Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 291/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 291/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 5998/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 291/CM
Ședința publică din 09 septembrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelanta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ - CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 4697 din 06 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimatul reclamant G. C.-E., domiciliat în C., .. 12.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului, luând act că apelanta pârâtă au solicitat judecata și în lipsă.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamantul G. C. E. a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar pentru anul 2010, prima de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, primele de Paști 2010 și C. 2010 și contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din iunie 2010 și până la data de 31.01.2011.
Totodată, reclamantul a solicitat actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație și dobânda legală, calculate la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este angajatul unității pârâte, iar drepturile bănești pretinse sunt stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011 și contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2011.
A susținut reclamantul că prin art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități valabil în perioada 2009-2010, a fost prevăzut un salariu suplimentar - al 13-lea salariu -, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Acest salariu suplimentar nu a fost plătit de unitate, deși reclamantul nu s-a aflat în vreuna dintre situațiile prevăzute de anexa 6 pct. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și care să determine excluderea sa de la plata acestui drept.
Au fost invocate de asemenea dispozițiile art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, referitoare la ajutorul social pentru Paști și C., neplătit de către pârâtă, precum și obligațiile contractuale de plată a unei prime pentru Ziua Feroviarului și de acordare a câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, începând cu data de 01.11.2007, potrivit art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar copia carnetului de muncă.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile bănești solicitate în cauză este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii. De asemenea, pentru o parte dintre pretențiile deduse judecății, pârâta a apreciat împlinit și termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii. S-a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune potrivit art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Pe aceeași cale, a fost invocată excepția autorității de lucru judecat în raport cu cererea de acordare a contravalorii tichetelor de masă pentru perioada iunie_11, în acest sens fiind indicată Sentința civilă nr. 5608/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul C. în Dosar nr._/118/2010.
Pe fondul cererii, în privința celui de-al 13-lea salariu, s-a învederat în cuprinsul întâmpinării că prevederile art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu obligă societatea să plătească salariaților un salariu suplimentar la expirarea anului calendaristic, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca salariații să beneficieze de acest salariu, în funcție de veniturile realizate de societate. Or, în perioada 2008-2009, exercițiile financiare au fost încheiate cu pierderi, ceea ce nu a permis constituirea unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, în vederea plății celui de-al 13-lea salariu. Cu referire la anul 2010, s-a precizat că părțile dialogului social au stabilit ca prevederile art. 30 din CCM la nivel de unitate să nu se aplice.
Cu privire la premierea de Ziua Feroviarului, pârâta a menționat că începând cu anul 2010 nu s-au mai aplicat prevederile art. 64 alin.2 din CCM la nivel de unitate, iar în CCM valabil în anul 2011, nu mai este reglementată acordarea acestei premieri.
În privința primelor de Paști și C. s-a arătat că acestea au fost acordate în perioada 2006-2008, iar în anul 2009 reprezentanții salariaților, prin federațiile sindicale semnatare ale contractului colectiv de muncă, au renunțat la executarea acestor drepturi.
Pentru anul 2010, părțile au stabilit să nu se acorde primele și ajutoarele materiale prevăzute la art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar în anul 2011 acestea nu au mai fost reglementate.
A mai arătat pârâta că tichetele de masă au fost acordate integral în perioada ianuarie 2006-martie 2009, iar din aprilie 2009 nu s-a prevăzut alocare bugetară pentru aceste cheltuieli, conform HG 28/2010. Mai mult, prin art. 1 din Legea 142/1998 nu se stabilește în sarcina angajatorului obligația acordării tichetelor de masă, ci doar o posibilitate ce se poate realiza sau nu, în funcție de bugetul de venituri și cheltuieli. Totodată, prin contractul colectiv de muncă încheiat în anul 2011, nu s-a mai reglementat posibilitatea acordării tichetelor de masă.
În dovedirea celor susținute, pârâta a depus la dosar extrase din contractele colectiv de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2009-2011.
Prin sentința civilă nr. 4697 din 06 decembrie 2013, Tribunalul C. a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat.
A fost respins ca nefondate excepțiile prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtă în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e și lit. d Codul Muncii.
A fost admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererile referitoare la prima acordată de Ziua Feroviarului 2010, ajutorul material de P. 2010, în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
A fost admisă în parte acțiunea privind pe reclamantul G. C. E., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă - CFR Marfă S.A.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anul 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației de la scadență până la plata efectivă și dobânda legală.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului ajutorul material de C. aferent anului 2010 la nivelul clasei 1 de salarizare, actualizat cu rata inflației de la scadență până la plata efectivă și dobânda legală.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 19.06.2010 – 31.01.2011, în echivalentul zilelor lucrătoare prestate înmulțit cu valoarea nominală, actualizată cu rata inflației până la plata efectivă și dobânda legală.
A fost respinsă ca prescrisă acțiunea referitoare la prima acordată de Ziua Feroviarului 2010, ajutorul material de P. 2010.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a avut în vedere următoarele:
În temeiul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare:
Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune.
S-a reținut că potrivit art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator
Conform art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
S-a constatat că art. 268 lit. d Codul Muncii, invocat de pârâtă, este fără legătură cu cauza, întrucât reclamantul nu a formulat o acțiune în constatarea nulității vreunui contract colectiv de muncă.
În speță, s-a reținut că pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În mod evident, instanța a constatat că excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, motiv pentru care a respins-o ca nefondată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
În ce privește perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani, s-a reținut că în acest interval de timp ia naștere dreptul la acțiune pentru pretențiile vizând prima pentru Ziua Feroviarului 2010, exigibilă la data de 23.04.2010 și ajutorul material pentru Paști 2010, cu privire la care dreptul reclamantului s-a născut la data de 04.04.2010.
Pentru aceste motive, prescripția dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii a fost admisă în privința pretențiilor menționate, cu consecința respingerii lor ca prescrise.
Nu au fost reținute susținerile pârâtei referitoare la împlinirea termenului de prescripție de 3 ani și în ce privește capătul de cerere având ca obiect plata salariului suplimentar aferent anului 2010, având în vedere că plata efectivă a acestui drept salarial se realiza în luna ianuarie a anului următor.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat.
S-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._/118/2010, în cadrul unei acțiuni colective, reclamantul G. C. E. a solicitat obligarea pârâtei S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. la plata contravalorii tichetelor de masă cuvenite din aprilie 2009 și până la data sesizării instanței - 10.12.2010.
Prin Sentința civilă nr. 5608/26.10.2012, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, fiind obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 01.04._10.
În considerentele hotărârii, instanța a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea tichetelor de masă numai până la data de 21.04.2010, Prin urmare, s-a constatat că la momentul soluționării cererii de față, există o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a reținut caracterul nefondat al pretențiilor ulterioare datei de 21.04.2010. Or, prin cererea de față, reclamantul pretinde obligarea pârâtei la plata contravalorii tichetelor de masă cuvenite pentru perioada iunie_11.
Potrivit art. 431 Cod procedură civilă, nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.
În manifestarea sa de excepție procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune deci tripla identitate de elemente – obiect, părți, cauză – și corespunde unui efect negativ, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată prin care să se deducă judecății aspecte deja soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin urmare, dacă se constată îndeplinirea acestei condiții, dreptul la acțiune este considerat în mod definitiv stins, iar judecata în cadrul celei de a doua cereri nu mai poate continua.
Reținând că în speță nu sunt îndeplinite condițiile enunțate, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat în capătul de cerere având ca obiect contravaloarea tichetelor de masă.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, asupra fondului acțiunii instanța a constatat că rezultă următoarele:
1.Cu privire la al 13-lea salariu.
În susținerea acestor pretenții, reclamantul a invocat prevederile art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități din transportul feroviar, text potrivit cu care pentru munca ireproșabilă desfașurată în cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Textul enunțat a conferit dreptul salariaților la acordarea unei sume de bani echivalente cu salariul de bază din ultima lună a anului. Sintagma „poate primi”- folosită în alin. 1 al art. 30 din CCM aplicabil nu reprezintă o posibilitate a angajatorului de a opta pentru neplată în mod unilateral, ci creează premisele ca în cazul unui acord bilateral al partenerilor sociali, care au negociat contractul colectiv, să se suspende, ori să înceteze plata acestui drept.
Cu referire la acest drept salarial, pretins de reclamant pentru anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, instanța a reținut că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea art. 30 alin.1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS.
În consecință, în temeiul art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, instanța a reținut că reclamantul este îndreptățit și la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
2. Cu privire la prima de C. 2010.
Potrivit art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pârâte în perioada 2007-2008, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații care la data acordării ajutoarelor se află în concediu fără plată cu durata de un an.
În anul 2009, în privința acelorași prime s-au aplicat dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 2984/04.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care au reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale pentru Paști și C. nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru această perioadă când la nivelul unității intimate s-a prevăzut suspendarea primei de C., au fost aplicabile dispozițiile contractului colectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003, aplicabil la data nașterii dreptului.
La art. 71 din CCM la nivel de grup de unități, aplicabil până la data de 31.01.2011, se prevedea dreptul la prima de C., la nivelul clasei 1 de salarizare, într-o reglementare identică cu cea din CCM încheiat la nivel de unitate.
Față de cele reținute mai sus instanța a constatat că, pentru anul 2010, până la 31.01.2011, izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie CCM încheiat la nivel de grup de unități, a cărui semnatară a fost și unitatea pârâtă.
Pentru aceste motive, instanța a obliga pârâta la plata către reclamant a primei de C. aferentă anului 2010, la nivelul clasei 1 de salarizare, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.
3. Cu privire la tichetele de masă.
În ceea ce privește tichetele de masă, potrivit art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, începând cu data de 1.01.2007, salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masă în cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din lună, în condițiile legislației în vigoare.
Se face astfel trimitere doar la art. 7 din Legea nr. 142/1998, în sensul stabilirii modalității practice de angajare a serviciilor de tipărire a tichetelor de masă, însă acordarea tichetelor este obligatorie, nefiind supusă nici unei condiții.
Prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități se impun în detrimentul reglementărilor contractuale stabilite la un nivel inferior, potrivit prevederilor citate ale art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011 și art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Astfel, în baza art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 19.06._11, în echivalentul zilelor lucrătoare prestate înmulțit cu valoarea nominală, actualizată cu rata inflației până la plata efectivă.
S-a avut în vedere că, astfel cum a fost arătat mai sus, după data de 31.01.2011 nu există titlu pentru acordarea tichetelor de masă.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Prin urmare, s-a reținut că dreptul la primirea tichetelor de masă este condiționat, în lipsa unei prevederi imperative în contractul colectiv de muncă, de voința angajatorului și în speță salariaților pârâtei nu le-au fost acordate tichete de masă. Nici pentru viitor nu a fost identificat un temei de acordare a tichetelor de masă cu titlu obligatoriu, necondiționat de voința angajatorului, fie el societatea absorbită sau cea absorbantă.
În baza art. 2 din O.G. nr. 9/2000 și art. 2 din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 1535 Cod civil, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor la plata cărora a fost obligată prin prezenta hotărâre, de la scadență până la plata efectivă.
Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâta. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele:
Critică hotărârea apelată ca fiind nelegală, motiv pentru care solicită analizarea tuturor motivelor pe care le va invoca, admiterea apelului, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
1. Hotărârea pronunțată în primă instanță este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite prevederile Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Prin hotărârea apelată în mod greșit a fost antrenată răspunderea angajatorului pârât, ce a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute în convenția încheiată de părți, respectiv Contractul Colectiv de Muncă în vigoare în perioada analizata 2009/2010 și 2011.
Cum prima instanță a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, apreciază că s-a încălcat flagrant dreptul pârâtei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implică, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care să asigure o rezolvare completă și pertinentă a acestora.
În acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudența sa că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât dacă cererile, probele și observațiile părților sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate și apreciate corespunzător de către instanța sesizată, (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României, Cauza Albina împotriva României).
În acest context, se constată că o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația națională, codul de procedură civilă statuând prin normele reglementate de art. 129 alin. 5 și 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecății, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Raportat la aceste argumente, solicită să se rețină că hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completă și corectă a cererii deduse judecații, ci una informă, plină de contradicții, încălcând formele de procedură, de natură să atragă incidența cazului de nulitate de ordine publică, reglementat de Codul de procedură civilă și să impună, în raport de dispozițiile legale, admiterea apelului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Cu referire la motivele de apel prezentate, solicită să se aibă în vedere vătămările aduse apelantei pârâte prin pronunțarea hotărârii apelate, date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de noul Cod de procedura civilă.
Față de cele prezentate, apreciază că se impune înlăturarea prin casare a hotărârii date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege.
Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate.
Așa cum a arătat prin întâmpinarea formulată, în anii 2009, 2010 și 2011 la nivelul unității S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., au fost încheiate și aplicate, succesiv contractele colective de muncă al CFR Marfă S.A. În conformitate cu dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicată:
„(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronat de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin
care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
(2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere;
(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.
Prin urmare, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.
Astfel, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, cum dealtfel legiuitorul a stipulat în art. 247 Codul muncii, prevedere abrogată prin art. I pct. 90 din Legea 40/2011.
În consecință, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, al grupului de angajatori nu ar fi existat contract colectiv de muncă, s-ar fi aplicat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Or, dacă la nivelul angajatorului CFR Marfă S.A. exista și a existat valabil încheiate contractele colective de muncă ale CFR Marfă S.A., aceste contracte constituie legea părților, având caracterul unor norme speciale în raport cu contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toții salariații CFR Marfă, iar contractul colectiv legal și valabil încheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale în raport cu contractele colective încheiate la nivel superior, ținând cont și de abrogarea expresă a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr. 40/2011, concluzionează următoarele:
În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, apreciază că în mod eronat, vădit nelegal pârâta a fost obligată să achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, norma specială aplicabilă în raporturile de muncă între angajatorul CFR Marfă și salariatul reclamant.
În acest context, urmează să se reanalizeze probele administrate și să se constate valabilitatea Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, modificarea legală a acestor contracte prin acte adiționale înregistrate la Ministerul Muncii, conform legii.
2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și în soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și acordarea retroactivă a unor drepturi bănești stipulate în contractele colective de muncă încheiate la nivel de angajator.
În mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă printre altele fie în plata unor drepturi salariate neacordate.
Solicită sprijinul instanței de control judiciar, în interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate în CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridică a unui drept salarial.
În condițiile arătate, premierele și ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariate în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de P. și C., la sfârșitul fiecărui an, dacă există posibilitatea acordării salariului suplimentar în situația obținerii profitului de către societate, dacă s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.
Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată în parte de către angajator), consideră că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia”.
Având în vedere prevederile art. 268 alin. l lit. c Codul Muncii, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.
3. Critică hotărârea apelată prin prisma interpretării și aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate CFR Marfă S.A., astfel încât se impune modificarea hotărârii și respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale și contravaloarea tichetelor de masă neacordate din luna iunie 2010.
Față de cele prezentate, învederează următoarele:
Ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și prima de Ziua Feroviarului sunt reglementate de art. 64 alin. 1 și 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM în anul 2010.
În ceea ce privește anii 2009 și 2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 și 2010.
Conform actului adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, se prevede modificarea art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material de P. și C. și prima de Ziua Feroviarului, în sensul ca prevederile art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 să nu se aplice în anul 2010. Având în vedere înțelegerea părților semnatare consemnată în Contractul Colectiv de Muncă 2009/2010 și actul adițional la CCM, solicită să se rețină că voința părților semnalare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum și art. 30, art. 64 și art. 74 în anul 2010 și deci, a nu se acorda premierele de P., C. și Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masă. Având în vedere voința părților dialogului social, astfel cum rezultă din redactarea CCM 2009 și a actului adițional nr. 1713/2010, solicită să se constate că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiată de părți prezentată nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art. 64 din CCM, această obligație nefiind asumată de angajator pentru anii 2009 și 2010.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului și modificând sentința apelată, să se respingă capetele de cerere privind acordarea ajutorului material de C. și salariul suplimentar ca nefondate.
3.1. Interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Muncă al CFR Marfă S.A., instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronata a prevederilor CCM.
În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, apelanta pârâtă a fost obligată să achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.
Urmează să se reanalizeze probele administrate, urmând să se constate că CCM 2007/2008, 2009/2010 stabilit de părți prevede la art. 30 următoarele:
„(1) Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Așa cum este prevăzută în Contractele Colective de Muncă, această clauză NU are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat să acorde și nici nu s-a prevăzut că salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, în mod nelegal a fost dispusă angajarea răspunderii contractuale specifică raporturilor de muncă.
Prin depășirea rolului activ al instanței de judecată, au fost nesocotite prevederile contractuale și temeiul de drept al acțiunii, Contractul Colectiv încheiat la nivel de unitate angajatoare, apreciindu-se aplicabilitatea în cauză a contractului colectiv la nivel superior, CCM grup de unități feroviare încheiat în anul 2006. Critică sentința apelată întrucât nu este pronunțată prin interpretarea unor probe administrate, aflate la dosarul cauzei, care să susțină și să motiveze hotărârea pronunțată.
Raportându-se la CCM la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006 și modificat în anul 2008 prin act adițional, apreciază nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 470 și următoarele Cod procedură civilă, impunându-se admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și respingerea cererilor.
3.2. Ajutorul material cu ocazia Crăciunului este reglementat de art. 64 din CCM 2007/2008, fiind reluat de același articol al CCM 2009/2010, cu mențiunea că în anii 2009 și 2010 nu se aplică prevederile art. 64 CCM.
Conform Contractelor Colective de Muncă încheiate, premierea acordată de Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale de P. și C. 2009 și 2010 sunt asimilate unui ajutor social financiar (art. 64 din Cap. VI - Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, urmând a fi acordat în anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractuale prevăzute în CCM, Cap. II - Sistemul de salarizare. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părții.
Statutul premierelor de Ziua Feroviarului, P. și C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., în raport cu angajații săi, având caracter de obligație doar în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.
Reclamantul dorește acordarea unei premieri doar pentru faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede că se poate acorda această premiere în anumite condiții, fără a se verifica existența și îndeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligată la a aprecia dacă toate aceste susțineri se confirmă.
Prin acordul părților, în Contractul Colectiv de Muncă s-a instituit un mecanism prin care să se acorde o sumă de bani cu ocazia Zilei Feroviarului și cu ocazia sărbătorilor religioase. Pentru această sumă de bani, pentru a putea fi acordată, trebuiau parcurse o . etape. Obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor reprezentative, vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensă materială.
În ceea ce privește perioada de referință 2009-2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 și 2010, deci, să nu se acorde premierele solicitate în cauză.
Față de cele prezentate, apreciază că se impune admiterea apelului, casarea hotărârii apelate în raport cu criticile formulate în ceea ce privește încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, dezbătute în motivele cererii de apel și modificarea hotărârii atacate, cu privire la celelalte motive de apel.
4. De asemenea, în temeiul prevederilor art. 723 și următoarele Cod procedura civilă solicită să se desființeze titlul, repunând părțile în situația anterioară, prin întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor noului Cod de procedura civilă. Având în vedere cererea de executare formulată de intimatul reclamant și listele de plată întocmite de pârâtă, solicită să se dispună întoarcerea executării, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate în temeiul titlului desființat.
5. De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată ce se vor face cu judecarea prezentei căi de atac.
În drept, invocă prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 470 și următoarele Cod procedură civilă.
Ca probatorii, pentru pârâtă, solicită admiterea probei cu înscrisuri.
Intimatul reclamant G. C. E. nu a formulat întâmpinare.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la modul în care Tribunalul a analizat și soluționat cauza:
Din analiza sentinței apelate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.
Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).
Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).
Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.
Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.
În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de apel apărările referitoare la pretențiile reclamantului, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de apel așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.
Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).
Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.
De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.
Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamantul a invocat în mod generic contractele colective de muncă.
Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.
Ca urmare, acest motiv de apel nu este întemeiat.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:
Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.
Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA și înregistrat sub nr.1632/29.03.2007, tot în art.30 din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.
În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.
În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”
Prevederile art.71 lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă .
Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.
Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.
De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.
Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.
În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.
Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamant, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.
Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.
În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.
Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.
Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamant, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.
Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamant pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.
În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamant au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.
În ceea ce privește tichetele de masă, prevederile art.5(1) din Legea nr. 142/1998, potrivit cu care angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare, nu instituie un termen de prescripție special, în sensul că în cazul în care tichetele de masă nu au fost acordate și nici nu sunt solicitate până la sfârșitul lunii anterioare celei pentru acre sunt datorate nu ar mai putea fi cerute printr-o acțiune în justiție pierzându-se dreptul material la acțiune la acea dată.
Aceste prevederi legale stabilesc doar scadența obligației de acordare a tichetelor de masă, pentru cazul în care ea a fost asumată de angajator cum este cazul de față. Pentru neexecutarea la scadență a acestei obligații angajatorul datorează despăgubiri în condițiile răspunderii civile contractuale coroborate cu condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului iar termenul de prescripție este termenul special prevăzut în art. 283 al.1 lit.c) Codul Muncii (în forma anterioară republicării, devenit art.268 al.1 lit.c) după republicare) în referire la cererile salariaților de acordare a unor despăgubiri.
Cu privire la fondul cauzei:
Referitor la ajutorul material pentru sărbătoarea de C. din anul 2010:
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.
Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestor sărbători producea efecte la acea dată.
Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010:
Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.30 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Ca urmare, reclamantul nu avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2010.
Astfel, chiar dacă reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar, prima pentru Ziua feroviarului și ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului nu se acordă pentru anul 2010.
Cu privire la contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 17 iunie 2010 – 31 ianuarie 2011:
Așa cum s-a arătat deja, în perioada respectivă erau aplicabile mai multe contracte colective de muncă.
În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, în mod asemănător, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.
Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.
Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În sfârșit, în contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 art.77 stabilea că „salariații „CFR Marfă” SA beneficiază de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare în condițiile legislației în vigoare”.
Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.
Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamantele să beneficieze de acestea.
Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.
Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.
Din acest punct de vedere este eronată concluzia instanței de fond că izvorul dreptului la tichete de masă îl constituie Legea nr. 142/1998 și este și contradictorie de vreme ce Tribunalul consideră că acest drept nu există în cazul reclamantelor.
Dimpotrivă, Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.
În cazul de față, contrar celor reținute de prima instanță, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.
După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.
În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Dar, prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.74 se modifică în sensul că la alineatul 4 se prevede în mod expres că drepturile decurgând din acest articol, deci inclusiv acordarea tichetelor de masă, nu se acordă pentru anul 2010.
În contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2011 dreptul la tichete de masă nu a mai fost prevăzut.
Față de prevederile art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți, aceste prevederi ale actului adițional fiind aplicabile începând cu 22.04.2010.
Ca urmare, reclamantul nu mai era îndreptățită la tichete de masă pentru perioada 19.06.2010 – 31.12.2010.
Pe de altă parte, prevederile actului adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 se aplicau numai în anul 2010, astfel încât reclamantul avea dreptul la tichete de masă și în luna ianuarie 2011.
De altfel, împrejurarea că pentru anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie prctic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.
Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.
Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.
În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.
O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.
Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.
Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va admite apelul și se va modifica sentința apelată dar numai în parte, în ceea ce privește drepturile aferente perioadei ulterioare datei de 22.04.2010 până la 31.12.2010, astfel cum s-a arătat, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ - CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 4697 din 06 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant G. C.-E., domiciliat în C., .. 12.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge ca nefondate pretențiile privind plata salariului suplimentar 2010, a primei de C. 2010 și c/val. tichetelor de masă aferente perioadei 19.06._10.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 septembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond C.S.A.
Tehnored.dec.jud.apel R.A./09.10.2014/6 exp.
| ← Conflict de muncă. Decizia nr. 127/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 299/2014.... → |
|---|
