Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 23/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 23/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 15-01-2013 în dosarul nr. 2203/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.23/CM
Ședința publică din 15 ianuarie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Președinte – M. B.
Judecător – J. Z.
Judecător – M. A.
Grefier – D. R.
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
- recurentul reclamant A. C., cu domiciliul procesual ales în C., ., . la cabinet avocat I. Ghiulfer – Aisun și,
- recurenta pârâtă S.C. „R. S. BUILDINGS” SRL, cu sediul în C., ., ., județul C. împotriva sentinței civile nr.3375 din data de 08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.87 și următoarele Cod procedură civilă.
În referatul oral asupra cauzei grefierul de ședință învederează instanței că la data d2 17.12.2012 s-au depus la dosar relațiile solicitate de instanță de la Oficiul Registrului Comerțului.
După referatul grefierului de ședință.
Instanța față de lipsa părților, lasă cauza la a doua apelare.
După reluarea cauzei la a doua apelare, se constată lipsa părților.
Instanța față de împrejurarea că nu sunt motive de amânare, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată conform art. 150 cod pr.civilă și rămâne în pronunțare asupra recursurilor de față având în vedere că s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă conform art. 242 alin. 2 cod pr.civilă.
CURTEA :
Cu privire la recursurile civile de față:
A. C., a declarat recurs la data 10 august 2012 împotriva sentinței civile nr.3375/08.06.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
S.C.R. S. Buildings SRL C., a declarat recurs la data de 06 august 2012 împotriva aceleași sentințe a Tribunalului C., pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În fapt:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamantul A. C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S. Buildings S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea deciziei de concediere nr. 553/06.02.2012 și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii până la data achitării efective.
Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante constând în salariu și diurna aferentă perioadei lucrate în Letonia, în calitate de angajat, precum și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. 144/16.12.2011, în baza căruia și-a desfășurat activitatea în calitate de lăcătuș în Letonia. Prin acest contract, a fost convenit un salariu lunar de 804 lei, urmând ca pentru activitatea desfășurată în Letonia să fie plătită o diurnă.
A învederat reclamantul că pârâta i-a asigurat cazarea în condiții cu totul improprii, nu i-a plătit diurna cuvenită și nici drepturile salariale stabilite prin contract. În aceste condiții, a anunțat conducerea punctului de lucru din Letonia în legătură cu intenția de a părăsi acest loc de muncă, revenind astfel în țară la data de 30.01.2012.
Cu privire la decizia de concediere, reclamantul a precizat că această este nelegală și netemeinică a fost emisă fără efectuarea prealabilă a unei cercetări disciplinare, contrar dispozițiilor art. 251 Codul muncii. Totodată, în cuprinsul deciziei nu au fost indicate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau cel colectiv de muncă aplicabil și care au fost încălcate de salariat.
Referitor la drepturile salariale pretinse prin acțiune, reclamantul a menționat că în perioada 15.12._12 ar fi trebuit să încaseze salariul stabilit prin contractul individual de muncă și o diurnă în cuantum de 35 euro/zilnic, potrivit Anexei la HG 518/1995, majorată de 2,5 ori potrivit prevederilor art. 21 alin.3 lit. c Cod fiscal.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri:contract individual de muncă și anexă la acesta, decizia de concediere nr. 553/06.02.2012, notificare nr. 181/31.01.2012, dovada comunicării deciziei și a notificării.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. Pe această cale, pârâta a susținut că reclamantul a încălcat cu vinovăție prevederile contractului individual de muncă, întrucât a părăsit nemotivat locul de muncă din Letonia, mai mult de 2 zile, a instigat și alți colegi să nu mai lucreze, nu a fost fidel față de angajator în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu și-a realizat norma de muncă și a efectuat lucrări de proastă calitate. În plus, reclamantul a fost de acord la angajare ca, în cazul în care lipsește nemotivat mai mult de 2 zile, să i se desfacă unilateral contractul de muncă și să suporte și o sancțiune materială de 150 euro/zi.
Cu privire la drepturile salariale solicitate prin acțiune, pârâta a precizat că reclamantul a primit sumele de 378 euro și 872 lei, plătite prin virament bancar. În plus, HG 518/1995 invocată prin acțiune nu se aplică decât instituțiilor publice, iar dispozițiile art. 21 alin.3 lit. b Cod fiscal se referă la deducția fiscală și nicidecum la un drept cuvenit pentru personalul din activitatea privată.
În dovedirea celor susținute, pârâta a depus la dosar documentația pe baza căreia a emis decizia contestată, precum și extrase de cont bancar și state de plată aferente perioadei noiembrie 2011-ianuarie 2012.
Prin sentința civilă nr.3375/08.06.2012, Tribunalul C. a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul A. C. în contradictoriu cu pârâtul . SRL, a anulat decizia de concediere nr. 553/06.02.2012 și a obligat pârâta la plata salariului restant aferent perioadei 15.12._12 și la plata sumei de 600 euro, în echivalentul în lei de la data plății, cu titlu de diurnă pentru 28 zile lucrate, respingând restul pretențiilor ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 144/16.12.2011, reclamantul a fost angajat de societatea pârâtă în funcția de lăcătuș, activitatea efectivă desfășurându-se în cadrul unui șantier din Letonia.
Prin notificarea nr. 181/31.01.2012, reclamantul a fost înștiințat cu privire la faptul că din data de 03.02.2012 i se desface contractul individual de muncă în temeiul art. 58 și art. 61 lit a Codul muncii, pentru încălcarea repetată a pct.8 din anexa la contract. Pe aceeași cale, reclamantul a fost invitat la sediul societății pentru finalizarea formalităților prevăzute de lege în acest sens.
Prin decizia nr. 553/06.02.2012, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 06.02.2012, abaterea disciplinară imputată fiind neprezentarea la locul de muncă.
Potrivit art. 63 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplina muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile. Totodată, art. 251 alin.1 Codul muncii prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, nici o sancțiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, în alin. 2-4 ale aceluiași articol fiind prevăzute condițiile și modalitatea de realizare a cercetării.
Astfel, salariatul trebuie convocat în scris, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii, în cursul cercetării prealabile având dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare.
În cauza de față, pârâta nu a făcut dovada respectării acestor dispoziții legale, respectiv dovada convocării reclamantului în vederea efectuării cercetării disciplinare și a respectării dreptului la apărare al acestuia. Singura notificare comunicată reclamantului înainte de emiterea deciziei de concediere este cea din data de 31.01.2012, prin care se comunică însă chiar măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
În nici un caz nu se poate aprecia că notificarea nr. 181/31.01.2012 are natura juridică a unei convocări în vederea efectuării cercetării disciplinare, întrucât nu cuprinde nici unul dintre elementele la care se referă în mod expres dispozițiile art. 251 alin.2 Codul muncii, respectiv obiectul, data, ora și locul unei eventuale întrevederi a părților.
Întrucât doar neprezentarea salariatului la convocarea efectuată în condițiile anterior menționate dădea dreptul angajatorului să procedeze la aplicarea sancțiunii disciplinare fără efectuarea cercetării prealabile, rezultă că lipsa convocării legal întocmite atrage și nelegalitatea demersului pârâtei de a proceda la aplicarea sancțiunii. Nu se poate vorbi despre sancționarea valabilă în lipsă a angajatului, în condițiile în care desfășurarea cercetării disciplinare, obligatorie potrivit legii, nu a fost posibilă din culpa unității, aceasta nerespectându-și obligația de a convoca în prealabil salariatul, pentru a-i asigura respectarea dreptului la apărare.
Față de cele expuse, instanța reține că în speță pârâta a procedat la concedierea nelegală a reclamantului, cu încălcarea condițiilor procedurale stabilite în mod imperativ de art. 251 alin.1 Codul muncii, astfel că va dispune anularea decizie de concediere nr. 553/06.02.2012.
Întrucât reclamantul nu a solicitat restabilirea calității de salariat avută anterior concedierii, ci doar plata drepturilor bănești cuvenite, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite, constând în drepturile bănești aferente calității de salariat, va fi analizat prin raportare doar la perioada în care raporturile de muncă s-au derulat efectiv, respectiv intervalul 15.12._12, cea din urmă fiind data de la care reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de muncă.
Potrivit art.159 alin.2 din Codul Muncii „pentru munca prestată in baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.”
Modalitatea de plata a salariului este stabilită prin dispozițiile art. 166 alin.1 Codul muncii, in sensul că acesta se plătește in bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită in contractul individual de muncă, in contractul colectiv de muncă aplicabil sau in regulamentul intern, după caz.
În temeiul art.168 din același act normativ executarea obligației de plată a salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată sau prin orice alte documente justificative.
Analizând statele de plată depuse la dosarul cauzei de către pârâtă pentru perioada de referință arătată anterior, se constată că acestea nu cuprind semnătura reclamantului, situație de fapt care potrivit normelor legale enunțate echivalează cu neacordarea drepturilor salariale cuvenite. De altfel, chiar în cuprinsul întâmpinării pârâta a precizat că mai are de achitat reclamantului sumele de bani calculate în lei și reprezentând contravaloarea salariului stabilit prin contractul individual de muncă.
În aceste condiții, instanța constată că pentru perioada 15.12._12, reclamantul și-a îndeplinit obligația de a presta muncă, justificând astfel remunerarea sa potrivit contractului individual de muncă. Pentru aceste motive, pârâta va fi obligată la plata către reclamant a salariului restant aferent perioadei menționate.
Potrivit susținerilor reclamantului, necontestate de societatea pârâtă, în perioada derulării raporturilor de muncă dintre părți, activitatea reclamantului s-a desfășurat în Letonia.
Prin art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil în perioada 2007-2010, s-a prevăzut dreptul salariaților trimiși în delegație la o diurnă de deplasare, al cărei nivel minim este cel stabilit prin actele normative aplicabile în cazul instituțiilor publice. Art.46 din același contract, a reglementat acordarea drepturilor de delegare și în cazul salariaților trimiși în detașare, dacă aceasta nu depășește 30 de zile consecutive.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul a lucrat în Letonia timp de 28 de zile, iar pârâta i-a achitat cu titlu de diurnă suma de 380 euro. Nivelul maxim de plată al diurnei pentru Letonia, aplicabil potrivit HG 518/1995 în cazul instituțiilor publice, deci prin asimilare și în cazul de față, este de 35 euro/zi. Nu pot fi reținute susținerile reclamantului referitoare la majorarea de 2,5 ori a acestui cuantum zilnic, în temeiul art. 21 alin.3 lit. b Cod fiscal, întrucât acest plafon maxim este aplicabil numai ca un criteriu de referință pentru stabilirea nivelului de deductibilitate fiscală.
Având în vedere elementele de calcul anterior expuse, instanța a apreciat că reclamantul era îndreptățit la plata unei diurne în cuantum de 980 euro, astfel că față de suma achitată de pârâtă, de 380 euro, pentru diferența de 600 euro pârâta a fost obligată la plată.
Critica sentinței prin motivele de recurs invocate de recurentul reclamant A. C., a vizat în esență nelegalitatea acesteia din prisma respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubiri calculate de la data concedierii în conformitate cu art. 80 din Codul muncii, capăt de cerere respins de către Tribunalul cu argumentul că nu a investit instanța și cu o cerere având ca obiect restabilirea calității de salariat.
Prin recursul formulat de recurenta pârâtă . SRL, se critică hotărârea instanței de fond, atât din prisma anulării ca nelegale a deciziei de concediere, cât și în ceea ce privește obligarea intimatei la plata drepturilor salariale având în vedere următoarele:
Nu este real faptul că societatea a concediat reclamantul fără să se facă o cercetare prealabilă așa cum prevede art. 63 alin. 1 din Codul muncii. Cercetarea prealabilă a început chiar la locul său de muncă în data de 30.01.2012, când șeful punctului de lucru T. M. a înaintat conducerii referatul nr.9/30.01.2012 prin care a adus la cunoștință că reclamantul împreună cu alți colegi din echipa sa a încetat lucru. Cu toate insistențele și încercările de a dialoga civilizat cu acesta nu a reușit să îl convingă pentru a relua munca, din contră a adus injurii firmei și chiar ei personal, amenințând că părăsește locul de muncă și că în țară va reclama la organele în drept.
Conducerea societății a continuat cercetarea prealabilă și a făcut notificarea nr.81/31.01.2012 (când acesta se afla deja în țară) prin care l-a invitat la sediul societății pentru a finaliza formalitățile prevăzute de lege în acest sens. La dosarul cauzei se află această notificare, cât și confirmarea că aceasta a fost primită de reclamant la domiciliul său.
Faptul că reclamantul a refuzat să se prezinte la sediul societății unde avea dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa, nu poate suprima măsura luară de conducerea societății împotriva reclamantului, așa cum susține instanța de fond.
Instanța de fond a apreciat în mod forțat, favorabil pentru reclamant un drept de diurnă în sumă totală de 980 Euro pentru perioada petrecută în Lituania.
Prin asimilare cu H.G. nr. 518/1995, instanța de fond îi crează artificial reclamantului un drept de 35 Euro pe zi și apreciază că acesta este îndreptățit să primească în total 980 Euro, astfel că față de suma achitată de societate acestuia de 380 Euro, urmează să fie obligați la plata a încă 600 Euro.
Instanța nu ține seama de faptul că singurele documente legale prin care s-au stabilit drepturile bănești cuvenite reclamantului sunt contractul individual de muncă și anexa la acesta, în care se prevede la litera J pct.1 un salariu brut de 804 lei și net de aproximativ 643 lei. În anexa la pct. 9 se prevede o sumă de 150 – 180 Euro, bani cu titlu de mâncare în mod gratuit, iar în funcție de realizările lunii respective acesta era îndreptățit să primească sume de bani în valută mai mari, numai dacă acesta executa lucrări de bună calitate și la timp și care trebuiau să fie recepționate de beneficiar în vederea decontării către firmă.
În analiza sa, instanța de fond a ignorat faptul că reclamantul este dator la firmă cu suma totală de 650 Euro, compusă din: 350 Euro pentru transport conform pct. 2 din anexă și 300 Euro pentru cele două absențe nemotivate prevăzute la pct.4 din aceeași anexă.
Din actele de plată depuse și care se află la dosarul cauzei, rezultă că acesta a primit prin extrase cont card suma de 378 Euro, iar prin ștatele de plată aferente lunii decembrie 2011 și ianuarie 2012 i s-a creat un drept de 872 lei, în total (adică în euro) 200 Euro (872 lei: 4,35 = 200 Euro). Rezultă că această sumă a fost plătită cu cei 378 Euro menționați mai sus.
1. Recursul reclamantului este fondat și va fi admis, având în vedere următoarele considerente:
Art.80(1) din Codul muncii republicat, dispune :”În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic și nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
Din economia textului, tragem concluzia că voința legiuitorului nu a fost aceea de a lega solicitarea salariatului la plata de către angajator a despăgubirilor, de o eventuală cerere de repunere în situația anterioară, prin restabilirea calității de salariat, ci numai de constatarea nelegalității concedierii, soluționarea favorabilă a acestei cereri, creând premisele obligării angajatorului la plata acestora.
Întrucât nu se arată în text momentul până la care se pot acorda aceste drepturi prin indicarea punctului terminus, soluția ce se poate desprinde din interpretarea logică a alin. 1 din art. 80, este aceea că momentul final nu poate fi decât acela al constatării concedierii nelegale care coincide cu data pronunțării sentinței civile de anulare a deciziei de concediere, în speță 08.06.2012.
Din argumentația dată de Tribunalul capătului de cerere având ca obiect obligarea angajatorului la plata drepturilor bănești cuvenite, rezultă echivocul în care s-a aflat instanța, în sensul că pune în legătură acest capăt de cerere sub aspectul temeiului legal cu dispozițiile inserate în art.159 alin.2 din Codul muncii al cărui câmp de reglementare îl reprezintă salarizarea și nu cu art.80 (1) din codul muncii, raportat la împrejurarea că această normă reglementează despăgubirile cuvenite salariatului în ipoteza concedierii nelegale.
Argumentația tribunalului este greșită și sub aspectul condiționării acordării acestor despăgubiri de solicitarea salariatului de restabilire a calității de salariat, ceea ce plasează considerentele în ipoteza inserată la alin.3, deși cererea reclamantului este întemeiată pe disp. art. 80(1) din codul muncii.
Pe cale de consecință, Curtea va admite acest recurs și modificând în parte sentința, va obliga intimata la plata despăgubirilor prevăzute de art. 80 din codul muncii, de la data concedierii până la data de 08.06.2012.
2. Recursul intimatei este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente de fapt și de drept:
În referire la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, Curtea are în vedere următoarele: Tribunalul a anulat decizia de concediere din prisma nulității absolute a acesteia pe considerentul că în conformitate cu art. 251 alin. 1 codul muncii, nici o sancțiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări prealabile, fără a se ajunge la analiza vinovăției salariatului în aplicarea sancțiunii disciplinare.
Așadar, critica din această perspectivă trebuie să se circumscrie motivului de nulitate ce a stat la baza anulării deciziei de concediere.
Notificarea nr. 181/31.01.2012 nu are natura juridică a unei convocări, întrucât nu cuprinde nici unul dintre elementele la care se referă disp. art. 251 alin. 2 din codul muncii, respectiv obiectul, data, ora și locul întrevederii, aspect evidențiat în mod corect de către Tribunalul C. în cuprinsul considerentelor.
De altfel, prin notificarea nr. 181/31.01.2012, se aduce la cunoștință salariatului că începând cu data de 03.02.2012 i se desface contractul individual de muncă, fiind convocat la sediul societății pentru a finaliza formalitățile în acest scop, comunicându-i-se totodată că până la data de 03.02.2012 contractul de muncă este suspendat conform art. 58 din codul muncii.
Aspectele referitoare la o pretinsă vinovăție a salariatului se pot constitui în critici valabile ale sentinței din prisma faptului că anularea deciziei de concediere a avut în vedere motive de nulitate a acesteia și nu aspecte de fond.
Criticile referitoare la plata drepturilor salariale sunt de asemenea neîntemeiate, ele urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
În referire la sumele de bani reprezentând diurna, Curtea are în vedere incidența art.44 alin. 2 codul muncii, care arată că salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile legii.
Art.45 din CCMN 2011 – 2014 statuează în mod explicit că nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituțiile publice.
Potrivit H.G. nr. 518/1995, art.17 raportat la art.5: personalului detașat în străinătate i se cuvine diurnă și o sumă pentru cazare (plafon de cazare), iar conform Anexei la H.G., diurna stabilită pentru Letonia este de 35 Euro pe zi.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul a lucrat în Letonia timp de 28 de zile, pentru care i se cuvenea o diurnă de 980 Euro și având în vedere că recurenta i-a achitat 380 Euro, mai rămâne o diferență de 600 de Euro, astfel cum în mod judicios a calculat Tribunalul C..
Curtea nu poate primi susținerea recurentei că părțile au convenit la plata unei sume lunare de 150 – 180 Euro pentru acest scop, întrucât părțile nu puteau negocia cu încălcarea drepturilor minimale stipulate de actele normative mai sus arătate.
Pe de altă parte, această sumă nu este negociabilă în funcție de realizările efectuate, astfel cum încearcă să acrediteze ideea recurenta, întrucât scopul sumelor acordate este diferit, în sensul că, dacă prin diurnă se asigură confortul de trai zilnic, prin acordarea unor sume de bani în situația în care executa lucrări de bună calitate și la timp, se urmărește stimularea eficacității muncii prestate de către salariat.
De asemenea, sumele primite cu titlu de diurnă nu se cumulează cu sumele reprezentând drepturi salariale, astfel cum pretinde recurenta prin calculul matematic realizat în cuprinsul motivelor de recurs.
Pe cale de consecință, Curtea găsind criticile neîntemeiate, va respinge acest recurs ca nefondat în baza art. 312 cod pr.civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul formulat de recurentul reclamant A. C., cu domiciliul procesual ales în C., ., . la cabinet avocat I. Ghiulfer – Aisun, împotriva sentinței civile nr.3375/08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ .
Modifică în parte sentința în sensul că obligă intimata la plata despăgubirilor prevăzute de art. 80 din Codul muncii de la data concedierii până la data de 08.06.2012.
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă S.C. „R. S. BUILDINGS” SRL, cu sediul în C., ., ., . împotriva sentinței civile nr.3375/08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, ca nefondat.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. B. J. Z. M. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: A.C.
Red.dec.Jud.M.A./25.01.2013
Tehnored.gref.RD/3ex/29.01.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 844/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 28/2013.... → |
|---|
