Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 256/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 256/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 274/36/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.256/CM
Ședința publică de la 29 octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător I. B.
Judecător M. P.
Grefier G. C.
Pe rol, soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii P. A. I., domiciliat în oraș O., . A, județul C., R. C., domiciliat în C., ., .. B, . și Z. V., domiciliat în C., .. 30 A, toți cu domiciliul procesual ales în C., . nr. 2 B, . I. C. Cabinet de Avocat, împotriva deciziei civile nr. 110/CM/ 26.03.2014 pronunțate de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/118/2011, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. U. A. S.R.L., cu sediul în municipiul Cluj N., ., județul Cluj.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 22 octombrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 29 octombrie 2014, dată la care Curtea a hotărât astfel:
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față:
Prin contestația înregistrată sub nr._ /28.04.2014, contestatorii P. A. I., R. C. și Z. I. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata S.C. U. A. S.R.L., anularea deciziei civile nr. 110/26.03.2014 a Curții de Apel C. și rejudecarea pe fond a recursului.
În motivare s-a arătat că instanța de recurs a aplicat greșit legislația specială a muncii și nu a respectat limitele investirii, astfel cum au fost stabilite prin acțiunea dedusă judecății, ajungând să pronunțe o decizie potrivnică celei pronunțată în dosarul nr._ .
A fost criticată soluția dată cererii de obligare a intimatei la plata contravalorii orelor suplimentare prestate în timpul săptămânii și sâmbăta, dar și modalitatea de încuviințare a mijloacelor de probă solicitate de contestatorii reclamanți și de apreciere a celor administrate; s-a invocat nerespectarea prevederilor art.272 din Codul muncii, care obligau intimata, în calitate de angajator, să facă dovada programului de lucru al contestatorilor, greșita înlăturare a declarațiilor martorilor audiați la cererea contestatorilor, încălcarea dreptului la un proces echitabil prin limitarea obiectivului expertizei la orele suplimentare rezultate din pontajele întocmite de angajator și refuzul încuviințării cererii de determinare valorică a tuturor orelor suplimentare pretinse prin acțiune, greșita asimilare a sumelor achitate lunar cu titlu de premiu, cu plata orelor suplimentare, cu motivarea că cele două noțiuni sunt total distincte atât din punct de vedere juridic, cât și contabil, și sunt evidențiate diferit în actele justificative ale societății intimate.
A fost contestată și acordarea pauzei de masă zilnice, de o oră, cu motivarea că, pe de o parte, această susținere a intimatei nu a fost probată cu niciun mijloc de probă, iar pe de altă parte, nici nu era posibilă din cauza naturii activității comerciale desfășurată de societate întrucât depozitele de distribuție nu își puteau întrerupe activitatea din cauza sistemului de control electronic pe care îl exercită societatea mamă.
Au criticat contestatorii și respingerea solicitării de acordare a sporului de vechime și au susținut că, în condițiile în care intimata nu a negociat plata acestui spor, fie prin achitarea lui separată, fie prin includerea în salariu, au fost încălcate drepturile minimale stabilite prin CCM aplicabil perioadei lor de activitate; referitor la garanția constituită s-a arătat că declarația de acceptare a achitării ei, dată la momentul angajării, nu îndreptățește angajatorul să rețină sumele astfel achitate în mod unilateral dacă nu s-a stabilit un prejudiciu individual, acceptat în mod expres de salariat; s-a pretins și nesoluționarea cererii de acordare a contravalorii concediului de odihnă neefectuat.
În drept au fost invocate prevederile art.318 din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea contestației ca nefondată.
Analizând contestația dedusă judecății în raport cu temeiul juridic invocat în susținerea acesteia, Curtea a reținut că nu este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art.317 și art.318 din Codul de procedură civilă, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, care poate fi promovată numai pentru cazurile limitativ prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond, care au fost discutate și stabilite de instanță cu ocazia rezolvării fondului litigiului. Cum dispozițiile care reglementează exercitarea acestei căi extraordinare de atac sunt de strictă interpretare, motivele exprese de contestație nu pot fi extinse sau interpretate astfel încât să se dea posibilitatea unei noi judecăți a fondului, pentru că s-ar ajunge la încălcarea principiul autorității de lucru judecat.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat în mod constant că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părți. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care reclamă, între altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanțele judecătorești să nu mai fie pusă în discuție. (Hotărârea Brumărescu c. României din 30.09.1999, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din_, Hotărârea A. S. c. României din 27.04.2004, cauza Ryabykh c. Rusiei, nr._/99).
Aceasta presupune că instanța care este învestită cu o cale extraordinară de atac, de retractare, nu se poate transforma în instanță de control judiciar, care să repună în discuție raportul juridic inițial dedus judecății, pentru că un astfel de control poate afecta principiul securității raporturilor juridice, potrivit căruia o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care se prezumă că exprimă adevărul și se bucură de validitate, nu mai poate fi repusă în discuție decât pentru motive excepționale, limitativ prevăzute de lege.
Pretinzând săvârșirea unei greșeli materiale în condițiile art.318 din Codul de procedură civilă, contestatorii au invocat greșita aplicare a legislației muncii și a normelor procedurale referitoare la încuviințarea și administrarea probelor, nerespectarea limitelor investirii, dar și interpretarea eronată a probatoriilor administrate și, pe cale de consecință, stabilirea greșită a situației de fapt.
Din interpretarea art.318 din codul de procedură civilă rezultă că motivul de contestație reglementat de această normă legală poate fi invocat când dezlegarea dată prin hotărârea contestată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Textul se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, “greșeala materială” fiind - în sensul dispozițiilor legale menționate - orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată.
Raportat la aceste exigențe ale textului se constată că greșelile invocate în cauză nu reprezintă, însă, erori materiale în sensul art.318 din Codul de procedură civilă, ci greșeli de judecată care vizează modalitatea de apreciere a probelor și de interpretare a unor dispoziții legale, pentru că instanța de recurs a examinat întreg materialul probator administrat și a dat răspuns tuturor aspectelor de fapt și de drept la care se face referire în contestație. Faptul că soluția dată de Curte nu este în concordanță cu punctul de vedere al contestatorilor nu îi îndreptățește pe aceștia să formuleze contestație în anulare întemeiată pe prevederile art.318 teza I din Codul de procedură civilă întrucât prin această prevedere legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.
Nici incidența celei de a II a ipoteze reglementată de textul de lege menționat nu poate fi reținută în speță deoarece, deși este întemeiat pe obligația instanței de recurs de a examina toate aspectele de nelegalitate invocate prin cererea de declarare a căii de atac, acest motiv de contestație nu conferă părților posibilitatea de a repune în discuție, pe această cale, motivele de casare care au format obiect de preocupare pentru instanța de recurs - chiar dacă soluția pronunțată ar fi rezultatul unei greșite aplicări a legii – pentru că în cadrul contestației se verifică doar existența vreunuia dintre motivele limitativ prevăzute de art.317 și art.318 din Codul de procedură civilă, fără să se examineze justețea soluției pronunțate.
Ori susținerile contestatorilor nu au vizat neexaminarea vreunuia dintre motivele de recurs invocate, ci greșita stabilire a situației de fapt și a temeiului de nelegalitate incident în raport cu natura criticilor formulate în recurs, aspecte care nu justifică incidența prevederilor art.318 teza a II a din Codul de procedură civilă.
Incidența acestei norme legale nu ar putea fi justificată prin raportare la susținerea din finalul contestației, care vizează nepronunțarea instanței asupra cererii de acordare a contravalorii concediului de odihnă, pentru că din cercetarea recursului rezultă că pretinsa omisiune a instanței de fond de a soluționa această solicitare nu a constituit obiect de critică în calea de atac, deci nu se poate reține în mod întemeiat neexaminarea unuia dintre aspectele de nelegalitate invocate prin cererea de declarare a recursului.
Considerentele ce preced conduc la concluzia că în cauză nu există niciuna dintre situațiile limitativ prevăzute de art.318 din Codul de procedură civilă, astfel că cererea contestatorilor va fi respinsă ca nefondată.
În temeiul art.274 alin.1 din același cod, contestatorii vor fi obligați la 372 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii P. A. I., domiciliat în oraș O., . A, județul C., R. C., domiciliat în C., ., .. B, . și Z. V., domiciliat în C., .. 30 A, toți cu domiciliul procesual ales în C., . nr. 2 B, .. A, . I. C. – Cabinet de Avocat, împotriva deciziei civile nr. 110/CM/ 26.03.2014 pronunțate de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/118/2011, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. U. A. S.R.L., cu sediul în municipiul Cluj N., ., județul Cluj ca nefondată.
Obligă contestatorii la 372 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29.10.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. PetroviciIrina B. M. P.
Grefier,
G. C.
Tehnored.dec.rec.I.B.-28.11.2014
ex.2
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 413/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 174/2014.... → |
|---|
