Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3650/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3650/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2015 în dosarul nr. 3650/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi _ )
DECIZIA CIVILĂ NR.3650
Ședința publică de la 09.10.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- D. A. T.
JUDECĂTOR - A. I. C. A
Grefier – I. L. B.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelantul-reclamant S. O.S.I.M în numele și pentru membrii săi de sindicat reclamanții P. F., P. A., P. M., P.(C.) E., M. R. C., M. I. E., Moșinschi Ș., M. N., M. M. și N. M. și apelantul-pârât O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI împotriva sentinței civile nr.7435/24.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ , cauza pe fond având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 24.09.2015, fiind consemnate separat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta,
dată la care Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera în temeiul dispozițiilor art.396 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 09.10.2015, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra apelurilor de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7435 din data de 24.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr._, a fost respinsă cererea privind acordarea sporurilor solicitate aferente perioadei 01.01._10 ca prescrisă; a fost admisă cererea în parte în cauza formulată de reclamanții P. F., P. A., P. M., P. (C.) E., M. R. C., M. I. E., Moșinschi Ș., M. N., M. M., N. M. prin S. O., în contradictoriu cu pârâta O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI; a fost obligată pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de muncă astfel cum sunt menționate în Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție valabil pentru această perioadă, cuvenite și neachitate corespunzător perioadei efectiv lucrate de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație la data plații efective; a fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a diferenței de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitată corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferentă perioadei 2010-2013, actualizate cu indicele de inflație la data plații efective; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, pentru pretențiile reprezentând sporul de specificitate, sporul pentru condiții nocive de muncă, sporul pentru condiții deosebite de muncă și sporul pentru condiții penibile de muncă aferente perioadei 01.11._12-având în vedere că pentru drepturile solicitate anterior datei de 01.11.2010 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune,Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții sunt angajați și foști angajați în cadrul societății pârâte O. de S. pentru Invenții și Mărci, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Pârâta O. este organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului activitatea acesteia fiind reglementată prin Hotărârea de Guvern nr. 573/07.09.1998 modificată și completată.
Potrivit art. 10 din HG nr. 573/1998, modificată și completată, O. se finanțează din venituri proprii realizate, iar potrivit art. 11-salariile personalului din această instituție se stabilesc în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare.
La nivelul instituției a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007 ale cărui prevederi au fost aplicabile pe o perioadă de 4 ani (2007-2011), prelungindu-se de drept cu 12 luni(până în luna iulie 2012) având în vedere că nici una din părți nu a denunțat contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat – art. 5 din contract.
Această convenție prevede în capitolul IV intitulat - Salarizare și alte drepturi salariale - dispoziții de natura generală ( Secțiunea I), precum și Grila de salarizare (Secțiunea ÎI). Aceasta ultimă secțiune, în fapt, nu prevede o grilă concretă de salarizare, prevăzând, pe de o parte, că salarizarea personalului O. se face în conformitate cu prevederile OG 41/1998 ( privind taxele din domeniul proprietății industriale și regimul de utilizare a acestora) și, pe de altă parte, că în funcție de situația financiară concretă a O., se va face aplicarea principiului negocierii, respectiv a prestabilirii salariilor la nivelul celor prevăzute, conform legii, nerezultând o valoare determinabilă a salariului.
Potrivit art. 77 din Contractul Colectiv de muncă nr. 3613/2007, invocat ca temei al drepturilor bănești solicitate cu titlu de sporuri salariale „sporurile care se acordă sunt următoarele:….e)spor pentru condiții nocive de muncă-15%; f) spor pentru condiții deosebite de muncă-15%; g)spor condiții penibile de muncă (pentru personalul de serviciu) - 10%; …k)spor specificitate (cf. HG 1424/2003) – 15%.
Cu privire la drepturile solicitate cu titlu de spor pentru condiții nocive și spor pentru condiții deosebite Tribunalul a apreciat ca sunt întemeiate, în parte, pentru următoarele considerente:
Prin Ordinul Directorului General nr. 96/21.08.2009, emis pe baza „Buletinului de determinare prin expertizare a condițiilor de muncă" nr. 27/23.08.1999 și prevederile art. 51, alin. 3 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, precum și în temeiul Contractului colectiv de muncă, s-a acordat un spor de toxicitate în cuantum de 15% aplicat la salariul de bază pentru personalul din Biroul Arhivă și Serviciul Editură - Tipografie, și în cuantum de 10% personalului din Biblioteca Juridică și Tehnică, și Colecția Națională de Brevete, începând cu data de 01.09.2009.
În preambulul acestui ordin se menționează că prin Ordinul Directorului General nr. 95/17.08.2009 a fost eliminat sporul de toxicitate acordat personalului O..
Din data de 1.06.2010, în baza Ordinului 262/15.06.2010, emis conform dispozițiilor art. 47 punctul 23 din Legea 330 /2009 și a notei Serviciului de audit nu s-a mai acordat sporul de 10% pentru personalul din cadrul Bibliotecii Tehnice și Juridice și Colecției Naționale de Brevete.
Ulterior, prin Ordinul Directorului General nr. 28/15.03.2011, în temeiul art. 10 și 12 din Anexa VIII a Legii cadru nr. 284/2010, ținând cont și de „Buletinul de determinare prin expertizare a condițiilor de muncă" nr. 135/16.11.2010, începând cu data de 01.03.2011, s-au acordat tuturor angajaților O. următoarele sporuri: spor de condiții periculoase sau vătămătoare în cuantum de 10% și spor pentru condiții grele de muncă 15%. Sporurile acordate se aplică la salariul de bază al fiecărui salariat. Totodată, potrivit art. 2 al aceluiași ordin, începând cu data de 1.03.2011, nu s-a mai acordat plata sporului de 15% acordat pentru condiții grele de muncă pentru personalul din Serviciul Arhivă și au fost abrogate dispozițiile ordinului 96/2009 în baza căruia se acorda sporul de toxicitate în cuantum de 15% pentru personalul din cadrul Serviciului Arhivă și a Serviciului Editură - Tipografie.
Așa cum reiese din actele atașate la dosarul cauzei, instanța a constatat că acordarea sau nu a sporului de toxicitate precum și a sporului pentru condiții deosebite depinde exclusiv de voința organului de conducere, care dispune aceste măsuri în baza buletinelor de analiză prin care este determinat nivelul noxelor profesionale.
Un prim aspect reținut de către instanță este faptul că, deși sarcina probei îi revine potrivit art. 272 din Codul muncii, pârâta nu a probat fluctuația noxelor profesionale pentru perioada 2010-2012 care au condus la încetarea/menținerea pentru anumite categorii de salariați a sporului de toxicitate, nu au fost depuse nici măcar Buletinele de analiză prin care este determinat nivelul noxelor profesionale invocate în înscrisurile depuse de pârât și prin apărările susținute prin Întâmpinare și nici modalitatea de determinare a locurilor încadrate în condiții deosebite. În lipsa acestor probatorii instanța nu poate verifica temeinicia celor susținute în apărare.
Un alt aspect reținut de instanță este faptul că susținerea pârâtei în sensul că începând cu data de 01.03.2011 salariații O. beneficiază de sporurile prevăzute prin Ordinul Directorului General nr. 28/15.03.2011 acordate în temeiul prevederilor anexei VIII art. 10 lit. a și b din Legea nr. 284/2010 este nefondată.
Astfel, s-a reținut că prin cererea dedusă judecății se solicită aceste sporuri pentru perioada 2010- iulie 2012.
Potrivit Legii nr. 284/2010 Art. 37. - (1) Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.
(2) Salarizarea personalului autorităților și instituțiilor publice care și-au schimbat regimul de finanțare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu modificările și completările ulterioare, din instituții finanțate integral din venituri proprii în instituții finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.
(3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcție de modul de organizare și finanțare al autorităților și instituțiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezentei legi.
În speță,întrucât CCM-ul invocat ca și temei al drepturilor solicitate a fost încheiat în anul 2007 anterior intrării în vigoare Legii nr. 284/2010, este evident că față de dispozițiile art. 37 din norma enunțată, prevederile acestei legi nu se aplică atâta vreme cât CCM-ul/2007 este aplicabil, angajatorul fiind ținut să respecte clauzele acestui contract până la data de 01.06.2012 data de la care au devenit aplicabile prevederile art. 2 pct. 2 din OUG nr. 19/2012, de la această dată salariile fiind stabilite potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010.
Potrivit acestui act normativ intrat în vigoare la 01.06.2012 art. 2 - (2) Pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și din cele aflate în coordonarea primului-ministru și cele aflate sub controlul Parlamentului, ale cărui contracte colective de muncă își încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare.
Astfel pentru perioada noiembrie_12 Tribunalul a apreciat că sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă/2007, pretențiile reclamanților privind sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite fiind întemeiate pentru această perioadă nu însă și pentru perioada 01.06._12 când au avut aplicabilitate prevederile OUG nr. 19/2012.
În ceea ce privește întinderea efectelor Contractului Colectiv de Muncă potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă nr. 3613/24.07.2007 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel.
Totodată potrivit art. 2 din Contractul Colectiv de muncă/2007, părțile semnatare au stabilit că prevederile acestuia constituie legea părților și produc efecte pentru toți salariații O. indiferent de data angajării sau de afilierea lor la organizația de Sindicat din O..
În privința contractului individual de muncă încheiat între părți Codul muncii prin art.238(2) dispune că acesta nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Dacă în contractul individual de muncă dreptul salarial stipulat contravine unor dispoziții imperative ale legii sau ale unui act cu forță juridică superioară, clauza este inaplicabilă, fără a fi necesară constatarea nulității sale pe cale jurisdicțională.
În speță, prin întâmpinarea depusă la dosar și precizarea depusă la întâmpinare, pârâta a susținut că simpla includere în contractul colectiv de muncă a acestor sporuri nu reprezintă temei legal pentru se acorda salariaților.
Aceste apărări nu au fost reținute de către instanță.
Pe de o parte Tribunalul a reținut că clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul individual de muncă încheiat între fiecare salariat și pârât fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 2 din CCM /2007.
Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că apărarea pârâtei nu prezintă relevanță față de natura juridică a dispozițiilor art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996. Contractul colectiv de muncă invocat ca temei al drepturilor solicitate a fost încheiat conform art. 10 și art. 23 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul acestuia.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată deși conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
S-a mai reținut că Art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
În altă ordine de idei pârâta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plată drepturilor,căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza inexistenței anumitor documente necesare pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.
Întrucât art. 243(229 după republicare) din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la plata către salariați a drepturilor pretinse cu titlu de spor pentru condiții deosebite de muncă și spor pentru condiții nocive pentru perioada noiembrie_12, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ cel puțin în limita minimă prevăzută de contractul colectiv de muncă.
Având în vedere cele reținute Tribunalul a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de muncă astfel cum sunt menționate în Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție valabil pentru această perioadă, cuvenite și neachitate corespunzător perioadei efectiv lucrate de fiecare reclamant și să respingă aceste drepturi pentru perioada 01.06-24.07.2012 ca neîntemeiate (având în vedere prevederile art. 2 pct. 2 din OUG nr. 19/2012 așa cum s-a reținut).
Cu privire la sporul de specificitate solicitat de reclamanți Tribunalul a reținut că, având în vedere adresa MMFPS nr. 1499/19.07.2010 în care se precizează că „nu există nicio interdicție privind acordarea în anul 2010 a sporului de specificitate și a sporului de securitate” pârâta a emis Ordinul nr. 295/22.07.2010 prin care s-a dispus că începând cu data de 01.07.2010 personalul din cadrul O. se reîncadrează în funcții. În salariul brut fiind inclus și sporul de specificitate ca sumă compensatorie.
În temeiul Ordinului nr. 295/22.07.2010 au fost emise dispoziții de reîncadrare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 01.07.2010, fiind menționate componentele salariului, printre acestea regăsindu-se și sporul de specificitate - aceste aspecte fiind probate cu înscrisurile depuse la dosar.
S-a mai reținut că în urma încheierii actelor adiționale la contractele individuale de muncă, părțile au convenit modificarea contractului de muncă în sensul încadrării pe funcție ca urmare a art.4 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2010 a personalului plătit din fondurile publice, celelalte prevederi ale contractului de muncă fiind menținute în concluzie salariul fiind același datei de 01.07.2011 cu menținerea tuturor componentelor salariale inclusiv a sporului de specificitate.
Atâta vreme cât pârâta prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei a făcut dovada că sporul de specificitate a fost acordat și menținut pentru perioada de referință, reclamanții fiind în poziția negării nu au făcut dovada contrară, sub acest aspect, prin administrarea probei cu expertiza contabilă.
Ori, potrivit dispozițiilor art.249 Cod proc. civil „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.
În cauzele supuse judecății, probă este mijlocul prin care se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noțiunea de proba se referă la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depozițiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părți, cercetarea la fața locului; totodată prin noțiunea de proba se înțelege rezultatul acțiunii de probațiune judiciară;expertiza judiciară; din acest punct de vedere se spune ca probă este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.
În speță, reclamanții invocă faptul că au fost prejudiciați de către partea adversă prin neacordarea sporului de specificitate deși din înscrisurile depuse în probațiune de către pârât instanța reține că acest spor a fost acordat fiecărui reclamant.
Potrivit dispozițiilor art. 254(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune că părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
Instanța, în baza rolului activ consacrat de dispoziția legală enunțată, a propus, din oficiu, administrarea probei cu expertiză contabilă, pentru a se lămuri cu privire la plata sporului de specificitate așa cum este menționat în dispozițiile de reîncadrare ale fiecărui reclamant și dacă acesta a fost exclus din salariu începând cu data de 01.01.2011 așa cum se susține în cererea introductivă de instanță și în răspunsul la Întâmpinare.
În speță, reclamanții, în ședința publică de la data de 17.06.2014, și-au manifestat refuzul de a se administra această probă, menționând că nu au posibilitatea de a achita onorariul de expertiză și au solicitat pronunțarea unei hotărâri pe baza înscrisurilor de la dosar.
Față de aceste aspecte Tribunalul a avut în vedere înscrisurile depuse în probațiune de către pârât care fac dovada acordării sporului de specificitate cu respectarea dispozițiilor legale privind salarizarea unitară reglementate prin Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 până la data aplicării coeficienților de ierarhizare prin Ordinul nr. 16/31.05.2012, moment de la care, începând cu data de 01.06.2012 salariații O. au beneficiat de sporurile pentru condiții de muncă aplicate la salariul de bază conform art. 10 din Anexa VIII la Legea cadru nr. 284/2010.
S-a mai reținut că în art. 123 din CCM pentru 2012/2013 încheiat la nivel de unitate, este prevăzut printre alte sporuri și sporul de specificitate însă se menționează că salariații O. beneficiază de aceste sporuri doar în condițiile legii.
Ori, în temeiul art. 37 alin. 1 din Legea nr. 284/2010 și art. 138 din Legea nr. 62/2011 acordarea acestui spor exceda prevederilor legale, așa cum s-a reținut din această dată legea impunând aplicarea Anexei VII la Legea cadru 284/2010.
Față de aspectele reținute Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește sporul pentru condiții penibile în procent de 10% Tribunalul a reținut că potrivit art. 77 lit. g din CCM/2007 acesta se acorda numai personalului de serviciu.
Ori, reclamanții din prezenta cauză, potrivit funcțiilor deținute în baza contractelor de muncă, nu se încadrează în noțiunea „personal de serviciu”, astfel că solicitarea acestora de a li se acordă acest spor este vădit neîntemeiată. Nu se nominalizează salariații care ar fi îndreptățiți la acordarea acestui spor și nu se probează de către reclamanți îndeplinirea sarcinilor de serviciu care să impună acordarea acestui beneficiu . În consecință Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Cu privire la solicitarea reclamanților de acordarea a indemnizației de concediu de odihnă în conformitate cu prevederile art. 150 din Codul muncii aferentă perioadei ianuarie 2010-prezent Tribunalul a apreciat că este întemeiată în parte:
În conformitate cu prevederile art. 150 (art. 145 anterior republicării) din Codul muncii: „Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (alin. 1) Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariate prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu".
În speță s-a reținut că deși în contractul individual de muncă al fiecărui reclamant, care oricum este în forma predeterminată, nu se prevăd sporurile de care salariatul beneficiază, dispozițiile contractului individual de muncă se completează cu cele ale Contractului Colectiv de Muncă. S-a reținut și art.9 alin.3 din CCM care prevede că drepturile existente în contractele individuale de muncă nu pot fi inferioare celor existente în CCM.
Totodată apărarea pârâtei referitoare la modul de calcul al indemnizației de concediu de odihnă efectuat de Direcția Economică din cadrul O. nu a fost reținută. Nu se prezintă în mod concret modalitatea în care au fost aplicate prevederile Codului Muncii la momentul în care s-a acordat indemnizația pentru concediul de odihnă ci se prezintă punctul de vedere al pârâtei cu privire la modalitatea de încadrare a activităților desfășurate în O. ca fiind activități cu condiții normale de muncă în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare și faptul că locurile de muncă în condiții speciale sunt bine definite în Legea 263/2010 (actualizată), iar activitatea desfășurată de angajații instituției nu se încadrează în lista celor care au obținut aviz pentru îndeplinirea criteriilor de încadrare în condiții speciale, aceste aspecte neavând nicio legătură cu cererea reclamanților pusă în discuție.
Nu a fost reținută nici apărarea pârâtei în sensul că sporurile în funcție de care se solicită recalcularea indemnizației de concediu de odihnă și plata diferenței rezultate, nu sunt sporuri cu caracter permanent atâta vreme cât salariatul prestează regulat munca în condițiile pentru care se acorda un spor, sporul respectiv având, în aceste condiții, caracter permanent, aspectul contrar nefiind probat de către pârâtă.
Având în vedere aceste aspecte cât și faptul că instanța urmează să admită cererea reclamanților privitoare la acordarea diferențele de drepturi salariale reprezentând sporurile pentru condiții deosebite și condiții nocive conform Contractului Colectiv de Muncă aplicabil, pentru perioada 01.11.2010 – 01.06.2012, Tribunalul a obligat pârâta la plata către fiecare reclamant a diferenței de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitata corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferenta perioadei 2010-2013.
Tribunalul, a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamanților de acordare a indemnizației de concediu conform art. 150 din Codul Muncii pentru perioada 2014-prezent având în vedere că la data pronunțării prezentei sentințe-24.06.2014, acest drept salarial nu este scadent, putând fi plătit până la finele anului iar potrivit art. 146 alin 3 – și până la sfârșitul anului următor dacă salariatul nu a efectuat concediul la care avea dreptul. În consecință teoretic, instanța nu poate anticipa că această plată nu se va efectua, astfel că cererea reclamanților sub acest aspect este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare.
Cu privire la actualizarea drepturilor bănești acordate de instanță, respectiv diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de muncă și diferența de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitata corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferenta perioadei 2010-2013, Tribunalul a apreciat că este întemeiată având în vedere dispozițiile art. 166 pct. 4 Codul muncii în conformitate cu care întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
În ceea ce privește daunele interese instanța a reținut că prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere că pe lângă pierderea suferită de reclamanți să fie acoperit și beneficiul de care a fost lipsit, iar în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.
Măsura reactualizării s-a dispus pentru a se păstra proporția între valoarea drepturilor cuvenite la data scadenței și cea de la data la care se va efectua plată ca urmare a devalorizării din cauza procesului de inflație.
În consecință pârâta a fost obligată la plata sumelor datorate actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale aferente perioadei 01.01._12 potrivit Legii nr. 284 Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată având în vedere:
- art.4 pct.2 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevedea: „În anul 2011 nu se aplica valoarea de referința și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Anexele la Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului din fonduri publice".
- art.4 pct.2 din Legea 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar „În anul 2012 nu se aplica valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Anexele la Legea cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare".
- Ordinul nr. 295/22.07.2010 prin care au fost emise dispoziții de reîncadrare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 01.07.2010, fiind menționate componentele salariului, - aceste aspecte fiind probate cu înscrisurile depuse la filele 172 – 160 vol. II.
- S-a mai reținut că în urma încheierii actelor adiționale la contractele individuale de muncă, părțile au convenit modificarea contractului de muncă în sensul încadrării pe funcție ca urmare a art.4 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2010 a personalului plătit din fondurile publice, celelalte prevederi ale contractului de muncă fiind menținute în concluzie salariul fiind același datei de 01.07.2011.
- art.2 pct.(2) din OUG nr. 19/16.05.2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale s-a prevăzut că: „Pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii aflate în subordinea, sub autoritatea în coordonarea Guvernului, Ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale precum și din cele aflate în coordonarea primului - ministru și cele aflate sub controlul Parlamentului, ale căror contracte colective de muncă își încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a prezenței Ordonanțe de urgență salariile se stabilesc potrivit Anexei nr. VIII la Legea cadru nr.284/2010 cu modificările ulterioare"
- Ordinul 16/31.05.2012care stabilea că de la data de 1.06.2012, salariile personalului din cadrul O. se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare.
Având în vedere prevederile legale anterior enunțate precum și înscrisurile depuse în probațiune de pârât (ordine de reîncadrare/2010 și acte adiționale) Tribunalul a reținut că reîncadrarea reclamanților pe funcții s-a realizat conform legislației în vigoare – Legea nr. 284/2010 iar în ceea ce privește salariile cuvenite pârâta a probat că, începând cu data de 01.06.2012 a aplicat prevederile OUG nr. 19/2012.
Reclamanții nu pot invoca aplicabilitatea Anexei VIII la Legea cadru nr.284/2010 și a prevederilor Contractului Colectiv de muncă concomitent pentru perioada începând cu 01.01.2011 acest fapt nefiind posibil în raport de dispozițiile art. 37(2) ce impun valabilitatea efectelor contractelor colective de muncă încheiate anterior intrării în vigoare a legii.
S-a mai reținut că din 01.06.2012 au avut aplicabilitate prevederile OUG nr. 19/2012.
În condițiile în care reclamanții erau nemulțumiți de cuantumul salarial aveau posibilitatea administrării probei cu expertiza contabilă, probă propusă din oficiu de către instanță.
Având în vedere cele dispuse anterior de către instanță cu privire la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă pentru perioada de până la 01.06.2012, că potrivit probatoriului administrat pârâta a făcut dovada respectării dispozițiilor legale cu privire la reîncadrarea pe funcții conform Legii nr. 284/2010 și la aplicarea normelor legale în vigoare începând cu data de 01.06.2012 cât și faptul că, critica reclamanților nu a fost probată, aceștia exprimându-și refuzul de a fi administrată proba cu expertiză contabilă dispusă din oficiu.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea privind plata diferențelor salariale aferente perioadei 01.01._12 potrivit Legii nr. 284/2010 ca neîntemeiată.
Având în vedere temeiurile de drept și de fapt reținute precum și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune Tribunalul a respins cererea privind acordarea sporurilor solicitate aferente perioadei 01.01._10 ca prescrisă și a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de muncă astfel cum sunt menționate în Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție valabil pentru această perioadă, cuvenite și neachitate corespunzător perioadei efectiv lucrate de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație la data plații efective, la plata către fiecare reclamant a diferenței de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitată corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferentă perioadei 2010-2013, actualizate cu indicele de inflație la data plații efective și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul S. O. în numele și pentru membrii săi și pârâtul O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelantul reclamant S. O., în calitate de reprezentant al reclamanților solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie admis apelul astfel cum a fost formulat, să fie schimbată în parte hotărârea apelată în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și precizata, pentru următoarele considerente:
Apelanții reclamanți considera că hotărârea apelată a fost pronunțata în parte cu aprecierea greșita a normelor juridice incidente și a probelor administrate, impunându-se schimbarea acesteia în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizata.
În mod eronat prima instanță a apreciat că efectele juridice ale Contractului Colectiv de Muncă încheiat la 24.07.2007 (CCM/2007) s-au produs până la data de 01.06.2012.
Prin hotărârea apelată, prima instanță a reținut că dispozițiile art.37 alin.3 din Legea nr.284/2010 stabilesc expres că dispozițiile Legii nr.284/2010 sunt aplicabile doar după expirarea valabilității contractelor colective de muncă încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, cum este și cazul Contractului Colectiv de Muncă încheiat la 24.07.2007.
Astfel, instanță a apreciat corect ca legea nu poate retroactiva, actele juridice încheiate înainte de . noii legi, urmând a-și produce efectele în continuare, indiferent de prevederile noii legi.
Cu toate acestea, prima instanță arata ca CCM/2007 NU își mai produce efectele odată cu . 0UG nr.19/2012, respectiv, efectele juridice ale CCM/2007 sunt limitate în timp până la apariția acestei ordonanțe de urgență.
Astfel, prima instanță dă dovadă de inconsecventa în aprecierea neretroactivității legii, considerând că dispozițiile Legii nr.284/2010 nu pot viza prevederile CCM/2007, dar dispozițiile OUG nr.19/2012 sunt aplicabile și cu privire la acest contract.
Indiferent de prevederile actelor normative intervenite ulterior înregistrării CCM/2007 la ITM, efectele juridice ale contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru părțile contractante.
În atare condiții, este evident că instanța a apreciat corect cu privire la neretroactivitatea dispozițiilor Legii nr.284/2010, însă a apreciat greșit cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor unei ordonanțe de urgență din 2012 asupra unui act juridic încheiat în 2007.
Învederează instanței ca la nivelul unității a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă (CCM/2007) pentru anii 2007 - 2011, contractul colectiv aplicându-se începând cu data de 24.07.2007, data înregistrării acestuia la Direcția de Muncă și Protecție Socială - Municipiul București.
Potrivit art.5 alin. 1 din CCM, perioada pentru care a fost încheiat contractul este de 4 ani, fiind prelungit în mod tacit cu încă 12 luni. Astfel Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul O. a produs efecte în perioada 24.07._12 și nu până la data de 01.06.2012, astfel cum eronat a reținut prima instanță.
Prima instanță a respins capătul de cerere privind sporul de specificitate, reținând că, pentru perioada_12 sporul nu mai trebuie acordat, întrucât a fost introdus în salariul de bază, iar pentru perioada 24.07.2012-prezent, acordarea acestui spor este nelegala, întrucât contravine dispozițiilor art.37 din legea nr.284/2010.
În mod eronat prima instanță a respins capătul de cerere privind sporul de specificitate, întrucât acest spor a fost achitat doar în perioada 01.07._11, după data de 01.01.2011, acest spor fiind cu totul eliminat din salariul angajatului.
Situația sporului de specificitate este următoarea: s-a plătit până la data de 01.07.2010 cu titlul de spor de specificitate, între iulie 2010 și ianuarie 2011 s-a plătit cu titlu de "parte a salariului de bază" - deși a arătat în răspunsul la întâmpinare că nu a constituit niciodată o parte a salariului tarifar - pentru că începând cu ianuarie 2011 să nu mai fie plătit deloc. Mai mult de atât modificarea salariului tarifar de la 1 ianuarie 2011 nu a fost comunicata niciunui angajat, neexistând nici un ordin al Directorului General sau vreo comunicare/act adițional la CIM al angajaților.
Astfel, prima instanță ar fi trebuit să dispună obligarea apelantului pârât O. la plata și a acestui spor, întrucât acest spor nu a fost plătit de apelantul pârât.
Prin sentința apelată, prima instanță a dispus obligarea apelantului pârât O. la calculul și plata drepturilor salariate restante. Astfel instanță a lăsat la aprecierea exclusivă a apelantului pârât modul în care va fi executată hotărârea obligatorie a instanței, în cazul în care aceasta va rămâne definitivă.
Prin precizările depuse în dosar, respectiv tabelele ce indica sumele efective pe care apelanții-reclamanți le solicită cu privire la fiecare capăt de cerere, aceștia și-au cuantificat pretențiile, instanța având posibilitatea să oblige apelantul pârât la plata unor sume de bani determinate, sau măcar determinabile.
Consideră defectuos raționamentul primei instanțe, care a ales să ignore calculele prezentate de apelanții - reclamanți, motivat de faptul că aceștia au refuzat administrarea probei cu o expertiza contabilă.
Este adevărat că potrivit art.249 din Codul de procedura civilă, cel ce face o susținere trebuie să o dovedească, însă în litigiile având ca obiect dreptul muncii, se află în situația de excepție în care, potrivit art.272 din Codul Muncii, sarcina probei revine angajatorului.
În atare condiții, odată ce apelanții reclamanți au arătat clar care le sunt pretențiile, au cuantificat fiecare dintre aceste pretenții, au prezentat și modalitatea în care au ajuns (a respectivele sume, angajatorul trebuia să probeze ca acele sume solicitate de aceștia nu sunt cele corecte.
În schimb, angajatorul s-a mulțumit să afirme că acele calcule nu sunt corecte, fără să prezinte nicio probă în sprijinul acestei afirmații.
Astfel, aplicând și art.272 din Codul Muncii, orice probă cu privire la pretențiile apelanților reclamanți, chiar cu privire Ia cuantumul acestora, profita angajatorului, întrucât în lipsa oricăror probe, norma juridică indicată mai sus naște o prezumție de temeinicie a pretențiilor acestora.
Întrucât proba cu expertiza judiciară contabila ar fi profitat doar apelantului pârât, corect ar fi fost că acesta să suporte costurile unei asemenea expertize. Însă prima instanță a pus în sarcina reclamanților achitarea onorariului aferent acestei expertize, o sarcină injustă, dar și împovărătoare pentru aceștia. De aceea apelanții reclamanți au arătat că nu vor suporta costurile unei asemenea expertize.
Prin hotărârea apelată, instanță a admis în parte pretențiile apelanților reclamanți dar a lăsat la latitudinea O. să aprecieze întinderea acestor pretenții. Astfel, prima instanță a decis ca O. se afla în culpă privind respectarea drepturilor salariale ale subsemnatului, dar tot instanță a decis ca O. (angajatorul culpabil) va determina și va achita cât considera de cuviința.
Or, o astfel de hotărâre. Deși recunoaște de principiu drepturile apelanților reclamanți, este inutilizabila în practică, întrucât O. va acționa în continuare după bunul plac, va calcula drepturile salariale ca și până acum, iar drepturile salariale ale acestora recunoscute de instanță nu vor putea fi efectiv valorificate.
Pentru aceste motive, solicită schimbarea hotărârii în sensul obligării O. la plata drepturilor salariate, astfel cum au fost calculate de apelanții-reclamanți.
Pentru toate motivele arătate mai sus, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelantul pârât O. de S. pentru Invenții și Mărci a solicitat admiterea apelului pentru următoarele considerente:
Reluând pretențiile deduse judecății și soluția pronunțată de Tribunal, inclusiv aspectele reținute în considerentele sentinței apelate, s-a arătat că, dacă în ceea ce privește capetele de cerere ale acțiuni ce au fost respinse, hotărârea Tribunalului București se dovedește a fi corectă (cu precizarea că, în plus de motivele arătate, sunt și alte argumente care conduc tot la această soluție), cât privește admiterea în parte a capetelor de cerere admise, soluția este greșita, atât pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, cât și pentru considerentele ce le va expune în cele ce urmează:
Astfel, cu titlu general, din analiza prevederilor legale care reglementează plata unor drepturi de genul celor solicitate de apelanții reclamanți, consideră că, în ceea ce privește plata unor drepturi de genul celor solicitate și în prezența cauză sunt incidente prioritar dispozițiile legale cuprinse în Legea nr.284/2010, care, având caracter imperativ, prin . lipsit de efecte, de la data aplicării acesteia, prevederile convenite de cei doi parteneri sociali prin contractul colectiv de muncă încheiat în anul 2007.
Or, din modul în care a raționat instanță de fond s-a desprins concluzia că atunci când există un contract colectiv de muncă și este stipulat în chiar conținutul său că unele drepturi se acordă și în raport de anumite dispoziții legale (cazul anumitor sporuri), doar în aceste situații a conchis că devin aplicabile prevederile legale la care se face trimitere; în situația în care nu s-a făcut nicio trimitere la o reglementare specială, atunci continuă să aibă aplicabilitate doar prevederile convenite prin contractul colectiv de muncă.
Acest raționament nu este corect, știut fiind că "începând cu data intrării în vigoare a prezenței legi (este vorba de Legea nr.284/2010- nota noastră), drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezența lege. Dispozițiile prezenței legi se aplică:c) personalului din autoritățile/instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii;"
Or, nici apelanții reclamanți nu contestă că O. este o astfel de unitate ce se încadrează la pct. c) al art.2 din Legea nr.284/2010, astfel cum rezultă din art.10 al HG.573/1998, iar cât privește salariile personalului, acestea "se stabilesc în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare" (art. 11).
Instanța de fond nu a împărtășit acest punct de vedere și a conchis că prevederile contractului colectiv de muncă continuă să-și producă efectele până la termenul la care a fost convenit (respectiv 1.06.2012 - data stabilită greșit, după cum va arăta la pct. B al motivelor de apel).
Or, judecând astfel, Tribunalul București nu a făcut decât să contravină și să lipsească de efecte dispozițiile legii speciale, respectiv cele ale Legii nr.284/2010, neacceptând ca prin . legii, o astfel de împrejurare antrenează acordarea drepturile în condițiile stabilite de această lege, iar nu menținerea lor potrivit prevederilor prevăzute în contractele colective.
Într-o astfel de logică, s-ar părea că normele legale noi s-ar putea aplica numai situațiilor juridice născute sub efectul acestor norme, iar nu și a celor aflate în desfășurare; or, într-o asemenea perspectivă, acest lucru ar însemna că nicio modificare salarială nu ar putea fi aplicată în temeiul legii noi, întrucât contractul de muncă și drepturile convenite s-au născut sub imperiul altei legi de salarizare.
Conform principiului tempus regit actum, categoriile de personal ar fi îndreptățite numai la prestațiile salariale în vigoare la momentul nașterii raportului juridic de muncă or, este evident că prestațiile salariale, acordate și primite în temeiul legii vechi rămân evident câștigate, însă odată cu . legii noi, cuantumul drepturilor salariale urmează a fi guvernat de această nouă lege; așadar, și în cazul de față, nu poate fi de acord că, sub aspectul drepturilor continuă să-și producă efectele contractul colectiv de muncă, deoarece, printr-o astfel de interpretare, aplicarea legii noi nu este permisă, ori tocmai prin lege este Stipulat: "începând cu data intrării în vigoare a prezenței legi (este vorba de Legea nr.284/2010- nota apelantului pârât), drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezența lege ".
Instanța de fond, ar fi trebuit să țină cont de prevederile art.37 din Legea nr.284/2010, în sensul că: "prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau natură care excedează prevederilor prezenței legii".
Or, deși exista acest text de lege, în judecata sa, nu-l mai ia apoi în considerare, sub motiv ca salarizarea, după . acestei legi, și în cazul de față, este cârmuita în continuare de contractul colectiv de muncă, care continua să-și producă efectele, în considerarea dispozițiilor art.37 alin 2 din Legea nr.284/2010, ori interpretarea legii este în sensul că aceste drepturi se acorda doar în limitele Legii nr.284/2010, cunoscut fiind că acestea se acordă în raport de sursa de finanțare, respectiv din fonduri publice, iar cât privește salarizarea din fonduri publice, sunt integrate acestei categorii și instituțiile publice finanțate integral din venituri poprii, cum este cazul O..
Așadar, odată cu . Legii nr.284/2019 nu numai că nu este posibilă negocierea unor drepturi salariale, dar chiar și cele negociate anterior sunt trecute prin filtrul impus de . acestui nou act normativ.
În cauză, pe lângă reglementarea specială privind noul mod de salarizare, o relevantă deosebită o au și prevederile art. 132 din Legea nr.62/2011 a dialogului social, potrivit cu care, "clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege", dispoziție care se regăsea și anterior în vechea reglementare a Legii nr. 130/2006, în art.8.
Cât privește sancțiunea încălcării unor astfel de dispoziții imperative, prin art. 24 din aceeași lege se specifică " Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate", astfel că, invocarea valabilității în continuare a acestor clauze, respectiv și după data adoptării acestui act normativ cu putere de lege, nu mai are temei legal.
Totodată, în cauză, trebuie avute în vedere și prevederile cuprinse în art.66 alin 6 din CCM invocat de apelanții reclamanți, potrivit cu care "cheltuielile cu salarizarea se stabilesc în limita bugetului de venituri și cheltuieli, aprobat potrivit legii".
Cu privire la durata CCM 2007-2010, invocat ca temei de drept al acțiunii, și pentru care instanță de fond a concluzionat că a produs efecte până la 1.06.2012.
La 13 octombrie 2014, într-o cauză oarecum similară cu cea de față 1, Curtea de Apel București, s-a pronunțat irevocabil, menținând soluția Tribunalului București de respingerea cererii, și așadar și a recursului promovat de S. O., motivând, între altele, în justificarea soluției sale ca:
„În mod just instanță de fond a stabilit ca acesta nu putea fi aplicat până în luna iulie 2012, cum susțin recurenții.
Astfel, Contractul colectiv de muncă la nivelul O., înregistrat la DGMSSMB cu nr.3613/24.07.2007 a fost încheiat pentru o perioadă de 4 ani.
Potrivit art. 5 „Prezentul contract se încheie pe durata de 4 ani (2007-2010), cu posibilitatea revizuirii anuale, prin acte adiționale la prezentul CCM.
1 Decizia civilă nr.4886/13.10.2014 a Curții de Apel Bucuresti-Sectia a VII a conflicte de muncă și asigurări sociale, dosar_/3/2013.
(2) Dacă niciuna din părți nu denunța contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește de drept până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni. (3). Manifestarea voinței de a nu reînnoi contractul la ajungerea acestuia la termen va trebui să îmbrace forma unei înștiințări scrise ".
Curtea reține ca această clauză contractuală prevede, la alin 1, posibilitatea unor „revizuiri succesive prin acte adiționale", iar la alin 2 și 3, posibilitatea prelungirii pentru o perioadă de cel mult 12 luni, dacă niciuna din părți nu își manifesta în scris voința de a nu reînnoi contractul, cu 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat" (nu cu 30 de zile înainte de expirarea termenului până la care a fost prelungit).
Or, clauză de la art. 5 alin 2 și-a produs efectele, contractul fiind prelungit pentru perioada 2010-2011, cu durata maximă stabilită prin voința partilor-12 luni, în condițiile în care acestea nu au stipulat posibilitatea unor prelungiri succesive, așa cum s-a întâmplat în privința revizuirii prin acte adiționale.
O adresă provenind de la o terță instituție nu îndreptățește interpretarea clauzei în alt sens.
Se reține că, după încetarea contractului colectiv de muncă, salariații intimatului-parat nu puteau beneficia de alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, având în vedere principiile sistemului de salarizare reglementate de art.3 din Legea nr.285/2010"".
Din cele de mai sus, și în cauza de față, este mai mult decât evident că dezlegarea data de Curte este corectă, cu corespondent în ceea ce s-a stipulat clar în contract, și că, CCM în discuție a încetat la 31.11.2011, astfel ca orice drept invocat în temeiul acestuia, după încetarea sa, nu are justificare (temei de drept).
Or, prin prisma acestui considerent, dacă se va trece peste cele susținute pe fondul drepturilor solicitate, pretențiile reclamanților acordate pe anul 2012 trebuie respinse, întrucât nu exista temei legal, CCM colectiv încetând la 31.12.2011.
C. Cu privire la acordarea sporurilor salariale întemeiate pe prevederile art.77 din CCM 2007-2012, această cerere trebuie respinsă și pe cale de excepție, date fiind prevederile art. 34 și 35 din Legea nr.330/2009.
Or, în raport de comunicările făcute reclamanților urmare aplicării acestui act normativ, (astfel cum apelantul pârât a făcut dovada), aceștia nu au formulat în termen de 5 zile contestații la ordonatorul de credite, astfel ca salarizarea acestora a rămas cea fixată prin aceste comunicări.
A se admite ca aceste comunicări nu au niciun efect, ar însemna că art.34 din Legea nr.330/2009 a fost instituit fără nicio finalitate, or nu putem împărtăși o astfel de interpretare, legiuitorul instituind acest text de lege tocmai cu scopul de a exista o cale prin care să se poată contesta aceste noi salarizări, numai că această cale poate fi uzitata doar în condițiile legii speciale, în vigoare la acea dată.
A se examina legalitatea noii "salarizări" (potrivit comunicărilor făcute) în cauza de față, și mai ales, în raport de fiecare reclamant, aceasta posibilă judecata excede condițiilor prevăzute de legea specială, astfel ca acțiunea de față, pe acest capăt de cerere, apare ca fiind inadmisibila în raport de prevederile legale invocate mai sus.
Inclusiv practica instanțelor judecătorești a confirmat o astfel de interpretare, respingând acele acțiuni (prin care se solicita drepturi salariale — fără ca cei în cauză să conteste mai întâi, la ordonatorul de credite, în termen de 5 zile, aceste noi salarizări în condițiile art.34 din Legea nr.330/2009) pe calea excepției de inadmisibilitate.
În aceste comunicări se precizează expres că salariul brut are un anumit cuantum și ca "noul salariu de bază" este format din salariul de bază existent la 31.12.2009 la care se adaugă spor de vechime, confidențialitate, fidelitate, specificitate, doctor, etc.
Așadar, aceste sporuri au fost incluse în noul salariu, astfel ca reacordarea separată, ar însemna să se acorde aceste sporuri de două ori.
Revenind la cele două categorii de sporuri acordate de instanță de fond, respectiv sporul pentru condiții nocive de muncă și sporul pentru condiții deosebite de muncă pentru perioada 1.11.2010-1.06.2012, începând cu 1.03.2011 s-au acordat tuturor angajaților O. următoarele sporuri: spor de condiții periculoase sau vătămătoare în cuantum de 10% și spor pentru condiții grele de muncă de 15%, calculate la salariul de bază al fiecărui salariat, în conformitate cu Ordinul Directorului General O. nr.28/15.03.2011, acordate în temeiul anexei VIII, art. 10 lit. a și b din Legea nr.284/2010, astfel că nu este reală neacordarea lor, fiind vorba de același gen de sporuri.
Pe cale de consecința atât timp cât sporurile cuvenite au fost acordate, iar calculul indemnizațiilor de concediu de odihnă s-a făcut ținând cont de elementele ce compun acest drept, hotărârea instanței de fond de obligare a lua în calcul și aceste diferențe de sporuri nu are niciun suport în condițiile în care nu s-a dovedit printr-o probă certă că, în ceea ce privește calcularea indemnizațiilor de concediu de odihnă, aceasta a fost incorectă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin 2 codul de procedură civilă solicită admiterea apelului, casarea hotărârii instanței de fond, și rejudecând pe fond, să fie respinsă acțiunea în totalitate.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au sesizat Tribunalul cu pretenții având ca obiect acordarea sporurilor prevăzute de Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate, respectiv sporul de specificitate de 15% din salariul de baza,pentru perioada ianuarie 2010 – prezent, sporul pentru condiții nocive de munca - 15%,pentru perioada ianuarie_12; sporul pentru condiții deosebite de munca - 15%,pentru perioada ianuarie_12; sporul pentru condiții penibile de munca - 10%,pentru perioada ianuarie_12; acordarea sumelor reprezentând indemnizație cu caracter permanent pe timpul Concediului de Odihna, potrivit dispozițiilor art.150 Codul Muncii, aferente perioadei ianuarie 2010 - prezent si obligarea paratului la calcularea corecta a acestora pentru viitor; plata diferențelor salariate datorate membrilor de sindicat, aferente perioadei 01.01._12, potrivit dispozițiilor Legii nr.284/2010, actualizarea sumelor solicitate cu rata inflației; plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.
Având în vedere admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru pretențiile reclamanților având ca obiect acordarea sporurilor solicitate aferente perioadei 01.01._10 și respingerea în consecință a acestora, aspect ce nu face obiectul apelului, motiv pentru care hotărârea a rămas definitivă în această privință, Curtea va analiza pretențiile aferente perioadei ulterioare datei de 01.11.2010.
Pretențiile ce fac obiectul cauzei își au izvorul în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2007-2010, înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007.
Un prim aspect ce trebuie analizat în speță, atât din prisma criticilor formulate de apelanții-reclamanți, cât și a celor desprinse din apelul pârâtului, este cel al momentului până la care poate produce efecte contractul colectiv de muncă ce reprezintă cauza pretențiilor ce fac obiectul litigiului.
Din analiza clauzelor acestei convenții, dar și a dispozițiilor legale aplicabile în speță, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a reținut prelungirea efectelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate până la data de 01.06.2012.
Voința părților semnatare în ceea ce privește durata pentru care urma să producă efecte convenția colectivă rezultă cu certitudine din dispozițiile art.5 și 118. Astfel, potrivit art.5 prezentul contract se încheie pe o durată de 4 ani (2007-2010), cu posibilitatea revizuirii anuale, prin acte adiționale la prezentul CCM. În baza art.118, prezentul contract colectiv de muncă a fost semnat astăzi, 23.07.2007, la O.S.I.M., București și produce efecte pentru anii 2007-2010. Din aceste articole este foarte clar că părțile au înțeles de comun acord ca efectele convenției colective să se aplice doar pentru anii 2007-2010 și nu până la împlinirea exactă a termenului de 4 ani de la data înregistrării contractului individual de muncă (24.07.2007). Niciunde în cuprinsul contractului nu se vorbește de o aplicabilitate de 4 ani de la data înregistrării, părțile prevăzând expres că acesta „va produce efecte pentru anii 2007-2010” (art.118). Chiar și art.5 care se referă la durata de 4 ani, stabilește expres intervalul 2007-2010.
În consecință, nu există nici un temei în baza căruia prima instanță a reținut că prevederile contractului colectiv de muncă „au fost aplicabile pe o perioadă de 4 ani (2007-2011), prelungindu-se de drept cu 12 luni ( până în luna iulie 2012), având în vedere că niciuna din părți nu a denunțat contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat – art. 5 din contract”. Chiar dacă ar fi fost posibilă o prelungire cu 12 luni a convenției colective după expirarea termenului pentru care a fost încheiat, în baza art.5 alin.2, așa cum a reținut Tribunalul, aceasta nu ar fi operat până în iulie 2012, ci eventual până în decembrie 2011, termenul inițial expirând la data de 31.12.2010, deoarece voința părților a fost ca respectivul contract să producă efecte pentru anii 2007-2010.
Nu pot fi reținute susținerile apelanților-reclamanți referitoare la interpretarea clauzelor îndoielnice în favoarea salariaților, potrivit art.10 din convenția colectivă. Această interpretare, după cum arată expres articolul invocat, era posibilă doar dacă există îndoială și nu se realizează consensul, dar în ceea ce privește durata de aplicabilitate a contractului nu există nicio îndoială, voința certă a părților, fără echivoc, fiind aceea în sensul producerii efectelor pentru anii 2007-2010. În condițiile în care s-a prevăzut expres ca efectele contractului să se producă pentru anii 2007-2010, nu există niciun temei pentru a calcula termenul de 4 ani potrivit dreptului comun, respectiv patru ani împliniți, începând cu data înregistrării contractului, deoarece nu există vreo normă imperativă a legii, iar voința părților a fost în sensul arătat. O atare modalitate de calcul, prin filtrul legii referitoare la calculul termenelor stabilite pe ani, ar fi fost aplicabilă doar în absența oricăror precizări din partea semnatarilor, respectiv în caz de îndoială legitimă, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece în mod repetat, fără echivoc, părțile contractante au convenit în sensul aplicabilității convenției pentru anii 2007-2010.
Odată lămurit acest aspect, Curtea va analiza dacă în contextul actelor normative succesive intervenite după 2010 putea opera prorogarea tacită a contractului în baza art.5 alin.2. Este evident că părțile nu au înțeles să denunțe contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirare, dar, contrar aprecierii primei instanțe, el nu poate produce efectul prelungirii în contra dispozițiilor imperative ale legii. În concret, anterior expirării termenului contractual, a fost adoptată Legea nr.284/2010, iar art.37 din aceasta stabilește ca începând cu 01.01.2011, drepturile salariale să fie exclusiv cele prevăzute de lege, de la care nu s-ar mai putea deroga prin înțelegeri consemnate în contractele colective de muncă. În acest sens, textul invocat prevede că prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. Mai mult, alin.2 și 3, recunosc valabilitatea drepturilor salariale instituite prin contractele colective de muncă anterioare „până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate”. Dispoziții asemănătoare se regăsesc și în art. 1 din OUG nr.1/2010, aplicabil în speță prin prisma art.11 din acest act normativ. Mai mult, raționamentul primei instanțe în sensul aplicabilității contractului colectiv de muncă până în anul 2012 nu poate fi reținut nici din prisma art. II din Legea nr.40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit căruia contractele colective de muncă în aplicare la data intrării în vigoare a prezentei legi își produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate.
Actele normative respective se referă evident la termenul cert, determinat stabilit prin contractul colectiv de muncă, iar nu cel care ar rezulta dintr-un acord contrar ori dintr-o prelungire tacită. Tocmai aceasta a fost rațiunea legii, exprimată prin toate actele normative menționate, se a stabili că după expirarea termenului contractual, salarizarea personalului din instituțiile respective să se facă exclusiv în baza legii, de la care părțile contractante nu mai pot deroga. În acest context, apelanții-reclamanți urmau să fie salarizați în conformitate cu prevederile contractul colectiv de muncă până când expira termenul pentru care a fost încheiată convenția colectivă, respectiv 31.12.2010, dar prin legile respective nu s-a prevăzut posibilitatea prelungirii termenului. Chiar dacă respectiva convenție conținea o astfel de clauză, întregul context legislativ a împiedicat realizarea acordului de voință bilateral în sensul prorogării termenului contractual, deoarece angajatorul nu mai avea condițiile pentru a prelungii angajamentele asumate pentru încă un an, fiind ținut să respecte legea care și-a propus instituirea unui sistem de salarizare după criterii unitare. În orice caz, voința părților nu se poate manifesta și nu poate produce efecte în contra legii, iar judecătorul de primă instanță nu avea posibilitatea de a înlătura de la aplicare această lege. În speță nu se poate vorbi de aplicarea retroactivă a legii, deoarece efectele acesteia se manifestă doar după data intrării ei în vigoare, recunoscând valabilitatea convențiilor colective anterior încheiate până la expirarea termenului stabilit de părți, dar împiedicând prelungirea tacită a acestor contracte, prin modificarea efectelor raporturilor juridice pe care le antamează, care se vor produce după data intrării sale în vigoare, chiar dacă respectivele relații de drept au luat naștere anterior. Dispozițiile imperative ale legii erau deopotrivă obligatorii și pentru angajator, fiind irelevant că pentru anumite perioade el a acordat parte din drepturile ce fac obiectul prezentei acțiuni, acest aspect neputând fi temei pentru plata diferențelor solicitate, în lipsa unei prevederi legale și contrar dispozițiilor care stabileau că respectivele convenții colective produc efecte doar până la data încheierii lor.
În consecință, pretențiile reclamanților pentru sporul de condiții nocive și sorul de condiții deosebite de muncă sunt întemeiate doar pentru perioada anterioară datei de 1.01.2011, în limita termenului de prescripție extinctivă, având în vedere faptul că hotărârea nu a fost apelată pe aspectul admiterii acestei excepții, fiind fondat apelul pârâtului pe acest aspect, urmând a schimba în parte sentința în sensul respingerii ca neîntemeiate a pretențiilor privind plata diferențelor de drepturi aferente perioadei 01.01._12, reprezentând spor de condiții nocive și spor de condiții deosebite de muncă.
Apelanții-reclamanți nu au formulat critici concrete nici în ceea ce privește respingerea pretențiilor având ca obiect diferențe rezultate din acordarea sporului pentru condiții penibile în procent de 10%, solicitat în baza art. 77 lit. g din Contractul colectiv de muncă, Curtea constatând că în mod corect acest capăt de cerere a fost respins, deoarece acesta se acorda numai personalului de serviciu, categorie în care reclamanții nu se încadrează.
Nu este fondat nici motivul de apel referitor la sporul de specificitate, deoarece acesta a fost inclus în salariul reclamanților, începând cu 01.07.2010, aspect ce rezultă fără îndoială din Ordinul nr.295/22.07.2010 și din dispozițiile de reîncadrare emise pentru fiecare dintre salariați, iar după data de 1.01.2011, pretențiile reclamanților întemeiate pe art. 77 lit. k din Contractul colectiv de muncă aplicabil pe anii 2007-2010 nu mai sunt întemeiate, prin prisma considerentelor anterioare referitoare la încetarea efectelor convenției colective la data de 31.12.2010.
Pentru perioada ulterioară datei de 1.07.2010, relevanță în speță având doar intervalul noiembrie-decembrie 2010, față de admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, sporul respectiv s-a plătit ca parte a drepturilor salariale, așa cum rezultă din comunicările depuse în dosarul de apel, referitoare la reîncadrarea fiecărui salariat, urmare a Ordinului nr.295/22.07.2010. În mod concret, sporul de specificitate apare în respectivele documente ca sumă compensatorie tranzitorie, fiind depuse și statele de salarii pe perioada de referință, fără ca apelanții reclamanți să nege că au primit respectivele drepturi salariale.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la cuantumul sumelor la care trebuie obligat pârâtul, Curtea constată că și acesta este nefondat deoarece obligația stabilită printr-o hotărâre judecătorească este suficient să fie determinabilă, nu neapărat cert determinată, în cazul refuzului executării voluntare a acesteia în integralitate operațiunea de determinare exactă a cuantumului datorat urmând a se realiza în procesul executării silite. Este adevărat că reclamanții au avansat niște calcule referitoare la pretențiilor, dar având în vedere admiterea acestora în parte și modul de calcul a sporurilor, instanța nu putea să își însușească aceste sume. Sub acest aspect, Curtea reține și faptul că pentru determinarea exactă a cuantumului diferențelor solicitate, în baza rolului activ, prima instanță a pus în discuție necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă, dar apelanții-reclamanți au refuzat plata onorariului, în mod corect sarcina achitării acestuia revenindu-le. Este adevărat că sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, în temeiul art.272 Codul muncii, dar acesta a făcut dovada plăților efectuate cu titlu de drepturi salariale, motiv pentru care pentru diferențele solicitate, proba contrară trebuia făcută de reclamanți.
Nu pot fi reținute nici criticile apelantului-pârât referitoare la inadmisibilitatea acțiunii deoarece reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de art.34 din Legea nr.330/2009, deoarece obiectul litigiului este reprezentat de pretențiile acestora pentru plata unor diferențe salariale, inadmisibilitatea putând fi invocată eventual în acțiunile prin care se contestă direct la instanță ordinele de reîncadrare.
Curtea constată că în apel nu există critici concrete referitoare la diferențele solicitate cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă, motiv pentru care Curtea va menține soluția primei instanțe cu privire la plata unor diferențe rezultate din modul de calcul al indemnizațiilor de concediu, care nu a fost conform prevederilor art.150 (145 în reglementarea anterioară) din Codul muncii, respectiv prin determinarea mediei zilnice a drepturilor salariate prevăzute la alin.1 din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, pretenție necontestată nici în fapt, nici propriu-zis prin motivele apelului
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.480 alin.(1) și (2) din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanților prin S. O., va admite apelul pârâtului și va schimba în parte sentința atacată în sensul de a respinge, ca nefondate, pretențiile privind plata diferențelor de drepturi aferente perioadei 01.01._12, reprezentând spor de condiții nocive și spor de condiții deosebite de muncă, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-pârât O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI, cu sediul în București, .. 5, sector 3, împotriva sentinței civile nr.7435/24.06.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelantul-reclamant S. O.S.I.M., în numele și pentru membrii de sindicat P. F., P. A., P. M., P. (C.) E., M. R. C., M. luliana E., M. Ș., M. N., M. M. și N. M., cu sediul procesual ales la Cabinet de Avocat Gil V., în București, ..62, ., ..
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Respinge pretențiile privind diferențele de drepturi aferente perioadei 01.01._12, reprezentând spor pentru condiții nocive și spor pentru condiții deosebite de muncă, ca neîntemeiate.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant S. O.S.I.M., împotriva aceleiași sentințe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. T. A. I. C.
GREFIER
I. B.
Red.: T.D.A.
Dact.: N.V.
4 ex./23.10.2015
Jud.fond: M. A.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3438/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
