Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1569/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1569/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 3310/3/2014
Dosar nr._ (44/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.1569
Ședința publică din data de 07 mai 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – P. A.
JUDECĂTOR - L. H.
GREFIER - F. V.
Pe rol soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă F. E. A. și apelanta-pârâtă A. A. CIVILĂ ROMÂNĂ R.A. – AACR împotriva sentinței civile nr. 9686 din data de 17 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în cauza având ca obiect – drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 23 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 07 mai 2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 9686 din data de 17.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul cu nr._ s-au dispus următoarele:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge acțiunea privind pe reclamanta F. E. A., în contradictoriu cu pârâta A. A. CIVILĂ ROMÂNĂ R.A. – AACR, ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune.
Respinge cererea reconvențională.
În baza art. 187 C. proc. civ. obligă reclamanta la plata amenzii judiciare în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele motive de fapt și de drept:
În ce privește excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare instanța a apreciat-o întemeiată astfel:
Temeiul pretenției reclamantei îl constituie contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pârâte, respectiv art.56 alin 2 din CCM.
Data la care s-a născut dreptul la acțiune este data încetării contractului individual de muncă – 23.04.2012, indiferent de motivele individuale ale reclamantei de a nu solicita plata datoriei.
Potrivit art.56 alin 2 din CCM al AACR angajatorul suportă din fondul de salarii o compensație de 9 salarii în cazul concedierii salariatului cu o vechime mai mare de 7 ani în AACR, pentru motivele expres prevăzute în textul articolului.
Problema care se pune în speță, față de susținerea reclamantei a termenului de prescripție de 3 ani, este aceea de a stabili dacă drepturile pretinse prin acțiune fac parte din categoria drepturilor salariale.
Potrivit art. 159 din Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.”
Conform art. 166 alineatul 1, „salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”.
În cazul în care drepturile ce se solicită a fi achitate au caracterul unor drepturi salariale, ele pot fi pretinse în termenul de prescripție prevăzut de art. 166 alineatul 1 din Codul Muncii, în conformitate cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate” ori în cel prevăzut de art. 268 alineatul 1 lit. c) din același cod, la care fac trimitere titularii acțiunii.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precizate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Or, compensația din CCM nu poate fi considerată drept salarial în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior. Aceasta pentru că ele nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună.
Așa fiind, în cauză nu pot fi aplicate nici dispozițiile ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani în care poate fi protejat dreptul pe calea formulării unei acțiuni în justiție.
Fiind vorba despre un drept cu caracter patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de către angajator, sunt incidente prevederile art. 268 alineatul 1 lit. e) din Codul Muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Faptul că nu este vorba de drepturi salariale este confirmat și de aspectul că drepturile solicitate sunt incluse în capitolul din contractul colectiv de muncă referitor la „protecția socială a salariaților” și nu la salarizare.
În raport de cele expuse, sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale, ci exclusiv drepturi acordate prin C.C.M. salariaților în scopul de a le oferi protecție socială, iar plata acestora se circumscrie sferei de neexecutare a C.C.M.
Reglementând regimul prescripției extinctive în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a stabilit un regim juridic distinct, după cum temeiul de drept invocat de către părți este contractului individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
Astfel, s-a stabilit că, în cazul conflictelor de muncă prin care se solicită drepturi salariale, despăgubiri etc., întemeiate pe clauzele contractului individual de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe de altă parte, pentru cazul în care conflictul are ca obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, legiuitorul a stabilit un termen special de prescripție de 6 luni, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin acțiunea formulată, reclamanta a învederat instanței faptul că pârâta nu a executat dispoziții din contractul colectiv de muncă.
În consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și va respinge acțiunea principală ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate și avându-se în vedere pregătirea de specialitate a reclamantei, cum dispozițiile legale sunt clare și precise, și nu lasă loc de interpretări, ceea ce reclamanta cu pregătire juridică știa foarte bine, instanța apreciază că cererea este făcută cu rea credință, reclamanta ignorând eforturile materiale și financiare făcute de stat pentru soluționarea cererii sale, fonduri irosite în loc să fie folosite pentru soluționarea unei probleme reale.
În baza art. 187 C. proc. civ. pentru cerere introdusă cu rea credință a fost aplicată reclamantei amenda judiciară de 1000 lei.
Asupra cererii reconvenționale s-a reținut:
Prin sentința civilă nr. 8451/05.10.2011 pronunțată de Tribunalul București ACCR a fost obligată la plata unei despăgubiri ca urmare a concedierii nelegale.
În cadrul executării silite în dosarul nr. 63/2012 B. D. Crenguța s-a executat silit suma de 845,175,37 lei.
În urma admiterii contestației la executare s-a anulat parțial executarea și s-a redus valoarea debitului la 662.700,39 lei.
Întrucât nu este indicat expres temeiul legal al acțiunii, faptul că cererea de întoarcere a executării este formulată în fața unei instanțe specializată în litigii de muncă conduce la concluzia că partea înțelege să-și întemeieze acțiunea pe dispozițiile privind răspunderea patrimonială a salariaților.
Raportând situația reținută mai sus la prevederile legale în materie, tribunalul apreciază că cererea este nefondată pentru următoarele considerente:
Salariatul este obligat, în temeiul art. 256 C. mun., să restituie angajatorului suma încasată nedatorat. Art. 256 reprezintă o manifestare în planul dreptului munci a instituției plății nedatorate cuprinsă în dispozițiile art. 1092 C.civ din Codul civil și este necesar pentru admiterea cererii îndeplinirea întocmai a condițiilor prevăzute de lege. Însă pe calea acestei instituții reclamanta urmărește a primi în parte suma executată silit în cadrul dosarului de executare nr. 63/2012 B. D. Crenguța.
Dovezile administrate în cauză nu conduc la reținerea acestei ipoteze, aplicarea în cauză a instituției plății nedatorate.
Pentru a se accepta o acțiune introdusă în temeiul plății nedatorate, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prestația voluntară să fi fost săvârșită cu titlul de plată, datoria să nu existe din punct de vedere juridic între părți, plata să fi fost făcută din eroare.
Plata nedatorată presupune prin esență o plată executată voluntar și nu o plată silită, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru o plată nedatorată.
Nu trebuie ignorat nici faptul că instituțiile de drept civil trebuie utilizate cu respectarea întocmai a legii.
Astfel nu poate fi utilizată instituția plății nedatorate pentru a se obține returnarea unei sume obținute în cadrul unei proceduri de executare silită, ce face parte din proces, iar procesul s-a finalizat prin închiderea executării în urma realizării integrale a creanței.
Plata silită poate fi contestată prin căile lăsate la îndemână de lege în speță prin intermediul instituției contestației la executare, cale efectivă și eficientă care a fost folosită numai parțial, urmând a se solicita și întoarcerea executării, la instanța competentă material.
Legiuitorul a pus la îndemâna persoanelor interesate calea contestației la executare, nelăsând la aprecierea acestora alegerea de a acționa pe una dintre căile reglementate de lege în mod special și normele de drept comun, văzând, interesul social pregnant de rezolvare a unor aspecte ce vizează probleme importante ce afectează o largă categorie de membrii ai societății.
Libertatea de a alege în materie civilă, chiar prin prisma principiului disponibilității, nu neagă dreptul legiuitorului de a reglementa în mod exact cadrul în care urmează să se acționeze și obligația destinatarilor legii de a le respecta.
Cererea formulată de către reclamant nu ar putea fi primită nici pe calea îmbogățirii pentru justă cauză având în vedere considerentele de mai sus. În plus se poate observa că instituția îmbogățirii fără justă cauză este o creație jurisprudențială, o cale subsidiară la care se poate apela la momentul în care nu există nici o altă posibilitate de a acționa pentru a fi analizate pretențiile prin intermediul unei alte instituții, principiu de drept, cale de acțiune. Această instituție în realizarea pretențiilor nu este pusă la îndemâna unui reclamant cât timp acesta are posibilitatea de a apela la o altă instituție, principiu de drept pentru realizarea pretențiilor. Pierderea din neglijență a unei căi de acțiune nu deschide calea utilizării instituției îmbogățirii fără justă cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanta F. E. A..
În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie admis apelul și să se dispună în consecința potrivit legii, să fie respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, să-i fie admisă cererea de chemare în judecata și să fie anulată amenda aplicată acesteia, pentru următoarele motive:
Contrar celor reținute de prima instanța, excepția prescripției dreptului material la acțiune ridicată de intimata-pârâtă AACR trebuie respinsă, întrucât în speța sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.
Apelanta reclamantă arată că a solicitat, în scris, angajatorului AACR să-i achite o compensație egală cu 9 salarii de baza brute negociate, respectiv suma de 180.000 de RON, reprezentând compensație pentru încetarea contractului individual de munca din motive de restructurare a unității, ( a se vedea adresa din 23.01.2014 (Anexa 18 la acțiune).
Prin aceeași adresă, a menționat că dreptul său de a primi respectiva compensație a fost recunoscut de AACR prin directorul general (prin adresa nr. 8903/03.04.2012 - Anexa 20 la acțiune) și că, dacă AACR va nega pretențiile sale, se va adresa instanței de judecată - a se vedea Anexa 18 la acțiune.
În replică, AACR i-a comunicat adresa nr. 3116/05.02.2014, prin care a recunoscut dreptul apelantei de a primi respectiva compensație și obligația corelativă a AACR de a i-o plăti, precizând:
"AACR va întreprinde toate măsurile în vederea efectuării plății” - a se vedea adresa nr. 3116/05.02.2014 (Anexa 4 la răspunsul la întâmpinare depus de subsemnata la TMB). Adresa nr. 3116/05.02.2014 este un înscris oficial, care poartă ștampila AACR și semnătură directorului general al AACR. Bineînțeles, dreptul apelantei reclamante a fost recunoscut nu numai în scris, ci și oral de către directorul general.
Având în vedere adresa nr. 3116/05.02.2013, în speța sunt aplicabile dispozițiile art. 2506 alin. (4) C.civ. care prevăd: ”Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție”.
Așadar, în speța, sunt aplicabile dispozițiile art. 2510 C.civ. - Intitulat Efectele renunțării la prescripție - "După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.”
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât cererea de chemare în judecata a fost introdusă la data de 03.02.2014, iar adresa nr. 3116 a fost emisă de AACR la data de 05.02.2014.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuie respinsă, întrucât în speța sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii și nu dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) Codul Muncii cum în mod greșit, a reținut prima instanță.
Pentru a stabili dacă în speța se aplică dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii sau dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) Codul Muncii, se impun a fi dezlegate 3 probleme de drept: caracterul celor două dispoziții legale analizate (dispoziție specială, respectiv dispozitiv generală); natura juridică a compensației pentru concediere din motive ce nu țin de persoana salariatului, solicitata prin acțiune; și izvorul acesteia.
Prin acțiune, apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata compensației pentru concediere din motive care nu țin de persoana salariatului, respectiv din motive de restructurare a unității.
Așadar, obiectul acțiunii are natură juridică a unei despăgubiri pe care angajatorul o datorează salariatului în urma desfacerii CIM din motive ce nu țin de persoana salariatului și, pe cale de consecința, în speța sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii care prevăd expres: „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat [...]”.
În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) Codul Muncii, ci dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, întrucât:
Așa cum a reținut constant practica judecătoreasca, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. e) și lit. c) Codul Muncii, rezultă că ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor despăgubiri către salariat, chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă, termenul de prescripție este de trei ani conform art. 268 alin. (1) lit. c) Codul muncii, nefiind incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) Codul Muncii.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) C. muncii se referă la alte neexecutări ale contractului colectiv de muncă decât cele care au natură de despăgubire, întrucât acestea sunt prevăzute la lit. c) a aceluiași articol, care constituie o dispoziție specială în raport de dispoziția prevăzută Ia lit. e) care constituie dispoziția generală referitoare la neexecutarea contractului colectiv de muncă în general, făcând astfel excepție de la termenul de prescripție prevăzut la lit. e), despăgubirile datorate salariatului, pentru care termenul de prescripție este prevăzut la lit. c) a aceluiași articol.
În al doilea rând, izvorul compensației pentru concediere din motive ce nu țin de persoana salariatului nu este CCM al AACR, ci legea.
Așa cum a reținut practica judecătoreasca, dreptul salariatului de a primi o compensație în cazul în care este concediat din motive ce nu țin de persoana sa este un drept acordat acestuia de lege.
În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 67 din Codul muncii care instituie, în favoarea salariaților aflați în această situație, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați. Astfel, chiar dacă această compensație de concediere este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege.
În plus, în speța, trebuie observat că în contractul individual de muncă al apelantei reclamante, respectiv în Actul Adițional nr. RU 1008/13.10.2008, la art. 13 pct. B lit. c) se prevede obligația AACR de a respecta prevederile cuprinse în contractul colectiv de munca aplicabil, iar la art. 14 lit. D se precizează că prevederile prezentului contract individual de muncă se completează cu dispozițiile contractului colectiv de munca aplicabil.
Astfel, dreptul apelantei reclamante de a primi compensația de concediere este unul izvorât din lege, nu din clauzele CCM al AACR, prin CCM fiind stabilite doar regulile după care se calculează cuantumul compensației de concediere cuvenite salariaților AACR concediați din motive care nu țin de persoana lor, iar prin contractul individual de muncă semnat cu apelanta reclamantă AACR s-a obligat să respecte prevederile cuprinse în CCM al AACR.
Problema de drept care se pune în speța a fost examinată și de Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărui punct de vedere îl redă în continuare, solicită Curții să aibă în vedere că, în actuala numerotare a Codului muncii, art. 283 alin. (1) lit. c) și e) Codul Muncii (la care se face referire mai-jos) a devenit art. 268 alin. (1) lit. c) și e) Codul Muncii, însă textul dispozițiilor legale a rămas identic.
În consecință, plățile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, iar faptul că sunt prevăzute și în contractul colectiv de muncă nu conduce în mod automat la concluzia că neacordarea lor echivalează exclusiv cu o neexecutare a acestui contract ori a unor clauze ale acestuia, pentru a fi incidente dispozițiile art. 283 alin. (l) lit. e) din Codul muncii.
Ele au natura juridică a unor despăgubiri și în consecință este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu termenul de 6 luni stipulat de art. 283 alin. 1) lit. e) din același cod.
Având în vedere că în problema de drept examinată există practică neunitară numai la nivelul Curții de Apel C., apreciază că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 329 din Codul de procedură civilă, pentru promovarea recursului în interesul legii.
S-a constatat că în problema de drept examinată există practică unitară, concretizată prin hotărâri judecătorești irevocabile, în sensul aplicării termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii.
În argumentarea acestei soluții s-au avut în vedere, pe de o parte, momentul nașterii dreptului de a solicita compensația de concediere, respectiv după încetarea raporturilor de muncă și, pe de altă parte, faptul că ea reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului. În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 67 din Codul muncii care instituie, în favoarea salariaților aflați în această situație, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați.
Astfel, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege.
Mai mult, dezlegarea unitară a problemelor de drept se impune în temeiul principiului securității și stabilității raporturilor juridice, care ține de previzibilitatea justiției și care, în jurisprudența CEDO, obligatorie pentru România, este consacrat în mod explicit că fiind imanent dreptului fundamental la un proces echitabil.
Prima instanța nu a observat că apelanta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare și, astfel a soluționat cauză că și când acest act nu ar fi existat la dosar, ceea ce este extrem de grav, întrucât prin răspunsul la întâmpinare apelanta reclamantă a arătat motivele și probele în temeiul cărora solicit respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pe care AACR o invocase prin întâmpinare.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr. civ., în sentința atacată, instanță era ținută să consemneze susținerile ambelor părți, pe scurt, să le analizeze și să arate motivele pentru care le primește sau le înlătura. Or, prin sentința atacată, instanța a consemnat că intimata pârâtă AACR a formulat întâmpinare prin care a ridicat excepția prescripției dreptului material la acțiune, dar nu a consemnat că apelanta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat motivele și probele în temeiul cărora solicită respingerea excepției.
Instanța a consemnat, foarte pe larg, aproape cuvânt cu cuvânt, motivele expuse de AACR prin întâmpinare în sprijinul cererii de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, dar nu a consemnat, deloc, motivele și probele expuse de apelanta reclamantă prin răspunsul la întâmpinare în sprijinul cererii de respingere a excepției.
În toată sentința atacată, nu exista niciun rând prin care să se consemneze că apelanta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, niciun rând prin care să se analizeze motivele și probele expuse prin răspunsul la întâmpinare.
Or, pentru a pronunța o hotărâre temeinică și legală, instanță era obligată să analizeze fiecare punct al răspunsului la întâmpinare formulat de apelanta reclamantă și să arate argumentele de fapt și de drept pentru care primește sau înlătura motivele și probele pe baza cărora acesta a cerut respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Prin nerespectarea acestei obligații, s-a încălcat dreptul fundamental al apelantei reclamante la un proces echitabil.
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Mai mult, instanță i-a atribuit afirmații pe care nu le-a făcut, a consemnat greșit susținerile apelantei reclamante, iar greșeala comisă este una de esența, întrucât a determinat soluționarea greșita a cauzei.
În sentința atacată, instanță a consemnat că apelanta reclamantă a solicitat să se constate că în speța sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, întrucât ”drepturile pretinse prin acțiune fac parte din categoria drepturilor salariale
Or, apelanta reclamantă nu a afirmat ceea ce instanța pretinde că a afirmat.
A susținut că în speța nu sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) Codul Muncii, ci dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, deoarece "obiectul acțiunii consta în plata unei despăgubiri" și am precizat: "compensația de concediere are natură juridică a unei despăgubiri și în consecință termenul de prescripție este cel de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (l) lit. c) din Codul muncii, iar nu termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1) lit. e) din același cod. " - a se vedea răspunsul la întâmpinare, pag. 2 penultimul paragraf.
A analiza alte susțineri decât cele făcute de către parte, înseamnă a nega părții dreptul la un proces echitabil.
Instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a analiza și fără măcar a consemna motivele și probele depuse de subsemnata la dosar spre a dovedi că în speța sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție - a se vedea pag. 5, pct. 3 din răspunsul la întâmpinare, precum și pag. 1 din concluziile scrise depuse de apelanta reclamantă la prima instanță.
Nesocotind legea, prima instanță nu a soluționat (și nici nu a analizat) o cerere pe care apelanta reclamantă a formulat-o în scris și în mod expres.
Prin răspunsul la întâmpinare, depus la prima instanță, apelanta reclamantă a solicitat în scris și în mod expres instanței să ia act ca: ”în subsidiar față de cele arătate la pct. 1-3 din prezența, respectiv în situația în care instanță ar aprecia că, în ciuda celor expuse la punctele 1 - 3 de mai-sus, în speța, dreptul material la acțiune este prescris, apelanta reclamantă solicită repunerea în termenul de prescripție, potrivit legii, pentru următoarele motive [...]” - a se vedea răspunsul la întâmpinare, depus la TMB, pag. 5, pct. B.
Este în afară de discuție ca, dacă, în cursul procesului, partea adresează instanței, în scris, o cerere expresă, instanță este obligată să se pronunțe asupra cererii formulate, or, în speța, instanță nu s-a pronunțat.
În mod greșit, prima instanță a dispus obligarea apelantei reclamante la plata amenzii judiciare.
În primul rând, anularea amenzii aplicate se impune ca o consecința directă a respingerii de către instanță de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Apelanta reclamantă a depus la prima instanță un înscris oficial care dovedește că atât Procurorul General al României - care are pregătire de specialitate - cât și întreaga practică judecătoreasca din țară, au reținut:
Compensația pentru concediere din motive ce nu țin de persoana salariatului are natură juridică a unei despăgubiri și în consecință este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu termenul de 6 luni stipulat de art. 268 alin. 1) lit. e) din același cod - a se vedea Anexa 1 la răspunsul la întâmpinare, depus de apelanta reclamantă la prima instanță (pag. 12, ultimele două paragrafe).
Prin urmare, aprecierile făcute de prima instanță sunt în mod evidente lipsite de orice fel de susținere - daca acțiunea ar fi fost în mod cert prescrisa și nicio persoană cu pregătire de specialitate n-ar fi putut aprecia contrariul decât dacă era de rea-credința, atunci de ce intimata pârâtă AACR a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat că, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună compensarea datoriilor.
Prin apelul său pârâta a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale, invocând în acest sens următoarele critici la adresa sentinței apelate:
Consideră că interpretarea dată de instanța de fond este greșită și trebuie dat eficiență dispozițiilor art. 1635 alin. (1) din Codul civil, text de lege ce a fost invocat în fața instanței de fond.
Se arată că acest articol de lege nu distinge cu privire la modul în care a fost efectuată plata voluntar sau silit, apreciind incidența acestuia în cauză.
Apelanta mai susține că întoarcerea executării silite printr-o cerere reconvențională fără a se indica articolul corespunzător din Codul de procedură civilă, ci numai pe cel din Codul civil, nu reprezintă un motiv suficient pentru a respinge cererea reconvențională.
De asemenea, apelanta arată că dacă instanța de fond ar fi apreciat că cererea reconvențională nu putea fi judecată pe motiv că dosarul în care s-a dispus anularea parțială a formelor de executare silită efectuate în dosarul nr. 63/2012 iar soluția din dosarul nr._ nu este definitivă și irevocabilă cererea ar fi trebuit suspendată și nu respinsă ca nefondată.
De asemenea, apelanta a solicitat în principal admiterea apelului și pe cale de consecință admiterea cererii reconvenționale, iar în subsidiar, disjungerea acesteia în temeiul art. 210 alin. (2) C. pr. civ., în vederea suspendării ulterioare a cererii reconvenționale sau modificarea sentinței în sensul respingerii cererii reconvenționale ca fiind inadmisibilă și nu ca nefondată, întrucât instanța de fond a nu a analizat fondul cauzei.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare față de apelul reclamantei prin care a solicitat respingerea acestuia și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
De asemenea ambele părți au formulat concluzii scrise prin care și-au susținut atât apelurile formulate, cât și apărările proprii în raport de pretențiile celeilalte părți.
În temeiul art. 254 alin. (1) pct. 3 și 4 C. pr. civ. în apel a fost administrată proba cu înscrisuri solicitată de apelanta-reclamantă, conform celor menționate în practicaua prezentei decizii.
Examinând sentința atacată în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit cărora „instanța de apel va verifica, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, Curtea pentru motivele de fapt și de drept ce se vor arăta, în temeiul art. 480 alin. (1) C. pr. civ., urmează să dispună respingerea apelului formulat de către pârâta-reclamantă (reconvențional) persoana juridică A. A. CIVILĂ ROMÂNĂ ca nefondat.
Curtea constată și reține că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale.
Astfel, prin cererea reconvențională apelanta-reclamantă-reconvențional a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 182.479,98 lei și a dobânzii legale, sumă reprezentând admiterea în parte a contestației la executare împotriva executării silite a sumei de 845.175,37 lei prin sentința civilă nr. 8451/05.10.2011 pronunțată de Tribunalul București.
Suma de 182.479,98 lei rezultă din admiterea în parte a contestației la executare formulată de apelanta-pârâtă persoană juridică de către Judecătoria sector 3 București – prin sentința civilă nr. 2220/18.02.2014 dispunându-se anularea parțială a actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare silită în care aceasta a plătit urmare a somației de plată emisă de executorul judecătoresc suma de 845.175,37 lei intimatei-reclamante.
Prima instanță a calificat aceste pretenții ca fiind întemeiate pe principiul răspunderii patrimoniale a salariaților, dat fiind calitatea pe de o parte de salariat a reclamantei, iar pe de altă parte, faptul că suma solicitată a reprezentat contravaloarea salariilor pentru perioada în care reclamanta a fost concediată în mod nelegal.
Curtea reține că, în primul rând, la data formulării cererii reconvenționale sentința civilă invocată nu avea caracter definitiv, iar prin cererea de apel apelanta nu a menționat dacă hotărârea prin care s-a dispus anularea în parte a formelor de executare a devenit definitivă.
În al doilea rând, prin admiterea unei contestații la executare consecința care se produce este întoarcerea executării, adică ceea ce s-a plătit în temeiul titlului executoriu în tot sau în parte se impune a fi restituit, evident dacă și contestatorul solicită întoarcerea executării.
Or, în cauza de față s-a susținut prin cererea reconvențională că sentința civilă nr.2220/18.02.2014 a Judecătoriei sector 3 București a dispus anularea parțială a formelor de executare pentru suma ce depășea 662.700,39 lei, adică suma de 182.474,98 lei ar reprezenta o sumă plătită în plus, în cadrul executării silite către reclamanta – persoană fizică, însă Curtea reține că apelanta-intimată avea dreptul și obligația să solicite întoarcerea executării odată cu admiterea contestației la executare, astfel că neexercitarea acestui drept nu constituie temei al atragerii răspunderii patrimoniale a salariatei în conformitate cu art. 256 din Codul muncii.
În al treilea rând, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1341 și 1635 din Codul civil, deoarece obiectul acțiunii de față vizează pe de o parte drepturi rezultate din Contractul colectiv de muncă, iar pe de altă parte drepturile solicitate fac parte dintr-o executare silită ce viza tot drepturi izvorâte din raporturile de muncă.
Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile în raporturile de muncă doar pe cale de excepție, în conformitate cu dispozițiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii ce statuează următoarele:
”Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
Dispozițiile art. 1341 cod civil vizează regimul juridic al plății nedatorate ce își are izvorul în raporturile juridice civile și nu în raporturile de dreptul muncii precum în cauza dedusă judecății, astfel că invocarea drept temei a normelor de drept civil nu are aplicabilitate în cauză
În plus, Curtea reține că nici dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii nu sunt aplicabile, deoarece nu avem de-a face cu îndeplinirea condițiilor răspunderii patrimoniale, întrucât acest text de lege vizează următoarele: ”Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.
Presupusa sumă nedatorată a fost încasată de către intimata-persoană fizică nu în calitate de salariat, ci în calitate de creditor, în cadrul executării silite, iar executarea silită este supusă contestației la executare, și pe cale de consecință în concordanță cu dispozițiile art. 722, 723 și 724 C. pr. civ., debitorul are dreptul să solicite și să obțină întoarcerea executării silite, dacă a fost desființat în mod definitiv titlul executoriu sau însăși executarea silită.
Prin urmare, în mod temeinic și legal a dispus prima instanță respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată, atât din perspectiva dreptului muncii, cât și din perspectiva dreptului civil.
În ceea ce privește chestiunea subsidiară invocată în cererea de apel cu privire la disjungerea cererii reconvenționale, Curtea reține că, cererea reconvențională nu se impune a fi disjunsă, întrucât disjungerea pricinilor potrivit art. 139 alin. (5) C. pr. civ., vizează aspecte cu privire la buna administrare a justiției, respectiv pentru a nu întârzia judecata cererii principale, iar cererea reconvențională în prezentul dosar este neîntemeiată și nu se impune a fi judecată separat.
Cu privire la cel de-al doilea capăt subsidiar privind respingerea cererii reconvenționale ca fiind inadmisibilă, de asemenea, Curtea reține în primul rând că apelanta persoană juridică nu a solicitat în mod expres înrăutățirea propriei situații în calea de atac a apelului, așa cum cer dispozițiile art. 481 C. pr. civ., iar în al doilea rând, inadmisibilitatea nu are nicio relevanță în raport de dispozițiile art. 430 alin. (1) C. pr. civ., ce reglementează autoritatea de lucru judecat.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de către apelanta-reclamantă persoana fizică F. E. A. cât și din perspectiva dispozițiilor art. 479 alin. (1) teza I și art. 477 alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica în limita cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Curtea pentru considerentele ce se vor arăta, în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ., va admite apelul, va schimba în parte sentința atacată, urmând să dispună anularea dispoziției referitoare la plata amenzii judiciare în cuantum de 1000 lei aplicată reclamantei, și să mențină celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Cu privire la critica referitoare la aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei în cuantum de 1000 lei conform art. 187 din codul de procedură civilă de către instanța de fond prin sentința pronunțată, Curtea constată și reține caracterul nelegal al acestei sancțiuni, astfel că urmează pentru motivele ce se vor arăta să dispună anularea acesteia.
Potrivit art. 190 Cod procedură civilă, amenda trebuia stabilită prin încheiere executorie, iar calea de atac împotriva acesteia potrivit art. 191 alin. (1) și (2) C. pr. civ., este cererea de reexaminare în termen de 15 zile de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii, soluționarea acesteia revenind aceleiași instanțe, în camera de consiliu, de către un alt complet de judecată.
Or, în cazul reclamantei, amenda a fost stabilită direct prin sentința pronunțată, fără ca instanța de fond să fi aplicat amenda prin încheiere executorie, care să se regăsească la dosar și să fi fost comunicată, fiind astfel aplicată în afara cadrului legal.
Prin urmare, Curtea reține că dispoziția instanței de aplicare a amenzii judiciare prin sentința judecătorească direct și nu prin încheiere executorie, cum impun dispozițiile procedurale precitate este nelegală și se impune a fi anulată, întrucât în toate cazurile legalitatea prevalează celorlalte condiții.
În ceea ce privește celelalte dispoziții ale sentinței apelate, Curtea pentru motivele ce se vor arăta prin raportare la criticile formulate pe calea apelului, urmează să dispună menținerea soluției pronunțată de instanța de fond cu privire la pretențiile reclamantei prin admiterea excepției prescripției și respingerea acestora ca fiind prescrise.
Astfel, în fapt, prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 180.000 lei actualizată cu rata inflației reprezentând contravaloarea a 9 (nouă) salarii compensatorii de bază brute, ca urmare a încetării raporturilor de muncă.
Instanța de fond a reținut că drepturile în cauză își au temeiul în art. 56 alin. (2) din contractul colectiv de muncă, și fiindcă raporturile de muncă ale apelantei-reclamante au încetat la data de 22.04.2012, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului București la data de 03.02.2014, a dispus admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, și pe cale de consecință în temeiul art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, a dispus respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
Prima critică a apelantei-reclamante vizează faptul că intimata-pârâtă i-a recunoscut pretențiile solicitate, și prin urmare sunt incidente în cauză dispozițiile art. 2506 Cod civil, care statuează că recunoașterea dreptului echivalează cu renunțarea la prescripție, precum și dispozițiile art. 2510 C. civil care menționează că: ”După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel”.
Curtea analizând această critică din perspectiva dispozițiilor legale invocate prin raportare la înscrisurile administrate ca probatoriu în fața instanției de fond și de apel, constată că această critică este nefondată.
Astfel, în susținerea criticilor sale, apelanta-reclamantă a invocat următoarele înscrisuri: adresa nr. 3116/05.02.2014 emisă de intimata-pârâtă; declarația din data de 20.02.2015 a directorului general al AACR (intimatei-pârâte) și raportul Serviciului Juridic și Resurse Umane al AACR.
Cu privire la adresa nr. 3116/05.02.2014 emisă de către intimata-pârâtă și aflată la fila 123 din dosarul de fond, Curtea reține că acest înscris este adresat apelantei sub semnătura directorului general al intimatei-pârâte și conține următoarele: ”Referitor la solicitarea dvs. privind plata compensației pentru încetarea contractului individual de muncă din motive de restructurare a unității, precizăm faptul că AACR va întreprinde toate măsurile în vederea efectuării plății”. Curtea reține că aceste mențiuni nu sunt echivalente cu recunoașterea dreptului supus prescripției, întrucât pe de o parte înscrisul nu îndeplinește condițiile art. 2538 din Codul civil, iar pe de altă parte, prin întâmpinarea depusă la data de 21 iulie 2014 intimata-pârâtă a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitor la pretenția dedusă judecății.
Sintagma ”…va întreprinde toate măsurile în vederea efectuării plății” nu echivalează în sensul art. 2538 din Codul civil cu recunoașterea dreptului, deoarece recunoașterea dreptului reprezintă în fapt o renunțare la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită, și se impune ca autorul recunoașterii să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar în cauza de față directorul general nu poate recunoaște în nume personal un drept ce a fost prescris, acesta nefiind împuternicit în acest sens de către organele statutare ale intimatei-pârâtei să renunțe la prescripția începută și împlinită, în cazul de față pretenția supusă judecății nu este un drept personal al directorului general, obligația stabilită prin contractul colectiv de muncă este o obligație asumată de intimata-pârâtă în calitate de angajator, iar nu de directorul audiat ca martor.
În ceea ce privește cel de-al doilea înscris reprezentat de declarația din data de 20.02.2015 a directorului general al AACR (intimatei-pârâte) dată de acesta în calitate de martor în fața organelor de poliție în Dosarul nr._/P/2014 la Secția Regională de Poliție Transporturi București – Biroul de Investigare a Fraudelor, Curtea reține că aceasta este o declarație de martor, iar din conținutul acestei declarații nu rezultă o recunoaștere a pretențiilor apelantei-pârâte cu privire la plata celor 9 salarii compensatorii, deoarece pe de o parte declarația acestuia reia conținutul clauzei din contractul colectiv de muncă, iar pe de altă parte declarația în sine este dată în calitate de martor și nu în calitate de reprezentat la intimatei-pârâte împuternicit să recunoască împlinirea datoriei și implicit recunoașterea prescripției de către persoana juridică pe care o reprezenta.
Mai mult decât atât, această declarație de martor survine după ce anterior societatea pârâtă a invocat în fața instanței de fond excepția prescripției dreptului la acțiune.
Cu privire la cel de-al treilea înscris constând în raportul Serviciului Juridic și Resurse Umane ala AACR, Curtea reține că acesta este emis la data de 27.02.2012, deci anterior concedierii ce a avut loc la data de 23.04.2012, și nu poate constitui un act de recunoaștere a dreptului care să ducă la ștergerea prescripției, întrucât nu se poate renunța la prescripție atâta timp cât ea nu a început să curgă – art. 2507 Cod civil.
În plus, raportul în cauză nu face altceva decât să propună directorului general două variante: de a plăti compensația sau de a nu o plăti, însă cu riscul de a suporta în caz de pierdere a procesului și cheltuielile de judecată.
Prin urmare, nici în această ipoteză nu avem de a face cu o recunoaștere a drepturilor solicitate.
De altfel, în întreaga corespondență purtată de către apelanta-reclamantă cu intimata-pârâtă, fie că a avut loc anterior solicitării acestor drepturi pe cale judiciară, ori ulterior după acest moment, toate răspunsurile acesteia nu fac altceva decât să reia conținutul clauzei respective din contractul colectiv de muncă.
Prin urmare, toate aceste abordări nu se încadrează sub nicio formă în conținutul dispozițiilor art. 2538 din Codul civil ce vizează recunoașterea dreptului care să ducă pe cale de consecință la ștergerea prescripției începute.
Dispozițiile art. 2538 alin. (1) din Codul civil prevăd următoarele:
”Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită”.
Or, nici una dintre aceste condiții nu au fost dovedite în cauză în ceea ce privește caracterul tacit, iar în privința celui expres acesta lipsește cu desăvârșire din conținutul înscrisurilor administrate drept probe, în plus, directorul general nu a fost împuternicit să recunoască și să plătească aceste drepturi, pentru ca ulterior să nu mai poată invoca excepția prescripției în fața instanței de fond (care a admis-o).
În opinia instanței de apel apare tot mai evident faptul că urmare a unor plângeri penale, directorul general de la acea vreme al intimatei-pârâte a menționat, posibil sub imperiul acestora, clauza din contractul colectiv de muncă ce stipula dreptul apelantei la plata salariilor compensatorii, dar nici în aceste împrejurări nu a îndeplinit acte tacite de recunoaștere a acestor drepturi, constând fie și în plata parțială a acestei clauze din contractul colectiv de muncă.
A doua critică a apelantei-reclamante vizează netemeinicia excepției prescripției dreptului material și se întemeiază pe mai multe argumente.
Curtea reține că niciunul dintre aceste argumente nu este fondat, astfel că și această critică urmează să fie respinsă ca nefondată.
Primul argument al criticii constă în faptul că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, întemeiat pe dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și nu prescripția de 6 luni prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Curtea reține că acest argument este nefondat, deoarece cele nouă salarii compensatorii au drept temei art. 56 alin. (2) din contractul colectiv de muncă, (convenția părțior) iar drepturile stabilite prin contractul colectiv de muncă sunt prescriptibile într-un termen de 6 luni de la data nașterii lor.
Dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii sunt cât se poate de explicite: ”Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Prin urmare, având în vedere că raporturile de muncă au încetat la data de 23.04.2012, iar acțiunea a fost introdusă la data de 03 februarie 2014, termenul de 6 luni s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii, prescripția fiind invocată pe cale de excepție de către intimata-pârâtă în fața primei instanțe.
Invocarea drept argument a practicii judiciare nu constituie o critică legală și temeinică, având în vedere că practica judiciară în cazurile de speță nu constituie izvor de drept, iar în plus, pe cale de interpretare ar înlătura în mod nelegal și netemeinic aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, fără nici un fel de justificare.
De asemenea nici sintagma ”…unor despăgubiri către salariat…”, menționată în textul de la art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii nu este de natură să justifice înlăturarea art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, întrucât textul în cauză nu este unul de excepție, fiindu-i determinat în mod expres câmpul de aplicare și anume contractul colectiv de muncă, contract care, în cauza de față constituie temei al formulării pretențiilor deduse judecății.
În ceea ce privește cel de-al doilea argument al criticii constând în faptul că temeiul compensației ar fi dispozițiile legii, respectiv art. 67 din Codul muncii, Curtea reține că acesta statuează următoarele:
”Salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă”.
Prin urmare, acest text de lege nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, însă în cauza de față izvorul compensației nu este legea, adică apelanta-reclamantă nu a invocat o lege anume, adică o lege specială care se prevadă acordarea unei asemenea compensații, de altfel, ar fi fost greu acceptabil ca prin lege să fie acordată o compensație într-un asemenea cuantum, unui singur salariat, ci contractul colectiv de muncă este cel care a prevăzut compensația solicitată, astfel că această critica este nefondată.
Un alt argument al celei de-a doua critici se referă la faptul că printr-un act adițional contractul individual de muncă a fost modificat și înserată mențiunea că intimata-pârâtă are obligația să respecte contractul colectiv de muncă și că acesta s-ar completa cu dispozițiile contractului colectiv de muncă, ceea ce de asemenea, nu înseamnă că această compensație solicitată și-a schimbat temeiul.
De altfel problema în discuție nu este dreptul dedus judecății, ci termenul în care acțiunea a fost exercitată, rămânând oarecum inexplicabil faptul că apelanta-reclamantă a așteptat acordarea acestei compensații de către intimată în mod benevol, în condițiile în care niciun litigiu anterior nu fusese soluționat prin acordul părților.
Un alt argument se referă la invocarea punctului de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la faptul că plățile compensatorii acordate din fondul de salarii sunt acordate în temeiul legii și nu sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, ci dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv termenul de 3 ani.
Invocarea faptului că această problemă nu ar fi creat practică neunitară decât la nivelul Curții de Apel C. este neîntemeiată și nu face aplicabil punctul de vedere trimis de P. de pe lângă Înalta Curte Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât doar deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe și doar acestea constituie izvor de drept.
P. de pe lângă Înalte Curte de Casație și Justiție nu-și poate asuma în locul instanțelor de judecată o interpretare sau alta a dispozițiilor legale, deoarece potrivit art. 126 din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe de judecată stabilite de lege .
În ceea ce privește invocarea jurisprudenței CEDO privind principiul securității și stabilității raporturilor juridice, dimpotrivă în cauzele împotriva României prin care s-a invocat practică neunitară, Curtea de la Strasbourg a dispus în ultimii ani respingerea plângerilor astfel formulate ca fiind inadmisibile.
Din perspectiva faptului că salariile compensatorii stabilite prin contractul colectiv de muncă nu pot fi asimilate salariului prevăzut de contractul individual de muncă, Curtea reține dispozițiile art. 159 din Codul muncii cu privire la salariu:
„Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”, iar în ceea ce privește componentele sale, art. 160 menționează următoarele:
„Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.
Or, drepturile solicitate de către apelanta-reclamantă nu fac parte dintre componentele salariului, întrucât acestea nu fac parte din salariul care se plătește lunar.
Toate drepturile stabilite prin contractele colective de muncă sunt drepturi suplimentare în raport cu salariul, indiferent de raportarea acestora la noțiunea de salariu prevăzut de contractul individual de muncă.
Salariul cu toate componentele sale se plătește lunar și se bucură de un alt regim juridic decât drepturile de natură colectivă, stabilite prin contractele colective de muncă.
Dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, sunt cât se poate de clare:
„Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Deci, aflându-ne în prezența unor drepturi stabilite prin contractul colectiv de muncă, termenul de prescripție este cel prevăzut de textul de lege precitat.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precitate rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajaților ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Or, drepturile suplimentare mai sus precizate la care face referire contractul colectiv de muncă nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție rezultată prin interpretarea articolelor de lege precitate.
Aceasta pentru că ele nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună.
Așa fiind, în cauză nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 166 și nici cele ale art. 283 alineatul 1 lit. c) din Codul Muncii, ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani în care poate fi protejat dreptul pe calea formulării unei acțiuni în justiție.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, clauză ce nu a fost executată întocmai de către angajator, sunt incidente prevederile art. 283 alin.(1) lit. e) din Codul Muncii, în conformitate cu care cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
Reglementând regimul prescripției extinctive în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a stabilit un regim juridic distinct, după cum temeiul de drept invocat de către părți este contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
A treia critică se referă la faptul că instanța de fond nu a observat că apelanta-intimată a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut excepția prescripției, și în acest fel sentința apelantă nu cuprinde motivele de fapt și de drept prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.
Curtea reține că întreaga critică așa cum este dezvoltată este nefondată, deoarece instanța de fond admițând excepția prescripției dreptului la acțiune a respins în mod tacit apărările apelantei-intimate față de această excepție. De altfel, prin admiterea unei acțiuni ori a unei excepții, instanțele își însușesc practic motivele care stau la baza acestora.
Mai mult decât atât, lipsa parțială a motivelor pentru care a înlăturat o apărarea sau alta, ori o motivare insuficientă nu constituie motive de schimbare ori de casare a sentinței atacate, neaflându-ne în fața unei vătămări procesuale care să impună o asemenea sancțiune, dat fiind faptul că apelul este o cale de atac devolutivă atât cu privire la ceea ce s-a cerut, cât și cu privire la ceea ce s-a judecat.
Curtea reține de asemenea că din perspectiva dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. pr. civ. apelul are caracter devolutiv, motiv pentru care acesta a fost analizat pe larg din perspectiva tuturor criticilor formulate la adresa sentinței apelate, astfel că instanța de apel a lămurit pe deplin situația de fapt dedusă judecății și modul de aplicare a legii la aceasta de către instanța de fond care a admis în mod temeinic și legal excepția prescripției dreptului material la acțiune și a dispus respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
Pentru toate aceste motive, Curtea în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ., va admite apelul, va schimba în parte sentința atacată, urmând să dispună anularea dispoziției referitoare la plata amenzii judiciare în cuantum de 1000 lei aplicată reclamantei, și să mențină celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul pârâtei persoană juridică A. A. Civilă Română R.A., cu sediul în București, sector 1, șoseaua București – Ploiești formulat împotriva sentinței civile nr. 9686 din data de 17 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, ca nefondat.
Admite apelul reclamantei persoană fizică F. E. A. -CNP_, cu domiciliul în București, .. 4, ., sector 6 formulat împotriva sentinței civile nr. 9686 din data de 17 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința atacată.
Anulează dispoziția referitoare la plata amenzii judiciare în cuantum de 1000 lei aplicată reclamantei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
P. A. L. H.
GREFIER,
F. V.
Red: P.A.
Dact: D.A.M.
4ex./27.05.2015
Jud. fond: V. C. M. S.
.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
