Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 817/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 817/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 15475/118/2012
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr.817/CM
Ședința publică din 30 Septembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă
PREȘEDINTE - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
JUDECĂTOR - VANGHELIȚA T.
Grefier - M. G.
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurentul reclamant B. I., domiciliat în C., ., ..D, apt.125, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1673/01.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, acțiunea având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut, în ședință publică, a răspuns consilier juridic P. A. pentru intimata pârâtă în baza delegației de reprezentare pe care o depune la dosar, lipsind recurentul reclamant B. I..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat că procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 87 și urm. C. pr. civ., că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, scutit de taxa judiciară de timbru, solicitându-se judecata cauzei și în lipsă, conform art. 242 pct.2 Cod proc.civilă, după care:
Întrebat fiind de instanță, reprezentantul intimatei pârâte precizează că nu mai are alte cererii de formulat sau excepții.
Curtea, luând act de poziția procesuală a intimatei pârâte prin reprezentant, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Având cuvântul, intimata pârâtă, prin reprezentantul său, solicită respingerea recursului.
Curtea, considerându-se lămurită, în conformitate cu disp. art. 150 C. pr. civ., declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului .
CURTEA
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta la 20.12.2012, reclamantul B. I. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SNTFM CFR Marfa S.A., se dispună obligarea acesteia la plata diferențelor rezultate din calcularea drepturilor salariale prevăzute în Contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 calculat la salariul de baza minim brut de 700 lei stabilit de art. 41 alin 3 lit. a și sumele efectiv încasate .
În motivarea acțiunii sale reclamantul a arătat că, în perioada 28.09._10 a desfășurat activitate în cadrul societarii pârâte îndeplinind funcția de casier-verificator și a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei, respectiv, 600 lei pentru perioada 1.04._10; potrivit contractului colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 208-2010, art. 41 alin 3 lit. a, salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil la data de 1.08.2008 era de 700 lei.
Prin sentința civilă nr. 1673/01.04.2013, Tribunalul C. a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei anterioare datei de 20.12.2009 pe care le-a respins în consecință și a respins cererea ca nefondată pentru pretențiile ulterioare datei de 20.12.2009.
Pentru a ajunge la aceste concluzii referitor la excepția prescrierii dreptului material la acțiune tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 268 lit. c C. muncii, a constatat că drepturile reclamante au natură salarială și că acțiunea a fost introdusa la data de 20.12.2012, iar perioada pentru care se solicita drepturile bănești este 28.09.2009-decembrie 2010, astfel că termenul de 3 ani era împlinit la data sesizării instanței pentru drepturile bănești aferente perioadei 28.09._09
Pentru a reține netemeinicia acțiunii, tribunalul a constatat că, în calitate de angajat al societății pârâte, reclamantul a obținut, în perioada septembrie 2009-decembrie 2010, un salariu de baza brut de 1.893 lei și, începând cu 1.04.2010 un salariu de 1.939 lei, acest salariu fiind stabilit de pârâtă în baza art. 12 și 13 din Contractului colectiv de munca la nivel de unitate, contract ce conține dispoziții similare cu cele din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități și cuantumul stabilit pentru o clasa 1 de salarizare de 570 lei, respectiv 600 lei, la care a aplicat coeficientul de ierarhizare stabilit pentru clasa 1 de salarizare de 2,770 .
Prima instanță a considerat că, prin aplicarea dispozițiilor prevăzute în contractul colectiv de munca la nivel de unitate referitoare la stabilirea salariilor de baza ale muncitorilor calificați, pârâta a acordat reclamantei un salariu de baza brut mai mare decât cel care rezulta din contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi și că ceea ce aceasta dorește este o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei de calcul prevăzute de contractul colectiv de munca la nivel de unitate dar cu unul din elementele de calcul - salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi prevăzut de contractul colectiv de munca la nivel de ramura, adică o combinare a dispozițiilor care reglementează aceiași instituție a salarizării, din doua acte diferite - CCM la nivel de unitate și CCM la nivel de ramura.
Tribunalul a considerat că o interpretare precum cea a reclamantei, în sensul obținerii unei formule de calcul prin luarea unor elemente de calcul dintr-un contract colectiv de munca (de ramura) și alte elemente din alt contract colectiv de munca (de unitate) în scopul obținerii unui rezultat favorabil este profund eronat, deoarece o regula de baza în interpretarea și aplicarea legii constituie interdicția creării pe cale judiciară a unei noi legi (lex tertia) prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi.
Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a apreciat că nu este vorba despre nici o lacuna în reglementarea modului de calul a salariului de baza brut, algoritmul de calcul stabilit fiind clar, chiar daca diferit de cel prevăzut în contractul colectiv de munca de la nivel de ramura; or, atâta timp cât, în formula de calcul a salariului de baza brut prevăzuta de contractul la nivel de unitate se utilizează alte noțiuni decât în cea prevăzuta de contractul la nivel de ramura (clasa de salarizare și nu salariu minim de baza; coeficienți de ierarhizare corespunzători clasei de salarizare și nu coeficienți minimi de ierarhizare pentru categorii de salariați), s-a considerat ca are aplicabilitate deplina contractul la nivel de unitate, acesta conținând dispoziții mai favorabile reclamantei.
Prima instanța nu a reținut susținerile pârâtei potrivit cărora trebuia mai întâi să se obțină anularea clauzelor privind salarizarea din contractul colectiv de munca la nivel unitate, pentru că, atât timp cât un contract colectiv de munca conține dispoziții mai favorabile, atunci acesta se aplica cu prioritate fata de cel care are dispoziții mai puțin favorabile, fără a fi insa necesar sa se constate nulitatea dispozițiilor mai puțin favorabile.
Împotriva acestei decizii sentințe a formulat recurs reclamantul B. I., prin care a criticat hotărârea primai instanței pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. pr. civ., solicitând modificarea acesteia și admiterea acțiunii.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea angajatorului S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. la acordarea unor drepturi bănești, invocându-se ca temei juridic al pretențiilor sale prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, contract valabil până la data de 31.12.2010.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, în mod greșit pârâta a plătit salariul mai mic decât cel cuvenit, aplicând contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010 și plecând de la un salariu minim de bază de 570 lei pentru clasa 1 de salarizare pentru anul 2009 și 600 lei pentru clasa 1 de salarizare pentru anul 2010, față de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare cât era legal să plătească pârâta reclamantei conform dispozițiilor prevăzute de art. 41 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În opinia recurentul, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte de muncă prin care au negociat drepturi la nivel inferior celui stabilit ori contracte colective la nivel superior clauzele celor dintâi vor fi lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul analizat de prezenta cauză.
Recurentul a mai susținut că, având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractul încheiat la nivel superior, în speță, la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitare, respectiv, la nivel de grup de unități feroviare au fost stabilite drepturi la nivel inferior iar salariații nu pot renunța la cele conferite, în temeiul legii, prin negocierile colective la nivel superior, la nivel de ramură transporturi.
În acest context, recurenta a apreciat că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective de muncă prin care au negociat, pentru angajați, drepturi la uni nivel inferior celui stabilit prin contracte încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul valabilității contractelor de muncă (inferior și superior).
Un alt argument din recursul reclamantului îl constituie susținerea că prin neîndeplinirea unei condiții imperative impuse de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 288-2009, respectiv negocierea unor valori salariale sub valoarea minimă impusă de 700 lei/lună – aferentă clasei 1 de salarizare -, precum și neplata diferențelor salariale cuvenite aferente clasei de salarizare pe care a avut-o pe întreaga perioadă solicitată, pârâta i-a cauzat un prejudiciu care se compune din diferențele de salariu aferente clasei avute, dacă salariul de pornire la clasa 1 ar fi fost de 700 lei/lună, în loc de 570 lei/lună.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi admis cu consecința modificării în parte a sentinței recurate, în sensul că va fi admisă acțiunea și va fi obligată pârâta să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate (incluzând salariul de bază, îndemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 20.12._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective; vor fi menținute dispozițiile primei instanțe, cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune.
Temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 8, privitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, nu este incident în cazul în care instanța s-a raportat corect la raportul juridic pe temeiul căruia s-au formulat pretențiile; interpretarea clauzelor unui contract colectiv de muncă într-o manieră contrară celui relevat de angajator nu echivalează, cum pretinde recurenta, cu distorsionarea înțelesului și naturii unui asemenea contract, ci pune în discuție incidența art. 304 pct. 9 cod proc. civilă. Mai mult decât atât, parcurgerea argumentelor sentinței atacate nu relevă o astfel de situație, pretențiile reclamantei fiind evaluate în directă corelare cu normele incidente, fără nici o interferență cu o altă cauză sau raport juridic,astfel că nu sunt incidente nici disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civilă.
În fine, dispozițiile art. 3041 cod proc. civilă, care permit analizarea în recurs - atunci când este singura cale de reformare - nu doar a temeiurilor de casare, ci și a celor de modificare, nu operează prin simpla sa indicare generică. Norma are rolul de a permite recurentului să abordeze în cadrul acestui recurs și alte argumente decât cele de nelegalitate, adică a celor de netemenicie (care în cazul dublului control judiciar devin inadmisibile); partea nemulțumită nu este însă absolvită de argumentarea lor potrivit principiului disponibilității, după cum instanța nu este abilitată să extindă criticile de netemeinicie peste ceea ce nu a criticat partea, încălcând principiul tantum devolutum quantum appellatum.
Recurenta susține că judecătorul fondului a dat o dezlegare eronată fondului pricinii, iar aceste critici sunt fondate.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretențiile unui salariat fondate pe clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, solicitându-se angajatorului achitarea diferențelor de drepturi salariale decurgând din aplicarea clauzei apreciate ca fiind favorabile; cauza vizează deci un conflict individual de muncă, adică acel raport de drept procesual în care un salariat, titular al unui drept izvorât dintr-un contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pretinde angajatorului său executarea întocmai a acestui contract (art. 266 teza întâi și art. 267 lit. a din Legea nr. 53/2003, corelate cu art. 231 teza ultimă din Legea nr. 53/2003).
Distinct de acest tip de conflicte de muncă, definite generic prin art. 231 Codul muncii, pot face obiectul jurisdicției muncii și acele litigii născute între partenerii sociali în legătură cu neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia; în acest ultim caz, însă, nu mai suntem în ipoteza unui conflict individual de muncă, dată de art. 268 alin. 1 lit. c, ci în cea a unuia care implică pe semnatarii contractelor colective, situație la care se referă art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003.
În consecință, în speță nu se putea analiza direct ipoteza aplicării art. 268 alin. 1 lit. d Codul muncii (prescrierea dreptului la acțiune fiind o apărare indusă de o pretenție a reclamantului), însă toate celelalte apărări ale pârâtei, în legătură cu imposibilitatea înlocuirii de drept a unor prevederi contractuale cu altele, cu încălcarea voinței părților, urmează a fi analizate pe fond.
Parcurgând obiectul cererii cu care a fost învestit tribunalul, instanța de recurs reține că reclamanta a solicitat să se constate că textul art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la nivelul SNTFM CFR MARFĂ S.A., cât privește baza de calcul a salariului minim brut la nivel de ramură.
Reclamanta a susținut corect că, din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea că ,,salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, angajatorul nu putea decide, chiar cu acordul reprezentanților sindicali, calcularea salariilor de la o altă valoare a salariului de bază minim brut, chiar dacă minimul pe ramură era inferior salariului încasat de salariat.
Conform art. 8 al Legii nr. 130/1996, un contract colectiv de muncă poate avea stabilite clauze numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege (alin. 1), că nu este posibilă inserarea, prin contractele colective de muncă, a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (alin. 2), că la rândul lor contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (alin. 3), precum și că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal (alin. 4).
Sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 din actul normativ enunțat era prevăzută așadar în relaționarea dintre contractele colective, cel inferior neputând conferi drepturi mai mici decât cele recunoscute prin contractul colectiv la nivel superior.
Însă, în ce privește conexiunea dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă (cu trimitere la doctrina franceză în acest sens).
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
În mod corect reclamanta a criticat în recurs de modalitatea de interpretare și aplicare a clauzelor mai favorabile din perspectiva statuării drept inadmisibilă selectarea și combinarea, din cuprinsul contractelor colective de muncă la nivel superior, a acelor elemente (bază de calcul, sporuri, coeficienți de ierarhizare etc.) care induc în final o maximizare a drepturilor bănești pentru salariați.
În speță, recurenta a criticat instanța de fond pentru că, operând o combinare a algoritmului de calcul prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate cu cel al contractului colectiv la nivel de ramură, a creat o lex tertia neprevăzută prin acordul partenerilor sociali și care a impus angajatorului o sarcină exorbitantă în raport cu salariații săi.
În realitate, problema care se ridică este aceea a modului efectiv în care instanțele confirmă sau infirmă situația defavorabilă invocată de salariat în raport de clauzele contractului superior, iar dezlegarea ei este dată de textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii (în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011, sub imperiul căruia era valabil CCM la nivel de ramură), care statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat – astfel că soluția primei instanțe este corectă asupra acestei chestiuni.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să analizeze sensul dat de art. 41 alin. 3 lit. b din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010.
Textul, citat în cuprinsul hotărârii recurate, stabilea că negocierile în sistemul de salarizare vor porni – la nivelul unităților din transporturi – de la o valoare a salariului de bază minim brut pe ramură, de 700 lei, valabil de la 1.01.2008. Aceeași prevedere stabilea că de la această valoare încep negocierile pentru determinarea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură definind la art. 41 pct. 1și coeficienții minimi de ierarhizare necesari stabilirii salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați.
Prin urmare, nu doar legea, prin dispozițiile menționate, ci însăși convenția partenerilor sociali stabilea că unitățile cărora li se aplică acest CCM sunt libere să stabilească salariul de bază minim brut în societate și coeficienții de ierarhizare, fără însă să coboare – pentru niciunul dintre aceste elemente – sub minimul negociat la nivel de ramură.
În acest mod se înțeleg și dispozițiile referitoare la baza minimală de reglementare a oricărui contract colectiv de muncă superior în raport de cel inferior, acesta fiind de altfel și înțelesul dat în primă instanță prevederilor legale incidente în speță. Astfel fiind, critica recurentei potrivit cu care combinarea elementelor de calcul este inadmisibilă și contrară normelor legale urmează a fi înlăturată, instanțele fiind pe deplin abilitate să stabilească, la cererea salariaților, dacă s-au aplicat corect sau nu clauzele contractelor superioare și dacă există din acest punct de vedere diferențe de drepturi salariale neîncasate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamantul B. I., domiciliat în C., ., .. D, ., împotriva sentinței civile nr. 1673/01.04.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sect. 1.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite acțiunea și obligă pârâta la plata către reclamant la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate (incluzând salariul de bază, îndemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 20.12._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării acțiunii și data plății efective.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. L. M. G. VANGHELIȚA T.
Grefier,
M. G.
jud.fond – M.S. S.
red.dec.recurs-jud. G.L. 19.12.2013
dact. gref. G.M./3ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 818/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
