Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 795/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 795/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 24-09-2013 în dosarul nr. 7933/88/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.795/CM

Ședința publică din 24 Septembrie 2013

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE M. A.

Judecător M. B.

Judecător R. A.

Grefier D. R.

S-a luat în examinare recursul formulat de recurenta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. S.A. – S. CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII C.F. C., cu sediul în ., . sentinței civile nr. 2393/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. G., domiciliat în Tulcea, . nr.15, ., . și intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. SA, cu sediul în București, sector1, ..38, având ca obiect drepturi bănești (al 13-lea salariu, Prime Paști, C., Ziua Feroviarului, c/valoare tichete de masă).

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită conform art. 87 și urm. cod pr.civilă.

Recursul este declarat în termen, motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru, iar recurenta pârâtă a solicitat judecata cauzei și în lipsă.

După referatul grefierului de ședință.

Instanța socotindu-se lămurită asupra cauzei, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului de față, având în vedere că recurenta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art. 242 alin. 2 cod pr.civilă.

CURTEA :

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr._, la data de 5 decembrie 2012, reclamantul D. G. a chemat în judecată pârâtele C.N.C.F. "C." S.A. – S. CENTRU REGIONAL ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C. și C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A., pentru a fi obligate la plata următoarelor drepturi salariale: al 13-lea salariu (salariu suplimentar), pe anii: 2007, 2008, 2009; prima de sărbătorile pascale (de Paști) al cărui cuantum este de un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, pe anii: 2007, 2008, 2009; prima de C. al cărui cuantum este de un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, pe anii: 2007, 2008, 2009; prima oferită cu ocazia „Zilei Feroviarului”, al cărui cuantum este de un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, pe anii 2007, 2008, 2009; contravaloarea tichetelor de masă pe anul 2010; contravaloarea tichetelor de masă pe perioada 1 martie 2009 – 8 iulie 2010; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost încadrat la Stația Tulcea Mărfuri de unde a ieșit la pensie la data de 08.07.2010; că, în Contractul Colectiv de Muncă, Regionala CF C. Infrastructură era obligată să acorde o . drepturi salariale de natura celor menționate în preambulul cererii, drepturi bănești ce nu i-au fost achitate.

Prin sentința civilă nr.2393/10.04.2013, Tribunalul Tulcea a admis excepția autorității de lucru judecat; a respins capătul de cerere privind prima oferită cu ocazia „Zilei Feroviarului” pentru anii 2007 și 2008 pentru autoritate de lucru judecat; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune prev. de art. 268 alin 1 lit. c din Codul Muncii; a respins pretențiile reclamantului (salariu suplimentar, prima de Paști, prima de C.) pentru anii 2007 și 2008 ca fiind prescrise; a respins ca prescrisă cererea privind plata c/val tichetelor de masă pentru perioada 1.03.- 4.12.2009; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe disp. art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii ca nefondată; s-a admis în parte acțiunea promovată de reclamant și au fost obligate pârâtele la plata salariului suplimentar pentru anul 2009 către reclamant și la plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 05.12.- 31.12.2009; s-au respins ca nefondate capetele de cerere privind plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 1 ianuarie – 8 iulie 2010, prima de Paști, prima de C., prima de „Ziua Feroviarului” pentru anul 2009.

Pentru a pronunțată această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la excepțiile invocate:

Prin Sentința civilă nr. 2121 din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Tulcea a admis acțiunea formulată de un grup de salariați printre care și reclamantul C. C., și a obligat pârâta C. Națională de Căi Ferate „C.F.R.” S.A. la plata către reclamant a ajutorului material aferent Zilei Feroviarului pentru anii 2006, 2007 și 2008, sume actualizate cu indicele de inflație.

Potrivit art. 163 alin. 1 Cod proc. civ., „Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe”.

Cum capătul de cerere privind acordarea ajutorului material pentru Ziua feroviarului aferent anilor 2007 și 2008 a fost judecat în mod irevocabil prin sentința civilă arătată, fiind întrunite toate elementele autorității de lucru judecat, urmează a admite excepția invocată de pârâtă și a respinge acest capăt de cerere pentru autoritate de lucru judecat.

În privința excepției prescripției dreptului la acțiune întemeiate pe dispozițiile art. 283 lit. e (actualul art. 268 alin. 1 lit. e) după republicarea la 15.02.2013 a Legii nr. 53/2003), urmează a o respinge dat fiind că pretențiile ce fac obiectul acestui dosar se circumscriu sferei drepturilor salariale, iar potrivit art. 159 alin. 1 din Codul Muncii, republicat, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, salariul cuprinzând, conform art. 160, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Referitor la tichetele de masă, aceste drepturi sunt, într-adevăr, catalogate în Codul Fiscal ca cheltuieli sociale, însă, în mod constant, în practica judiciară au fost asimilate drepturilor salariale, astfel că se supun regimului prescripției extinctive reglementat de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii republicat, adică 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 283 lit. c (actualmente art. 268 alin. 1 lit. c), în raport de data introducerii acțiunii – 5 decembrie 2012 – excepția este întemeiată pentru următoarele pretenții: salariul suplimentar, prima de Paști, prima de C., toate pentru anii 2007 și 2008, precum și contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 01.03. – 04.12.2009.

Cum toate aceste pretenții au fost cerute, după trecerea a 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, au fost respinse ca prescrise.

Cu privire la fondul cauzei:

Potrivit art. 32 din Contractul colectiv de muncă 2009 – 2010, înregistrat sub nr. 2995/4 iunie 2009 la D.M.P.S. a Municipiului București, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.”

Din formularea expresă a acestei clauze, rezultă că angajatorul și-a asumat obligația acordării salariului suplimentar, clauza producând astfel efecte asupra contractelor individuale de muncă ale tuturor angajaților, creând în favoarea acestora, drepturi asupra cărora nu se poate tranzacționa sau la care nu se poate renunța.

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unitate pentru anul 2009 – 2010 este obligatoriu și prin prisma dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, care prevăd obligația angajatorului să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.

Tribunalul mai constată că, în contractul colectiv de muncă indicat, la art. 77 se prevede că salariații beneficiază de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată potrivit procedurilor de acordare și de calcul stabilite prin Legea nr. 142/1998.

Niciunul dintre aceste drepturi nu au fost acordate reclamantului, pârâta apărându-se în sensul inexistenței bugetului de venituri și cheltuieli și a veniturilor necesare acoperirii acestor cheltuieli. Apărările pârâtei nu pot fi reținute, inexistența veniturilor neputând impune concluzia inexistenței acestor drepturi, atâta vreme cât existența lor rezultă din clauzele contractuale amintite. Mai mult, prin art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, se statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și contractele individuale de muncă, existența sau inexistența resurselor financiare neputând avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale.

Așa fiind, văzând că reclamantul a fost salariatul pârâtei, până la data pensionării, conform deciziei de pensionare anexate la cererea de chemare în judecată, s-a admis în parte acțiunea și au fost obligate pârâtele la plata salariului suplimentar pentru anul 2009 și a contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 05.12 – 31.12.2009 către reclamant.

Relativ la capetele de cerere privind plata primei de C., primei de Paști, și a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, instanța a constatat că în actul adițional la Contractul Colectiv de Muncă pentru anul 2009 – 2010, înregistrat sub nr. 1718/22.04.2009, art. 66 ultimul alineat a fost modificat în sensul că, pentru anul 2009 – 2010, nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și de Ziua Feroviarului, modificare în care părțile contractante au fost de acord.

În același act adițional, art. 77 din Contractul Colectiv de muncă a suferit o completare, cu un nou alineat, și anume: „Pentru anul 2010 nu se acordă tichete de masă”, completare acceptată de părțile contractante.

Așa fiind, văzând voința comună a părților, reliefată în actul adițional la contractul colectiv de muncă, au fost respinse aceste pretenții ca nefondate.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta. În motivarea recursului său, aceasta a arătat următoarele:

Instanța de fond, prin sentința pronunțată, a dat curs erorii grave de fapt și de drept în care s-a aflat în aprecierea probelor și aplicarea legii, dar și prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății inclusiv înscrisurile depuse la dosar, împrejurări care fac criticabilă soluția pronunțată, prin prisma disp. art.304 pct.8 și 9, cu aplicabilitatea disp. art.304 Cod Procedură civilă.

1. Cu privire la capătul de cerere privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, învederează următoarele:

Instanța a reținut doar faptul că acest drept solicitat este întemeiat deoarece din probele administrate rezultă că nu am respectat acesta obligație, fără a motiva însă și susținerile noastre care au făcut imposibilă executarea acestei obligații stipulate în Contractele Colective de Muncă. Astfel, instanța, nu s-a referit la apărările sale potrivit cărora:

- clauzele contractuale trebuie să respecte ordinea prestabilită raportat la obiectul supus voinței exprimate de părți, iar cum în cauza dedusă judecății au fost în discuție sume de bani, acestea pentru a fi posibile a se acorda trebuiesc să fie prevăzute în bugetul anual al celui care se obligă, respectiv în bugetul consolidat al Companiei Naționale de Căi Ferate "C." S.A. și implicit în bugetul propriu al Sucursalei Centrul Regional de Exploatare. întreținere și Reparații CF C. (intimatul reclamant nu a făcut dovada existenței acestor fonduri alocate);

-nu a luat în considerație apărările sale potrivit cărora la data stabiliri dreptului condițiile economice-financiare erau altele decât cele de la data scadenței plății (dat fiind dificultățile de ordin economic);

- obligația sa ca angajator de a achita aceste sume trebuie coroborată cu încorsetările datorate monitorizării fondului de salarii, potrivit OUG nr.79/2001, așa cum a fost modificată prin OUG 79/2008. Astfel, apare ca imposibil de executat fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1156 alin. ultim cod civil în virtutea căruia, obligația se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații .

2. Cu privire la acordarea tichetelor de masă pentru perioada 05.12._09, învederează următoarele:

-în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998, tichetele de masa se acorda in limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar si in limita bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori;

-fata de aceste aspecte, învederează instanței ca Bugetul de Venituri si Cheltuieli al CNCF C. SA este stabilit si aprobat prin Hotărâre de Guvern;

-în conformitate cu prevederile art. 15 alin. I din OUG nr. 37/2008, cu modificările si completările ulterioare, „bugetele de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici cu capital sau patrimoniu integral sau majoritar de stat aflați in subordinea, coordonarea, sub autoritatea sau în portofoliul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum si al autorităților publice centrale se aproba prin hotărâre a Guvernului inițiata de ordonatorul principal de credite, cu avizul Ministerului Economiei si Finanțelor si al Ministerului Muncii. Familiei si Egalității de Șanse" ;

- pentru anul 2009 CNCF „C." SA nu a avut buget de venituri si cheltuieli aprobat conform prevederilor legale sus menționate. Nu exista nicio hotărâre a Guvernului care sa fi aprobat BVC al CNCF „C." SA pentru anul 2009 ;

- CNCF „C." SA poate acorda salariaților tichete de masa numai conform prevederilor legale in limita bugetului de venituri si cheltuieli;

-CNCF C. SA a acordat salariaților tichete de masa in limita Bugetului de Venituri si Cheltuieli.

Prin urmare, raportat la aceste prevederi, acordarea tichetelor de masă de către angajator, nu reprezintă o obligație ex lege ci este vorba doar despre o posibilitate, condiționată decisiv de bugetele de venituri și cheltuieli și de resursele financiare proprii.

In același sens și Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 14 din 18.02.2008 într-o speță similară, faptul că: "aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație..."

Deoarece recurenta este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. a) din OUG nr. 79/2008 coroborate cu art. 15 alin. (1) din O.U.G nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

Avându-se în vedere faptul că bugetul de venituri și cheltuieli al recurentei nu a fost aprobat pentru anul 2009, societatea s-a aflat în imposibilitatea de a acorda salariaților tichetele de masă.

In conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2 ) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, sumele corespunzătoare tichetelor de masa acordate de angajator, in limitele valorii nominale, nu se iau in calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor si obligațiilor care se determina in raport cu venitul salarial.

Tichetele de masa intra in categoria cheltuielilor sociale, deci e un drept social nicidecum un drept salarial. Mai mult, Codul Fiscal in art. 55 alin. 4 lit. b) prevede: „Următoarele sume nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile in înțelesul impozitului pe venituri ( ) - tichetele de masă și drepturile de hrană acordate de angajatori angajaților".

F. de cele susmenționate, apreciază că acordarea tichetelor de masă, retroactiv, este lipsită de temei legal raportat la prevederile art. 11 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998, Anexa la H.G. nr. 5/1999, potrivit cărora: "angajatorii nu pot acorda mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrătoare din luna pentru care se efectuează distribuirea si nu pot considera utilizat mai mult de un tichet de masa pentru fiecare zi lucrata din luna pentru care s-a efectuat distribuirea "

Față de aceste considerații, solicită ca prin reaprecierea probelor să se admită recursul astfel cum a fost formulat, să se modifice în parte sentința civilă recurată, iar pe fond să se respingă acțiunea ca nefondată, prin aplicarea disp. art. 312 pct. 1,.3 cu raportare la cele ale art.304 pct. 9 coroborate cu cele ale art.304 indice 1 Cod Procedură civilă.

Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare.

În recurs nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2009:

Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, înregistrat sub nr. și modificat și prelungit până în anul 2010 prin actul adițional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 (care modifică art.4), a cărui aplicabilitate a fost ulterior prelungită până la 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2011.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Aceste prevederi au fost preluate în art.32 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru perioada 2009 – 2010 (înregistrat sub nr.2591/2009 la DMPS București).

Potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel

Or, după încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Potrivit art.32 al.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2007-2008 respectiv 2009-2009 „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”

De asemenea, în art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011, se stabilește că „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Potrivit art.1 din Legea nr. 130/1996, aplicabilă în cauză, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.

Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față recurenta, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. În măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru că ar fi fost încălcate norme de ordine publică, ne se poate refuza în mod unilateral executarea acestuia.

Dreptul pretins de reclamant nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

Existând un cuantum bine determinat al salariului suplimentar, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda acest salariu.

Neacordarea salariului suplimentar în cuantumul determinat prin contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

Susținerea recurentei că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societății aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamantului este lipsită de justificare întrucât contravine însăși principiului forței obligatorii a contractelor, enunțat de art. 969 din Codul civil, în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului colectiv de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.

O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 156 din Codul Muncii potrivit cu care „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor” în timp ce art.155 din Codul Muncii stabilește că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.

Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului de art. 32 alin.1 din contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a constitui fondul necesar.

Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale și legale indicate anterior, pârâta avea obligația de a aloca în propriul beget sumele necesare executării obligațiilor asumate. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligațiilor asumate prin acte juridice – contractul colectiv de muncă, sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligații corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaților ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conținut și forță juridică ceea ce contravine prevederilor art. 969 din Codul civil și art.263 alin. 4 din Codul Muncii.

În cauză, recurenta invocă norme privind execuția bugetară pornind de la premisa inexistenței unor prevederi bugetare pentru executarea obligației asumate prin contractul colectiv de muncă, însă situația premisă invocată îi este imputabilă, întrucât trebuia sa cuprindă în propriul buget sumele necesare și, astfel, nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația asumată.

Faptul că bugetul său este aprobat de alte instituții este de asemenea lipsit de relevanță întrucât executarea asumată de recurentă în calitate de persoană juridică, raportat la prevederile necondiționate din contractul colectiv de muncă, nu este condiționată de capacitatea acesteia de a obține fondurile necesare. În plus, obligațiile asumate de aceasta prin contractul colectiv de muncă trebuie respectate și de instituțiile care aprobă bugetul societății. În caz contrar, acordul de voință exprimat de recurentă la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi lipsit de orice valoare dacă, în realitate, s-ar considera că pentru a produce efecte este nevoie de aprobarea de către instituții ale statului, prin buget, a veniturilor necesare pentru executarea obligațiilor asumate, iar contractul colectiv de muncă ar rămâne lipsit de efecte juridice ceea ce contravine art.236 alin.4 și art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996.

Bugetul societății, indiferent în ce procedură este fundamentat și aprobat, trebuie să asigure în primul rând executarea obligațiilor de plată a drepturilor salariale datorate, astfel cum impune art. 156 din Codul Muncii, ceea ce constituie o obligație legală opozabilă inclusiv instituțiilor care aprobă bugetul angajatorului.

Ca urmare, nu se poate reține motivul neincluderii sumelor necesare în bugetul pârâtei.

Recurenta pârâtă susține imposibilitatea executării obligației determinată de lipsa veniturilor, cauzată de situația economică dificilă.

Dar, lipsa posibilităților materiale nu poate constitui o cauză care să exonereze debitoarea de obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna că contractul colectiv de muncă este afectat de o condiție pur potestativă, respectiv ca obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă să fie condiționate de posibilitatea debitoarei de a le executa, o condiție care depinde numai de voința sa, condiție care este lovită de nulitate.

Este adevărat că, potrivit art. 32 al.3 din contractul colectiv de muncă, pentru plata salariului suplimentar, se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, un fond de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, din veniturile realizate.

Așadar, constituirea fondului necesar pentru plata salariului suplimentar se realiza prin aplicarea unui procent de până la 10% la fondul de salarii realizat lunar, astfel încât este fără relevanță că pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii, întrucât raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Apoi, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, nefiind în nici un mod condiționată.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu stabilește plata salariului suplimentar în funcție de posibilitățile de constituire a fondului necesar, pentru a concluziona că plata ar fi fost condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate ci, dimpotrivă, stabilea fără echivoc obligația de a constitui fondul necesar plății, ca o obligație de natură a garanta executarea obligației de plată a salariului suplimentar.

Această concluzie este confirmată și de prevederile art.33 al.2 din contractul colectiv de muncă în care se stabilește că, în cazul în care acest fond constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor .

Așadar, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia oricum repartizată angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este de asemene adevărat că textul contractual prevede constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar din veniturile societății, indicându-se astfel sursa alocărilor la fondul necesar plății salariului suplimentar.

Dar, recurenta nu susține că nu a avut nici un fel de venituri în anii respectivi.

Aceasta confundă noțiunea de venit cu noțiunea de profit, susținând că a avut pierderi în anii respectivi.

Or, textul contractual nu se referă la profit, ceea ce ar fi fost și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior.

Textul se referă la veniturile societății, recurenta arătând însă că veniturile obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Dar, așa cum s-a arătat, art. 156 din Codul Muncii stabilește că „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”.

Ca urmare folosirea veniturilor în alte scopuri, cu ignorarea obligației de a constitui fondul necesar plății salariului suplimentar și a obligației de a plăti acest salariu potrivit contractului colectiv de muncă, și a obligației impuse de art. 156 din Codul Muncii, este imputabilă recurentei care nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

Susținerile recurentei că în bugetul societății nu au fost alocate fonduri pentru acordarea acestor drepturi sunt fără relevanță, aceasta având obligația de a aloca aceste fonduri.

Nici teoria impreviziunii nu se aplică în cauză, întrucât ea are în vedere situația în care din cauza unor împrejurări ulterioare și neprevăzute, justul echilibru dintre contraprestațiile părților unui contract este rupt, iar nu situația în care din motive economice, chiar reale, angajatorul nu mai are fonduri necesare pentru plata drepturilor salariale.

Susținerile privitoare la incidența OUG nr. 79/2001 nu pot fi reținute. Astfel, trebuie avut în vedere mai întâi că aplicarea acestui act normativ privește și o perioadă anterioară perioadei pentru care reclamanții au formulat pretenții în prezenta cauză.

Astfel, acest act normativ cuprindea o . măsuri pentru reducerea cheltuielilor cum ar fi realizarea unor programe de reducere a plăților restante către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, alți creditori, programe de reducere a creanțelor restante, precum si programe anuale pentru reducerea pierderilor programe de reducere a plăților restante către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, alți creditori, programe de reducere a creanțelor restante, precum si programe anuale pentru reducerea pierderilor; necesitatea ca înainte de aprobarea, in condițiile legii, a bugetelor de venituri si cheltuieli ministerele, Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului, organele administrației publice centrale sau ale administrației publice locale, după caz, să le prezinte spre avizare comisiilor de dialog social constituite, potrivit legii, la nivelul acestora; limitarea indicelui câștigului salarial mediu la nivelul indicelui productivității muncii; măsuri impuse conducătorilor ministerelor, Autorității pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului, organelor administrației publice centrale sau ale administrației publice locale, cum ar fi aceea de a prezenta Guvernului spre aprobare sau să aprobe, după caz, bugetele de venituri si cheltuieli;

Depășirea unor astfel de limite prin stabilirea unor drepturi în contractul colectiv de muncă poate fi imputată eventual persoanelor în sarcina cărora OUG nr. 79/2001 stabilea astfel de obligații, însă odată aprobat bugetul companiei și încheiat un contract colectiv de muncă, acesta nefiind anulat, drepturile salariaților astfel stabilite nu pot fi afectate.

Mai mult, recurenta nici nu a probat că prin încheierea contractului colectiv de muncă în discuție în prezenta cauză s-ar fi realizat o creștere a drepturilor salariale cu un indice superior indicelui productivității.

Invocarea în cauză a prevederilor din OUG nr.79/2008 nu au relevanță din aceleași motive, prevederile sale fiind similare celor cuprinse în OUG nr.79/2001 și fără implicații asupra obligației pârâtei de a asigura un fond de salarii corespunzător tuturor obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă.

Ca urmare, reclamantul avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2009, recursul nefiind fondat sub acest aspect.

Referitor la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 05.12.2009 –31.12.2009:

Așa cum s-a arătat deja, în anul 2009 erau aplicabile mai multe contracte colective de muncă.

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, în mod asemănător, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

În sfârșit, în contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 art.77 stabilea că „personalul CN C. SA beneficiază de acordarea a câte un tichet de masă/zi/angajat în conformitate cu prevederile legale”.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamant să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Este adevărat că Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, contrar susținerilor recurentei, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație.

Ca urmare, reclamantul are dreptul al contravaloarea tichetelor de masă care nu le-au fost acordate în perioada 05-31.12. 2009.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. S.A. – S. CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII C.F. C., cu sediul în ., . sentinței civile nr. 2393/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. G., domiciliat în Tulcea, . nr.15, ., . și intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. SA, cu sediul în București, sector 1, ..38, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 24 septembrie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

M. A. M. B. R. A.

Grefier,

D. R.

Jud.fond: M.P.

Red.dec.jud.A. R.

2ex/24.10.2013

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 799/2013....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 5/2013.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 795/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 795/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA