Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 299/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

Comentarii

0

Decizia nr. 299/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 8615/118/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 299/CM

Ședința publică din 09 septembrie 2014

Complet specializat pentru cauze privind

conflictele de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE - R. A.

JUDECĂTOR - M. B.

GREFIER - M. D.

Pe rol soluționarea apelurilor civile declarate de apelanții reclamanți N. I., domiciliat în Medgidia, ., județul C., L. M., domiciliată în Medgidia, ., ., ., M. E., domiciliat în Valea Dacilor (Medgidia), .. 7, județul C., S. E., domiciliat în O., ., județul C., T. I., domiciliat în C., ., Z. F., domiciliat în sat Poarta Albă, ., județul C. și V. I., domiciliat în N. V., ., județul C., toți cu domiciliul procesual ales în G., ., . Individual de Avocatură „N. L.” și de apelanta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 4555 din 09 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă.

Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului, luând act că părțile au solicitat judecata și în lipsă.

CURTEA

Asupra apelurilor civile de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanții au solicitat ca în contradictoriu cu pârâții S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. București și S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea să se dispună obligarea pârâților la plata salariului suplimentar pentru anii 2010 și 2011, la plata primei de P. pentru anul 2011 și prima de C. pentru anul 2010, contravaloarea tichetelor de masă neacordate începând cu octombrie 2010, prima de vacanță pe anii 2010 și 2011. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor rezultate dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi și sumele efectiv primite pentru perioada mai 2009-1.01.2011 și diferența dintre plata compensatorie prevăzută de CCM la nivel de ramură transporturi și cea acordată la încetarea contractului de muncă.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat în esență că sunt angajații pârâtei iar aceasta refuză să le achite drepturile bănești solicitate. Au arătat reclamanții că drepturile salariale și celelalte drepturi de care au beneficiat prin contractele de muncă sunt ridicate la rang de principiu în baza normelor constituționale. Au susținut reclamanții că prima de P. și C. pe anii 2010 și 2011 și contravaloarea tichetelor de masă fac parte din drepturile de natură salarială și astfel termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani.

Au mai arătat reclamanții că au desfășurat activitate în cadrul societății pârâte și au beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570 lei respectiv 600 lei pentru perioada 1.04._10. Au susținut reclamanții că potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil la data de 1.08.2008 este de 700 lei. Au susținut reclamanții că la litera b a aceluiași art. 41 se prevede obligația părților implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități să ia ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, adică 700 lei și nu 570 lei pentru perioada 1.09._10 respectiv 600 lei pentru perioada 1.04._10.

Au mai precizat reclamanții că pârâta era obligată să respecte dispozițiile CCM la nivel de ramură și să aibă în vedere salariul minim brut de 700 lei la calcularea salariului.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesual pasive a S.N.T.F.M. CFR S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea. S-a arătat că Sucursala Muntenia Dobrogea este persoană juridică fără personalitate juridică în temeiul legii, neavând organe proprii de conducere, conform prevederilor H.G. nr. 582/1998, astfel că nu poate sta în judecată ca pârâtă, fiind lipsită de capacitate juridică civilă. Totodată a susținut pârâta că Sucursala nu poate avea calitatea de angajator, astfel că nu poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății.

A mai invocat pârâta excepția prescrierii dreptului la acțiune. A arătat pârâta că solicitările reclamanților își au izvorul în CCM. A susținut pârâta că această premiere, deși este un drept stabilit în bani, nu este un drept de natură salarială ci un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă cu un regim distinct. S-a arătat că premierea se acordă în temeiul unor prevederi contractuale, anual și nu lunar, în raport de munca prestată așa cum se acordă drepturile salariale. Mai mult, CCM folosește noțiunea de premiere, respectiv ajutor material echivalentă cu aceea de recompensă și nu aceea de adaus sau spor. A susținut pârâta că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale ci în obligarea la respectarea unei clauze din CCM astfel că suntem în prezența unui conflict de drepturi care se prescrie în raport de art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii în termen de 6 luni.

A invocat pârâta și excepția prescrierii dreptului material la acțiune privind acordarea tichetelor de masă.

A arătat pârâta că rezultă fără echivoc faptul că solicitarea reclamanților constă în obligarea la respectarea clauzelor CCM-ului la nivel de unitate, fiind astfel aplicabil termenul de prescripție de 6 luni.

Aceeași excepție a prescrierii dreptului material la acțiune a fost invocată și în ceea ce privește acțiunea privind obligarea la plata salariului suplimentar.

Totodată, pârâta a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru drepturile bănești în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

S-a susținut că pârâta s-a aflat în imposibilitate legală de a executa clauzele contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar, întrucât nu au avut aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli sume pentru aceste salarii. Mai mult, a arătat pârâta că potrivit dispozițiilor anexei 6 din CCM la nivel de unitate, salariul suplimentar se acordă pentru munca ireproșabilă prestată în cursul unui an calendaristic, or nu toți reclamanții îndeplinesc condițiile arătate în anexă.

În ceea ce privește acordarea tichetelor de masă, pârâta susține că a fost alocată o sumă care acoperă contravaloarea tichetelor de masă doar pentru perioada ianuarie-martie 2009, ulterior acestei perioade societatea aflându-se în imposibilitate legală de a mai acorda salariaților tichete de masă.

În ceea ce privește diferența de drepturi salariale pârâta a arătat că părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 și 2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de societate precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură, astfel că cererea trebuie analizată prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor. Mai mult, a susținut pârâta că salariul a fost calculat avându-se în vedere dispozițiile CCM la nivel de unitate care este singurul contract care are incidență în cauză. A precizat pârâta că prin CCM la nivel de unitate sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, și mai mult, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM la nivel de ramură deoarece în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.

Pârâta a susținut că, clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea persoanei interesate. A mai arătat pârâta că reclamanții solicită practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de unitate și CCM la nivel de grup de unități, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în CCM la nivel de ramură, expirat și acesta la data de 31.12.2010, înlocuire ce nu se poate face decât în urma sesizării instanței cu o cerere de constatare a nulității clauzelor respective.

În privința primei de vacanță pârâta a arătat că din ștatul de plată aferent anului 2010 rezultă că reclamanții au beneficiat de indemnizația pentru recuperarea forței de muncă în cuantumul stabilit de CCM in vigoare, iar CCM la nivel de unitate încheiat în anul 2011 înregistrat sub nr. 15/16.02.2011 nu prevede și nu reglementează acordarea drepturilor bănești solicitate.

Prin sentința civilă nr. 4555 din 09 decembrie 2013 Tribunalul C. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e și c Codul muncii ca nefondată.

A fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S. Națională de Transport Feroviar de Marfă ,,CFR Marfă” S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții N. I., L. M., M. E., S. E., T. I., Z. F. și V. I., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă ,,CFR Marfă” S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A fost admisă în parte acțiunea formulata de reclamanții N. I., L. M., M. E., S. E., T. I., Z. F. și V. I., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă ,,CFR Marfă” S.A.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților salariul suplimentar aferent anului 2010, ajutorul material de C. pe anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă pe perioada octombrie 2010 - 31 ianuarie 2011, drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație din data plății.

Au fost respinse restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere următoarele:

Cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea:

Potrivit art. 13 alin. 6 lit. c din H.G. nr. 582/1998 „Adunarea Generală a acționarilor hotărăște cu privire la înființarea și desființarea de sucursale, agenții și de alte subunități fără personalitate juridică;”

Prin urmare, s-a reținut că persoana juridică dobândește capacitate de folosință de la data dobândirii personalității sale juridice.

Potrivit art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 582/1998 privind atribuțiile directorului general al CFR Călători „Directorul general poate delega din atribuțiile sale directorilor executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R. Marfă.„

În cauză s-a constatat că nu s-a făcut dovada acestei delegări de competențe.

Totodată, s-a apreciat că, chiar dacă s-ar reține că a operat o delegare de competențe în ceea ce privește atribuția de a încheia contracte de muncă, acest lucru nu înseamnă decât faptul că directorul sucursalei acționează în numele directorului general care se degrevează de executarea efectivă a atribuției respective, însă care răspunde în continuare de actele și faptele efectuate în numele sau de către directorul regionalei.

Prin urmare, chiar dacă contractele de muncă ale reclamanților sunt încheiate de către directorul sucursalei, acesta acționează ca un mandatar al directorului general, calitatea de angajator fiind astfel păstrată de S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A.

În litigiul de față, s-a reținut că persoana care are calitatea de angajator și capacitate de folosință este S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., astfel că instanța a apreciat că pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea nu are capacitate de folosință fapt pentru care a admite excepția lipsei capacității de folosință a acestui pârât.

Față de soluționarea excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei instanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a acesteia ca rămasă fără obiect și pe cale de consecință a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Sucursala Muntenia Dobrogea.

Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 268 lit. c și e Codul muncii „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”

Din textul de lege citat mai sus rezultă că pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de muncă termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.

Potrivit art. 160 Codul muncii „ Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”

Din cuprinsul contractului colectiv de muncă, rezultă că dreptul la salariul suplimentar este un drept salarial. Acest aspect rezultă fără echivoc din faptul că dreptul la plata unui salariu de bază de încadrare după expirarea unui an calendaristic este reglementat în capitolul II din CCM, capitol în care se reglementează sistemul de salarizare. Mai mult, părțile au înțeles să denumească expres sumele de bani ce se vor acorda ca fiind salariu suplimentar și nu primă, ajutor, premiu sau bonus.

Apreciind deci, că dreptul la salariul suplimentar este un drept salarial neacordat, instanța a constatat că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de lit. c a art. 268 alin. 1 Codul muncii. Avându-se în vedere că dreptul la plata salariului suplimentar se naște la începutul anului următor celui pentru care se calculează, instanța a constatat că dreptul la acțiune al reclamanților la plata salariului suplimentar aferent anului 2009 nu este prescris.

În ceea ce privește ajutorul material ce urma să se acorde cu ocazia sărbătorilor de P. și C., instanța a apreciat că dreptul la acțiune nu s-a prescris.

Aceste drepturi au fost reglementate de către părți în art. 64 și 81 din CCM la nivel de unitate care arată că „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului de următoarele: a) cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se vor acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare,…Aceste prevederi se aplică cu 1 ianuarie 2010 ……art. 81 „…începând cu data de 1.01.2007 salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare”.

Așa cum rezultă din coroborarea art. 159, 160 și 164 Codul muncii drepturile salariale sunt acele sume de bani constând în salariu de bază, indemnizație, sporuri, alte adaosuri ce se cuvin salariatului ca o contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă și care se plătesc lunar.

Părțile, prin negocierea clauzelor contractului, au înțeles să includă aceste drepturi la capitolul VI care reglementează protecția salariatului.

Părțile, prin negocierea clauzelor contractului, au înțeles să includă aceste drepturi la capitolul VI care reglementează protecția salariatului.

Prin urmare, s-a constatat că aceste drepturi nu au fost incluse la drepturile ce țin de salarizarea angajatului în capitolul II al CCM, ci au fost avute în vedere doar pentru ajutorarea salariatului.

Cu toate acestea, practica judecătorească și doctrina au apreciat că aceste drepturi au natură salarială, fiind considerate de către părți adaosuri la salariu, în sensul art. 155 Codul muncii și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariați, nu numai un ajutor material oferit din motive sociale de către angajator.

Stabilindu-se, deci, că aceste drepturi au natură salarială, instanța a constatat că solicitarea de a se plăti aceste drepturi face să nu fie aplicabile în speță dispozițiile art. 283 lit. e din Codul muncii ci doar cele ale art. 268 lit. c Codul muncii.

Prin urmare instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii.

Cum acțiunea a fost introdusă la data de 2.10.2013, instanța a apreciat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c nu era împlinit la data sesizării instanței numai în ceea ce privește ajutorul de P. aferent anului 2011 (acordat în aprilie 2011), a ajutorului de C. pe 2010 (acordat în decembrie 2010), a primelor de vacanță pe anii 2010 și 2011 precum și a tichetelor de masă datorate pe perioada octombrie 2010-la zi, astfel că instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată.

Asupra fondului:

Instanța a reținut că reclamanții au fost salariații pârâtei.

Potrivit dispozițiilor CCM la nivel de unitate reclamanții, în calitatea lor de salariați ai pârâtei puteau avea dreptul la plata unui salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic.

Acest drept este expres stabilit și în art. 30, din CCM-ul la nivel de grup de unități pe perioada 2006-2008 și 2008-2010, care arată că „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.”

Din acest articol rezultă clar că acest salariu suplimentar era obligatoriu a fi acordat neprevăzându-se doar posibilitatea acordării lui. În acest sens, în alin. 3 din același articol se arată că pentru plata salariului suplimentar se va constitui un fond aparte din veniturile realizate.

Din anexa 6 la contractul colectiv de muncă rezultă criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic.

Potrivit art. 229 alin. 4 Codul muncii și art. 148 din Legea nr. 62/2011 „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.” Acest text de lege instituie forța obligatorie a contractului colectiv de muncă pentru părțile semnatare, contract care se impune întocmai ca și legea.

Executarea vizată de art. 229 presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractului, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de părți.

Totodată, art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

În ceea ce privește acordarea contravalorii bonurilor de masă instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998 „Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator. Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori. „

Conform art. 81 din CCM la nivel de grup de unități „Începând cu data de 01.01.2007 salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare.”

În cauză, s-a reținut că pârâta, deși susține că în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat pe anul 2009 s-a prevăzut un capitol distinct pentru plata tichetelor de masă, arată că din cauza dificultăților economice nu a mai acordat aceste tichete începând cu luna aprilie 2009.

Or, dificultățile economice întâmpinate de către angajator nu sunt suficiente pentru ca acesta să se exonereze de plata unor drepturi la care era obligat potrivit legii și la care se obligase el însuși prin aprobarea în buget a acestor cheltuieli.

Instanța nu a reținut nici susținerea pârâtei conform căreia în anul 2010 plata primei de C. a fost suspendată.

Astfel, în CCM la nivel de grup de unități CFR pe anul 2008 prelungit succesiv până la 31 ianuarie 2011 prin actele aditionale nr. 370/2008 și 4294/2010 se arată la art 71 că „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:- cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariatilor un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare… pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;.”

Din întregul cuprins al art. 71, instanța a reținut că nu rezultă faptul că plata ajutoarelor este condiționată de vreun factor.

Din contră, textul alineatului 1 este imperativ, în sensul că se arată „..salariații vor mai beneficia … se va acorda o premiere…”.

Potrivit art. 133 din Legea nr. 62/2011 „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului.”

În corelația dintre diferitele tipuri de contracte colective de muncă, contractele colective de muncă de la nivel superior constituie, potrivit legii, izvor de drept pentru contractele colective de muncă de la nivelurile inferioare. Sub aspectul drepturilor salariaților, contractul colectiv de muncă de la nivelul superior reprezintă pentru contractul colectiv de muncă de la nivelul inferior o baza minimală. Prin urmare, în contractul colectiv de muncă de la nivel inferior se pot stabili numai drepturi egale sau mai mari decât cele din contractul colectiv de la nivel superior. (art. 238 Codul muncii în forma în vigoare la data nașterii drepturilor reclamanților „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”).

Din cele expuse, instanța a constatat că, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități este aplicabil pentru acele unități care fac parte din asociațiile patronale și sindicale din ramura respectivă și care au fost nominalizate în anexa la fiecare contract.

Prin urmare, fiind o dispoziție mai favorabilă pentru salariați, instanța a apreciat că aceasta (art. 71 CCM la nivel de grup de unități) se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 64 și 81 din CCM la nivel de unitate.

Din actele dosarului a rezultat că reclamanții au primit pentru anul 2010 prima de vacanță, pârâta îndeplinindu-și, deci obligația asumată prin Contractul colectiv.

În ceea ce privește pretențiile solicitate aferente perioadei de după 31.01.2011, instanța a constatat că acestea nu sunt întemeiate, atâta timp cât CCM la nivel de grup de unități s-a încetat valabilitatea.

Pentru cele expuse, având în vedere dispozițiile art. 64 și 81 din CCM la nivel de unitate mai sus citate și dispozițiile art. 229 și 30 din Legea nr. 130/1996 instanța a obligat pârâta să plătească reclamanților salariul suplimentar aferent anului 2010, prima de C. pe anul 2010 și contravaloarea bonurilor de masă neeliberate pe perioada octombrie_11, drepturi bănești ce vor fi actualizate cu rata inflației din data plății.

În calitatea lor de salariați ai pârâtei reclamanții au avut în perioada 2009-2011 salariul de bază brut de 1431,1360,1315,1395 lei.

Acest salariu s-a stabilit de către pârâtă în baza Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, contract ce conține dispoziții similare cu cele din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.

Potrivit art. 12 și 13 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate „Salariile de bază pentru muncitorii calificați se stabilesc pe categorii de încadrare sau funcții….Fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clase de salarizare conform anexei 2”.

Astfel, potrivit dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariul de bază brut al reclamanților s-a calculat prin încadrarea mai întâi a acestora în clase de salarizare (30,29,27). Ulterior, având în vedere coeficientul de ierarhizare stabilit pentru clasa de salarizare, anume cel de 2,385, 2,191, 2,324 (conform anexei 1-fila 29) și cuantumul stabilit pentru o clasă de salarizare de 570 lei și, respectiv 600 lei, pârâta, folosind algoritmul de calcul: salariul de bază brut ═ coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare X valoarea clasei de salarizare, a stabilit pentru reclamanți salariul de bază brut de 1431,1360,1315,1395 lei (570 X 2,385, 2,191, 2,324) și ulterior (600 X 2,385, 2,191, 2,324).

Reclamanții pretind că salariul lor de bază brut trebuia calculat prin utilizarea salariului minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin. 3 contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Potrivit art. 41 alin. 1, 2 și 3 din CCM la nivel de ramură transporturi „Se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare pentru următoarele categorii de salariați: D. personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este 3. studii superioare ing. – 2,0. Coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. 1 se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stabilit prin art. 40 alin. 3 lit. a. Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 1.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei…”.

Din dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură citate mai sus instanța a constatat că, algoritmul de calcul al salariului prevăzut de acest contract constă în formula: salariul de bază brut ═ salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi X coeficient minim de ierarhizare.

În speță, salariul de bază brut al reclamanților, care se încadrează în categoria muncitorilor calificați (art. 41 alin. 1 lit. a pct. 1), ar fi avut cuantumul de 1050 lei (700 X 1,5) în măsura în care pârâta ar fi stabilit acest salariu în funcție de dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Din cele expuse, instanța a constatat că prin aplicarea dispozițiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate referitoare la stabilirea salariilor de bază ale muncitorilor calificați, pârâta a acordat reclamanților un salariu de bază brut mai mare decât cel care rezultă din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi (1431,1360,1315,1395 în loc de 1050).

Instanța a reținut că ceea ce doresc reclamanții este o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei de calcul prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate dar cu unul din elementele de calcul - salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Se vrea astfel obținerea unei formule de calcul care constă în: salariul de bază brut ═ salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi (700 lei) X coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare (2,191), deci combinarea dispozițiilor care reglementează aceiași instituție – cea a salarizării, din două acte diferite - CCM la nivel de unitate și CCM la nivel de ramură.

În cauză, așa cum a arătat instanța de fond, contractul colectiv de muncă la nivel superior - cel de la nivel de ramură transporturi, prevede drepturi salariale mai mici decât cel de la nivel inferior - la nivel de unitate astfel că, în mod corect, pârâta a respectat și aplicat dispozițiile contractului colectiv de muncă de la nivel de unitate.

Interpretarea reclamanților în sensul obținerii unei formule de calcul prin luarea unor elemente de calcul dintr-un contract colectiv de muncă (de ramură) și alte elemente din alt contract colectiv de muncă (de unitate) în scopul obținerii unui rezultat favorabil este profund eronată.

O regulă de bază în interpretarea și aplicarea legii constituie interdicția creării pe cale juridică a unei noi legi (lex tertia) prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi.

Ca și în cazul dispozițiilor legale, și dispozițiile contractuale (care constituie legea părților) nu se pot interpreta de așa maniera încât să ducă la obținerea unei legi terțiare ( lex tertia).

În măsura în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi existat o lacună în modul de stabilire a salariului de bază brut al salariaților calificați, atunci această lacună ar fi putut fi acoperită cu dispoziții din contractul colectiv de muncă de la nivel de ramură mai favorabile.

În speță însă instanța a reținut că, nu este vorba despre nici o lacună în reglementarea modului de calul a salariului de bază brut, algoritmul de calcul stabilit fiind clar, chiar dacă diferit de cel prevăzut în contractul colectiv de muncă de la nivel de ramură.

Or, atâta timp cât în formula de calcul a salariului de bază brut prevăzută de contractul la nivel de unitate se utilizează alte noțiuni decât în cea prevăzută de contractul la nivel de ramură (clasa de salarizare și nu salariu minim de bază; coeficienți de ierarhizare corespunzători clasei de salarizare și nu coeficienți minimi de ierarhizare pentru categorii de salariați) instanța a apreciat că are aplicabilitate deplină contractul la nivel de unitate, acesta conținând dispoziții mai favorabile reclamanților.

Instanța nu a reținut susținerile pârâtei potrivit cărora trebuia mai întâi să se obțină anularea clauzelor privind salarizarea din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, acestea nefiind întemeiate.

Așa cum s-a arătat mai sus, atâta timp cât un contract colectiv de muncă conține dispoziții mai favorabile atunci acesta se aplică cu prioritate față de cel care are dispoziții mai puțin favorabile, fără a fi însă necesar să se constate nulitatea dispozițiilor mai puțin favorabile.

Pentru motivele expuse, apreciind că cererea reclamanților de acordare a diferențelor bănești rezultate din neaplicarea salariului de bază minim de 700 lei prevăzut de CCM de ramură este nefondată, instanța a respins-o.

Împotriva acestei soluții au formulat apel atât reclamanții cât și pârâta.

În motivarea apelului lor, reclamanții au arătat următoarele:

Arată reclamanții că prin cererea de chemare în judecată formulată, au solicitat instanței de fond obligarea intimatelor pârâte la plata drepturilor salariate, constând în ajutorul material de P. pentru anul 2011, a Primei pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2011, a primei de C. pentru anul 2010, a salariului suplimentar pentru anul 2010, a contravalorii tichetelor de masă neeliberare din octombrie 2010 până la data disponibilizării, în temeiul dispozițiilor art. 71, 30 și 81 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anul 2008-2010 precum și la plata diferenței de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din CCM la nivel de R. Transporturi pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite de către fiecare reclamant pentru perioada octombrie 2010 până la data disponibilizării, sume actualizate cu indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 4555/09.12.2013 instanța de fond a admis acțiunea cu privire la plata ajutorului material de C. pentru anul 2010, salariului suplimentar pentru anul 2010 și a contravalorii tichetelor de masă pe perioada octombrie 2010 -31 ianuarie 2011 respingând celelalte drepturi respectiv Prima de Ziua Feroviarului pentru anul 2011, Prima de P. pentru 2011, contravaloarea tichetelor de masă pentru 31.01.2011 până la data disponibilizării, prima de vacanță pentru anii 2010 și 2011 calculată în funcție de salariul de bază de 700 lei și diferența de salariu pentru perioada octombrie 2010 până la data disponibilizării, sume actualizate cu indicele de inflație.

Hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu interpretarea greșită a materialului probator administrat în cauză și cu aplicarea eronată a legii la speță pentru următoarele considerente:

Fiind investită cu judecarea cauzei consideră că instanța este obligată să procedeze la interpretarea înscrisurilor invocate în dovedirea acțiunii și anume CCM la nivel de ramură transporturi, grup unități feroviare și unitate având în vedere principiile specifice de interpretare aplicabile dreptului muncii și anume:

- natura juridică de izvor de drept al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru contractele de la nivel inferior;

- clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege;

- contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior;

- contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

- la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.

Aceste principii sunt prevăzute în Codul muncii și Legea nr. 130/1996 și din ele se desprinde un adevăr - axioma în sensul că:

- conținutul sau contractul colectiv nu poate determina o înrăutățire a situației salariaților în raport de prevederile legale și cum clauzele sale sunt subordonate legii pot da naștere numai unui regim favorabil salariaților - drepturile cuprinse în legislația muncii constituie un minim legal de la care nu se poate deroga în defavoarea salariaților, orice clauză contrară acestui principiu fiind nulă de drept.

Reținerea instanței conform căreia Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și-a încetat valabilitatea la data de 31 ianuarie 2011 nu poate fi primită, întrucât potrivit clauzelor cuprinse la art. 4 alin. 2 al CCM G. de Unități 2006-2008 „(1) Prezentul contract colectiv de muncă la nivelul grupului de unități feroviare se aplică de la data înregistrării, producând efecte timp de 24 luni.

(2) Dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni.

Prin Actul Adițional înregistrat sub nr. 3704/20.06.2008, valabilitatea contractului s-a prelungit cu încă 48 de luni, iar ulterior prin Actul Adițional înregistrat sub nr. 4294/28.12.2010 s-a prelungit până la data de 31.01.2011, celelalte clauze ale contractului rămânând valabile. D. urmare neexistând o denunțare a contractului cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia s-a prelungit în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. 2 din contract. Prin urmare față de cele arătate mai sus consideră că pretențiile reclamanților în privința drepturilor solicitate pentru anul 2011 în baza contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare sunt întemeiate.

De asemenea, au arătat în cuprinsul acțiunii formulate considerentele pentru care le este aplicabil acest contract colectiv de muncă. Solicită instanței de judecată să analizeze cererea, sub aspectul temeiul invocat de către reclamanții respectiv prevederile Contractului Colectiv la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar care și-a prelungit valabilitatea în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. 2, motiv pentru care consideră că sunt îndreptățiți să primească Prima de P. pentru anul 2011, de Ziua Feroviarului și contravaloarea tichetelor de masă pentru anul 2011.

Referitor la plata diferențelor salariate menționează următoarele:

Instanța de fond nu a ținut cont de regulile de interpretare aplicabile speței și a făcut o interpretare trunchiată numai a articolului referitor la salariul minim brut din CCMUNRT, deși avea obligația de a interpreta clauzele convenției unele prin altele dându-i fiecăruia înțelesul ce rezultă din actul întreg, conform art. 982 cod civil și astfel a ajuns să pronunțe o hotărâre viciată.

Astfel, prin CCM pe R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010 prin clauza înscrisă la art. 41 alin. (3) lit. a) s-a stabilit că salariul de bază minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, să fie de 700 lei/ron, adică 4,12 lei/oră, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta iar prin art. 41 alin. l și 2 s-au stabilit următorii coeficienți minimi de ierarhizare, și modul de aplicare pentru următoarele categorii de salariați:

A. - muncitori 1. necalificați = 1,0;

2. calificați = 1,5;

B. - personal administrativ încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este:

1. liceală = 1,4;

2. postliceală = 1,45;

C. - personal de specialitate încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este:

1. postliceală = 1,5;

2. școală de maiștri = l ,6;

D. - personal încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este:

1. studii superioare: subinginer = l,8;

2. studii superioare: inginer debutant (primele 6 luni de activitate) = 1,8;

3. studii superioare: inginer = 2,0.

(2) Coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).

b) Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat în art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizate stabiliți la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.

Potrivit art. 3 alin. 1 clauzele CCMUNTR produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora iar potrivit alin (3) conform principiului că drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil.

La rândul lor art. 113, art. 114, art. 115, 119 stabilesc în sarcina angajatorilor arătați la anexa 5 din contract următoarele obligații:

- unitățile în care C.S.N.T.R, A.S.T.R., F.N.F.M.C. și F.M.L. au membri și sunt prevăzute în anexa nr. 5 a prezentului CCM vor încheia contracte colective de muncă pe baza prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, chiar dacă unitatea respectivă nu a avut desemnați reprezentanți la negociere, nefiind semnatară a prezentului contract colectiv de muncă.

- drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim.

- drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia.

- pentru începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial.

- prevederile contractelor individuale de muncă existente la data intrării în vigoare a contractelor colective de muncă vor fi puse de acord cu prevederile acestora din urmă.

- dispozițiile prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi sunt aplicabile tuturor categoriilor de salariați angajați într-o unitate vizată și acoperită de clauzele acestuia (Recomandarea CUM nr. 91/29 iunie 1951 - cap. 3, alin. 4.)

- contractele colective de muncă în vigoare la nivelul unităților în care C.S.N.T.R., A.S.T.R., F.N.F.M.C. și F.M.L. au membri, încheiate anterior semnării și înregistrării prezentului contract colectiv, la sesizarea părții interesate, vor fi adaptate necondiționat la termenul de valabilitate an calendaristic, în condițiile prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, republicată.

Din dispozițiile contractuale enunțate succint mai sus se desprinde cu pregnanță câteva prevederi de care instanța trebuia să țină cont, și funcție de care era obligată să interpreteze clauzele contractelor colective deduse judecații și anume:

- drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil;

- drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă (salariu minim de bază și coeficienții ierarhizare) sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim;

- fiind un contract de ramură, părțile erau în imposibilitate de a stabili concret coeficienții de ierarhizare pentru toate unitățile care erau supuse prevederilor sale și ca atare au fost stabiliți doar pentru 4 categorii profesionale, urmând ca unitățile precizate în anexa 5 cu ocazia negocierii contractului la nivel de unitate să stabilească acești coeficienți funcție de funcțiile și meseriile ce activează în unitatea respectivă dar cu condiția ca aceștia să nu fie mai mici decât cei stabiliți la art. 41.

Pârâta atât ca semnatară a contractului la nivel de grup de unități feroviare cât și la nivel de unitate de bază nu și-a îndeplinit decât parțial obligațiile ce-i reveneau din contractul de ramură și anume cea referitoare la coeficienții de ierarhizare și aceasta deoarece erau stabiliți ca valoare cu mult înainte de . CCMUNRT 2008-2010 și acestea se încadrau în categoria - drepturilor recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituind „legea părților” și fiind „drepturi minime câștigate”, la negocierea noului contract colectiv de muncă nu puteau fi micșorate de angajator, însă în ce privește valoarea salariului minim de bază pe unitate stipulată în contractul superior nu a fost respectată.

Astfel pârâta la negocierea actului adițional la contractul de grup unități din luna iulie 2008 nu a respectat valoarea salariului minim brut pe unitate și care să stea la determinarea salariului de bază de încadrare ci a folosit o valoare mult mai mică și anume 570 lei/lună, dovada în acest sens o constituie conținutul art. 9(4) lit. c) modificat prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 iar în ce privește coeficienții de ierarhizare aceștia au rămas aceeași valabili și în anul 2007 și înscriși în grilele de salarizare pentru anii 2007-2011 aferente contractelor la nivel unitate.

În ce privește contractele la nivel de unitate valabile 2007-2010 situația este și mai confuză și aceasta deoarece deși prin contactul de ramură se stabilise că salariul minim de bază este de 700 lei începând cu 01.01.2008 iar prin contractul de grup de unități de 570 lei începând cu 01.07.2008 în contactul pe unitate acesta a fost de 540 lei/ron pentru perioada 01.07._08, pârâta nerespectând nici măcar prevederea din contactul de grup unități 570 lei/ron. La această valoare s-a ajuns în perioada 01.01._10 și de 600 lei/lună în perioada 01.04._10, însă ele sunt sub nivelul stabilit de contractul de ramură.

În ce privește coeficienții de ierarhizare au avut aceeași valoare cu mult înainte de încheierea contractului de ramură valabil 2008-2010. Ca dovadă se dă exemplul: clasa salarizare 2 care în perioada 2007-2010 deși au avut valori diferite în ce privește alocarea clasei, coeficientul de ierarhizare a fost tot timpul de 1,161 confirmând astfel susținerea reclamanților că face parte din categoria «drepturilor câștigate» și drept consecință nu constituia un element după care instanța să aprecieze că de fapt reclamanții au uzat de o clauză favorabilă doar trunchiat și doar pentru a obține un interes material injust.

Față de cele arătate și dovedite mai sus solicită a se constata că aprecierea instanței de fond în sensul că reclamanții au primit cu titlu de salariu mai mult decât în situația în care salariul minim de bază pe unitate ar fi fost de 700 lei/lună, conform CCMUNRT, este nelegală și prin aceasta a făcut o interpretare eronată, trunchiată a clauzelor contractelor colective aferente perioadei înscrisă în petit și a încălcat principiile de interpretare specifice dreptului muncii.

2) Potrivit anexei 2 la CCM la nivel de unitate sunt mai multe categorii profesionale încadrate pe funcții sau categorii și anume: muncitori necalificați și muncitori calificați încadrați pe categorii, din activitate de transport, activitatea de exploatare, circulație a mărfurilor, informatică și transport auto, funcții de specialitate și administrativ (execuție și conducere) și pentru care au fost stabilite 46 clase deoarece salarizarea tuturor se face numai pe bază de clase.

Salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se calculează la pârâte după următoarea formulă:

S = Sclasa 1 x K unde:

S: salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective;

Sclasa 1: salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare ;

K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.

Salariul brut de bază corespunzător clasei 1 de salarizare este salariul minim brut de baza stabilit de art. 41 din CCMUNRT, dar care nu a fost respectat de pârâtă ci a uzat de salariul de 570 lei/lună.

Ca să dovedească prejudicierea, urmare a folosirii unei baze de calcul mai mici decât cea dispusă de contractul pe ramură reclamanții au dat un simplu exemplu. Astfel conform grilei de salarizare anexa 1 la CCM la nivel S.N.T.F.M. CFR Marfă valabil 2009-2010 clasa 20 are o valoare de 1054 lei. La această valoare s-a ajuns prin înmulțirea salariului de bază minim de 570 lei cu coeficientul de ierarhizare (570x1,848=1053) la care urmează să se adauge sporul de vechime, spor munci feroviare, munci periculoase etc. Pentru a continua exemplul vor considera o vechime în muncă de 25% și un spor munci feroviare de 15%. În aceste condiții salariatul cu clasa 20 ar mai fi primit cu titlu de sporuri și suma de 421 lei (1053x40%=421 lei) realizând în total un bruto de 1474 lei (1053+421=1474 lei).

În cazul în care pârâta ar fi acceptat ca salariul de bază minim brut să fie de 700 lei conform CCMUNRT 2008-2010, atunci salariul de bază de încadrare a salariatului cu clasa 20 ar fi fost de 1293 lei (700x1,848= 1294 lei) iar sporurile ar fi fost de 517 lei (1293x40%=517) rezultând un salariu brut lunar de 1810 lei. Între cele două salarii brute există o diferență de 336 lei (1810-1474 = 336 leii).

Acesta este sistemul corect de calculare al salariului de bază de încadrare pentru întreg personalul ce a lucrat sau mai lucrează la pârâtă și nu calculul sumar rezultat din înmulțirea salariului minim de bază de 700 lei stabilit prin CCMNRT înmulțit cu un coeficient de ierarhizare de 1,5 (adică 700x1,5= 1050 lei) prin care a dus în eroare instanța și care a determinat-o să pronunțe o soluție nelegală, deoarece a analizat și cu superficialitate înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Consideră că în mod legal instanța trebuia să le solicite și reclamanților un punct de vedere asupra calculului făcut de pârâtă și să le solicite depunerea unui calcul mult mai amănunțit în legătură cu drepturile salariale ce au făcut obiectul judecății sau pentru a da dovada de imparțialitate să fi dispus efectuarea unei expertize, probă cu care ar fi fost de acord . Dar se pare că instanța de fond și-a întemeiat obiceiul de a respinge, prin diverse motivări nelegale, cererile prin care personalul de la CFR își solicită drepturile salariale rezultate din contractele colective dar neacordate cu rea credință de către pârâtă.

De altfel, tot în sprijinul criticii făcute hotărârii de la fond, invocă și practica judiciară în materie care este constantă în acest sens inclusiv a instanțelor supreme Î.C.C.J. și Curtea Constituțională.

De asemenea, învederează instanței de apel că în CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012, 2012-2014 au fost inserate clauze care cuprind principii importante privind modul de stabilire a salariul minim de bază pe unitate și a salariului de bază de încadrare a fiecărui salariat în raport cu calificarea, importanța, complexitatea lucrurilor ce revin postului în care este încadrat, cu pregătirea și competenta profesională, clauze de care instanța, atunci când a interpretat contractele invocate ca temei al solicitării drepturilor salariale, era obligată să țină seama.

Astfel, la art. 2 din CCM-uri au fost înscrise următoarele:

„ (4) Dacă o prevedere a prezentului contract colectiv de muncă va fi în contradicție cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, aceasta se va modifica în conformitate cu legislația.

(6) În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract, în condițiile prevăzute de acestea.

(7) Prevederile prezentului contract colectiv de muncă se vor adapta prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse, sau ale căror clauze nu se regăsesc incluse.

(8) În cazul în care părțile își încalcă obligațiile prevăzute în prezentul contract, neexercitarea de către partea care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere legal executarea întocmai sau, după caz, prin echivalent bănesc a obligațiilor respective nu înseamnă că ea a renunțat la acest drept al său.”

Aceste prevederi sunt în concordanță cu principiul privind „CLAUZELE PROHIBITIVE SI MINIMALE” înscris la art. 238 din Codul muncii și art. 8 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la data încheierii CCM 2011-2012 și art. 132 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în vigoare la încheierea CCM 2012-2014 potrivit căruia „La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal..., „contractele colective nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.

Pârâtele deși înscriu în contracte aceste clauze, care la o privire sumară sunt în concordanță cu prevederile legale arătate la alineatul precedent, le ignoră, așa cum de altfel au ignorat și hotărârile judecătorești irevocabile din perioada 2008-2010 și au stabilit reclamanților drepturi salariate mai mici decât cele avute până la data de 31.01.2010, golind astfel de conținut o prevedere legală contractuală și făcând-o neaplicabilă, contrar reglementarilor aplicabile interpretării clauzelor dintr-un contract, potrivit cărora o clauză se interpretează în sensul de a produce efecte și în nici un caz în sensul de a nu produce efecte.

Instanța de fond ignoră principiile ce trebuiau să guverneze stabilirea drepturilor reclamanților ca salariați, înscrise la acest articol și care reiterează de fapt teoria potrivit căreia drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și fiind „drepturi minime câștigate”, la negocierea noului contract colectiv de muncă nu puteau fi micșorate de angajator, teorie statuată de doua izvoare de drept specifice dreptului muncii și anume art. 8 alin. 1 și 2 din CCMUN 2007-2011 și art. 3 alin. 1) din CCMUNTR 2008-2010, cu toate că valoarea salariului de încadrare avută la data de 31.12.2010, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în baza celor două izvoare de drept arătate, nu a fost respectată de intimate.

Interpretarea ce se poate da prevederilor art. 2 din CCM la nivel de unitate 2011-2014 nu poate fi decât aceea că, părțile semnatare ale CCM unitate 2011-2014 au înțeles să respecte drepturile câștigate prin contractele la nivel superior anterioare, atât timp cât la data încheierii acestor contracte (2011, 2012). nu exista contract la nivel superior încheiat și cum de altfel, de la data intrării în vigoare a Noului Cod al Muncii în ramura transporturi nu s-au mai încheiat decât contracte la nivel de unități.

Nu se poate da eficiență unei atitudini neconforme legii a angajatorului, care nu a înțeles să intre în legalitate nici după ce instanțele au stabilit în mod irevocabil salariul ce trebuia menționat în contractele la nivel de unitate, inclusiv a contractelor individuale de muncă.

Prin stabilirea în CCMNU 2011/2012, 2012/2014 a unui salariu minim de bază pe unitate, începând cu clasa de salarizare 2 de 600 lei, intimatele pârâte au încălcat și reglementările legale privind salariul minim garantat în plată cuprins în H.G. nr. 1193/2010 (an 2011= 670 lei/lună) și ale H.G. nr. 1225/2011 (an 2012 = 700 lei/lună) precum și ale H.G. nr. 23/2013 (01.02._13 = 750 lei și 01.07._13 = 800 lei), și care ar fi trebuit să fie salariul minim de pe unitate și totodată clasa 1 salarizare.

În conformitate cu dispozițiile art. 159 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii CCMNU 2011/2012 și ale art. 164 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii CCMNU 2012/2013 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, iar angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară, fiind totodată obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.

Din analiza anexei 1 la contractele 2011-2014 (anexa 1 la motive) rezultă că, salariul minim de bază pe unitate (clasa 1), folosit pentru determinarea claselor de salarizare de la 2 la clasa 46 este de 600 lei/lună, fapt ce în opinia reclamanților scoate în evidență că pârâta le-a plătit pentru perioada înscrisă în petitul cererii drepturi salariale mai mici decât salariul minim brut pe țară de 670 lei prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 pentru anul 2011 încălcând astfel prevederile art. 40 alin. 2 lit. c) și art. 236 alin. 4, respectiv 229 alin. 4 din Codul muncii.

Prin menținerea unui salariu minim de bază pe unitate de 600 lei, începând cu clasa de salarizare 2 pentru anii 2011-2014, deși în această perioadă au apărut reglementari legale mai favorabile ce ar fi trebuit să înlocuiască salariul minim de bază pe unitate, respectiv valoarea clasei 1 de salarizare, reclamanții fac încă o dată dovada că pârâtele au încălcat prevederile din CCM pe unitate înscrise la art. 2 alin. 4 si 6 potrivit cărora „în situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract, …”.

Solicită instanței de apel să constate că prin cele arătate mai sus, susținute și de înscrisurile de la dosar, au făcut dovada prejudiciului material produs reclamanților de către intimatele pârâte, prejudiciu constând în diferența dintre drepturile salariale plătite și cele pe care ar fi trebuit să le primească în condițiile în care pârâtele ar fi respectat prevederile legale imperative în materia salarizării, situație în care apreciază că în conformitate cu art. 269, 253 în noua numerotare, din Codul muncii intimatele au obligația de a-i despăgubi.

Prin înscrierea în noile CCM-uri a unor drepturi salariale mai mici decât cele stabilite anterior tot prin legea părților reclamanții au fost obligați, deși nu li s-a cerut un consimțământ, iar delegații lor nu au avut un astfel de mandat, să renunțe la drepturile ce le-au fost recunoscute anterior prin lege, motiv pentru care apreciază că aceste clauze de reducere a drepturilor salariale recunoscute sunt ineficiente.

În concluzie solicită admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței civile nr. 4555/09.12.2013 și obligarea pârâtei intimate și la plata salariul suplimentar pentru anul 2010 actualizat cu coeficientul de inflație precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, își întemeiază apelul pe dispozițiile art. 466 - 480 din Noul Cod procedură civilă.

În motivarea apelului său, pârâta a arătat următoarele:

Critică hotărârea apelată ca fiind nelegală, motiv pentru care solicită analizarea tuturor motivelor pe care le va invoca, admiterea apelului, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1. Hotărârea pronunțată în primă instanță este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite prevederile Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Prin hotărârea apelată în mod greșit a fost antrenată răspunderea angajatorului pârât, ce a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute în convenția încheiată de părți, respectiv Contractul Colectiv de Muncă în vigoare în perioada analizata 2009/2010 și 2011.

Cum prima instanță a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, apreciază că s-a încălcat flagrant dreptul pârâtei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implică, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care să asigure o rezolvare completă și pertinentă a acestora.

În acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudența sa că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât dacă cererile, probele și observațiile părților sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate și apreciate corespunzător de către instanța sesizată, (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României, Cauza Albina împotriva României).

În acest context, se constată că o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația națională, codul de procedură civilă statuând prin normele reglementate de art. 129 alin. 5 și 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecății, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Raportat la aceste argumente, solicită să se rețină că hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completă și corectă a cererii deduse judecații, ci una informă, plină de contradicții, încălcând formele de procedură, de natură să atragă incidența cazului de nulitate de ordine publică, reglementat de Codul de procedură civilă și să impună, în raport de dispozițiile legale, admiterea apelului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Cu referire la motivele de apel prezentate, solicită să se aibă în vedere vătămările aduse apelantei pârâte prin pronunțarea hotărârii apelate, date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de noul Cod de procedura civilă.

Față de cele prezentate, apreciază că se impune înlăturarea prin casare a hotărârii date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege.

Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate.

Așa cum a arătat prin întâmpinarea formulată, în anii 2009, 2010 și 2011 la nivelul unității S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., au fost încheiate și aplicate, succesiv contractele colective de muncă al CFR Marfă S.A. În conformitate cu dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicată:

„(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronat de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin

care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

(2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.

(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere;

(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.

Prin urmare, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.

Astfel, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, cum dealtfel legiuitorul a stipulat în art. 247 Codul muncii, prevedere abrogată prin art. I pct. 90 din Legea 40/2011.

În consecință, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, al grupului de angajatori nu ar fi existat contract colectiv de muncă, s-ar fi aplicat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Or, dacă la nivelul angajatorului CFR Marfă S.A. exista și a existat valabil încheiate contractele colective de muncă ale CFR Marfă S.A., aceste contracte constituie legea părților, având caracterul unor norme speciale în raport cu contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toții salariații CFR Marfă, iar contractul colectiv legal și valabil încheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale în raport cu contractele colective încheiate la nivel superior, ținând cont și de abrogarea expresă a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr. 40/2011, concluzionează următoarele:

În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, apreciază că în mod eronat, vădit nelegal pârâta a fost obligată să achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, norma specială aplicabilă în raporturile de muncă între angajatorul CFR Marfă și salariatul reclamant.

În acest context, urmează să se reanalizeze probele administrate și să se constate valabilitatea Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, modificarea legală a acestor contracte prin acte adiționale înregistrate la Ministerul Muncii, conform legii.

2. Critică hotărârea apelată, întrucât în mod greșit au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 430 din Noul Cod de procedură civilă, privind autoritatea de lucru judecat invocată în fata instanței, cu privire la cererea de acordare a tichetelor de masă.

Instanța de fond în mod greșit a respins excepția autorității de lucru judecat, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile legale invocate, întrucât nu se verifică tripla identitate de părți, obiect și cauză. Instanța de fond a apreciat că nu subzistă autoritatea puterii de lucru judecat, deoarece prin hotărârea nr. 5608/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._/118/2010 au fost acordate reclamantului drepturile bănești privind contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 01.04._10, iar în prezenta cauză, reclamantul solicită contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei iulie_11.

În mod evident, instanța a interpretat greșit cererea reclamantului din dosarul nr._/118/2010, întrucât acesta a solicitat contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din aprilie 2009, inclusiv perioada iulie_11. Ori, instanța a apreciat cererea numai prin prisma dispozitivului hotărârii pronunțate, în sensul că prin sentința civilă nr. 5608/26.10.2012 au fost acordate tichetele de masă aferente perioadei 01.04._10, fiind respinsă cererea privind contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada ulterioară datei de 21.04.2010, prin prisma modificării CCM la nivel de unitate, prin actul adițional înregistrat la 21.04.2010.

Având în vedere dispozițiile art. 480 Cod de procedură civilă, solicită să se rețină autoritatea de lucru judecat cu referire la cererea de acordare a tichetelor de masă:

„ (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie”.

În temeiul dispozițiilor art. 430, 431 Cod procedură civilă, solicită să se constate că reclamantul, prin reprezentant, a chemat în judecată pârâta CFR Marfă SA, de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, urmând să se respingă cererea privind tichetele de masă, pentru existența autorității de lucru judecat.

În susținerea excepției, s-a anexat în extras sentința civilă nr. 5608/26.10,2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._/118/2010.

3. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și în soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și acordarea retroactivă a unor drepturi bănești stipulate în contractele colective de muncă încheiate la nivel de angajator.

În mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă printre altele fie în plata unor drepturi salariate neacordate.

Solicită sprijinul instanței de control judiciar, în interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.

Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate în CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridică a unui drept salarial.

În condițiile arătate, premierele și ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariate în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de P. și C., la sfârșitul fiecărui an, dacă există posibilitatea acordării salariului suplimentar în situația obținerii profitului de către societate, dacă s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.

Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată în parte de către angajator), consideră că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia”.

Având în vedere prevederile art. 268 alin. l lit. c Codul Muncii, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.

4. Critică hotărârea apelată prin prisma interpretării și aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate CFR Marfă S.A., astfel încât se impune modificarea hotărârii și respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale și contravaloarea tichetelor de masă neacordate din luna aprilie 2009.

Față de cele prezentate, învederează următoarele:

Ajutorul material cu ocazia Crăciunului 2010 este reglementat de art. 64 alin. 1 și 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM în anul 2010.

În ceea ce privește anii 2009 și 2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 și 2010.

Conform actului adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, se prevede modificarea art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material de P. și C. și prima de Ziua Feroviarului, în sensul ca prevederile art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 să nu se aplice în anul 2010. Având în vedere înțelegerea părților semnatare consemnată în Contractul Colectiv de Muncă 2009/2010 și actul adițional la CCM, solicită să se rețină că voința părților semnalare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum și art. 30, art. 64 și art. 74 în anul 2010 și deci, a nu se acorda premierele de P., C. și Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masă. Având în vedere voința părților dialogului social, astfel cum rezultă din redactarea CCM 2009 și a actului adițional nr. 1713/2010, solicită să se constate că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiată de părți prezentată nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art. 64 din CCM, această obligație nefiind asumată de angajator pentru anii 2009 și 2010.

Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului și modificând sentința apelată, să se respingă capetele de cerere privind acordarea ajutorului material de C. și salariul suplimentar ca nefondate.

4.1. Interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Muncă al CFR Marfă S.A., instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronata a prevederilor CCM.

În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, apelanta pârâtă a fost obligată să achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.

Urmează să se reanalizeze probele administrate, urmând să se constate că CCM 2007/2008, 2009/2010 stabilit de părți prevede la art. 30 următoarele:

„(1) Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Așa cum este prevăzută în Contractele Colective de Muncă, această clauză NU are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat să acorde și nici nu s-a prevăzut că salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, în mod nelegal a fost dispusă angajarea răspunderii contractuale specifică raporturilor de muncă.

Prin depășirea rolului activ al instanței de judecată, au fost nesocotite prevederile contractuale și temeiul de drept al acțiunii, Contractul Colectiv încheiat la nivel de unitate angajatoare, apreciindu-se aplicabilitatea în cauză a contractului colectiv la nivel superior, CCM grup de unități feroviare încheiat în anul 2006. Critică sentința apelată întrucât nu este pronunțată prin interpretarea unor probe administrate, aflate la dosarul cauzei, care să susțină și să motiveze hotărârea pronunțată.

Raportându-se la CCM la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006 și modificat în anul 2008 prin act adițional, apreciază nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 470 și următoarele Cod procedură civilă, impunându-se admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și respingerea cererilor.

4.2. Ajutorul material cu ocazia Crăciunului este reglementat de art. 64 din CCM 2007/2008, fiind reluat de același articol al CCM 2009/2010, cu mențiunea că în anii 2009 și 2010 nu se aplică prevederile art. 64 CCM.

Conform Contractelor Colective de Muncă încheiate, premierea acordată de Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale de P. și C. 2009 și 2010 sunt asimilate unui ajutor social financiar (art. 64 din Cap. VI - Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.

Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, urmând a fi acordat în anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractuale prevăzute în CCM, Cap. II - Sistemul de salarizare. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părții.

Statutul premierelor de Ziua Feroviarului, P. și C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., în raport cu angajații săi, având caracter de obligație doar în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.

Reclamanții doresc acordarea unei premieri doar pentru faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede că se poate acorda această premiere în anumite condiții, fără a se verifica existența și îndeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligată la a aprecia dacă toate aceste susțineri se confirmă.

Prin acordul părților, în Contractul Colectiv de Muncă s-a instituit un mecanism prin care să se acorde o sumă de bani cu ocazia Zilei Feroviarului și cu ocazia sărbătorilor religioase. Pentru această sumă de bani, pentru a putea fi acordată, trebuiau parcurse o . etape. Obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor reprezentative, vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensă materială.

În ceea ce privește perioada de referință 2009-2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 și 2010, deci, să nu se acorde premierele solicitate în cauză.

Față de cele prezentate, apreciază că se impune admiterea apelului, casarea hotărârii apelate în raport cu criticile formulate în ceea ce privește încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, dezbătute în motivele cererii de apel și modificarea hotărârii atacate, cu privire la celelalte motive de apel.

4.3. În mod similar, prin interpretarea greșită a Contractelor Colective de Muncă ale CFR Marfa S.A. și a dispozițiilor Legii nr. 142/1998, ce reglementează acordarea alocației zilnice de hrană sub forma tichetelor de masă, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronată a dispozițiilor cu privire la alocația zilnică de hrană, obligând pârâta la plata drepturilor salariale, reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.

În acest context, consideră că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât:

- Alocația zilnică de hrană astfel cum este reglementată de lege, nu are caracterul drepturilor salariale.

- CCM prevede dreptul salariaților de a beneficia de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, în condițiile legii.

- În condițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998, salariații....pot primi o alocație de hrană acordată sub forma tichetelor de masă. Aceste tichete de masă se pot acorda în limita prevederilor bugetului societății, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din același act normativ, conform căruia „tichetele de masă se acordă în limita ... bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii,…”.

- Au fost nesocotite prevederile CCM și dispozițiile legale, care reglementează posibilitatea și modalitatea de acordare a tichetelor de masă, obligând angajatorul la plata contravalorii tichetelor de masă, neexistând prevederi legale în acest sens, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal, prin încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 142/1998.

Mai mult, prin hotărârea atacată, interpretând greșit contractele colective de muncă încheiate pe anii 2009/2010 și actul adițional la CCM aferent anului 2010, în care părțile dialogului social au stabilit drepturile si obligațiile părților aplicabile anului 2010, prin care s-a stabilit că pentru anul 2010 nu se aplică prevederile art. 74, deci pentru anul 2010 nu se acordă tichete de masă.

În consecință, hotărârea atacată cuprinde motive și dispoziții contradictorii, fiind admisă în parte acțiunea în contradictoriu cu SNTFM CFR Marfa SA, arătându-se că prevederile contractuale urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante, sens în care obligă angajatorul la plata contravalorii tichetelor de masă.

După cum s-a arătat, părțile au stabilit ca pentru anul 2010 să nu se aplice prevederile art.74 CCM, motiv pentru care apreciază că se impune modificarea hotărârii apelate, în sensul celor stabilite de părți în actul adițional aferent anului 2010 la CCM 2009/2010.

5. De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată ce se vor face cu judecarea prezentei căi de atac.

În drept, invocă prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 470 și următoarele Cod procedură civilă.

Ca probatorii, pentru pârâtă, solicită admiterea probei cu înscrisuri.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

În apel nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

§1. Cu privire la apelul reclamanților:

Potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .

Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.

Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.

Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.

Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea art. art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996, statuând prin Decizia nr.380 din 30 septembrie 2004 și 511/2006 că textele de lege criticate sunt constituționale, în motivare reținând, între altele, că „reprezentativitatea de care se bucură organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior”. În sfârșit, Curtea a reținut că „dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.

Nici împrejurarea că contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat ulterior nu are relevanță.

Astfel, tocmai din împrejurarea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior celui încheiat la nivel de ramură, rezultă obligația legală a părților de a respecta obligația impusă de art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă).

Ca urmare, faptul că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă s-a încheiat ulterior sau a fost modificat ulterior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, nu justifica inaplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în cazul. Părțile nu pot ignora prevederile cu caracter minimal cuprinse în contractul colectiv de muncă.

În cauză, trebuie avută în vedere întreaga procedură de stabilire a salariilor stabilită de art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă.

Astfel, în alin.(2) se stabilea că toți coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a) adică 700 lei; o altă regulă era cuprinsă în alineatul 3 lit.b) în care se stabilea că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din acest contract colectiv de muncă.

Ca urmare, în art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați nu era privit în sine ca un element de negociere care să aibă un anumit cuantum minim; contractul colectiv de muncă stabilea la nivel minimal elementele de calcul constând în salariul de bază minim pe ramură respectiv coeficienții de ierarhizare în mod separat, părțile purtând negocieri distinct asupra ambelor elemente pe baza cărora era ulterior salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați la nivelul unității.

Astfel, unitățile din cadrul ramurii transporturi aveau obligația de a porni negocierea salariului de bază minim de la nivelul de 700 lei iar la acest salariu de bază să aplice cel puțin coeficienții minimi de ierarhizare care, la rândul lor puteau fi negociați la un nivel superior.

Or, pârâta nu a respectat nivel minim al salariului de bază de 700 lei stabilit la nivel de ramură contrar prevederilor legale evocate care stabilesc obligația respectării nivelului minim al drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat l nivel superior.

Aceste considerente sunt suficiente pentru a stabili caracterul fondat al acțiunii.

În consecință, reclamantul are dreptul la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi aceste diferențe rezultând din calculul tuturor elementelor prevăzute de art.155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv salariul de bază, sporuri și alte adaosuri, la care se referă reclamantul în mod separat în acțiune, astfel încât nu este necesar a fi individualizate în prezenta hotărâre.

Apoi, în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv art.278 din Codul Muncii rep., dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.

Or, art. 1073 din Codul civil (în vigoare și aplicabil în perioada relevantă) stabilea cu titlu de regulă următoarele: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare”.

În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamantul a fost prejudiciat prin neplata la data la care erau cuvenite a drepturilor pretinse și ca urmare este îndreptățită la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din neacordarea drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă.

De asemenea, reclamantul are dreptul la dobânda legală pentru lipsa de folosință a sumelor de bani cuvenite.

Față de aceste motive, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va admite apelul reclamanților și se va schimba în parte sentința apelată în sensul celor reținute anterior.

§2. Cu privire la apelul pârâtei:

Cu privire la modul în care Tribunalul a analizat și soluționat cauza:

Din analiza sentinței apelate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.

Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).

Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).

Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.

Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.

În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de apel apărările referitoare la pretențiile reclamantului, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de apel așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.

Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).

Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.

De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.

Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .

Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.

Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.

Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.

Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.

În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamantul a invocat în mod generic contractele colective de muncă.

Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.

Ca urmare, acest motiv de apel nu este întemeiat.

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:

Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA și înregistrat sub nr.1632/29.03.2007, tot în art.30 din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.

În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”

Prevederile art.71 lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă .

Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.

Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.

De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.

În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamant, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.

În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.

Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.

Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamant, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.

Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamant pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.

În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamant au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

În ceea ce privește tichetele de masă, prevederile art.5(1) din Legea nr. 142/1998, potrivit cu care angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare, nu instituie un termen de prescripție special, în sensul că în cazul în care tichetele de masă nu au fost acordate și nici nu sunt solicitate până la sfârșitul lunii anterioare celei pentru acre sunt datorate nu ar mai putea fi cerute printr-o acțiune în justiție pierzându-se dreptul material la acțiune la acea dată.

Aceste prevederi legale stabilesc doar scadența obligației de acordare a tichetelor de masă, pentru cazul în care ea a fost asumată de angajator cum este cazul de față. Pentru neexecutarea la scadență a acestei obligații angajatorul datorează despăgubiri în condițiile răspunderii civile contractuale coroborate cu condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului iar termenul de prescripție este termenul special prevăzut în art. 283 al.1 lit.c) Codul Muncii (în forma anterioară republicării, devenit art.268 al.1 lit.c) după republicare) în referire la cererile salariaților de acordare a unor despăgubiri.

Cu privire la fondul cauzei:

Referitor la ajutorul material pentru sărbătoarea de C. din anul 2010:

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.

Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestor sărbători producea efecte la acea dată.

Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010:

Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.30 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.

Ca urmare, reclamantul nu avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2010.

Astfel, chiar dacă reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar, prima pentru Ziua feroviarului și ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului nu se acordă pentru anul 2010.

Cu privire la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 17 iunie 2010 – 31 ianuarie 2011:

Așa cum s-a arătat deja, în perioada respectivă erau aplicabile mai multe contracte colective de muncă.

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, în mod asemănător, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

În sfârșit, în contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 art.77 stabilea că „salariații „CFR Marfă” SA beneficiază de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare în condițiile legislației în vigoare”.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamantele să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Din acest punct de vedere este eronată concluzia instanței de fond că izvorul dreptului la tichete de masă îl constituie Legea nr. 142/1998 și este și contradictorie de vreme ce Tribunalul consideră că acest drept nu există în cazul reclamantelor.

Dimpotrivă, Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, contrar celor reținute de prima instanță, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Dar, prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.74 se modifică în sensul că la alineatul 4 se prevede în mod expres că drepturile decurgând din acest articol, deci inclusiv acordarea tichetelor de masă, nu se acordă pentru anul 2010.

În contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2011 dreptul la tichete de masă nu a mai fost prevăzut.

Față de prevederile art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți, aceste prevederi ale actului adițional fiind aplicabile începând cu 22.04.2010.

Ca urmare, reclamanții nu mai erau îndreptățiți la tichete de masă pentru perioada octombrie 2010 – 31.12.2010.

Pe de altă parte, prevederile actului adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 se aplicau numai în anul 2010, astfel încât reclamanții aveau dreptul la tichete de masă și în luna ianuarie 2011.

De altfel, împrejurarea că pentru anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie prctic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va admite apelul pârâtei și se va modifica sentința apelată dar numai în parte, în ceea ce privește drepturile aferente perioadei ulterioare datei de 22.04.2010 până la 31.12.2010, astfel cum s-a arătat, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței apelate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelurile declarate de apelanții reclamanți N. I., domiciliat în Medgidia, ., județul C., L. M., domiciliată în Medgidia, ., ., ., M. E., domiciliat în Valea Dacilor (Medgidia), .. 7, județul C., S. E., domiciliat în O., ., județul C., T. I., domiciliat în C., ., Z. F., domiciliat în sat Poarta Albă, ., județul C. și V. I., domiciliat în N. V., ., județul C., toți cu domiciliul procesual ales în G., ., . Individual de Avocatură „N. L.” și de apelanta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 4555 din 09 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ .

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că admite cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază conform art. 41 din CCMR Transporturi 2008-2010 începând cu octombrie 2010 până la data încetării contractelor de muncă ale reclamanților, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației și dobânda legală la data plății.

Respinge cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar 2010, a primei de C. 2010 și a c/val. tichetelor de masă pentru perioada octombrie_10.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 septembrie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

R. A. M. B.

GREFIER

M. D.

Red.hot.jud.fond F.M.

Tehnored.dec.jud.apel R.A./09.10.2014/19 exp.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 291/2014....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 276/2014.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 476/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Cereri. Decizia nr. 378/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Conflict de muncă. Decizia nr. 127/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 291/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 276/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 413/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 256/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 174/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA