Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 237/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 237/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 6575/118/2012
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 237 CM
Ședința publică din 6 octombrie 2014
Complet specializat privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE – VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR – G. L.
JUDECĂTOR – M. G.
Grefier - C. I.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. SA cu sediul în loc. București, .. 38, prin C.N. C. SA. S. REGIONALEI C., cu sediul în loc. C., ., sentinței civile nr. 627/19.03.2014 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._ , în contradictoriu cu reclamanții A. I., A. S. C., A. M., C. G., C. C., D. C., M. E. V., M. N., M. V., P. P., S. V., prin reprezentant legal S. L. CT 2 FETEȘTI, cu sediul în loc. Fetești, .. 1, jud. Ialomița, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurenta pârâtă, consilier juridic P. A., în baza delegației eliberată la data de 03.10.2014, pe care o depune la dosar, lipsind intimații reclamanți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termen, este motivat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.
Instanța solicită reprezentantului recurentei pârâte să precizeze dacă are cereri prealabile sau probatorii.
Reprezentantul recurentei pârâte, având cuvântul, arată că nu are alte cereri, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentei pârâte, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate și respingerea cererii având în vedere prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiat pe perioada 2009-2010 la nivel de unitate și ale contractului individual de muncă.
Curtea, considerându-se lămurită, în conformitate cu disp. art. 150 C. pr. civ., declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului .
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului la 06.06.2012 reclamanții A. I., A. S. C., A. M., C. G., C. C., D. C., M. E. V., M. N., M. V., P. P., S. V. reprezentați de S. L. CT2 Fetești i-au chemat în judecată pe pârâții CNCFR „C.” S.A. București și S. Regională C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții la plata diferențelor de salariu rezultate, avându-se în vedere salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 al. 3 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010, cu luarea în considerare a sporurilor aplicate salariului de bază (sporul de vechime, sporul de muncă grea feroviară, sporul de noapte, salariul pentru orele suplimentare, festive, festive-suplimentare etc.) și salariul efectiv încasat în perioada iunie_10, diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, cu dobândă legală calculată până la plata integrală a drepturilor cuvenite și cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătă că drepturile pretinse prin acțiune sunt conferite de art. 41 al. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010; acestea sunt recunoscute inclusiv prin convențiile și celelalte instrumente internaționale la care statul român a aderat, ca o consecință a principiului obligativității contractelor civile.
În ceea ce privește actualizarea drepturilor bănești datorate, reclamanții susțin că o reparație integrală a prejudiciului suferit impune să fie protejați de riscul scăderii puterii de cumpărare, în vreme ce dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosința sumelor de bani care li se cuvin.
Prin sentința civilă nr. 627/19.03.2014, Tribunalul C. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca rămasă fără obiect și a admis acțiunea, obligând pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 03.06._10, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și cu obligarea dobânzii legale aferente intervalului 06.06._13, conform concluziilor raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanții sunt salariații societății pârâte și membrii ai Sindicatului L. CT-2 Fetești, conform contractelor individuale de muncă și a adeziunilor anexate la dosar, aspect care nu e contestat de pârâtă; s-a mai remarcat că reclamanții au beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10.
Pentru a ajunge la concluzia temeiniciei acțiunii, tribunalul a amintit că, pentru anii 2009-2010, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe anii 2006-2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010. Potrivit acestui act, pornind salariul minim brut de bază s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specifici, sporuri permanente sau nepermanente, etc.; de asemenea, celelalte drepturi bănești stabilite prin contractul colectiv se determinau prin raportare la cuantumul salariului de bază brut.
Prima instanță apel a mai observat că, în aceeași perioadă de referință era în vigoare și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, iar acesta este aplicabil, potrivit art. 133 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 62/2011 și art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 130/1996, pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul/ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, printre care și pârâta care activează în ramura “transporturi” și figurează în lista unităților la care se aplică contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi.
Apoi, a arătat tribunalul, potrivit art. 41 alin. 3) lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prima instanță a reținut că aceste dispoziții se referă la „salariul de bază minim brut", iar nu la „salariu", astfel încât este irelevant dacă reclamanții au primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul" este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri; de asemenea, instanța a constatat că salariul minim brut de bază stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010 era mai mare decât cel stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități, pe perioada de referință.
Tribunalul a considerat că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi nu sunt aplicabile, efectele lor fiind înlăturate de cele mai favorabile.
În lumina acestor dispoziții și pe aceste considerente, tribunalul a constatat că societatea pârâtă nu a aplicat - la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantei pentru munca prestată - dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, astfel încât drepturile acesteia au fost stabilite și plătite într-un cuantum mai mic decât cel care i se cuvenea.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs-pârâta, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii .
În motivarea căii de atac, s-a arătat că nulitatea clauzelor care încalcă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996 nu operează de drept, ci ea trebuie constatată la cererea părții interesate, astfel că acele clauzele neconforme cu dispozițiile art. 8 din legea nr. 130/1996 nu pot fi înlocuite de drept, ci numai după ce instanța competentă constată pe cale judecătorească nulitatea acestora; așadar, cum în cauză intimații reclamanți nu au dovedit că aceste clauze ce sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate au fost înlocuite în condițiile legale mai sus arătate și dezvoltate, prevederile acestor contracte rămân valabile și ca atare sunt obligatorii pentru semnatarii lor, respectiv părțile în cauză.
Recurenta a învederat că stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților s-a realizat în concordanță cu clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar prima instanță a soluționat cauza cu o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, normă cu aceeași valoare ca și cea inserată într-un act normativ, ceea ce atrage incidența dispozițiilor prevăzute de Codul de procedură civilă, privind modificarea hotărârii atacate.
În opinia recurentei, problema de drept supusă analizei instanțelor este aceea a interpretării modului de stabilire a salariilor de bază ale reclamanților, angajați ai pârâtei în perioada în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură avea o altă reglementare, mai favorabilă în opinia salariaților, decât cea din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate; or, la nivel de unitate în perioada de referință salariile de bază ale angajaților s-au stabilit prin negociere, după cum rezultă din contractul individual de muncă și carnetul de muncă, ceea ce presu7pune raportarea salariului de bază de care a beneficiat la coeficientul de ierarhizare corespunzător contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, de 1,5, prevăzut de art. 41 alin.1 lit.a pct. 2, rezultând un salariu minim de peste 700 de lei, salariul minim de bază prevăzut de art. 41 alin.3 din același contract.
De aceea, recurenta este de părere că hotărârea este criticabilă deoarece obligația instituită de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi vizează numai salariul de bază minim brut, iar nu salariul de bază al fiecărei categorii de salariați; cu alte cuvinte, în niciuna din unitățile din acest contract colectiv de muncă este aplicabil, nu se pot acorda salarii de bază sub minimul de 700 de lei, condiție respectată de către pârâtă, deoarece niciunul dintre reclamanți nu a beneficiat de un salariu de bază inferior celui instituit prin art. 41 alin.3 cin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
O altă critică privind sentința primei instanțe privește modificarea clauzelor contractuale prin intervenția instanței de judecată, chiar ulterior încetării contractelor colective de muncă, fiind încălcat dreptul pârâtei, ca parte contractantă, la libera negociere. În mod evident contractul individual de muncă/contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost derulat, executat conform înțelegerii, convenției părților, drepturile salariale fiind achitate integral. În prezent, prin intervenția instanței sunt modificate unilateral prevederile contractuale fără ca părțile să fi negociat și fără ca angajatorul să își fi asumat o altă obligație de plată, astfel încât diferențele salariale la care a fost obligată sunt în mod evident nelegale.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenți, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretențiile unor salariați fondate pe clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, solicitându-se angajatorului achitarea diferențelor de drepturi salariale decurgând din aplicarea clauzei apreciate ca fiind favorabile; reclamanții au solicitat să se constate că textul art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la nivelul CNCFR „C.” S.A. București, cât privește baza de calcul a salariului minim brut la nivel de ramură.
Reclamanții au susținut că, din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea că ,,salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, angajatorul nu putea decide, calcularea salariilor de la o altă valoare a salariului de bază minim brut, chiar dacă minimul pe ramură era inferior salariului încasat de salariat.
Sub un prim aspect, al modalității în care operează contractele colective de muncă, Curtea înlătură aserțiunea recurentei potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate urma să fie constatat nul printr-o cerere distinctă, pentru a face loc aplicării CCM la nivel superior, în caz contrar fiind pe deplin valabil contractul colectiv al unității.
Aceste apărări ale societății pârâte s-au fundamentat pe art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (abrogată la data formulării acțiunii, dar în vigoare pe perioada CCM la nivel de ramură), care stabileau în alin. 1 că sunt lovite de nulitate clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8; că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate (alin. 2); că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective (alin. 3), precum și că până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz (alin. 4).
Textul art. 8 al Legii nr. 130/1996 prevedea, la rândul său, că un contract colectiv de muncă poate avea stabilite clauze numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege (alin. 1), că nu este posibilă inserarea, prin contractele colective de muncă, a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (alin. 2), că la rândul lor contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (alin. 3), precum și că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal (alin. 4).
Sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 din actul normativ enunțat era prevăzută așadar în relaționarea dintre contractele colective, cel inferior neputând conferi drepturi mai mici decât cele recunoscute prin contractul colectiv la nivel superior.
Însă, în ce privește conexiunea dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă (cu trimitere la doctrina franceză în acest sens).
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Iată deci că apărările recurentei pârâte, privitoare la necesitatea constatării în prealabil a nulității clauzelor contractelor colective de muncă la nivel de unitate (ca fiind contrare celor de la nivel superior în materia calculului salariului de bază minim brut), nu își găsesc rațiunea în această speță, fiind în acest context ineficientă și invocarea art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii.
O ultimă critică în recurs legată de modului efectiv în care instanțele confirmă sau infirmă situația defavorabilă invocată de salariat în raport de clauzele contractului superior; dezlegarea ei este dată de textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii (în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011, sub imperiul căruia era valabil CCM la nivel de ramură), care statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat – astfel că soluția primei instanțe este corectă asupra acestei chestiuni.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să analizeze sensul dat de art. 41 alin. 3 lit. b din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010.
Textul, citat în cuprinsul hotărârii recurate, stabilea că negocierile în sistemul de salarizare vor porni – la nivelul unităților din transporturi – de la o valoare a salariului de bază minim brut pe ramură, de 700 lei, valabil de la 1.01.2008. Aceeași prevedere stabilea că de la această valoare încep negocierile pentru determinarea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv (n.n., la nivel de societate), Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură definind la art. 41 pct. 1și coeficienții minimi de ierarhizare necesari stabilirii salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați.
Prin urmare, nu doar legea, prin dispozițiile menționate, ci însăși convenția partenerilor sociali stabilea că unitățile cărora li se aplică acest CCM sunt libere să stabilească salariul de bază minim brut în societate și coeficienții de ierarhizare, fără însă să coboare – pentru niciunul dintre aceste elemente – sub minimul negociat la nivel de ramură.
În acest mod se înțeleg și dispozițiile referitoare la baza minimală de reglementare a oricărui contract colectiv de muncă superior în raport de cel inferior, acesta fiind de altfel și înțelesul dat în primă instanță prevederilor legale incidente în speță. Astfel fiind, critica recurentei potrivit cu care combinarea elementelor de calcul este inadmisibilă și contrară normelor legale urmează a fi înlăturată, instanțele fiind pe deplin abilitate să stabilească, la cererea salariaților, dacă s-au aplicat corect sau nu clauzele contractelor superioare și dacă există din acest punct de vedere diferențe de drepturi salariale neîncasate.
Vor fi înlăturate și criticile referitoare la inexistența unei diferențe în defavoarea salariatului intimat, câtă vreme salariul încasat lunar depășea valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, stabilit la nivel de ramură ; astfel cum corect a arătat și tribunalul, salariul net (cel achitat salariatului pentru munca depusă) nu este echivalent cu salariul de bază minim brut, care așa cum îl consacră și titulatura, reprezintă fundamentul (baza) construirii salariului brut, prin aplicarea asupra lui a coeficienților de ierarhizare și a sporurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul pârâtei C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. SA cu sediul în loc. București, .. 38, prin C.N. C. SA. S. REGIONALEI C., cu sediul în loc. C., ., sentinței civile nr. 627/19.03.2014 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._ formulat în contradictoriu cu reclamanții A. I., A. S. C., A. M., C. G., C. C., D. C., M. E. V., M. N., M. V., P. P., S. V., prin reprezentant legal S. L. CT 2 FETEȘTI, cu sediul în loc. Fetești, .. 1, jud. Ialomița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 06.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. VANGHELIȚA T. G. L.
Grefier
C. I.
Jud. fond:A.N.
Red.dec.jud. G.L./11.12.1014/2ex.
| ← Pretentii. Decizia nr. 264/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 226/2014.... → |
|---|
