Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 704/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 704/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-09-2013 în dosarul nr. 1918/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR. 704/CM
Ședința publică din 09 septembrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - M. G.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - VANGHELIȚA T.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul procesual ales în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr. 1678, pronunțată de Tribunalul C. la data de 01 aprilie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. M., cu domiciliul în G., ., ., ., județul G., în nume propriu și ca reprezentant al intimaților reclamanți G. F. și I. M., cu domiciliul procesual ales în G., ., ., ., județul G. și intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea, cu sediul în C., ., nr.2, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 02 septembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 09 septembrie 2013, dată la care Curtea a hotărât astfel:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cerere înregistrată la 14.02.2013, reclamanții C. M., G. F. și I. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA - Sucursala Muntenia Dobrogea obligarea acestora la plata sumei compensatorii reprezentând 6 salarii brute negociate, actualizată în funcție de rata inflației de la data concedierii până la data plății efective, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că drepturile salariale menționate nu au fost achitate, deși sunt cuvenite potrivit art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Prin întâmpinare înregistrată la 4.03.2012, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA a invocat excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei S. C. Marfă SA - Sucursala Muntenia Dobrogea, excepția lipsei calității procesuale pasive a aceleiași pârâte, precum și excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în baza art. 268 lit. e) C. Mc. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, sens în care a arătat că în cazul reclamanților a fost aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care nu prevedere plățile compensatorii solicitate de reclamantă, precum și art. 7 din OG nr. 9/2010, în baza căruia a beneficiat deja de plăți compensatorii.
Pentru dovedirea pretențiilor și a apărărilor formulate, instanța a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, carnetele de muncă ale reclamanților, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, acte adiționale, decizii de concediere.
Soluționând excepțiile invocate și fondul cauzei, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 1678 din 01 aprilie 2013.
În baza acestei sentințe, au fost respinse excepțiile lipsei capacității procesuale a pârâtei S. C. Marfă - Sucursala Muntenia Dobrogea și prescripției extinctive, ca neîntemeiate.
De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S. C. Marfă - Sucursala Muntenia Dobrogea.
Totodată, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.M. C. Marfă SA- Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă cererea formulată de reclamanții C. M., G. F. și I. M., în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA București.
A fost obligată pârâta S. C. Marfă SA să plătească reclamanților suma compensatorie reprezentând șase salarii brute negociate, actualizată în funcție de rata inflației, de la 08.03.2010 până la data plății efective și a fost respinsă cererea privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a fost salariat al pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA până la 8.03.2010, când a fost concediată, potrivit deciziei depuse la dosar, ocazie cu care nu a beneficiat de drepturile bănești care fac obiectul prezentei cauze.
În baza art. 137 alin. 1 C. proc. civ., instanța va soluționa cu prioritate excepțiile invocate în cauză.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA - Sucursala Muntenia Dobrogea, instanța constată că aceasta este neîntemeiată și o va respinge ca atare, având în vedere prevederile art. 41 alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. Or atât din cuprinsul deciziei contestate, cât și din toate actele procedurale ale pârâtei rezultă că aceasta are organe proprii de conducere, fiind condusă de un director. Este irelevant că practica S. C. Marfă SA implică acordarea unui mandat de reprezentare directorilor sucursalelor, întrucât prin aceasta nu li se știrbește acestora calitate de organe de conducere ale sucursalelor. Mandatul privește reprezentarea societății mamă, însă nu înseamnă că directorii respectivi nu conduc sucursalele, exercitând atribuții manageriale la nivelul acestora, situație incidentă și în cazul pârâtei.
Excepția lipsei calității procesuale pasivă a pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA - Sucursala Muntenia Dobrogea va fi însă admisă, cu consecința respingerii cererii formulate în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. În acest sens, se are în vedere că Sucursala Muntenia Dobrogea a fost înființată la 1.09.2010, ulterior încetării raporturilor de muncă ale reclamantei, astfel că aceasta nu a avut astfel de raporturi cu Sucursala Muntenia Dobrogea. În același sens este și decizia de concediere, care este emisă de Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA, rezultând că părți ale raportului juridic dedus judecății sunt numai aceasta și reclamanta.
În ceea ce privește prescripția extinctivă, potrivit art. 268 lit. c) și e) C. Mc., cererile în vederea solutionarii unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si în cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, în cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
Potrivit art. 159 alin. 1 C. Mc., salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit art. 160 C. Mc., salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Prin urmare, salariul constituie prețul muncii, dar nu se rezumă la ceea ce în sens restrâns este desemnat prin această noțiune, ci cuprinde totalitatea prestațiilor din partea angajatorului care constituie un corespondent și o consecință a muncii prestate, inclusiv diverse adaosuri, prime și alte prestații la care salariatul are dreptul ca urmare a prestării muncii.
Sub rezerva verificării fondului drepturilor deduse judecății, suma compensatorie care face obiectul prezentei cereri este invocată ca drept salarial, întrucât are ca temei calitatea de salariat și munca prestată. Primirea unei sume compensatorii a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în vederea motivării salariaților în vederea prestării unei munci de calitate și eficiente, rezultând o legătură evidentă între munca prestată și suma compensatorie, care prezintă caracter salarial întrucât remunerează salariatul concediat ca urmare a recunoașterii importanței și a calității muncii sale.
În această situație, este aplicabil termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c) C. Mc., care constituie o dispoziție specială și derogatorie în raport cu cea de la lit. e), întrucât nu toate drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă sunt drepturi salariale, în schimb toate drepturile salariale sunt prevăzute, fie și generic, în contractul colectiv de muncă.
În raport cu data înregistrării cererii – 8.10.2012, instanța constată că termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, scadența drepturilor solicitate fiind la data concedierii, respectiv la 8.03.2010, motiv pentru care excepția prescripției extinctive va fi respinsă ca neîntemeiată.
Potrivit art. 80 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, părțile convin ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate. Potrivit alin. 2, prevederile alin. 1 sunt aplicabile atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit din următoarele motive: a) unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Din analiza acestui text se constată că prin prevederea citată se stabilește un drept necondiționat, formularea imperativă „să primească” excluzând ipoteza existenței vreunei condiții și făcând ca dreptul în cauză să fie cuvenit salariaților indiferent de preferința angajatorului ori de rezultatele financiare ale acestuia.
În acest sens, ori de câte ori prevederea contractuală este clară și imperativă, nu există nici un temei de a-i condiționa aplicabilitatea de aspecte care puteau fi prevăzute, dar nu au fost evitate, numai astfel dându-se eficiență voinței concordante a partenerilor sociali.
În ceea ce privește valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi invocat de reclamantă, instanța constată că, deși îi revenea sarcina probei potrivit art. 272 C. Mc., pârâta S. C. Marfă SA nu a făcut dovada că o instanță judecătorească ar fi declarat nulitatea acestuia, caz în care este considerat valabil.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este aplicabil, potrivit art. 133 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 62/2011 și art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 130/1996, pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul/ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. Prin urmare, contractul este opozabil și pârâtei, care este necontestat că activează în ramura “transporturi”.
Potrivit art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil încheiat la nivel superior. O dispoziție similară a existat și la art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
Cerința nestabilirii unui nivel inferior al drepturilor în raport cu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel superior constituie o cerință de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel inferior, sancționată expres cu nulitatea potrivit art. 142 alin. 1 din Legea nr. 62/2011 și anterior potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în speță este supus cerințelor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sale, respectiv Legii nr. 130/1996, care conține sub aspectul discutat prevederi similare Legii nr. 62/2011 prin care a fost abrogată. Dacă art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, art. 142 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Cele două reglementări sunt similare, în sensul că cea de-a doua enumeră expres ambele modalități de invocare a nulității, în vreme ce a doua nu distinge între ele, deci le admite la rândul ei pe ambele.
Invocarea nulității „pe cale de excepție” constituie fie opțiunea reclamantului de a se rezuma, în argumentarea pretențiilor sale, la susținerea incidenței nulității exclusiv în cadrul motivării acțiunii sale, fără a formula o acțiune în nulitate, fie opțiunea pârâtului de a se apăra împotriva pretențiilor reclamantului în aceleași condiții, fără a formula o cerere reconvențională în nulitate.
Invocarea de către reclamant a nulității „pe cale de excepție” nu presupune formularea unei cereri în declararea nulității sau în anulare, ci constituie numai o motivare a pretențiilor sale, prin invocarea prevederilor legale imperative încălcate la încheierea contractului, obiectivul urmărit fiind înlăturarea efectelor acestuia.
În cazul contractului colectiv de muncă, nu s-ar putea considera că cel de la nivel de ramură nu ar fi aplicabil decât dacă nu ar exista cel încheiat la nivel de unitate. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior conține drepturi minimal prevăzute pentru salariați, al căror nivel nu poate fi stabilit inferior prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior. Când există contracte colective de muncă încheiate la niveluri diferite, ele produc efecte sub rezerva condiției de valabilitate mai sus menționată. Așa fiind, partea interesată poate invoca în favoarea sa contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, întrucât acesta se află permanent în vigoare, chiar dacă aceasta presupune încetarea aplicării contractului colectiv de muncă încheiat nevalabil la un nivel inferior. Clauzele acestui din urmă contract sunt lipsite de efecte datorită încălcării interdicției legale menționate, astfel încât, ori de câte ori salariatul invocă în favoarea sa clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior, acesta invocă implicit și nulitatea celui încheiat la un nivel inferior. În acest caz invocarea nulității are loc „pe cale de excepție”, ceea ce în termeni procedurali se traduce prin calea unei apărări de fond.
În concluzie, invocarea în favoarea salariatului a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel superior nu presupune formularea unei cereri în declararea nulității ori în anularea celui încheiat la un nivel inferior, instanța urmând să înlăture clauzele din cuprinsul acestuia din urmă prin care sunt prevăzute drepturi la un nivel inferior în raport cu legea ori cu clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior. Cu atât mai mult, în cazul (precum cel din speță) în care contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior prevede un drept salarial, iar cel încheiat la nivel inferior nu îl prevede, dreptul este cuvenit salariatului direct în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Faptul că reclamanta a primit plățile compensatorii prevăzute de art. 7 din OG nr. 9/2010 nu determină inaplicabilitatea nici totală și nici parțială a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură. Astfel, la data adoptării OG nr. 9/2010 legiuitorul cunoștea prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, astfel că, dacă ar fi intenționat să le înlăture total sau parțial de la aplicare, ar fi prevăzut expres acest lucru. Dimpotrivă, legiuitorul a lăsat neatinse prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și, în deplină cunoștință de cauză, a prevăzut plăți compensatorii suplimentare aplicabile concedierilor operate în contextul general existent la 29.01.2010, când a fost adoptat actul normativ respectiv, fiind evident că cele două categorii de plăți compensatorii nu au nimic incompatibil una cu cealaltă și deci nu se exclud reciproc.
Excluderea aplicării art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ori un act adițional la acesta din urmă nu ar putea avea nici un efect nici dacă ar fi prevăzută expres în acestea, cu atât mai puțin prin aceea că nu este prevăzută, întrucât rămâne aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, potrivit art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil încheiat la nivel superior, chestiunea forței juridice superioare a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior fiind expusă pe larg în cele de mai sus.
Astfel, în baza art. 80 alin. 1 și alin. 2 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe anii 2008-2010, instanța va obliga pârâta S. C. Marfă SA să plătească reclamantei suma compensatorie reprezentând 6 salarii brute negociate, actualizată în funcție de rata inflației de la 08.03.2010 până la data plății efective.
Cererea privind cheltuielile de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, acestea nefiind dovedite.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Msarfă – C. Marfă SA. În motivarea recursului său, aceasta a susținut următoarele:
1. Critica pentru nelegalitate hotărârea recurata, intrucat in mod nelegal a fost respinsa excepția prescrierii dreptului material la acțiune.
Învederează că reclamantul solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractul colective de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, iar potrivit art. 268 alin. 1 lit. « e » din Codul Muncii republicat," cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.,,
Având în vedere că prin cererea formulată de reclamanta se solicită obligarea societății la "modificarea tardivă" unor clauze din CCM, prin prisma prevederilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul Muncii, dreptul la acțiune al intimatului reclamant este prescris.
Reclamanta solicită acordarea retroactivă a unor diferențe bănești prevăzute in clauzele CCM la Nivel de ramura Transporturi, criticând angajatorul parat pentru neexecutarea culpabila a unor clauze a unui contract colectiv de munca, iar având în vedere data la care a fost înregistrată acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar pe rolul instanței, solicită să se constate că dreptul la acțiune este stins prin prescripție.
În subsidiar, invocă și excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru termenul general de prescripție, având în vedere momentul introducerii acțiunii.
2. Cererea privind acordarea plaților compensatorii in valoare de 6 salarii de baza, întemeiat e prevederile art.80 alin. 8 al Contractului Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi este nefondată pentru următoarele considerente:
Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, înregistrat sub nr. 2/24.01.2008 la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, a fost denunțat de Confederația Naționala a Patronatului R.: Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România, respectiv Convenția Sindicala Naționala a transportatorilor din România.
Pentru salariații concediați ca urmare a aplicării masurilor de restructurare si organizare al C. Marfa aplicate in martie 2010, conform Programului de restructurare al C. Marfa din 2010 si a Proiectului de concediere colectiva ale căror masuri s-au aplicat in martie 2010, astfel cum s-a prevăzut in decizia de concediere a reclamantei emise de S. C. Marfa SA, s-au adoptat si prevăzut masuri de protecție sociala, conform prevederilor OG nr. 9/2010 privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării si reorganizării unor societăți naționale, companii naționale si societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, in vigoare la data concedierii reclamanților.
Prin instituirea acestor masuri concrete de protecție sociala ca urmare a OG nr.9/2010, s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale contractelor colective de munca, conform principiului specialia generalibus derogant, fiind inadmisibila cumularea acestora.
F. de cele prezentate, solicită a se aprecia ca in temeiul art. 67 din Legea nr. 53/2003, salariații concediați in forma colectiva, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, beneficiază de masuri active de combatere a șomajului si pot beneficia de compensații in condițiile prevăzute de lege si contractul colectiv de munca aplicabil.
Angajaților concediați colectiv in luna martie 2010, din inițiativa angajatorului C. Marfa le-au fost acordate plați compensatorii reglementate de OG nr. 9/2010, reglementare derogatorie in raport cu prevederile CCM la nivel de unitate, grup de unități ori de ramura, nefiind aplicabile prevederile art. 80 alin.8 din CCM la Nivel de Ramura Transporturi.
De asemeni, in temeiul prevederilor art. 304 ind. 1 Cod procedura civila solicita desființarea titlului executoriu, repunând părțile in situația anterioara, prin întoarcerea executării, in temeiul dispozițiilor art. 404 ind. 2 alin. 1 Cod procedura civila.
Solicita obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecata efectuate in prezenta cauza.
In drept, își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 si art.304 ind 1, art. 404 ind. 2 alin. 1 Cod procedura civila, pe prevederile Codului Muncii, Contractule Colectiv de Munca ale C. Marfa 2009/2010.
Intimatele nu au formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
§1. Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune:
Se constată că art. 80 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi face parte din capitolul „Salarizarea și alte drepturi bănești”.
În prevederile art. 80 se arată totodată că la desfacerea contractului individual de muncă angajații vor primi pe lângă drepturile la zi pentru activitatea prestată și de o plată compensatorie.
Rezultă astfel că drepturile salariale pentru ultima lună de activitate se plătesc odată cu plata compensatorie, având același regim, constituind plata finală pentru activitatea desfășurată.
Ca urmare, având natura unor drepturi salariale, sunt incidente dispozițiile art.268 al.1 lit.c) din Codul Muncii.
Față de data la care au încetat raporturile de muncă ale reclamantei, la data introducerii acțiunii – 08.10.2012, nu se împlinise termenul de prescripție de 3 ani.
§2. Cu privire la fondul cauzei:
Contractul individual de muncă al reclamantei a încetat prin decizia nr. 8/A13/893/04.03.2010 în temeiul art.55 lit.c), art.58 și art.65 din Codul Muncii.
Este adevărat că potrivit art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru 2008-2010 s-a stabilit că „părțile convin ca la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi, cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate”.
Dar, la data la care a încetat contractul individual de muncă al reclamantei, era aplicabilă O.G. nr.9/2010, privind măsurile de protecție socială de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective efectuate ca urmare a restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar și a filialelor acestora. Acest act normativ, adoptat ulterior încheierii contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, a urmărit tocmai reglementarea dreptului la plăți compensatorii, fiind indicat în acest sens și în cuprinsul deciziei de concediere.
Acest act normativ prevedea că „persoanele disponibilizate prin concedieri colective ca urmare a restructurării și reorganizării societății beneficiază de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie 2010, în afara drepturilor cuvenite la zi”.
Prin reglementarea acestor măsuri de protecție socială prin O.G. nr. 9/2010 au devenit aplicabile norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Întrucât ambele reglementari vizează aceeași categorie de drepturi sociale, instituind măsuri de protecție a persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, cumularea acestora este exclusă.
În ceea ce privește efectele contractului colectiv de muncă la nivel național sau de ramură, trebuie reținut că deși potrivit art. 243 din Codul Muncii executarea acestuia este obligatorie pentru părți, acest contract se supune și normelor generale privind contractele, în măsura în care nu există norme speciale derogatorii, în condițiile art. 295(1) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză). Astfel, dacă prevederile art. 243 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) constituie o particularizare a regulii înscrise în art. 969(1) din Codul civil, trebuie avut în vedere că în conformitate cu art. 969(2) din Codul civil, convențiile se pot revoca și din cauze autorizate de lege.
Ca urmare, dacă un act normativ cu putere de lege interzice în mod expres acordarea unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă sau stabilește în mod expres alte drepturi pentru anumite situații, clauzele contrare cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat anterior adoptării actelor normative respective nu mai pot produce efecte.
Aceasta nu înseamnă că OG nr.9/2010 s-ar aplica retroactiv întrucât nu au fost negate drepturi deja dobândite ci s-a aplicat pentru viitor stabilind acordarea acestor drepturi după ..
În consecință, în condițiile particulare ale cauzei, reclamanta nu mai putea beneficia la concediere de indemnizația egală cu 6 salarii pe care o pretinde ci doar de drepturile stabilite în mod expres și limitativ de OG nr. 9/2010.
Întrucât dreptul la indemnizația pretinsă era unul condiționat (de încetarea contractului individual de muncă prin concediere) nu se poate considera că reclamanta avea un drept născut anterior intrării în vigoare a OG nr. 9/2010 de vreme ce condiția nu se îndeplinise până la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
În aceste condiții nu se poate considera nici că ar fi fost încălcate prevederi din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât, astfel cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de "bun" are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime. „Speranța legitimă", invocată de reclamantă, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M. contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: Hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza S. și alții împotriva României; Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza P. împotriva României; Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).
Astfel, în cauzele conexe Mihăieși contra României și S. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în același sens, că prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 14), că statul are dreptul de a stabili remunerația din buget pentru angajații săi și poate suspenda sau înceta plata anumitor drepturi prin modificări legislative (paragraful 15) și că o creanță nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern inclusiv dacă a fost recunoscută printr-o jurisprudență constantă a instanțelor ceea ce nu este cazul (paragraful 14 și 16).
Astfel, în mod asemănător, trebuie concluzionat că reclamanta nu deținea un bun actual în patrimoniul său și nici o speranță legitimă și, de asemenea, nu poate susține că ar fi avut dreptul de a dobândi în viitor un anumit drept prevăzut în contractul colectiv de muncă în condițiile în care cadrul legislativ s-a modificat și acesta nu mai permitea acordarea unui astfel de drept astfel încât nu se poate vorbi nici de o încălcare a securității raporturilor juridice câtă vreme nu au fost înlăturate efecte ale prevederilor din contractele colective de muncă aplicabile ci s-a împiedicat producerea lor în viitor potrivit legii.
O.G. nr. 9/2010, ca instrument distinct al politicii statului în domeniul protecției sociale, instituie măsuri speciale pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării în domeniul feroviar, având deci caracter de normă juridică specială în raport cu toate celelalte prevederi. Acest act normativ a urmărit asigurarea unui echilibru între necesitatea realizării unor politici de protecție socială și resursele existente în condițiile în care angajații vizați de aceste măsuri activau în societăți cu capital de stat și finanțate în parte din bugetul de stat.
Aceste măsuri intră în marja de apreciere a Statului cu privire la salarizare și măsurile de protecție socială astfel cum s-a arătat.
Așadar, din moment ce reclamanta a primit, cu ocazia concedierii, compensația prevăzută de O.G. nr. 9/2010, aceasta nu mai este îndreptățită să primească și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, astfel cum era prevăzută în art. 80 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Recurenta nu a făcut dovada că reclamanta a pus în executare sentința recurată și nici nu a probat efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod.pr.civ. se va admite recursul și se va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței recurate astfel cum s-a arătat și față de limitele sesizării instanței de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul procesual ales în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr. 1678, pronunțată de Tribunalul C. la data de 01 aprilie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. M., cu domiciliul în G., ., ., ., județul G., în nume propriu și ca reprezentant al intimaților reclamanți G. F. și I. M., cu domiciliul procesual ales în G., ., ., ., județul G. și intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea, cu sediul în C., ., nr.2.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor hotărârii recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 septembrie 2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,
M. G. G. L.
VANGHELIȚA T.
Grefier,
A. B.
Red.hot.jud.fond M.S.-S.
Red.dec.jud.rec.V.T./24.09.2013
Tehnored.gr.AB/3 ex./26.09.2013
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 65/2013. Curtea... | Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 749/2013.... → |
|---|
