele prevăzute expres de norma citată. Aspectele invocate de pârâtă, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale și neîndeplinirea criteriilor și indicilor de performanță nu pot fi reținute ca o justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Potrivit CCM la nivel de grup de unități înregistrat sub nr. 2584/ 04.06.2019 care prevede că salariații vor beneficia de acest ajutor material, a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010, rezultă că ajutorul material de Paști și C. se acordă în continuare din fondurile angajatorului, astfel că reclamantul este îndreptățit la plata ajutorului material pentru C. pe anul 2010.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, tribunalul a reținut că prin CCM la nivel de grup de unități pe anul 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009 și prelungit până la data de 31.01.2011, prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010, părțile au înserat o clauză referitoare la tichetele de masă, în art. 74. Astfel, potrivit acestui articol din CCM la nivel de grup de unități pe anul 2009/2010, începând cu data de 01.11.2007, salariații „CFR Marfă” S.A. beneficiază de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, în condițiile legislației în vigoare.
C. legal general privind acordarea tichetelor de masă pentru toate activitățile din toate ramurile de servicii la nivel național îl reprezintă Legea nr. 142/1998, unde la art. 1 alin. 1 se arată că „Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator”, iar la alin. 2 al aceluiași articol se arată că „Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.
Pârâta nu s-a apărat în sensul că sumele necesare acordării tichetelor de masă nu ar fi fost prevăzute în buget, așa încât nu există motive pentru a încălca prevederile Legii nr. 142/1998, precum și prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În raport de cele reținute, instanța a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând contravaloarea tichetelor de masă cuvenite pentru perioada 20.11._11.
Tribunalul a făcut precizarea că, în privința acelor categorii de drepturi solicitate de reclamant și în legătură cu care pârâta a precizat că nu s-ar cuveni acestuia, pe motiv că anumite contracte de muncă încheiate la nivel inferior nu ar menționa drepturile respective, s-a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 130/1996 în vigoare la data instituirii drepturilor în favoarea salariaților și chiar la data la care drepturile respective trebuiau acordate, act normativ care, la art. 8 prevede: „Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă”.
În raport de toate cele arătate anterior, tribunalul a respins excepțiile litispendenței, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității cererii, nulității cererii modificatoare și lipsei calității de reprezentant, invocate de pârâta SNTFM „CFR Marfă” S.A.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. S. în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.M. „CFR Marfă” S.A., astfel cum a fost precizată și restrânsă; a obligat pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru C. pe anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, drepturi actualizate cu indicele de inflație de la data plății, respingând în rest cererea.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta, la data de 31.07.2014, respectiv, 30.07.2014, în termen legal, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la 05.08.2014.
Prin apelul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă, apelantul-reclamant M. S. solicită modificarea sentinței civile atacate, în sensul de a se admite capătul 1 si 2 de cerere din cererea introductiva, așa cum a fost precizata, respectiv de a fi obligata parata-intimata SNTFC „CFR Marfă” SA la plata diferentelor rezultate din drepturile salariale calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 si drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01._11, data de la care a intrat in vigoare Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi pe anul 2011, precum si la plata diferentelor de 25% din salariul de baza, reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbata, duminica si sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat (conform capătului 1 de cerere) pentru perioada 01.01._11, având in vedere următoarele motive:
Prin cererea introductiva, precizata in termen legal, a solicitat instanței de fond obligarea paratei-intimate la plata diferentelor rezultate din drepturile salariale calculate in raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 si drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01 - 16.02.2011, data de la care a intrat in vigoare CCM la Nivel de Ramura Transporturi pe anul 2011, precum si la plata diferentelor de 25% din salariul de baza, reprezentând spor pentru lucrul in timpul nopții in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat (conform capătului 1 de cerere).
Instanța de fond in mod greșit a respins aceste capete de cerere motivând faptul ca Actul Adițional la Contractul Colectiv de Munca pe anul 2009-2010 al CFR Marfa SA, înregistrat la DMPDMB cu nr. 2584/ 04.06.2009 nu preia si dispozițiile art. 41 din CCM la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011.
Față de cele reținute de instanța de fond, solicită apelantul să se aibă in vedere faptul ca prin Actul Adițional la CCM pe anul 2009-2010 al CFR Marfa SA, CCM isi prelungește valabilitatea, in intregul sau, pana la data de 31.01.2011, urmând ca noul contract colectiv de munca încheiat la nivel de ramura sa isi producă efectele de la data inregistrarii sale la Inspectoratul Teritorial de Munca al Municipiului București, respectiv 16.02.2011.
Având in vedere cele precizate si in lumina înscrisurilor de la dosarul cauzei solicită apelantul admiterea apelului, si rejudecand, modificarea în parte a sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea capetelor 1 si 2 de cerere din cererea introductiva, așa cum a fost precizata.
Prin cererea de apel formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 466, 476, 477 Cod procedură civilă, apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă ”CFR Marfă” S.A. consideră sentința civilă atacată netemeinică și nelegală din următoarele considerente:
Instanța de fond nu a analizat corect susținerile formulate privitoare Ia excepția prescripției dreptului material la acțiune in temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii pentru drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare in judecata.
Apreciază apelanta că în speța sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul Muncii întrucât obiectul cererii de chemare in judecata in aceasta cauza nu il reprezintă drepturile de natura salariala reglementate imperativ de art. 154 si 161 Codul Muncii la care instanța de fond face referire.
Legiuitorul face distincție intre conceptul de salarizare si alte drepturi ce decurg din raportul de munca ceea ce inseamna ca se permite acordarea de drepturi bănești cu alta natura juridica decât aceea de salariu. Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar daca sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale", instanța de fond pronunțând astfel o hotărâre netemeinica si nelegala.
Având în vedere că prin cererea formulată de reclamant si înregistrata pe rolul instanței la 20.11.2013 se solicită obligarea societății pârâte la executarea unor clauze din CCM pe anul 2010, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris.
Mai mult, este necesar să se facă deosebire între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, solicită apelanta admiterea excepției invocate și respingerea pretențiilor.
Apelanta apreciază că instanța de fond in mod eronat a respins și excepția lipsei procedurii prealabile sesizării instanței, invocata prin intampinare, considerând ca nu este obligatorie această oricedură și ignorând astfel prevederile art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
Ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, părțile semnatare au stabilit sesizarea comisiei mixte patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.
Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută de art. 125 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar: „încălcarea prevederilor sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă se constată de comisiile mixte patronat-sindicate, care vor propune cercetarea celor vinovați, iar rezultatele cercetării vor fi prezentate la termenul convenit."
Fiind o procedură specială si expres prevăzută de Contractul Colectiv de Muncă, trebuie respectată și pusă în practică înaintea introducerii cererii, după principiul de drept pacta sunt servanda, având avantajul soluționării pe cale amiabilă și în același timp duce la degrevarea instanțelor de judecată cu cereri inutile.
Având în vedere cele precizate, solicită apelanta să se constate că reclamantul, prin reprezentanții săi, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2010 pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constate inadmisibilitatea acesteia in conformitate cu prevederile art. 193 Cod procedura civila.
Susține apelanta, pe fondul cauzei, că prima instanță in mod eronat a admis capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anul 2010.
Este necesar si util soluționării cauzei a se avea in vedere contractul colectiv de munca prin prisma tuturor dispozițiilor sale si nu interpretate in mod fragmentat numai anumite părți, anumite articole care convin ..
Astfel trebuie avut in vedere dispozițiile art. 21 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar: „Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezerva, al celui de dezvoltare, satisfacerea necesitaților de perfecționare, recalificare a personalului, unitățile feroviare constituie fondul de cointeresare prin premiere, plătește impozitele, taxele, cotele de asigurări si securitate sociala si celelalte varsaminte prevăzute de lege."
Art. 21 este incadrat . - Sistemul Premial, care este urmat de capitolul - Alte Prevederi, in care este inclus si art. 30.
Considera apelanta ca interpretarea corecta a textelor de lege mai sus enunțate, ca de altfel si structura CCM pe care reclamantul isi întemeiază cererea, nu poate fi decât următoarea: numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 se poate plati salariul suplimentar precum si celelalte prime si ajutoare materiale de care beneficiază salariații. Or, trebuie avut in vedere ca SNTFM CFR Marfa SA a incheiat anul financiar 2010 in pierdere, deci nu putea acorda salarii suplimentare sau alte ajutoare si prime salariaților.
Având in vedere cele menționate, solicită apelanta respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
De asemenea, solicită a se avea in vedere ca intre reprezentanții salariaților si administrație a fost incheiat actul adițional nr. 1713/ 21.04.2010 prin care părțile semnatare ale CCM au convenit neacordarea salariului suplimentar pe anul 2009 si neacordarea ajutoarelor materiale de C. pe anul 2010.
In mod subiectiv instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, aplicat la diferența de salariu, in temeiul art. 71 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, având in vedere dispozițiile art. 21 din contract.
In mod eronat instanța de fond a acordat și tichete de masa pentru perioada 20.11._11, considerând ca nu s-a făcut dovada de către societate a lipsei sumelor necesare acordării tichetelor de masa.
Precizează apelanta ca SNTFM CFR Marfa SA a incheiat anii financiari 2010 si 2011 in pierdere, astfel incat nu au mai fost alocate fonduri pentru a plati beneficii extrasalariale angajaților săi (in acest sens a atașat întâmpinării extras de pe site-ul Ministerul Finanțelor).
Tichetele de masa au fost solicitate in temeiul art. 81 din CCM Unic la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar in condițiile legislației in vigoare. In conformitate cu dispozițiile legale in vigoare, Legea 142/1998, privind acordarea tichetelor de masa „salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome si din sectorul bugetar ... care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de munca, denumite in continuare angajator, pot primi o alocație individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa, suportata integral de către angajatori."
„Tichetele de masa se acorda in limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, si in limita bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori."
Din lecturarea art. 1 din Legea 142/1998 rezulta condițiile in care pot fi acordate tichetele de masa: existenta unui contract individual de munca care sa prevadă aceasta posibilitate si capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masa.
Deci legea nu stabilește in mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept, ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului care, in limita disponibilităților financiare, va acorda sau nu aceasta bonificație.
Tichetele de masa sunt beneficii extrasalariale pentru angajați, hartii valorice nefungibile care nu pot fi compensate prin acordarea sumei respective in bani. Acestea sunt acordate de angajatori pe baza bugetului de venituri si cheltuieli, iar in bugetele SNTFM CFR Marfa SA pentru anii 2010 si 2011 nu au fost prevăzute aceste sume, astfel incat solicită apelanta respingerea capătului de cerere privind acordarea tichetelor de masa pentru perioada 20.11.2010 - 31.01._ (precizând că anexează Hotărârea nr. 311/31.03.2010 privind aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli pe anul 2010 al SNTFM CFR Marfa SA, publicata in Monitorul Oficial nr. 248/19.04.2010 si Hotărârea nr. 260/20.03.2011 privind aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli pe anul 2011 al SNTFM CFR Marfa SA, publicata in Monitorul Oficial nr.215/29.03.2011).
Având in vedere cele prezentate, solicită apelanta admiterea apelului astfel cum a fost motivat, schimbarea in parte sentinței atacate, in sensul respingerii capetelor de cerere admise.
La data de 29.09.2014, respectiv 02.10.2014, apelanții au depus întâmpinare, solicitând fiecare respingerea cererii de apel formulate de partea adverse.
La data de 15.10.2014 apelanta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, în combaterea apărărilor formulate de apelantul-reclamant.
Examinând motivele de apel formulate față de hotărârea apelată, cercetând pricina în limitele prevăzute de art. 476 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește motivul de apel invocat de apelanta-pârâtă SNTFM „CFR Marfă” SA cu privire la prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile apelantului-reclamant, având ca obiect diferențele de drepturi salariale, cu excepția tichetelor de masă Curtea reține că în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune invocată de pârâtă, deoarece în speță este aplicabil art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii, și nu art. 283 alin. 1 lit. e, în varianta anterioară republicării.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 159 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În temeiul art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe anii 2007-2010, aplicabil pentru o parte a pretențiilor reclamantului, adaosurile la salariul de bază sunt: a) Adaosul de acord; b) Premiile acordate din fondul de premiere calculate într-o perioadă de minim 1,5% din fondul de salarii realizat lunar și cumulat; c) Alte adaosuri convenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Drepturile cu privire la care a fost sesizat Tribunalul (diferențele salariale, inclusiv salariul suplimentar, sporul pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, ajutorul material pentru C., excepția fiind tichetele de masă) sunt prevăzute in contractele colective de muncă la nivel de ramură, respectiv de grup de unități.
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Nu pot fi primite de către Curte susținerile apelantei în sensul că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune în considerarea faptului că drepturile au fost pretinse în temeiul contractului colectiv de muncă.
Sumele respective, cu excepția tichetelor de masă, au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, întrucât sunt plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității apelantului-reclamant de salariat al apelantei-pârâte, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acesta sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile în raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.
Cum cererea reclamantului a fost formulată la prima instanță în data de 18.11.2013, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune al acestuia pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii (cu excepția tichetelor de masă), Curtea reține că în mod corect prima instanță a constatat că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.
În ceea ce privește contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, Curtea constată că susținerile apelantei sunt fondate.
Astfel, acestea nu reprezintă drepturi salariale, în contractele colective de muncă invocate de apelantul-reclamant nefiind prevăzute în capitolele referitoare la salarizare, ci în capitolul privind măsuri de protecție socială. Astfel, în contractul Colectiv de muncă la nivel de grup unități feroviare aplicabil, drepturile salariale sunt reglementate în Capitolul II (Sistemul de salarizare), iar tichetele de masă sunt reglementate de art. 81 ce face parte din Capitolul VI intitulat „Protecția salariatului”.
Curtea reține că tichetele de masă, așa cum a fost stipulate în contractul colectiv de muncă, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 159 Codul muncii.
Trebuie reținute și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 142/1998, potrivit cărora sumele corespunzătoare tichetelor de masă acordate de angajator, în limitele valorii nominale prevăzute la art. 3, sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, iar pentru salariat sunt scutite de plata impozitului pe venitul sub formă de salariu. Sumele prevăzute la alin. (1) nu se iau în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial.
Dimpotrivă, din prevederile legii și ale contractului colectiv de muncă rezultă că tichetele de masă reprezintă un ajutor material (alocație de hrană) acordat salariaților și nu pot fi asimilate unui drept de natură salarială. Curtea reține că dispoziția cuprinsă în textul art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privința acestora legiuitorul a dat o reglementare distinctă în art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Ca urmare, cererea reclamantului având ca obiect tichetele de masă este o cerere întemeiată pe neexecutarea unei clauze din contractul colectiv de muncă, termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii.
Astfel, având în vedere data sesizării instanței, respectiv 18.11.2013, dreptul la acțiune pentru plata tichetelor de masă era stins prin prescripție, în cauză fiind invocată neexecutarea clauzelor din contractelor colective de muncă pe anii 2010 și 2011.
Față de aceste considerente, Curtea constată că nu se mai impune analizarea criticilor pe fond formulate de apelantă față de acest capăt de cerere, pretențiile cu titlu de tichete de masă urmând a fi respinse ca prescrise.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la lipsa procedurii prealabile, Curtea va înlătura susținerile apelantei-pârâte, deoarece instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat, nu înlătură liberul acces la justiție al salariaților pentru realizarea drepturilor lor.
Procedura respectivă nu este o procedură prealabilă obligatorie prevăzută de lege cu sancțiunea inadmisibilității și, în plus, poziția societății pârâte a fost foarte clară anterior sesizării instanței și pe parcursul procesului, astfel încât sesizarea respectivelor comisii nu ar fi presupus decât tergiversarea introducerii acțiunii.
În ceea ce privește aspectele privind soluționarea fondului cauzei, Curtea reține cu privire la pretențiile apelantului-reclamant M. S. referitoare la drepturile bănești reprezentând ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorii de C., pentru anul 2010, în raport de calitatea reclamantului de salariat al pârâtei la data respectivei sărbători, că prima instanță a făcut de asemenea o corectă aplicare a dispozițiilor legale, nefiind fondate nici criticile apelantei-pârâte privind admiterea acestor pretenții.
Astfel, se constată că dreptul reclamantului la acordarea unui ajutor material (în cuantum de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare) cu ocazia sărbătorii de C. a fost prevăzut, fără condiționări (doar cu unele circumstanțieri subiective, vizând comportamentul salariatului), în art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit și pentru 2009-2010, invocat de reclamant ca temei al pretențiilor formulate.
Avându-se în vedere și susținerile apelantei-pârâte, se constată că acordarea ajutoarelor materiale, inclusiv cu ocazia sărbătorii de C. a fost stipulată și în art. 64 lit. a din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFC „CFR Marfă” SA, pentru 2009-2010.
Deși inițial aceste prevederi erau menționate a se aplica „cu 01 ianuarie 2010”, prin Actul adițional la CCM 2009-2010, înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea și a art. 64 în sensul că „ … nu se acordă pentru anul 2010”.
Curtea reține însă că în temeiul prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 și prelungit prin actele adiționale înregistrate sub nr. 370/20.06.2008 și 629/04.01.2011, apelanta-pârâtă are obligația acordării drepturilor bănești reprezentând ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorii de C. pentru 2010.
În acest sens, Curtea reține că modificările aduse art. 64 din CCM 2009-2010 la nivelul SNTFC „CFR Marfă” SA, mai sus arătate, nu pot produce efecte deoarece dispozițiile legale aplicabile, ale art. 238 alin. 1 Codul muncii (forma anterioară republicării) și art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, sub imperiul cărora s-a încheiat, prevăd: „contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel superior".
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar produce efecte juridice obligatorii față de părți, în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 5 din Constituție, art. 236 alin. 4 și art. 241 alin. 1 lit. b Codul muncii și art. 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996, dispoziții imperative care nu pot fi înlăturate prin simpla voință a părților. Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de grup de unități din transportul feroviar. Astfel, potrivit art. 127 alin. 2: „Drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime și constituie baza de negociere pentru contractele colective de muncă de la unități”, iar în conformitate cu art. 130, „Dispozițiile prezentului contract de muncă unic la nivelul grupului de unități sunt aplicate tuturor categoriilor de salariați angajați într-o unitate vizată și acoperită de clauzele acestuia (Recomandarea O.I.M. nr. 91/29 iunie 1951, cap. 3, pct. 4).”
Potrivit art. 127 alin. 1 din aceeași convenție: „Prevederile prezentului contract de muncă se aplică CNCF „CFR” – S.A. (…) și unităților din anexa nr. 4”. Din anexa 4, Curtea constată că SNTFC „CFR Marfă” SA se regăsește printre unitățile expres menționate în care se aplică, potrivit art. 127, prevederile respectivei convenții (poziția 3).
Prin urmare, apelantei-pârâte îi sunt deplin aplicabile prevederilor CCM la nivel de grup de unități în transportul feroviar, inclusiv cele mai sus analizate.
În ceea ce privește obligația acordării drepturilor bănești reprezentând ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorii de C. pentru 2010, nu pot fi avute în vedere nici susținerile apelantei-pârâte privind dificultățile financiare din perioada respectivă .
Pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe convenția părților încheiată la nivel de grup de unități, iar posibilitățile de plată ale apelantei-pârâte debitoare nu înlătură răspunderea pentru îndeplinirea obligațiilor ce-i revin, fără condiționări, potrivit contractelor la care este parte și potrivit legii.
Curtea apreciază însă ca fiind întemeiate criticile apelantei-pârâte privind soluția primei instanțe de admitere a pretențiilor reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariul suplimentar, pentru anul 2010, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități.
Prin art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit și pentru 2009-2010, invocat de apelantul-reclamant, s-a stabilit: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
A.. 3 al art. 30 din CCM precizează condiția pentru plata drepturilor solicitate, respectiv „din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar”.
Contrar celor reținute de prima instanță, se constată că dreptul salariaților la acest salariu suplimentar este condiționat, pe lângă criterii subiective ce privesc activitatea fiecărui angajat în parte, de existența sursei de finanțare prevăzute expres în textele arătate, în sensul că fondul necesar pentru acordarea salariului se constituie lunar din veniturile realizate în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Or, în contextul în care pârâta angajatoare nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2010-2011, potrivit susținerilor și înscrisurilor administrate în cauză, societatea s-a aflat în imposibilitate legală de constituire a fondului necesar salariului suplimentar, astfel că nu există obligația plății salariului suplimentar solicitat de reclamant pentru anul 2010.
Curtea apreciază ca nefondate și criticile formulate prin apelul declarat de apelantul-reclamant M. S., referitoare la respingerea capetelor 1 și 2 de cerere, astfel cum au fost precizate, având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor rezultate din drepturile salariale calculate în raport de valoarea salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.01 - 16.02.2011 (dată de la care s-a invocat . Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe anul 2011), precum și diferența de 25% din salariul de bază, reprezentând spor pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, corespunzător cu orele efectuate, raportat la salariul majorat, pentru aceeași perioadă, 01.01 - 16.02.2011.
În mod corect prima instanță a reținut cu privire la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, înregistrat la M.M.F.P.S. sub nr. 722/24.01.2008 (ce a constituit temeiul acordării drepturilor pretinse de reclamant prin capetele 1 și 2 ale cererii precizate, respectiv art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 lit. g), denunțarea acestuia de către Confederația Națională a Patronatului Român, parte semnatară a contractului, precum și notificarea denunțării Alianței Sindicatelor Transportatorilor din România, respectiv Convenției Sindicale Naționale a Transportatorilor din România, la data de 17.11.2010, potrivit adresei nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de MMFPS - Direcția Dialog Social, astfel că acest contract nu și-a mai prelungit valabilitatea, încetând la 31.12.2010. Așadar, după această dată, nu mai există un contract colectiv de muncă la nivel de ramură față de care contractul colectiv de muncă la nivel de unitate să nu poată prevedea drepturi mai puțin favorabile.
Apelantul-reclamant a invocat actul adițional nr. 1713 din 21.04.2010 prin care a fost prelungită valabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivelul SNTFM CFR Marfă SA, până la data de 31.01.2011, însă în ceea ce privește înlocuirea dispozițiilor acestui contract cu cele mai favorabile ale contractului colectiv de muncă la nivel superior, și anume contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, se reține că nu putea opera decât în perioada în care au fost în vigoare respectivele prevederi mai favorabile, în speță, 31.12.2010.
Cum nici salariul minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nici sporul de 25% pentru lucrul în timpul nopții în zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale nu erau prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivelul SNTFM CFR Marfă SA nici înainte și nici după data de 01.01.2011, ci numai în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, în vigoare până la 31.12.2010, în mod just prima instanță a reținut că reclamantul nu mai este îndreptățit a beneficia de aceste drepturi după data de 31.12.2010, când Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și-a încetat efectele.
Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 480 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant M. S. și va admite apelul formulat de apelanta-pârâtă SNTFM „CFR Marfă" SA, va schimba doar în parte sentința civilă apelată, în sensul că va respinge, ca prescrisă, cererea de acordare a tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11, iar, ca nefondată, cererea având ca obiect plata premiului anual 2010, păstrând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant M. S., CNP_, cu domiciliul în municipiul G., ., județ G., împotriva sentinței civile nr. 131/ LM.AS/26.03.2014, pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._ .
Admite apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de apelanta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ „C.F.R. MARFĂ" S.A., J_ , CUI_, cu sediul procedural ales la sediul Centrului Zonal de Marfă București, în . Nord nr.1-3, sectorul 1, București.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Respinge, ca prescrisă, cererea de acordare a contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 20.11._11 și, ca nefondată, cererea de acordare a salariului suplimentar pentru anul 2010.
Menține în rest sentința apelată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.01.2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR
D. A. TomaAlina I. C.
GREFIER
I. L. B.
Red. A.I.C.
Tehnored. A.I.C./I.L.B./G.Z.
4ex./27.03.2015
Jud.fond: F.R.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1393/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 2733/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
