Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2431/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 2431/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 29542/3/2014

Dosar nr._ (Număr în format vechi 1319/2015)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 2431

Ședința publică din data de 18.06.2015

Completul constituit din:

PREȘEDINTE – E. L. U.

JUDECĂTOR - L. C. DOBRANIȘTE

GREFIER - F. V.

Pe rol fiind soluționarea cererilor de apel formulate de apelantul-reclamant S. U. AL UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI în numele membrilor de sindicat: C. G. M., C. M., D. L., M. C. Z., N. A., N. M., P. V., S. D., S. C. STELUȚA, T. I., U. M., V. M. și apelanta-pârâtă U. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.9428 din data de 13.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE, având ca obiect „drepturi bănești”.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 11.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 18.06.2015 și a dat următoarea decizie.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.9428 din data de 13.10.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale, ca inadmisibilă în principiu.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M. Educației Naționale, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de S. U. al Universității București, în numele membrilor de sindicat: C. G. M., D. L., N. A., Șurleanu C. Steluța, în contradictoriu cu pârâta U. București.

A fost obligată pârâta U. din București la calculul și plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite membrilor de sindicat: C. G. M., D. L. și N. A., S. C. Steluța, potrivit OG nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, începând cu data de 01.10.2008 până la 31.12.2009, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de S. U. al Universității București în numele celorlalți membri de sindicat, C. M., M. C. Z., N. M., P. V., S. D., T. I., U. M., V. M., în contradictoriu cu pârâta U. București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, unul din scopurile demersului procesual de față este recuperarea de către membrii de sindicat reclamanți, angajați ai Universității București, a diferenței dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în temeiul Legii 221/2008, prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000:400 lei, pe perioada 01.10.2008 – 31.12.2010.

Întrucât, la ultimul termen de judecată, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că M. Educației Naționale nu este parte în raportul juridic dedus judecății, neavând nici calitatea de angajator, nici aceea de obligat la a asigura fondurile necesare în vederea efectuării plăților diferențelor de drepturi salariale solicitate de reclamanții membri de sindicat, față de dispozițiile art. 123 alin. 2, 223 alin. 1, 223 alin. 4 din Legea 1/2001, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M. Educației Naționale ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, în contradictoriu cu pârâta U. București, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Legea nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, s-a prevăzut la articolul unic pct. 3, faptul că pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este, pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008, de 400 lei, aceasta reprezentând valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.

Din conținutul acestei reglementări, rezultă că, începând cu data de 1 octombrie 2008, drepturile salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar se impuneau a fi calculate prin utilizarea acestui coeficient de multiplicare.

Prin OUG nr.136/2008, s-a prevăzut că în perioada octombrie-decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a salariilor personalului didactic din învățământ este de 299,933 lei, pentru funcțiile didactice prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008.

Prin Decizia nr. 1221/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că dispozițiile OUG nr.136/2008 sunt neconstituționale, instanța de contencios constituțional reținând faptul că, fundamentul adoptării acestei ordonanțe de urgență l-a reprezentat intenția de contracarare a unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament.

În continuare, prin OUG nr.15/2008, s-a prevăzut același coeficient de multiplicare de 299,933 lei, iar prin Decizia nr. 842/2009, Curtea Constituțională a statuat în sensul că dispozițiile art. I pct. 2 și 3 din OUG 15/2008 sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 989/2009, au fost declarate neconstituționale și dispozițiile art. 2 și art. 3 din OUG nr.1/2009, reținându-se că acest din urmă act normativ continuă abordarea cuprinsă în dispozițiile OUG nr.15/2008, considerentele arătate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 2 și 3 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 15/2008 fiind aplicabile mutatis mutandis și cu privire la situația creată prin adoptarea art. 2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009.

Subsecvent, au fost adoptate OUG nr.31/2009 și OUG nr.41/2009 iar prin Deciziile nr. 105/2010 și nr. 124/2010, Curtea Constituțională a respins ca devenite inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 3 din OUG nr.31/2009, respectiv a art. 2 din OUG nr.41/2009, pe considerentul că, după sesizarea Curții, OUG nr.15/2008 a fost abrogată expres prin Legea nr.330/2009, astfel încât OUG nr.31/2009 și OUG nr.41/2009, ca acte modificatoare, sunt și ele abrogate. În cuprinsul Deciziei nr.124/2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009 erau oricum afectate de vicii de neconstituționalitate, întrucât modificau niște dispoziții legale declarate neconstituționale prin Decizia nr. 842 din data de 2 iunie 2009, respectiv, prin Decizia nr. 989 din data de 30 iunie 2009. Curtea reamintește considerentele de principiu din Decizia nr. 983 din data de 30 iunie 2009, unde a reținut că nici modificarea sau completarea dispoziției legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituționalitatea constatată de către Curtea Constituțională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de același viciu de neconstituționalitate în măsura în care confirmă soluția legislativă declarată neconstituțională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec. O atare soluție se impune și pentru că viciul de neconstituționalitate stabilit de instanța de contencios constituțional trebuie eliminat și nu perpetuat prin actele normative succesive de modificare și completare. În cazul de față, Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, prin Ordonanța de urgență nr. 41/2009, a persistat în hotărârea sa de a nu lua în considerare prevederile Legii nr. 221/2008, reducând majorările salariale stabilite de Parlament.

Acest aspect litigios a fost tranșat prin Decizia nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, conform căreia ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, nr.15/2008 și nr.1/2009, dispozițiile OG nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la data de 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.

Deși,OUG nr.15/2008 a fost abrogată începând cu data de 01.01.2010 prin Legea nr.330/2009, potrivit art. 30 alin. 5 din Legea nr.330/2009, în anul 2010, personalul aflat în funcție la data de 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, noul salariu de bază, fiind cel corespunzător funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta, potrivit anexelor la prezenta lege.

Totodată, potrivit art. 5 alin. 6 din OUG nr.1/2010, reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile OUG nr.41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009.

Prin Decizia nr.877/2011, Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 6 din OUG nr.1/2010, reținând că textul legal criticat a fost abrogat prin dispozițiile art. 39 lit. x) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și nu produce efecte juridice asemenea celor învederate Curții de către autorii excepției de neconstituționalitate. Însă această situație nu se datorează normei abrogatoare, ci faptului că, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii care viza aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, stabilind că acestea se aplică pe toată perioada cuprinsă între 1 octombrie 2008 și 31 decembrie 2009, astfel încât reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se va face pe coeficienții și salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea nr. 221/2008 și nu cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009. O atare interpretare, departe de a constitui o ingerință în sfera de competență a puterii legiuitoare, reprezintă o aplicare corectă a deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia salarizării personalului din învățământ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009 sau Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009).

Prin urmare, începând cu data de 1 ianuarie 2010, personalul didactic și personalul didactic auxiliar are dreptul la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, iar acesta din urmă trebuie stabilit în conformitate cu prevederile OG nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, deci prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000: 400 lei.

Pentru a beneficia de calculul și plata diferențelor de drepturi salariale în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, prin prezenta hotărâre judecătorească, reclamanții sunt ținuți să dovedească că au ocupat în perioada 01.10.2008 – 31.12.2010, 13.05.2011, funcții didactice sau didactice auxiliare din învățământ, prevăzute în Anexa nr. 1.2, respectiv Anexa 3 la Legea nr. 221/2008, în cadrul Universității din București.

Din adeverința nr._ din 09.10.2014 emisă de U. din București, care atestă funcția avută de reclamanți, locul de muncă ocupat de fiecare dintre ei, data de angajare și de desfacere a contractului individual de muncă precum și plata cotizațiilor de sindicat, Tribunalul observă că membrii de sindicat C. G. M. (laborant), D. L. (secretar), N. A. (administrator patrimoniu) și Șurleanu C. Steluța (secretar), au ocupat în intervalul de timp care face obiectul acțiunii, funcții didactice auxiliare dintre cele expres și limitativ prevăzute în Anexa 3 a Legii nr. 221/2008, iar ceilalți membri de sindicat reclamanți au ocupat funcții de „muncitor necalificat”, „tâmplar”, „portar”, „casier” sau „îngrijitor”, funcții care nu se regăsesc în anexele la Legea 221/2008.)

Față de cele expuse, având în vedere și dispozițiile art. unic, pct. 3 din Legea 221/2008, Tribunalul a admis în parte primul capăt de cerere și a obligat pârâta U. din București la calculul și plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite membrilor de sindicat C. G. M., D. L. și N. A., Șurleanu C. Steluța, potrivit OG nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.221/2008, începând cu data de 01.10.2008 până la data de 31.12.2009, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective (pentru repararea prejudiciului cauzat prin devalorizarea monedei naționale între data scadenței și data plății efective), respingând pretențiile fundamentate pe OG nr.15/2008 și Legea nr.221/2008 pentru ceilalți membri de sindicat, ca neîntemeiate.

Deopotrivă, au fost respinse, ca neîntemeiate pretențiile tuturor reclamanților privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale cuvenite fiecărui reclamant, dintre sumele încasate și sumele stabilite prin contractele individuale de muncă, aferente lunilor iulie, august, septembrie 2010 (sumă aferentă reducerii cu 25% a salariilor în temeiul Legii nr. 118/2010).

Prin Legea nr. 118/2010 din data de 30.06.2010 s-a reglementat „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”

În ceea ce privește constituționalitatea măsurii legislative de diminuare a veniturilor salariale ale personalului bugetar, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sens favorabil, prin Deciziile nr.872/2010, respectiv 874/2010.

Din analiza practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță concluzionează că măsura nu contravine nici art.1 Protocolului 1, potrivit căruia: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Tribunalul reține că, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de „bun” în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O . alte drepturi și creanțe, ca de exemplu datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate în sensul reglementării art. 1 din Protocolul 1 Adițional.

Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c Slovaciei, par. 52).

Trebuie cu toate acestea ca dreptul în cauză să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intră sub protecția acestui articol.

Tribunalul a reținut sub acest aspect că practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Așadar, statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, decizia din 08.02.2006, par. 23).

În cauza Vilho Eskelinen și alții, Curtea a statuat ca nu există un drept protejat de convenție la menținerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen and Others, § 94).

Prin hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în cauza M. împotriva României (cererea nr._) Curtea a reținut că salariul deja încasat constituie bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, fără a sugera nicio clipă existența unui drept de a încasa pe viitor un salariu într-un anumit cuantum.

Cu alte cuvinte tribunalul a apreciat, că reclamanții nu aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

Prima instanță a analizat dacă reclamanții aveau, la data formulării acțiunii, cel puțin o “speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.

Pentru a se putea vorbi despre existența unei ,,speranțe legitime”, astfel cum această noțiune a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului trebuie avut în vedere că atunci când interesul patrimonial în discuție aparține categoriei juridice de ,,creanță”, el nu poate fi considerat ca ,,valoare patrimonială” și implicit ca ,,speranță legitimă” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. [CEDO (Marea Cameră), Kopecky c/a Slovacia, Hotărâre din 28 septembrie 2004, par. 35 și 48-52; Pressos Compania Naviera S.A și alții c/a Belgia, Hotărâre din 20 noiembrie 1995, par.31; CEDO (Marea Cameră), Draon c/a Franța, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par. 65-70; CEDO (Marea Cameră), Maurice c/a Franța, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par.63-70].

Criteriul decisiv al unei ,,speranțe legitime”, protejate de primul Protocol este reprezentat de existența unui baze suficiente în dreptul intern, astfel cum este interpretat de instanțele naționale [CEDO (Marea Cameră), Kopecky, precitat par. 50 și 54; CEDO, Jantner c/a Slovacia, Hotărâre din 4 martie 2003, par. 27-33]

În cauză, tribunalul a reținut că drepturile salariale ale reclamanților, anterior intrării în vigoare a Legii 118/2010 erau reglementate prin Legea 330/2009 privind salarizarea personalului bugetar.

Așa fiind, reținând că reclamanții aveau o “speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și că modificarea dispozițiilor legale privind salarizarea acestora prin . Legii nr.118/2010 reprezintă o ingerință în dreptul acestora de proprietate, tribunalul a apreciat că această ingerință trebuie analizată tot prin prisma jurisprudenței Curții, pentru a observa dacă art. 1 din Protocolul 1 a fost sau nu încălcat.

În cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinței statului în ceea ce privește dreptul de proprietate.

Astfel, ingerința statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătorești sau a anumitor prevederi legale.

O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudenței CEDO: 1. să fie prevăzută de lege, 2. să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general și 3. să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lonnroth c. Suediei).

Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul 1 Adițional în totalitate, așadar și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima.

În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgiei, 20 nov. 1995).

În ce privește ingerința reținută în cauză tribunalul a apreciat, pe de o parte că aceasta este prevăzută prin lege și pe de altă parte că aceasta servește necesității protejării unui interes general, asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale fiind noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” și de „cauză de utilitate publică”. De altfel, aceste argumente se regăsesc în esență și în Deciziile nr. 872/2010 și nr.874/2010 ale Curții Constituționale.

Urmează așadar a analiza dacă a fost respectat justul echilibru între interesele generale vizate și interesul particular ocrotit, respectiv dacă ingerința statului a impus reclamantului o sarcină individuală excesivă.

În această analiză, Tribunalul s-a raportat la contextul particular al prezentei cauze, respectiv acela că salariile reclamanților sunt suportate de la bugetul de stat, fiind stabilite prin lege de către stat, iar nu prin negocieri individuale.

Având în vedere însă că, așa cum s-a arătat, ingerința nu poate fi apreciată ca o privare de proprietate, (câtă vreme aceștia nu aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional), diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților, s-a analizat din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor.

Tribunalul reamintește de asemenea că, în conformitate cu practica constanta a Curții CEDO, Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

Curtea a constatat în situații concrete că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret, în ce măsura salariatul bugetar a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), salariatul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraf 39).

În acest sens, Tribunalul a reținut că măsura de diminuare a salariilor, justificată de rațiuni de politică bugetară, a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea, iar reclamanții nu au administrat în cauză nicio probă din care să rezulte că prin diminuarea cu 25% a salariilor au fost lipsiți de mijloace de subzistență.

Se reține totodată că începând cu luna ianuarie 2011, iar mai apoi cu iunie 2012, salariilor bugetarilor, reduse cu 25% li s-au aplicat creșteri de 15% și respectiv 8%, in baza art. 1 din Legea nr. 285/2010 si a OUG 19/2012.

Așa fiind, pentru toate motivele expuse, având în vedere și faptul că în cauză nu este vorba despre o privare de proprietate, iar diminuarea drepturilor salariale, plătite de la bugetul de stat nu constituie, în sine, față de marja largă de apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, o încălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, tribunalul a apreciat acțiunea ca neîntemeiată.

În consecință, pentru toate considerentele expuse, Tribunalul a respins acțiunea atât în ceea ce privește capetele de cerere principale cât și cele accesorii, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul S. U. al Universității din București pentru membrii de sindicat personal nedidactic,cât și pârâtă U. București, criticând soluția pentru nelegalitate.

Prin motivele de apel se arată că, apelanții-reclamanți (în calitate de membrii de sindicat) împreună salariați bugetari, au solicitat restituirea diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, a Legii - cadru nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile acestor acte normative, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, la data efectivă a plății, pentru perioada: 01.10. 2008 și până la data de 31.12.2010, obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale cuvenite fiecărui reclamant, dintre sumele încasate și sumele stabilite prin contractele individuale de muncă, aferente lunilor iulie, august, septembrie 2010 (sumă aferentă reducerii cu 25% a salariilor în temeiul Legii nr. 118/2010).

Apelanții-reclamanți, fiind beneficiari ai dispozițiilor O.G. nr. 15/2008, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 221/2008, pot pretinde o „speranță legitimă" cu privire la realizarea drepturilor lor referitor la creșterile salariale.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În acest context, așa cum reiese din adeverințele emise de U. București, apelanții - reclamanți salariați aflați pe listele de la dosarul cauzei, sunt deopotrivă: personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic - administrativi arătat în cererea de chemare în judecată).

Așadar, este vorba atât de personalul didactic (profesori, laboranți, etc.), dar și personalul didactic auxiliar și nedidactic - administrativ (portari, tipografi, bucătari, muncitori necalificați, administrator, administrator financiar, fochist, instalator, administrator patrimoniu, operator baze de date, referent, secretar, informatician, bibliotecar, inginer sistem, lăcătuș mecanic, electrician, floricultor peisagist, îngrijitor, șofer, tâmplar, administrator sef facultate, secretar tehnic de redacție, manipulant, documentarist, etc. conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011), toți împreună salariați bugetari conform adeverințelor eliberate de U. București anexate la dosarul cauzei,cât și personalul didactic,ce este format din personalul didactic de predare/cercetare, personal didactic auxiliar/cercetare din universități, biblioteci universitare și biblioteci centrale universitare.

Conform dispozițiilor OUG nr. 49/2014, personalul nedidactic își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 53/2003 — Codul muncii, republicată, cu modificările și completările uIterioare/actualizată.

În speță, apelanții - reclamanți (personalul nedidactic - administrativ) au solicitat despăgubiri civile, deoarece și acestora le-au fost aduse grave prejudicii, începând cu data introducerii acțiunii,respectiv să li se plătească salariile potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiționale la contractele individuale de muncă; să li se plătească sumele susmenționate, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective a sumelor datorate.

Apelanților - reclamanți (personalul nedidactic administrativ) li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, începând cu data de 04 iulie 2010, în temeiul dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25% sunt cele ale art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ce stipulează că: „1. Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Apelanții-reclamanți, arată că în Hotărârea din data 15 iunie 2010 în cauza M. împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul ca salariul reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Reducerea salariului reclamanților, atât al personalul didactic, personalul didactic auxiliar cât și nedidactic administrativ cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, atât al personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic cât și al personalului bugetar administrativ.

Așadar, nu numai personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic solicită restituirea salariilor bugetarilor cu 25%, ci și personalul administrativ - membrii de sindicat,conform adeverințelor anexate.

De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale: Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor.

În concluzie, apelanții-reclamanți solicită ca instanța să oblige pârâta la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente perioadei: 01.10. 2008 și până la data 31.12.2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, pentru personalul nedidactic - administrativ în calitate membrii de sindicat, conform adeverințelor anexate.

Temeiul juridic îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 221/2008, a Legii - cadru nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile acestor acte normative, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, la data efectivă a plății.

Se precizează totodată că prin Decizia nr. 706/2007, Curtea Constituțională a arătat că „stabilirea principiilor si condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, modificarea reglementărilor în această materie neînsemnând restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale".

Prin Legea 118/2010 - art. 1 al.1 s-a prevăzut următoarele: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%."

Întrucât, dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, dar si dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. „c" din Codul muncii și art. 110 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă.

Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume:

-să fie prevăzută prin lege;

-să se impună restrângerea sa;

-restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

-să fie necesară într-o societate democratică;

-să fie proporțională cu situația care a determinat-o;

-să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

-să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății."

Curtea a constatat că măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod si că nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție sunt respectate.

Așadar, dacă reducerea de 25 % s-a aplicat în mod unitar, atunci și restituirea să se facă tot în mod unitar, atât pentru personalul didactic, personalul didactic auxiliar si nedidactic - administrativ (portari, tipografi, bucătari, etc.) toți împreună salariați bugetari membrii de sindicat, conform adeverințelor anexate.

Un alt aspect important reținut de Curtea Constituțională este acela că măsura diminuării salariilor cu 25% are un caracter temporar până la data de 31 decembrie 2010, fiind evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai cât timp se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Se impune a fi reținut ca temei juridic,și prevederile art. 1 din Legea 285/2010 prin care s-a prevăzut că: „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%".

Făcând parte din această categorie de personal, apelanții - reclamanți au intrat sub incidența dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial nr. 441/30 iunie 2010 și intrată în vigoare potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.

Prin urmare, se constată că începând cu data de 01.01.2011 efectele Legii nr. 118/2010 au fost atenuate prin adoptarea Legii nr. 285/2010, procentul de 15% fiind determinat în condițiile încadrării in politicile sociale și de personal, politici care se încadrează în nivelul cheltuielilor bugetare, aspect reținut și în Decizia nr. 1655/2010 a Curții Constituționale.

Astfel, apelanții - reclamanți ce formează personalul nedidactic -administrativ (portari, tipografi, bucătari, muncitori necalificați, administrator, administrator financiar, fochist, instalator, administrator patrimoniu, operator baze de date, referent, secretar, informatician, bibliotecar, inginer sistem, lăcătuș mecanic, electrician, floricultor peisagist, îngrijitor, șofer, tâmplar, administrator sef facultate, secretar tehnic de redacție, manipulant, documentarist, etc. conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011), toți împreună salariați bugetari conform adeverințelor eliberate de U. București anexate la dosarul cauzei, solicită ca instanța să admită cererea din prezenta cauză întemeiată pe temeiurile juridice mai sus enunțate.

În motivarea căii de atac formulate de către pârâta U. București s-a considerat că hotărârea atacată este criticabilă pentru următoarele motive:

Pârâta U. din București a formulat întâmpinare prin care a invocat prescrierea dreptului material la acțiune în raport de prevederile art. 268 alin. (1) lit. c din Codul muncii potrivit cărora, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv plata unor drepturi salariale neacordate, acțiunea putea fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Instanța de fond prin sentința civilă nr. 9428/13.10.2014 pronunțată în dosarul nr._ nu s-a pronunțat în dispozitiv cu privire la excepția dreptului material la acțiune.

Potrivit prevederilor din Codul de procedură civilă: "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății".

De asemenea, o hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" și dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Astfel cum s-a arătat, în cuprinsul întâmpinării, s-a invocat excepția dreptului material la acțiune. Or, instanța nu s-a pronunțat cu privire la această excepție, nici în sensul admiterii și nici în sensul respingerii.

În concluzie, având în vedere că Tribunalul București nu s-a pronunțat în dispozitiv cu privire la excepția dreptului material la acțiune, se impune a se constata că în prezenta cauză este vorba despre o excepție absolută, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii.

În acest sens vin și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție în Decizia nr. 1/17.02.2014 pronunțată în recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel C. în dosarul nr. 20/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din_, potrivit cu care: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Prin prezenta acțiune introdusă la data de 26.02.2013 și disjunsă la data de 12.05.2014 s-au solicitat drepturi salariale pentru perioada 01.10._10, deci pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, care a schimbat natura juridică a prescripției extinctive.

Potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

În consecință, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la instanță la data de 26.02.2013, acțiunea este prescrisă pentru perioada 01.10._09.

Având în vedere argumentele mai sus arătate, se solicită admiterea apelul așa cum a fost formulat și sschimbarea sentinței atacată în sensul admiterii excepției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10._09 și pe cale de consecință respingerea acțiunii pentru perioada 01.10._09 ca fiind prescrisă.

Examinând motivele de apel formulate față de hotărârea apelată și probele administrate în cauză, cercetând pricina în limitele prevăzute de art.477 și următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea constată nefondat apelul reclamantului S. U. al Universității București pentru următoarele considerente:

Criticile exprimate în motivarea apelului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a respins acțiunea cu care a fost sesizat, acțiune prin care s-a invocat printre altele printre altele și aspectul că prin reducerea salariilor cu 25% potrivit Legii nr. 118/2010 ,s-ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,solicitându-se obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale cuvenite fiecărui reclamant, dintre sumele încasate și sumele stabilite prin contractele individuale de muncă, aferente lunilor iulie, august, septembrie 2010 (sumă aferentă reducerii cu 25% a salariilor în temeiul Legii nr. 118/2010).

Ori, prin art. 1 din Legea nr. 118/2010 s-a dispus ca salariile și indemnizațiile lunare de încadrare și sporurile aferente, astfel cum au fost stabilite prin legea nr. 330/2009, pe perioada 03.07. – 31.12.2010, să se achite diminuate cu 25%, măsură justificată de apărarea securității naționale, ordonatorii de credite secundari și terțiari fiind obligați să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziții. D. urmare, apelanții-reclamanți au încasat, începând cu luna iulie 2010, salariul redus cu 25 % față de luna iunie 2010.

Se impune a se avea în vedere însă că,prin mai multe decizii ale Curții Constituționale (nr. 871/2010, 872/2010, 874/2010, 977/2010), s-a constatat constituționalitatea normelor cuprinse în Legea nr. 118/2010, fiind respinse obiecțiile de neconstituționalitate invocate în legătură cu acestea și reținându-se că ele nu încalcă vreun text din Constituția României în vigoare.

Date fiind prevederile art. 147 alineatul 4 din Constituție, suscitatele decizii ale Curții Constituționale sunt general obligatorii, ceea ce obligă instanța învestită cu soluționarea pricinii de față să le respecte întocmai în ce privește dispozițiile și considerentele acestora

Într-o astfel de situație în care norme legale în vigoare au fost declarate constituționale, chiar dacă ar ține seama de prevederile art. 20 și 148 din Constituție, instanțele de judecată doar în mod excepțional ar putea constata că una dintre aceste norme ar produce efecte contrare Convenției Europene pentru Drepturile Omului sau dispozițiilor ce alcătuiesc dreptul comunitar și numai într-un caz concret, în funcție de circumstanțele speței, iar nu în abstract.

Față de natura și obiectul pretențiilor deduse judecății, având în vedere argumentele expuse de apelanți în motivarea scrisă a căii de atac pe care au exercitat-o, Curtea apreciază că au relevanță în speță considerentele Deciziei nr. 20/17 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în completul competent să soluționeze recursuri în interesul legii, complet prevăzut de art. 330/6 Cod Procedură Civilă. De considerentele acestei decizii trebuie să se țină seama și în cauza de față având putere obligatorie prevăzută de art. 330/7 Cod Procedură Civilă.

Astfel, în această decizie a instanței supreme se afirmă următoarele:

“În altă ordine de idei, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat…”.

Se mai arată că:

„Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor.

Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenției…”.

Totodată, se face și remarca potrivit căreia „în urma analizării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare … reprezintă un "bun".

De asemenea, se evidențiază:

„De altfel, în jurisprudența instanței de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare.

În Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele:

"Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...].

O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).

În Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că:

"[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre).

Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).

De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M. contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și Hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza S. și alții împotriva României; Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza P. împotriva României; Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un "bun" în sensul Convenției, se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53).

Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Hotărârea din 20 iunie 2002, pronunțată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraful 39).

Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate.

În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.

În acest sens se reține că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (Hotărârea din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/1994; Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).

În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Cauza S. și alții împotriva României).

În altă ordine de idei, se reține faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.

Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenție (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului).”

În raport de toate aceste elemente de fapt și de drept ce reies din conținutul Deciziei nr. 20/17 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în completul prevăzut de art. 330/6 Cod Procedură Civilă, concluzia care se impune demonstrează netemeinicia pretențiilor deduse judecății și a susținerilor din motivarea apelului, fiind incontestabilă împrejurarea că măsurile adoptate prin . Legii nr. 118/2010 (constând în reducerea veniturilor salariale ale angajaților din sistemul retribuit din fonduri publice, adică de la bugetul de stat) nu sunt în conflict cu prevederile Convenției EDO.

În context apare ca fiind extrem de relevantă și o hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului. Este vorba despre decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11), prin care s-a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, în această hotărâre se arată, printre altele, că: „…revine statului, să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare”; că „dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, … autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public"; că „în mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general” ; că „…ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției”; că „în mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale”.

Această hotărâre a Curții de la Strasbourg vine în sprijinul argumentelor logico-juridice prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 20/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii și confirmă teza potrivit căreia diminuarea prin Legea nr. 118/2010 a drepturilor salariale ale personalului bugetar, nu contravine art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția EDO.

În raport de toate cele ce preced, având în vedere faptul că apelanții-reclamanți fac parte și ei din categoria personalului bugetar ale cărui drepturi salariale sunt plătite din fonduri publice, este neîntemeiată teza susținută de aceștia în sensul că ar fi îndreptățiți să li se plătească diferențele dintre salariul avut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010 și cel încasat ulterior acestui moment.

Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea va respinge, ca nefondat apelul reclamantului S. U. al Universității București.

Criticile formulate în apelul pârâtei sunt întemeiate.

Prima instanță, prin sentința apelată a omis a se pronunța cu privire la excepția dreptului material la acțiune.

Având în vedere că Tribunalul București nu s-a pronunțat în cu privire la excepția dreptului material la acțiune, se reiterează aceeași excepție prin calea de atac, excepție absolută, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Nu trebuie neglijate sub acest aspect și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 1/17.02.2014 pronunțată în recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel C. în dosarul nr. 20/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din_, potrivit cu care "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii, aplicabile în cauză: cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâtă este întemeiată. Pentru a concluziona astfel Curtea reține că, în ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale in care pot fi promovate acțiunile în justiție, termene prevăzute în art.268 Codul muncii republicat (fostul art.283).

Conform art. 268 alin. 1 litera c, în cazul în care litigiul se referă la drepturi salariale neacordate de angajator, termenul de prescripție este de 3 ani, de la data nașterii dreptului, drept care, în speță a început să curgă de la data neacordării drepturilor salariale solicitate, iar raportat la data formulării cererii 26.02.2013, era împlinit pentru pretențiile aferente perioadei 01.10._09.

Prima instanță a procedat incorect admițând pretențiile deduse judecății în sensul menționat prin dispozitivul sentinței pentru pretențiile sus precizate (aferente perioadei aferente perioadei 01.10._09),pentru membri de sindicat cărora le-au fost admise pretențiile.

În consecință, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la instanță la data de 26.02.2013, acțiunea este prescrisă pentru perioada 01.10._09.

Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea va admite apelul pârâtei U. București. Va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.10._09 și va respinge, ca prescrisă acțiunea pentru această perioadă. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat apelul reclamantului S. U. AL UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI, cu sediul în București, .-92, sector 5, în numele membrilor de sindicat: C. G. M., CNP:_, C. M., CNP:_, D. L., CNP:_, M. C. Z., CNP:_, N. A., CNP:_, N. M., CNP:_, P. V., CNP:_, S. D., CNP:_, S. C. STELUȚA, CNP:_, T. I., CNP:_, U. M., CNP:_, V. M., CNP:_.

Admite apelul pârâtei U. BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 36-46, sector 5.

Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.10._09 și respinge ca prescrisă acțiunea pentru această perioadă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18.06.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, E. L. U. L. C. Dobraniște

GREFIER

F. V.

Red.L.E.U.

Dact. Fl.V./4 ex./ 09.07.2015

Jud.fond:F. I. V.

← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2177/2015....		Despăgubire. Decizia nr. 1034/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2431/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2431/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI