Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2177/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2177/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 32817/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1612/2015)
DECIZIE Nr. 2177/2015
Ședința publică de la 09 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. G.
Judecător L. U.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului formulat de intimata . împotriva sentinței civile nr. 8457/17.0.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu contestatoarea B. M. R., având ca obiect: contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta, prin apărător ales, avocat M. C., conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență judiciară nr._/08.06.2015 care se depune la dosar, intimata-contestatoare, prin apărător ales, avocat M. B., conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/2015, aflată la fila 29 dosar apel.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, în cadrul procedurii prealabile motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 24.03.2015, care la data de 08.04.2015 a formulat întâmpinare, comunicată apelantei la data de 15.04.2015, după care:
Apelanta, prin apărător ales, depune la dosarul cauzei practică judiciară și doctrină.
Nefiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea, în raport de prevederile art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererea de apel.
Apelanta, având cuvântul prin apărător ales, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat. Solicită a se constata că hotărârea instanței de fond este total nemotivată. Arată că au fost invocate dispozițiile CEDO luate în cauza Albina contra României, prin care se arată că o hotărâre judecătorească trebuie să fie accesibilă, să se sprijine pe probele din dosar și să fie lămuritoare. Se arată că, în noua configurare a procedurii civile, art. 425 lit. b Cod procedură civilă, obligă judecătorul să contraargumenteze ori de câte ori este înlăturată o apărare a părții, ceea ce, în cauză instanța nu a făcut, limitându-se la a postula și a copia din concluziile scrise, așa încât, soluția adoptată de către aceasta nu-și găsește fundamentul în opera judecătorului, într-o logică juridică care să răspundă tuturor problemelor ridicate de către părți pe parcursul derulării judecății. Solicită a se observa că instanța de fond nu a ținut seama de o modificare legislativă importantă, survenită în Noul Cod Civil, care schimbă total problematica și principiile revocabilității. Se susține că, dacă potrivit vechiului cod civil revocabilitatea era doar o excepție, noul cod a transformat această excepție în regulă, iar irevocabilitatea în excepție. Se arată că art. 1270 alin. 2 Cod Civil orice contract se modifică sau se stinge prin voința părților care i-au dat naștere. Spre deosebire de vechiul Cod, noul Cod Civil, la art. 1370 prevede că toate dispozițiile privitoare la contracte sunt aplicabile actului unilateral. Ca atare, prin aplicarea dispozițiilor art. 1270 alin. 2 Cod Civil, înseamnă că acest act unilateral se stinge prin voința emitentului. Se arată că în cuprinsul art. 1050-1051 și art. 1329 Cod Civil, legiuitorul a menționat și legiferat excepțiile de la revocabilitate, respectiv în ce condiții anumite acte sunt irevocabile. Față de această schimbare legislativă importantă, ce nu a fost avută în vedere, instanța de fond raportându-se la principiul irevocabilității actului unilateral din vechea reglementare, a greșit fundamental. Mai mult, din motivare rezultă că a fost preluată o opinie minoritară, postulând fără argumentare și fără a răsturna argumentele serioase ale profesorilor consacrați. Solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, constatându-se că un angajator poate dispune revocarea actului unilateral, neexistând nici un temei de drept care să împiedice acest lucru și, ca atare, pe fond să se respingă contestația. Cu privire la cheltuielile de judecară, arată că își rezervă dreptul de a le solicita pe cale separată.
Intimata, având cuvântul prin apărător ales, solicită respingerea apelului ca nefondat, cu consecința obligării părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial. Referitor la critica nemotivării sentinței, arată că a fost amplu combătută prin întâmpinare, inclusiv cu trimiteri la jurisprudența CEDO. Precizează că, cel puțin din punct de vedere cantitativ, se observă că sentința, în partea considerentelor, are aproximativ 4 pagini, situație în raport de care nu se poate susține că nu există motivare, astfel cum afirmă apelanta. Pe de altă parte, se recunoaște că s-au adus niște argumente, că s-a răspuns tuturor criticilor pe care le-a formulat, însă nemulțumirea constă în aceea că s-a îmbrățișat raționamentul părții adverse. Solicită a se avea în vedere jurisprudența CEDO, care a și fost transpusă în practica instanțelor naționale, în sensul că instanța nu este ținută să răspundă fiecărui argument, în parte, pe care una dintre părțile litigante îl promovează și arată în speța dedusă judecății, putând răspunde prin formularea unui raționament logico-juridic mai multor critici. În ceea ce privește revocabilitatea, arată că noua reglementare prevede posibilitatea revocării actului juridic, cu condiția ca acesta să nu fi intrat în circuitul civil, respectiv să nu producă efecte față de partea care era vizată, în cauză intimata-contestatoare. Solicită a se observa care a fost scopul revocării actului unilateral, respectiv a primei decizii, respectiv decizia nr. 32, și anume, acoperirea unor vicii care conduceau la nulitate absolută a acestea decizii de concediere, în scopul emiterii unei noi decizii peste aproximativ o lună. Prin urmare, nu este situația în care angajatorul ă-și recunoască vina, să dorească să stingă și să soluționeze în mod amiabil un conflict. Solicită a se avea în vedere că esența litigiului constă, după cum a arătat și instanța de fond, independent de raportarea la care se face dintre cele 2 decizii, concedierea de față a avut loc fără a exista o cauză reală și serioasă în condițiile în care existau posturi vacante la nivelul societății, deși aceasta acuză grave probleme financiare. Pe de altă parte, s-a făcut dovada încercărilor de a se angaja alte persoane pe o funcție similară cu cea deținută de contestatoare, respectiv în luna septembrie și octombrie, urmare promovării pe site-ul Best Jobs a unor anunțuri de angajare în cadrul societății.
În replică, apelanta arată că se încearcă inducerea în eroare a Curții, precizând că postul vacant de care se vorbește este cel eliberat prin încetarea raporturilor de muncă cu I. F. la o dată ulterioară emiterii celei de a doua decizii de concediere și după promulgarea deciziilor de reorganizare și scoaterea din organigramă a postului contestatoarei.
Curtea, în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Civila Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._ la data de 09.10.2013, reclamanta M.-R. B. a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună anularea deciziei de concediere nr. 032/05.09.2013, ca fiind nelegala si netemeinica si pe cale de consecința repunerea pârtilor in situația anterioara, in sensul reintegrării in funcție a contestatoarei, obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale indexate, majorate, reactualizate; obligarea paratei la virarea către bugetele de stat a contribuțiilor la asigurările sociale de stat aferente drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit contestatoarei, de la data emiterii deciziei a cărei anulare o solicită si pana la reintegrarea efectiva in munca;
Totodată solicita instanței sa dispună obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.
Prin sentința civilă nr. 8457/17.0.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B. M. R., in contradictoriu cu pârâta ..
Au fost anulate deciziile nr. 032/05.09.2013 si 41/11.10.2013 emise de pârâtă.
A fost obligată pârâta la reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii și la plata către reclamanta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii si pana la data reintegrării efective.
A fost obligată pârâta la virarea către bugetele de stat a contribuțiilor la asigurările sociale de stat aferente drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit reclamantei, de la data emiterii deciziei 032/05.09.2013 si pana la reintegrarea efectiva in munca.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
La data de 10.05.2011 intre parți a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 026, contract încheiat pe o durata nedeterminată, începând cu data de 11.05.2011. Ulterior, contractul individual de munca a fost modificat prin încheierea de acte adiționale intre parți.
Prin adresa nr.21/07.08.2013 reclamantei i s-a adus la cunoștința ca din motive economice compartimentul in care era încadrata își restrânge activitatea și că începând cu data de 13.08.2013 i se acorda preaviz de 20 de zile lucrătoare si după expirarea acestuia, respectiv la data de 11.09.2013 contractul de munca va înceta.
Prin decizia nr.32/05.09.2013 parata având in vedere prevederile art. 65, din Codul muncii si expirarea perioadei de preaviz a decis ca începând cu data de 13.09.2013 încetează contractul individual de munca al reclamantei.
Ulterior, prin decizia de revocare nr.41/11.10.2013 parata a dispus revocarea deciziei de desfacere a contractului de munca nr.032/05.09.2013 deoarece nu îndeplinește condițiile de forma prevăzute de art.62 alin.3 C. muncii in ceea ce privește motivarea in fapt.
La aceeași data parata a emis decizia nr. 42 prin care a dispus ca începând cu data de 11.10.2013 încetează contractul individual de munca al reclamantei, in temeiul art.65 alin.1 C. muncii, încetarea contractului de munca datorându-se reorganizării societății si desființării postului ocupat, din pricina rezultatelor economice nefavorabile, scăderii activității societății, in sensul reducerii drastice a volumului de tranzacții.
Prin aceeași decizie parata a constatat ca acordarea preavizului de 20 de zile lucrătoarea in perioada 13.08._13.
In ceea ce privește decizia de revocare a deciziei de concediere instanța retine ca nu exista temei legal care sa permită angajatorului repunerea in ființa a unui contract de munca pe care l-a desfăcut in mod unilateral după data desfacerii acestuia și nici temei contractual, întrucât prin ipoteza raporturile de munca au încetat prin voința sa unilaterala, dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat.
Deciziile emise după data încetării raporturilor de munca dintre parți sunt caduce, angajatorul neputând emite decizii referitoare la executarea, încetarea contractului individual de munca dintre parți decât pe perioada existentei acestuia. In lipsa revocării deciziei de concediere pana la momentul la care aceasta își produce efecte (data comunicării către salariat), revocarea deciziei de concediere comunicate salariatului și contestata de acesta in instanța și emiterea unei noi decizii de încetare a aceluiași contract individual de munca al salariatului deja concediat sau orice altă decizie emisa de angajator in legătură cu executarea contractului de munca încetat prin producerea efectelor unor alte decizii anterioare nu pot produce niciun efect, întrucât aceasta revenire a avut loc după încetarea contractului individual de munca al salariatului ca efect al primei comunicări.
De asemenea, instanța a reținut că după încetarea contractului de munca prin concediere, raporturile de munca dintre parți nu pot fi reluate decât fie prin încheierea unui nou contract de munca, fie prin anularea cu caracter retroactiv a actului de concediere de către instanța, in caz contrar s-ar permite angajatorului care a dat eficienta încetării contractului de munca al salariatului sa revină temporar asupra actului astfel emis si sa scoată actul nul de sub controlul instanței cat si sa i se permită sa salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii si cu efect retroactiv.
Astfel ca, nu exista posibilitatea legala ca angajatorul să emită acte unilaterale cu efect retroactiv, actele unilaterale ale angajatorului producând efecte de la data comunicării lor salariatului, numai nulitatea putând retroactiva, iar nulitatea nu se poate constata sau pronunța in cazul deciziei de concediere decât de către instanța de judecata potrivit dispozițiilor art.78-80 C. muncii care reglementează controlul si sancționarea concedierilor nelegale.
De altfel, instanța a reținut că angajatorul nu poate suplini prin act unilateral de voință consimțământul salariatului la reluarea raporturilor de muncă după data încetării contractului de muncă și nici nu are posibilitatea (prevăzută de lege) de a suplini inexistența raporturilor de muncă și executarea contractului de muncă pe perioada de la data concedierii salariatului și până la data la care „decide" revocarea deciziei de concediere, întrucât, față de caracterul succesiv al executării prestațiilor contractului de muncă, decizia de revocare nu poate suplini lipsa acestor prestații și inexistența în concret, în fapt a unor raporturi de muncă în perioada de la data de 13.09.2013 și până la data emiterii deciziei de concediere din data de 11.10.2013.
In consecința, instanța a reținut că noua decizie de concediere, ce a fost emisa sub nr.42 din 11.10.2013, dispunând concedierea reclamantei pentru motive care nu țin de persoana salariatului, in baza art.65 alin.1 Codul muncii, ce își producea efectele de la data emiterii acesteia, este nelegala.
Reținând nelegalitatea revocării primei concedieri si implicit a decizie de concediere, ce a fost emisa sub nr.42 din 11.10.2013, instanța a analizat decizia 032/05.09.2013 contestata, atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei.
Sub aspectul cerințelor de formă, art.76 din Codul Muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului ori, analizând deciziile contestate prin prisma cerințelor obligatorii, de formă, instanța constata ca decizia 032/05.09.2013 este lovită de nulitate absolută întrucât este total nemotivată în fapt, împrejurare ce contravine prevederilor art. 76 alin. 1 litera a) din Codul Muncii, ceea ce presupunea inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor concrete care au condus la concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt și de drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de concediere; lipsa motivelor de fapt atrage nulitatea deciziei de concediere.
Menționarea în cuprinsul deciziei de concediere a situației de fapt, în mod explicit precis și clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii cerințelor art. 65 alin.2 din Codul Muncii, respectiv ca desființarea locului de muncă să fie fost efectivă și serioasă, fără a disimula realitatea și pentru verificarea seriozității cauzei raportat la situația angajatorului și a angajatului.
Lipsa mențiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art.74 al.1 din Codul Muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu țin de persoana salariatului ducând la desființarea acesteia ca nelegală, condiția mențiunilor obligatorii fiind prevăzută „ ad validitatem ”.
In conformitate cu prevederile art.65 al.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă determinată de dificultățile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activității acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă, reală și serioasă (art.65 al.2 din Codul muncii).
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Or, din analiza deciziei de concediere și a actelor care au stat la baza acesteia, instanța constată că nu rezultă caracterul efectiv, real și serios al concedierii, nefiind indicat nici măcar actul administrativ in baza căruia s-a dispus măsura concedierii reclamantei, pentru ca instanța sa poată aprecia caracterul obiectiv si serios al concedierii.
In aceste condiții, instanța constata ca motivul invocat de angajator pentru concedierea reclamantei nu poate sta la baza încetării raporturilor juridice de munca, in conformitate cu prevederile art.65 al.1 din C o d u l m u n c i i, deoarece cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă, dar, in fapt, locul de munca ocupat de reclamanta, acela de reprezentant medical, nu a fost desființat in condițiile in care la data de 05.09.2013 conform organigramei depuse la dosar - fila 53 exista un post vacant de reprezentant medical București.
În temeiul art. 80 Codul Muncii, având în vedere anularea deciziei de concediere, instanța va dispune reintegrarea contestatorului in funcția si postul deținut anterior concedierii si, totodată, in baza aceluiași text de lege, instanța va dispune obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul pentru perioada cuprinsa intre data concedierii si reintegrarea efectiva.
In urma repunerii in situația anterioara, reclamanta va beneficia de toate drepturile de care a fost lipsit pe durata concedierii, urmând ca parata sa vireze către bugetele de stat contribuțiile la asigurările sociale de stat aferente drepturilor salariale ce i s-ar fi cuvenit reclamantei, de la data emiterii deciziei a cărei anulare o solicită si pana la reintegrarea efectiva in munca, in temeiul dispozițiilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
In ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecata in baza art. 453 alin. 2 Noul cod proc.civ., instanța a obligat pârâta, căzuta in pretenții, sa-i plătească reclamantei cheltuielile de judecata efectuate cu prezenta cauza, constând in parte din onorariu de avocat.
Instanța având in vedere dispozițiile art.448 alin.1 pct.2 N.C.pr.civ. constata ca prezenta hotărâre este executorie provizoriu de drept și față de dispozițiile art.471 N.C.pr.civ. apelul se va depune la Tribunalul București - Secția a VIII, potrivit art. 490 C.p.c. sub sancțiunea nulității.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta ..
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și pe fond respingerea contestației, pentru următoarele motive:
Sentința este motivată schematic, lapidar, nu răspunde problemelor de drept invocate și nu cuprinde argumentele în baza cărora au fost înlăturate apărările apelantei și ca atare este nemotivată în lumina deciziei CEDO în cauza Albina contra România;
În mod greșit tribunalul a apreciat că decizia de concediere nu este revocabilă, ignorând prevederile noului Cod civil;
În mod greșit și fără motivare, tribunalul a apreciat că desființarea postului nu a avut o cauză serioasă și reală;
În mod greșit instanța a constatat nelegalitatea deciziei de concediere nr.032/05.09.2013.
În cauza Albina contra România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține la nivel de principiu, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești în sensul arătării considerentelor pentru care sunt înlăturate apărările părților:
"Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59] ".
Derivat din această hotărâre și ținând seama și de art.425 lit. b) teza finală C.pr. civ., în doctrină și jurisprudență s-a cristalizat opinia dominantă că dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei "justiția a fost servită".
Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.
După cum s-a stabilit în practica CEDO precum și în practica instanțelor naționale, criteriile pe care trebuie să le îndeplinească motivarea hotărârii unei instanțe sunt următoarele: să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, aceasta deoarece motivarea reprezintă singura garanție a părților că cererile lor au fost supuse unei analize temeinice.
În plus, și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare.
Altfel spus, o motivare extrem de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenta motivării.
Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
În nenumărate rânduri CEDO a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a-și prezenta argumentele pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.
Deoarece Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt într-adevăr examinate propriu-zis de către instanța sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina tribunalului, obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora (cauza V. de Hurk c. Țările de Jos, hoț din 19 Aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hoț. Din 28 aprilie 2005, §30).
Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea este constantă în a statua, legat de bună administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hoț. Din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hoț. Din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hoț. Din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. G., hoț. Din 7 aprilie 2005, § 15).
În ceea ce privește cauza Albina c. România (hot. Din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea stabilește că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți. Această obligație este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Este adevărat că instanța nu este datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.
Raportându-se la hotărârea apelată, solicită să se observe că instanța:
S-a raliat la o opinie minoritară existentă în practică dar fără suport doctrinar, referitoare la irevocabilitatea actului unilateral, preluând-o fără o proprie interpretare, fără discernământ și fără a ține seama de specificitatea pricinii și nici a prevederile noului Cod civil.
Această "preluare" denotă faptul că instanța a avut o concepție preexistentă și nu formată în urma deliberărilor, că instanța nu a făcut altceva decât să copieze neavând o contribuție proprie, contribuție care să se bazeze pe probele administrate și pe apărările părților;
Anticipând o astfel de posibilitate, în apărările noastre, atât în întâmpinare cât mai ales în concluziile orale și scrise, apelanta a combătut pe larg opinia despre care a făcut referire mai sus, privitoare la irevocabilitatea deciziei de concediere.
Prin faptul că tribunalul nu a analizat argumentele apelantei și nu a explicitat motivele pentru care le-a înlăturat, obligație ce îi incumba conform art.425 lit. b) teza finală C.pr. civ, înseamnă că hotărârea este nemotivată.
Apreciind că desființarea postului contestatoarei nu are o cauză reală și serioasă, nu motivează înlăturarea actelor contabile ce dovedeau situația economică gravă în care se afla societatea și nu ține seama că existența postului în organigramă, despre care face vorbire, este ulterioară concedierii intimatei și se datorează încetării contractului de muncă al numitei I. F. în data de 04.09.2013 (angajată ca reprezentant medical), care a solicitat în temeiul art.55 lit. b desfacerea contractului de muncă, așa încât pe zona București, unul dintre cele trei posturi de reprezentant medical a devenit vacant.
De asemenea, nu ține seama de hotărârile AGEA, care dovedesc că postul contestatoarei a fost suprimat din organigramă societății, acesta nemaigăsindu-se în schema de personal după data de 05.09.2013, menținându-se numai postul de agent de vânzări, păstrându-se numai 3 angajați din 4.
Prin confuzia privitoare la organigrame, la hotărârile AGEA, prin faptul că nu se arată motivele pentru care au fost înlăturate înscrisurile privitoare la situația financiară, la schimbările din structura organizațională a societății, apărările apelantei, rezultă din nou că hotărârea este nemotivată.
Conchizând asupra motivării hotărârii, solicită Curții să constate că tribunalul se mulțumește să postuleze, să copieze fără a exista un veritabil raționament juridic, prin care să se arate care sunt împrejurările reținute și pentru ce motive și deopotrivă, să se arate care sunt motivele pentru care înscrisurile depuse de noi și apărările apelantei au fost înlăturate.
Practic această hotărâre nu răspunde în nici un fel problemelor de drept invocate, nu reprezintă o operă a magistratului neexistând o adevărată motivare, pe care o poate realmente critica.
În mod greșit tribunalul a apreciat că decizia de concediere nu este revocabilă, ignorând prevederile noului Cod civil;
Tribunalul a conchis că decizia de concediere este irevocabilă în temeiul următoarelor argumente, argumente anticipate de către apelantă și combătute în cuprinsul concluziilor orale și scrise, fără că instanța să arate de ce a înlăturat apărările acesteia:
A) "că nu există temei legai care să permită angajatorului repunerea în ființă a unui contract de muncă pe care i-a desfăcut în mod unilateral după data desfacerii acestuia, și nici temei contractual întrucât, prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voința sa unilaterală, dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat" (pagina 13, paragraful 5 din hotărâre).
Solicită Curții să observe că acest argument este preluat identic, cu punct și virgulă, din concluziile noastre scrise (pagina 2 lit. E) din concluzii, fiind combătut pe larg la pag. 6 și urm).
Reiterând lipsa mențiunilor tribunalului referitoare la înlăturarea argumentelor și apărărilor noastre, invederează că opinia instanței de fond este greșită, deoarece poate fi criticată atât sub aspectul fundamentului juridic, cât și sub aspectul logicii juridice.
A susține că repunerea în ființă a unui act juridic, de orice natură, are ca fundament fie prevederea contractuală fie o dispoziție expresă a legii, nu ține seama de efectele revocării, care, ca și în ceea ce privește nulitatea, operează pentru toate actele juridice, legiuitorul introducând doar texte exprese ce limitează aplicarea acestor efecte.
Deci, dimpotrivă, nu există un temei legal care să împiedice repunerea în ființă a contractului de muncă în urma revocării deciziei de concediere, așa încât operează atât retroactivitatea cât și repunerea părților în situația anterioară, adică în situația în care raporturile de drept al muncii ființau.
Acordul angajatului, în regimul noului Cod Civil, ca efect al prevederilor art. 1325 N.C.C. coroborat cu art. 1270 alin.2 N.C. Civ., ce constituie lege comună în materie, nu este cerut, fiind o distincție ce nu își găsește acoperire legală.
Mai mult, această aserțiune are o explicație redundantă și deci ineficace, deoarece se susține că nu se poate revoca actul unilateral pentru că raportul de drept al muncii nu poate fi repus în ființă, deoarece angajatorul nu poate decide asupra sa decât atunci când ființează.
Dacă în lipsa repunerii în situația anterioară, care în cazul citat operează la solicitarea angajatului, contractul încetează de la data irevocabilității hotărârii judecătorești, aceasta înseamnă că în perioada de la pronunțare, când se anulează actul de concediere și până Ia rămânerea irevocabilă, contractul de muncă a fost repus în ființă. Chiar dacă situația pare paradoxală, prin prisma efectelor nulității, această explicație este singura juridic validă.
Or, dacă angajatului i se recunoaște posibilitatea de a-și manifesta voința în sensul repunerii în ființă a contractului de muncă prin reintegrare (art.80 alin.2 C.muncii), adică ca efect al declarării nulității, atunci pentru egalitate de poziții în fața legii, nu vede de ce i s-ar interzice angajatorului manifestarea de voință în sensul repunerii părților în situația anterioară prin intermediul revocării.
În plus văzând disp. art. 1050-1051 N.C.civ. și art.1329 din Noul Cod civil etc., rezultă indubitabil că în regimul noului cod civil, revocabilitatea este regulă, iar irevocabilitatea este excepția, fiind stipulată de către legiuitor nu ca regulă generală, ci doar ca excepție, pentru anumite acte unilaterale.
Evident că o astfel de teorie este discriminatorie și instituie două poziții în tratarea aceleiași norme de drept, ceea ce este profund nelegal, iar tribunalul a pronunțat o hotărâre fără suport legal.
B) "deciziile emise după data încetării raporturilor de muncă dintre părți sunt caduce, angajatorul neputând emite decizii referitoare la executarea, încetarea contractului individual de muncă dintre părți decât pe perioada existenței acestuia (...), în caz contrar s-ar permite angajatorului care a dat eficiență încetării contractului de muncă al salariatului să revină temporar asupra actului emis și să scoată actul nul de sub controlul instanței cât și să i se permită să salvgardeze actul lovit de nulitate prin emiterea unor acte reparatorii și cu efect retroactiv" (pagina 13, paragrafele 6 și 7 din hotărâre).
Instanța fondului greșește și sub acest aspect din pricina faptului că nu există temei legal care să restrângă reluarea raporturilor de dreptul muncii numai la anularea deciziei de către instanță.
Ba mai mult, de vreme ce nu există o opreliște legală a revocării și deci a revenirii angajatorului asupra deciziei, de vreme ce revocarea retroactivează, de vreme ce nu există un "monopol" al soluționării diferendelor în favoarea instanței, de vreme ce până la constatarea nulității de către instanță, partea sau părțile pot stinge ori modifica actul juridic, de vreme ce revocarea deciziei aduce un beneficiu salariatului, înseamnă că nu putem vorbi despre o cauză ilicită sau imorală.
Totodată din punct de vedere logico-juridic această teză nu poate fi primită fiind absurdă, pentru că, în esență, pretinsa scoatere de sub controlul instanțelor a unei activități nelegale concretizată în acte nule, care să prejudicieze angajatul, nu există. Aceasta deoarece decizia de desfacere a contractului de muncă, odată revocată, înseamnă că raporturile de dreptul muncii ființează, angajatul muncește și primește salariul, iar o potențială nouă concediere va fi totuși supusă controlului judiciar.
Iată deci că instanța greșește deoarece a susține că raporturile de drept al muncii nu pot fi reluate, pentru că în felul acesta se pot emite acte reparatorii, este nefundamentat juridic și introduce un formalism excesiv care aduce prejudicii grave angajatorului printr-un primat al formei juridice în detrimentului fondului juridic.
C) "nulitatea nu se poate constata sau pronunța în cazul deciziei de concediere decât de către instanța de judecată potrivit dispozițiilor art. 78-80 C. muncii" (pagina 14 paragraful 1 din hotărâre)
Și sub acest aspect raționamentul instanței este unul greșit, deoarece dacă art.78 și urm. C. muncii aduce în competența instanțelor controlul judiciar al concedierilor, aceasta nu înseamnă că se exclude posibilitatea angajatorului de a-și revocă propriul act unilateral în cazul în care constată sau îi este sesizată de către salariat existența vreunei nulități.
Revenind la legea comună, codul civil, solicită să se observe că părților, prin instituția medierii, atât în cadrul actelor multilaterale cât și a celor unilaterale, li s-a oferit posibilitatea tranșării eventualelor litigii fără a mai apela la instanța de judecată.
Or, cum nici în legea specială și nici în legea comună nu este interzisă posibilitatea ca partea sau părțile, după cum actul este unilateral ori bilateral, să intervină cu privire la stingerea (prin revocare sau altfel) sau modificarea sa, înseamnă că nu poate fi primită teza conform căreia numai instanței de judecată îi revine o atribuție exclusivă în a stinge ori modifica actul juridic.
De aici, înseamnă că și această susținere este nelegală și solicită Curții să o cenzureze.
În mod greșit și fără motivare, tribunalul a apreciat că desființarea postului nu a avut o cauză serioasă și reală.
Fără o motivare pertinentă și fără a avea în vedere ori a înlătura din ansamblul probatoriu deciziile AGEA și documentele financiar contabile ce au stat la baza desființării locului de muncă, instanța a constatat în mod eronat că nu rezultă caracterul efectiv, real și serios al concedierii.
Ori, așa cum apelanta a arătat în fața instanței fondului contractul individual de muncă a fost desfăcut ca urmare a măsurilor de reorganizare a societății decise prin Hotărârea nr.3 din 06.08.2013 a Adunării Generale Extraordinare a Asociaților.
În acest sens, conducerea societății constatând rezultatele economice proaste, concretizate în scăderea activității societății, în sensul scăderii volumului de tranzacții, precum și necesitatea reducerii cheltuielilor efectuate cu desfășurarea activității, a hotărât reorganizarea societății și desființarea postului de reprezentant medical pe zona București ocupat de către B. R. M., urmând ca activitatea pe acea zonă să fie desfășurată de doar 3 angajați din cei 4 existenți înainte de reorganizare, adică doar de reprezentanții medicali Cirligea F., A. A., I. F..
Măsura restructurării postului a fost reală, generată de dificultățile economice pe care le-a înregistrat societatea, activitatea sa nefiind una profitabilă în special începând cu lună martie 2013, când nu a existat profit, societatea înregistrând pierderi și a fost luată pentru evitarea insolventei și dispariției tuturor locurilor de muncă.
Însă instanța fondului, cu siguranță nu a analizat aceste documente, deoarece dacă ar fi făcut-o, ar fi observat rațiunile pentru care postul contestatoarei a fost desființat.
Instanța se limitează numai la a aminti organigrama existentă la fila 53, din al cărei cuprins deduce că ia data de 05.09.2013 există un post vacant, de reprezentant medical pe zona București.
Dar acest aspect este total eronat, deoarece din analiza atentă a organigramelor depuse se poate observa în mod clar faptul că locul de muncă, în speță reprezentant medical pe zona București, a fost suprimat din organigramă societății, acesta nemaigăsindu-se în schema de personal după data de 05.09.2013, menținându-se numai postul de agent de vânzări, păstrându-se numai 3 angajați din 4.
În plus existența postului în organigramă despre care face vorbire instanța, este ulterioară concedierii intimatei și se datorează încetării contractului de muncă al numitei I. Floretina în data de 04.09.2013 (angajată ca reprezentant medical), care a solicitat în temeiul art.55 lit. b desfacerea contractului de muncă, așa încât pe zona București, unul dintre cele trei posturi de reprezentant medical a devenit vacant.
În situația nou ivită, societatea se afla în ipoteza deficitului de personal operativ, drept urmare a publicat pe site-ui ejobs o ofertă de angajare pentru un post de reprezentant medical sau de vânzări. Cum persoanele care s-au prezentat spre a fi angajate nu îndeplineau cerințele societății pentru a ocupa postul de reprezentant medical, ci doar de agent de vânzări și cum situația societății impunea mai degrabă angajarea unui agent de vânzări decât a unui reprezentant medical, prin hotărârea AGEA din 15.10.2013 s-a desființat postul de reprezentant medical deținut anterior de către dna lancu Floretina și a fost înființat în locul său un post de agent de vânzări pe zona București, pe care a fost angajată în data de 29.10.2013 doamna Hriscanu D..
De asemenea instanța fondului nu ține cont de faptul că reorganizarea societății și desființarea anumitor posturi existente în organigramă, a avut loc de mai multe ori pe parcursul derulării activității societății noastre, o societate mică, de când din pricina crizei generalizate, s-au obținut rezultate economice proaste, prin scăderea vânzărilor pe anumite zone, per ansamblu societatea reducându-și foarte mult atât activitatea cât și numărul de angajați.
În mod greșit instanța constată nelegalitatea deciziei de concediere nr.032/05.09.2013.
Cu toate că instanța fondului nu face nicio referire în legătură cu această apărare apelantei, trecând-o sub tăcere, a prezentat următoarea ipoteză aplicabilă în speță.
A arătat că practica constantă a Tribunalului București în ceea ce privește lipsă din decizia de concediere a mențiunii privitoare la instanța competentă să soluționeze contestația formulată de către angajat, este de respingerea nulității deciziei din pricina lipsei acestei condiții de formă, motivat de faptul că introducerea în termen de către angajat a contestației, dovedește că acesta nu a fost vătămat și ca atare nu se impune un formalism exagerat ce ar împiedica soluționarea fondului dreptului;
Astfel, prin analogie, din moment ce Hotărârea AGEA nr.3/06.08.2013 prin care s-a luat măsura reorganizării societății și desființarea postului intimatei, nefiind susceptibilă de a fi atacată de către această, ținând seama că societatea nu este obligată de a prezenta angajaților actele contabile etc., ținând seama că i s-a adus la cunoștință contestatoarei, odată cu preavizul, motivele ce au stat la baza deciziei de desființare a postului său, și ținând seama că din lecturarea contestației sale rezultă foarte clar că aceasta avea cunoștință de situația economică a societății, însă o contestă, și, în ultimul rând, ținând seama că decizia de concediere face vorbire de faptul că desfacerea contractului de muncă s-a făcut în baza art.65 alin.2 C.muncii, apreciază că nu i s-a creat contestatoarei o vătămare, care să nu poată fi îndepărtată decât prin anularea actului unilateral.
Solicită să se observe că măsura introdusă de către legiuitor privitoare la motivarea în fapt a deciziei de concediere a avut la bază necesitatea ca angajatul să cunoască, spre a aprecia cu privire la legalitatea acestora, motivele ce au condus angajatorul la desfacerea contractului de muncă.
Deși decizia de concediere nu poate fi completată cu acte extrinseci acesteia, totuși trebuie apreciat în ce măsură există vătămarea, cu privire la care, prezumând-o, legiuitorul a introdus măsura nulității absolute și în ce măsură este împiedicat angajatul să-și apere drepturile în justiție.
Or, în speță, intimata dovedește indubitabil că are cunoștință de motivele pentru care societatea a concediat-o, combătându-le pe larg, însă netemeinic, în contestația sa.
De aici, înseamnă că scopul legiuitorului de a proteja angajatul prin accesul la motivele ce au stat la baza unei concediere ce nu ține de persoana salariatului, a fost atins, ceea ce înseamnă că nu există vătămare și în consecință nu se impunea anularea deciziei pentru vicii de formă.
În plus, motivul concedierii i-a fost adus la cunoștință contestatoarei, odată cu notificarea privind preavizul, unde se menționează în mod expres faptul că din motive economice postul urmează a fi desființat.
Conchizând, solicită să fie admis apelul, să fie schimbată în tot sentința apelată, iar pe fondul cauzei să fie respinsă contestația ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de susținerile dezvoltate in calea de atac a apelului, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, in cadrul prezentei căi de atac a apelului societatea 3F P. S.R.L. a invocat faptul că hotărârea pronunțată de prima instanță nu a fost motivată in conformitate cu exigențele legale aplicabile in materie.
Din perspectiva acestei critici de apel, Curtea constată că, in conformitate cu prevederile art.425 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească va trebui să cuprindă, printre altele, „considerentele, in care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se intemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au inlăturat cererile părților”.
Examinând dispoziția legală suscitată prin raportare la cauza concretă dedusă judecății in cadrul prezentei căi de atac, Curtea reține că prima instanță a acordat relevanță acestei dispoziții legale, toate elementele configurate de art.425 alin.(1) lit.b) din codul de procedură civilă regăsindu-se in conținutul sentinței civile pronunțate de către prima instanță.
Astfel, prima instanță a expus in detaliu situația de fapt ce a format obiectul litigiului, incadrarea juridică a acesteia, argumentația juridică pentru care a ințeles să acorde prevalență juridică anumitor fapte reținute in dosar, precum și aspectele juridice pentru care a ințeles să inlăture argumentele furnizate de societatea apelantă in cadrul apărărilor formulate.
In jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia a se pronunța in nenumărate rânduri cu privire la exigențele ce țin de motivarea hotărârilor judecătorești. Instanța europeană a apreciat că art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă instanțele să iși motiveze hotărârile, insă această obligație nu are a fi ințeleasă in sensul că ele trebuie să răspundă in mod detaliat la fiecare argument invocat de către părți. Intinderea obligației de motivare variază in funcție de natura acesteia. S-a aratat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care iși intemeiază deciziile, căci numai astfel o parte implicată in procedură poate exercita căile de atac prevăzute de legislația națională (hotărârea din 16.12.1992, pronunțată in cauza Hadjianastassiou c/Grece).
Ori, și din perspectiva abordării instanței europene cu privire la problematica motivărilor hotărârilor judecătorești, Curtea notează că hotărârea primei instanțe este suficient de bine argumentată pentru a răspunde exigențelor articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, Curtea observă că, prin decizia nr.32/05.09.2013 societatea-apelantă a dispus incetarea raporturilor juridice de muncă derulate cu intimata B. M. R. incepând cu data de 13.09.2013.
Decizia menționată, aflată la fila 10 a dosarului de fond, nu satisface exigențele prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de art.76 din Codul Muncii, sub aspectul elemntelor de conținut, in mod special cele legate de expunerea motivelor care determină concedierea.
Tocmai din acest motiv, aspect recunoscut de societatea-apelantă in preambulul deciziei de concediere nr.42/11.10.2013, este emisă cea de-a doua decizie de concediere pe numele intimatei-reclamante, purtând numărul menționat anterior. In cadrul acestei a doua decizii de concediere se indică temeiul de drept al măsurii incetării raporturilor juridice de muncă ca fiind art.65 alin.(1) din Codul Muncii, drept temei faptic fiind indicat reorganizarea societății angajatoare ca efect al rezultatelor economice nefavorabile inregistrate in ultima perioadă.
Reținând, așadar, succesiunea celor două decizii de concediere mai sus indicate, Curtea constată temeinicia raționamentului judiciar expus de prima instanță in adoptarea soluției criticate pe calea prezentului demers judiciar.
Sub acest aspect este de semnalat că, in acord cu stipulațiile art.77 din Codul Muncii, decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana angajatului incepe să producă efecte de la data comunicării ei salariatului.
In cauză, prima decizie de concediere emisă pe numele intimatei B. R. M. a fost emisă la data de 05.09.2013, cu . expirarea termenului de preaviz, respectiv incepând cu data de 13.09.2013. Cum, din datele speței, respectiv dovada de comunicare prin poștă a deciziei susmenționate rezultă că aceasta a fost comunicată intimatei incă anterior termenului intrarării sale in vigoare
-06.09.2013 conform dovezilor regăsite la fila 11 a dosarului de fond, rezultă că decizia de concediere nr.32/2013 a inceput a produce efectele specifice incepând chiar cu data menționată in conținutul său ca fiind cea a incetării raporturilor juridice de muncă dintre părți, respectiv 13.09.2013.
De la această dată raporturile juridice de muncă dintre părțile cauzei au incetat, cu toate efectele pe care această decizie la presupune, printre cele mai importante regăsindu-se incetarea pentru salariat a obligației de a presta munca sub autoritatea și indrumarea angajatorului său, iar pentru acesta din urmă incetarea obligației de a mai plăti contraprestația muncii.
In cadrul acestor coordonate, Curtea reține că in mod temeinic a apreciat instanța de fond imposibilitatea pentru angajatorul-apelant de a mai proceda la revocarea primei decizii de concediere după momentul in care aceasta a inceput a produce efectele sale specifice. Este adevărat că o astfel de decizie putea fi revocată de către angajator, insă numai până la momentul in care aceasta era comunicată către salariat in conformitate cu art.77 din Codul Muncii, sau până la data prevăzută in conținutul său in cazul in care, precum in speță, comunicarea intervenea anterior momentului prevăzut pentru incetarea raporturilor juridice de muncă dintre părți.
După acest moment raporturile juridice de muncă dintre părți incetează, astfel incât nicio decizie emisă in executarea acestora nu mai poate fi acceptată drept valabilă.
Este de esența specificității raportului juridic de muncă că stabilirea acestuia (inclusiv reluarea după o anterioară incetare) să se efectueze doar prin acordul bilateral de voință al părților.
In conformitate cu dispozițiile art.16 alin.(1) din Codul Muncii „contractul individual de muncă se incheie in baza consimtământului părților, in formă scrisă, in limba română. Această prevedere se aplică, similar, unei raport juridic de muncă incetat anterior ca efect al unei decizii de concediere ce a inceput a-și produce efectele.
Prin urmare, cea de-a doua decizie de concediere nr.42/11.10.2013 emisă la un interval de aproximativ o lună de zile după momentul emiterii primeia reprezintă un act intern al angajatorului-apelant fără efecte in raport cu intimata B. R. M..
De altfel, deși susține contrariul, apelanta nu face niciun fel de precizare cu privire la raporturile juridice de muncă dintre părți in intervalul 13.09._13, data menționată in cea de-a doua decizie de concediere ca fiind cea de incetare a contractului individual de muncă al intimatei.
Așadar, incetând la data de 13.09.2013 raporturile de muncă dintre părțile cauzei nu puteau fi reluate decât in baza unui nou acord de voință al părților, acord care, in speță, nu a intervenit ulterior datei de 13.09.2013. D. urmare, singura decizie de concediere valabilă este decizia nr.32/05.09.2013, decizie nulă absolut pentru lipsa motivării acesteia in conformitate cu prevederile art.76 lit.a) coroborat cu art. 78 din Codul Muncii. In conformitate cu acest din urmă articol, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută. Ori, condițiile ce privesc forma și conținutul deciziei de concediere țin, fără indoială, de procedura concedierii.
Având in vedere cele constatate in precedent, Curtea nu mai consideră necesar examinarea aspectelor invocate de societatea-apelantă cu privire la justețea cauzelor economice invocate drept fundament al concedierii intimatei in conținutul deciziei nr.42/11.10.2013, in lumina considerentelor mai sus expuse acestea neavând vreo influență asupra soluției pronunțate.
In temeiul dispozițiilor art.453 alin.(1) din Codul de procedură civilă, societatea-apelantă urmează a fi obligată la plata sumei de 1400 lei către intimata B. M. R. cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de aceasta din urmă in calea de atac a apelului, respectiv onorariu apărător, chitanța de plată fila 62 dosar fond.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge, ca nefondat, apelul,va obliga apelanta la 1400 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta-intimata ., cu sediul în București, Calea Victoriei nr. 103-105, cam. 3, sector 1, înregistrat la ORC sub nr. J_, având CUI_, împotriva sentinței civile nr. 8457/17.0.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-contestatoare B. M. R., având CNP._, cu domiciliul procesual ales în București, sector 5, ., ., ., ca nefondat.
Obligă apelanta la 1400 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 Iunie 2015.
Președinte, R. G. | Judecător, L. U. | |
Grefier, Ș. T. |
Red:R.G.
Dact.: D.A.M
4ex./25.06.2015
Jud.fond:D. M.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1628/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
