Conflict de muncă. Decizia nr. 127/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 127/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 4493/88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 127 CM
Ședința publică din 9 aprilie 2014
Complet specializat privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE – D. P.
JUDECĂTORI – I. B.
JUDECĂTOR- M. P.
GREFIER - C. I.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul reclamant P. V., cu domiciliul în loc. Somova, ., împotriva sentinței civile nr. 3794/03.10.2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI TULCEA, cu sediul în loc. Tulcea, .. 120, jud. Tulcea, având ca obiect conflict de muncă-drepturi bănești.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 02.04.2014, au fost consemnate în încheierea de la acea dată și face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a dispus amânarea la data de 09.04.2014, pentru când:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului C., reclamantul P. V. a chemat în judecată pe pârâta D.G.A.S.P.C. Tulcea pentru soluționarea unui conflict de muncă.
Prin precizările ulterioare reclamantul a menționat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 2.880 lei reprezentând indemnizație de hrană și medicamente aferentă perioadei 01.01.2011 – 30.12.2011 și la recalcularea și plata drepturilor salariale pentru perioada ianuarie 2011 – decembrie 2012, calculate la un salariu de 900 lei.
In ședința publică din 26 septembrie 2013, reclamantul a precizat că formulează contestație împotriva deciziei de concediere și că solicită reintegrarea pe postul deținut anterior și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei și până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a solicitat, prin întâmpinările depuse, respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin sentința civilă nr.3794/03.10.2013 Tribunalul Tulcea a respins contestația împotriva dispoziției nr. 1958/12.07.2012 ca tardiv formulată și ca nefondată acțiunea având ca obiect conflict de muncă.
Referitor la contravaloarea drepturilor speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă s-a reținut că, potrivit art. 80 alin. 2 și 5 din Contractul Colectiv de Muncă nr._/11.11.2010 încheiat la nivelul D.G.A.S.P.C. Tulcea și înregistrat la I.T.M. Tulcea sub nr._/2010, fiecărui salariat i se acordă lunar suma de 74 de lei pentru menținerea sănătății și securității muncii și 8,3 lei/zi pentru contravaloarea unei mese calde.
Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză s-a stabilit că reclamantul era îndreptățit să încaseze suma de 1.569 lei reprezentând drepturi speciale (hrană și medicamente) pentru perioada 01.01.2011 – 31.10.2011.
A constatat tribunalul că, urmare a acțiunii de audit financiar asupra contului de execuție bugetară pe anul 2011, efectuată la D.G.A.S.P.C. Tulcea în perioada 13.02 – 03.04.2012, Camera de Conturi Tulcea a emis decizia nr. 16/25.04.2012, prin care a constatat că Direcția a efectuat, fără bază legală, o . plăți către angajații săi reprezentând drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă, pentru asigurarea unei ținute decente și pentru asigurarea unei mese calde.
Contestația formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Județul Tulcea împotriva acestei decizii a fost respinsă de Curtea de Conturi a României prin încheierea nr.107/2012 prin care s-a reținut, în esență, că sumele plătite nu au bază legală și încalcă dispozițiile Legii nr.273/2006, ale Legii nr.284/2010, O.U.G. nr. 1/2010 și O.U.G. nr. 119/1999.
Constatând că actele normative menționate în încheierea Curții de Conturi a României erau aplicabile la data încheierii C.C.M. nr._/2010 la nivelul D.G.A.S.P.C. Tulcea, tribunalul a concluzionat că, în raport de prevederile art.3 din O.U.G. nr. 1/2010 și art.37 din Legea nr.284/2010, la acel moment nu era permisă negocierea unor salarii sau altor drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor legale menționate, respectiv stipularea acordării drepturilor speciale, așa cum s-a procedat.
Chiar dacă drepturile speciale plătite de pârâtă celorlalți salariați au fost acordate în mod nelegal, s-a constatat că pentru aceștia a intervenit Legea nr. 84/2012, care la articolul 2 prevede exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1, pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.
Pentru aceste considerente, cererea privind plata sumei de 2880 lei reprezentând contravaloare drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă pentru intervalul 01.01.2011 – 30.12.2011 a fost respinsă ca nefondată.
Solicitarea de recalculare a drepturilor salariale aferente perioadei ianuarie 2011 – decembrie 2012 în raport cu o valoare a salariului de 900 lei și de plată a diferențelor constatate a fost respinsă cu motivarea că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, drepturile salariale ale reclamantului au fost corect calculate pe perioada ianuarie 2011 – august 2012, nefiind constatate diferențe.
La respingerea ca tardivă a cererii de anulare a deciziei de concediere și de reintegrare pe postul deținut anterior, cu obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei și până la reintegrarea efectivă, s-a avut în vedere că aceasta a fost formulată abia în ședința publică din 26 septembrie 2013; a constatat tribunalul că prin cererea de chemare în judecată adresată instanței la 21 august 2012, reclamantul a solicitat soluționarea unui conflict de muncă, fără a arăta ce pretinde de la pârâtă în concret; prin precizările scrise și orale de la termenul din 17 octombrie 2012 a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.880 lei reprezentând indemnizație de hrană și medicamente aferentă perioadei 01.01.2011 – 31.12.2011 și la recalcularea și plata drepturilor bănești datorate pentru un salariu de bază de 900 lei, drepturi aferente perioadei 2011 – 2012.
S-a reținut că cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă și cum reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere abia la termenul din 26.09.2013, deși s-a făcut aplicarea art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestația astfel formulată a fost respinsă ca tardivă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. V. și a criticat soluția dată excepției de tardivitate a cererii de anulare a deciziei de concediere.
A susținut recurentul că prin precizările formulate la solicitarea instanței de judecată a indicat, în absența unui apărător calificat, perioadele pentru care a solicitat acordarea drepturilor bănești, fără a renunța, însă, la cererea de anulare a deciziei de concediere; s-a pretins că dovadă în acest sens este și absența unei cereri de renunțare la judecata acestui capăt de cerere, care ar fi obligat instanța să ia act de renunțare, sau lipsa oricărei mențiuni de această natură din încheierile de ședință.
A mai arătat recurentul că instanța de fond a interpretat unilateral precizările depuse și că soluția dată cererii privind acordarea drepturilor bănești este infirmată de întregul material probator.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate și potrivit art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit principiului disponibilității, a cărui respectare este garantată de dispozițiile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, numai partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acțiunii civile, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată.
Dacă partea este singura căreia legea îi recunoaște dreptul de a determina limitele procesuale, prin arătarea obiectului cererii de chemare în judecata, corelativ, instanței îi revine obligația de a respecta limitele investirii, prevederile art.129 alin.6 din codul de procedură civilă dispunând în acest sens că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
În speță, potrivit cererii introductive de la fila 2 a dosarului de fond, reclamantul a chemat în judecată DGASPC Tulcea pentru ”soluționarea unui conflict de muncă”, iar prin considerentele ”petiției” de la filele 3-6 ale aceluiași dosar a făcut referire, exclusiv, la acordarea unei indemnizații sub nivelul cuvenit, deci discriminatorie, la neincluderea sa în categoria „instructori de educație specializați”, măsură care a avut drept consecință majorarea salariilor salariaților incluși, la neacordarea zilelor libere cuvenite în urma însoțirii unui număr de 11 copii în tabăra D. de Jos, în perioada 26-30.07.2011, la pretinse diminuări salariale cu caracter discriminator, la amenințări cu desfacerea contractului de muncă, la faptul că la revenirea din concediul medical efectuat în perioada 12.07-09.08.2012 i s-a comunicat desfacerea contractului de muncă; prin aceeași cerere a solicitat depunerea actelor necesare „care au dovada desfacerii contractului de muncă”.
Prin precizările ulterioare reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2880 lei reprezentând indemnizație de hrană și medicamente și recalcularea drepturilor bănești în raport cu un salariu de bază de 900 lei.
Soluționând cauza, Tribunalul C. a examinat acțiunea din perspectiva normelor legale incidente pretențiilor de recalculare și acordare a drepturilor bănești și a constatat că sunt lipsite de temei legal; referitor la contestația împotriva deciziei de concediere a reținut că a fost formulată abia la termenul din 26.09.2013, cu depășirea termenului stabilit de lege.
Contestând soluția instanței de fond, reclamantul a pretins greșita apreciere a limitelor investirii inițiale și lipsa unei cereri de renunțare la judecata pretenției de anulare a deciziei de concediere, dedusă judecății prin acțiune, dar verificarea lucrărilor dosarului de fond infirmă aceste apărări și justifică legalitatea soluției recurate din perspectiva aplicării art.129 alin. ultim și a art.246 din Codul de procedură civilă.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, potrivit cererii de chemare în judecată, acțiunea a avut ca obiect exclusiv plata de drepturi bănești, nu și solicitarea de anulare a deciziei de desfacere a contractului de muncă și de reintegrare în funcția deținută anterior, iar limitele investirii nu au fost extinse printr-o cerere ulterioară, formulată cu respectarea art.132 alin.1 din Codul de procedură civilă.
Chiar dacă la termenul din 19.09.2012, la solicitarea instanței, reclamantul a arătat ca va depune precizări cu privire la obiectul cererii formulate, prin cererea de la fila 100 din dosarul de fond, depusă în consecință, a solicitat doar obligarea pârâtei la plata sumei de 2880 lei, pe care nu i-a primit în perioada 01.01._11, și la recalcularea sumelor de bani rezultate din fluturașii de salariu; potrivit încheierii de la termenul din 17.10.2012, când s-a depus această cerere, suma de 2880 lei a fost precizată ca reprezentând indemnizație de hrană și medicamente, iar recalcularea drepturilor bănești s-a solicitat a fi făcută în raport cu salariul de bază de 900 lei, menționat în decizia din 01.01.2011, nu prin raportare la suma de 600 lei, consemnată în fluturașii de salariu.
Abia la termenul din 26.09.2013, după închiderea dezbaterilor, reclamantul, prin avocat, a făcut referire și la existența unei contestații împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, precizând că a contestat această decizie la mai multe termene și că a depus înscrisuri referitoare la acest capăt de cerere, dar susținerile sale exced limitelor investirii și, pe cale de consecință, și verificărilor pe care instanța de fond le putea face cu respectarea art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă.
Așa fiind, tardivitatea cererii de anulare a deciziei de desfacere a contractului de muncă ca urmare a depășirii termenului de 30 de zile stabilit de art. 268 alin.1 lit. b din Codul muncii a fost corect reținută, iar această modalitate de soluționare a litigiului respectă limitele investirii și principiul disponibilității, fără a aduce atingere dreptului la apărare al recurentului reclamant.
Greșita apreciere a materialului probator administrat în susținerea cererii de acordare a drepturilor bănești, invocată în considerentele finale ale cererii de recurs, constituie, de asemeni, o critică neîntemeiată.
Astfel, cererea de acordare a drepturilor salariale speciale reglementate de art.80 din Contractul Colectiv de Muncă al D.G.A.S.P.C. Tulcea pe anii 2010/2011, nr. 39.900 din 11 noiembrie 2010, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea sub nr. 117.338 din 12 noiembrie 2010, respectiv74 lei/lună pentru refacerea capacității de muncă și 8,3 lei/zi reprezentând contravaloarea unei mese calde, a fost în mod corect respinsă de tribunal pentru că prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în vigoare la data încheierii convenției colective de muncă pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, s-a reglementat un sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar O.U.G. nr. 1/2000 a statuat că prin contracte colective de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii cadru nr. 330/2009.
Greșita aplicare a legii sau interpretarea eronată a materialului probator nu poate fi reținută nici prin raportare la soluția dată cererii de recalculare a drepturilor bănești cuvenite reclamantului pe perioada ianuarie 2011-august 2012 pentru că prin expertiza contabilă efectuată în primul ciclu procesual s-a stabilit fără echivoc faptul că drepturile salariale pentru perioada menționată au fost corect calculate și că salariul de bază de 600 lei, invocat de reclamantul recurent, nu a fost înscris pe nici un fluturaș de salariu, ori constatările expertului, întemeiate pe mențiunile fluturașilor și a statelor de salariu întocmite în cadrul unității intimate în intervalul de timp supus verificării, nu au fost infirmate prin proba contrară.
Pentru motivele arătate și în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant P. V., cu domiciliul în loc. Somova, ., împotriva sentinței civile nr. 3794/03.10.2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI TULCEA, cu sediul în loc. Tulcea, .. 120, jud. Tulcea
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
D. PetroviciIrina B. M. P.
Grefier
C. I.
Jud.fond:M.P.
Red.dec.jud.I.B./08.05.2014/2ex.
| ← Cereri. Decizia nr. 378/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 291/2014.... → |
|---|
