Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 195/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 195/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 16-06-2014 în dosarul nr. 1838/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 195 CM
Ședința publică din 16 iunie 2014
PREȘEDINTE – VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR – G. L.
JUDECĂTOR – M. G.
GREFIER - C. I.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă S.C. E. C. SRL, cu sediul în loc. C., . nr. 152 bis, ., împotriva deciziei civile nr. 4127/07.11.2013, pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._ și a apelului formulat de apelanta reclamanta ȚIVICHI M., cu domiciliul în loc. O., ., jud. C., împotriva deciziei civile nr. 4127/07.11.2013, pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, acțiunea având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă apelanta reclamantă Țivichi M., personal și asistată de avocat P. F., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 depusă la dosar, lipsind recurenta pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul reclamantei Țivichi M. este declarat în termen și este motivat, fiind este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
Recursul declarat de pârâta S.C. E. C. S.R.L. este declarat în termen, este motivat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.
Instanța, din oficiu, pune în discuție, calificarea căii de atac declarate de reclamantă în prezenta cauză, având în vedere data introducerii acțiunii la instanța de fond.
Apărătorul ales al apelantei reclamante, având cuvântul apreciază calea de atac exercitată ca fiind apelul, învederând totodată instanței că înțelege să renunțe la această cale de atac.
Curtea, deliberând, apreciază calea de atac promovată în cauză ca fiind, recurs, raportat la data înregistrării acțiunii 13.02.2013, înainte de . noului Cod de procedură civilă la 15.02.2013 și modificarea prevederilor legale referitoare la căile de atac în materia conflictelor de muncă, conform art. 215 din Legea nr. 62/2011.
Ca urmare recalificării, potrivit dispozițiilor art. 99 alin. 3 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005, în vederea soluționării recursului, completul de judecată fiind legal constituit la acest termen de judecată.
Apărătorul ales al recurentei reclamante Țivichi M. învederează instanței că renunță la recursul formulat.
Instanța ia act de renunțarea reclamantei Țivichi M. la recursul formulat și solicită apărătorului ales al intimatei pârâte să precizeze dacă are alte cereri.
Apărătorul ales al intimatei reclamante arată că nu are alte cereri, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului pârâtei S.C. E. C. S.R.L.
Apărătorul ales al intimatei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului, având în vedere că motivele de recurs vizează împrejurarea că instanța de fond nu a soluționat excepția nulității acțiunii pentru neindicarea obiectului acțiunii.
Solicită a se observa că la fila 54 obiectul acțiunii a fost clar definit, prin indicarea contravalorii tichetelor de masă, a perioadei pentru care se solicită, a temeiului juridic, respectiv art. 41 lit. b din Contractul colectiv de muncă, dispoziții potrivit cărora societatea are obligația acordării acestor tichete de masă. Solicită cheltuieli de judecată și depune la dosar chitanța nr. 489/01.06.2014 în cuantum de 700 lei, reprezentând onorariu avocat.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 4127/7.11.2013 a Tribunalului C. a fost admisă cererea reclamantei ȚIVICHI M., astfel cum a fost modificată, pârâta S.C. E. C. S.R.L. fiind obligată să plătească reclamantei contravaloarea tichetelor de masă cuvenite conform art.41 lit.b din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada efectiv lucrată in intervalul 13.02._12 inclusiv, precum și la 496 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu apărător).
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a avut calitatea de salariat al societății pârâte, desfășurându-și activitatea pe baza unui contract individual de muncă începând cu data de 01.09.2004. Adeverința depusă la dosar (fila nr. 17) relevă că la 01.01.2011 reclamanta era salariata societății, iar în intervalul 23.04._12 contractul individual de muncă a fost suspendat; raporturile de muncă între părți au încetat începând cu data de 06.11.2012, conform deciziei emise de pârâtă sub nr. 70/06.11.2012.
În acest dosar, reclamanta a invocat aplicabilitatea art. 41 lit. b din contractul colectiv de muncă, potrivit cu care fiecare salariat are dreptul la tichete de masă pentru fiecare zi lucrătoare (exclusiv concedii).
Tribunalul a dat o primă calificare acestor pretenții, apreciind că ele se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Cele din urmă reprezintă o parte variabilă a salariului, acordându-se în raport de calificarea, importanța, complexitatea atribuțiilor de serviciu și de performanțele individuale ale fiecărui salariat. Această calificare a fost raportată și la art. 1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 95/1949 privind protecția salariatului, care a stabilit că „salariul” reprezintă, oricare i-ar fi denumirea sau modul de calcul, remunerarea sau câștigurile susceptibile de a fi evaluate în bani și stabilite prin acordul părților sau de către legislația națională pe care cel care angajează le datorează unui lucrător în baza unui contract de muncă, scris sau verbal, fie pentru munca efectuată sau care urmează a fi efectuată, fie pentru serviciile prestate sau care urmează a fi prestate.
În privința actelor normative din dreptul intern care vizează acordarea tichetelor de masă (H.G. nr. 791/2010, art. 68 lit. a pct. 8 și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998), judecătorul fondului a arătat că tichetele de masă sunt incluse în rândurile veniturilor din salarii și considerate asimilate salariilor; alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă se acordă numai dacă persoana are calitatea de angajat, angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă și dacă există clauze stabilite în contractele colective de muncă referitoare la acordarea acestor beneficii).
Instanța de fond a reținut că art. 41 lit. b din CCM încheiat la nivelul unității pârâte nu lasă nicio îndoială asupra naturii obligației ce incumbă angajatorului ca fiind una de rezultat și nu de mijloace, așa cum se susține în apărare. Tichetele de masă se acordă corespunzător zilelor efectiv lucrate (exclusiv concedii), fără vreo altă condiționare, pentru că un contract colectiv de muncă are putere obligatorie între părți, fiind expresia libertății de a contracta.
Astfel, conform art. 229 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. Contractul colectiv de muncă (cu actele adiționale ce constituite parte integrantă a acestuia) are putere de lege pentru părțile semnatare, întrucât presupune autonomia de voință a partenerilor sociali prin aplicarea principiului libertății contractuale. Prin urmare, angajatorul și-a asumat obligația acordării lor, iar acțiunea reclamantei a fost admisă astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel (calificat ca recurs) reclamanta – cale de atac la care însă partea a renunțat.
Societatea pârâtă a formulat la rândul său recurs, în termen legal, invocând nelegalitatea soluției prin prisma înlăturării greșite a excepției nulității acțiunii, invocate pe temeiul art. 109 și art. 112 cod proc. civilă, câtă vreme cererea de chemare în judecată a reclamantei nu conține obiectul și nici motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta. Recurenta pârâtă a arătat că nu s-a clarificat dacă reclamanta intimată a solicitat plata contravalorii bănești a tichetelor de masă sau acordarea lor, precum și perioada pentru care sunt formulate aceste pretenții.
Asupra fondului, societatea pârâtă a arătat că dispozițiile art. 41 lit. b din CCM la nivel de unitate valabil pentru perioada 24.03.2008 – 24.03.2012 trebuie analizate în corelare cu alin. 2 al art. 1 din Legea nr. 142/1998.
Legiuitorul a prevăzut prin sintagma ,,pot primi’’ o posibilitate pentru angajator de a acorda tichete de masă, însă această posibilitate este legată de condiția capacității financiare a angajatorului de a suporta costurile tichetelor. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.297/2008, prin care s-a stabilit că prevederile art. 1 din Legea nr. 142/1998 sunt constituționale, însă că textul menționat instituie o facultate aflată la dispoziția angajatorului, iar nu o obligație legală a acestuia.
Deși reține că pentru acordarea acestui drept trebuie îndeplinite în mod cumulativ cerințele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 142/1998, instanța de fond concluzionează că indicarea acestuia în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate transformă beneficiul salariatului într-un drept, nemaifiind necesară verificarea condiției capacității financiare a angajatorului.
Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că începând cu anul 2010 societatea nu a mai avut posibilitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă și de a prevedea în buget resursele financiare necesare. Decizia înlocuirii tichetelor de masă cu masa zilnică a fost discutată atât cu reprezentanții salariaților, cât și cu salariații, această opțiune fiind de altfel avansată de cei din urmă pe fondul modificărilor legislative preconizate a fi adoptate în 2010 (respectiv, înlăturarea scutirii tichetelor de masă de la plata impozitului pe venit pentru salariați, urmare abrogării art. 8 din Legea nr. 142/1998 prin O.G. nr. 58/2010). Pentru adoptarea acestei măsuri nu era necesară modificarea contractului colectiv de muncă, iar în speță s-a probat lipsa capacității financiare a societății, precum și a pierderilor înregistrate, care excludeau acoperirea contravalorii tichetelor de masă.
S-a apreciat, în egală măsură, că prima instanță în mod nelegal a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 34 din H.G. nr. 5/1999 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 142/1998, câtă vreme din probatoriu a rezultat că salariata (ca de altfel, întreg personalul) a beneficiat de câte o masă gratuită pentru fiecare zi lucrată, situație în care nu mai era posibilă și acordarea tichetelor de masă.
Analizând criticile formulate, în raport de disp. art. 304 pct. 8 și pct. 9 cod proc. civilă și art. 3041 cod proc. civilă se va reține că recursul este întemeiat.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.
Legea a stabilit în art. 6 că aceste bilete valorice sunt destinate a fi utilizate numai pentru achitarea mesei sau pentru achiziționarea de produse alimentare. Conferind dreptul de dispoziție asupra acordării acestui beneficiu de natură salarială, actul normativ menționat nu impune, ci dimpotrivă, lasă la latitudinea fiecărui angajator de a stabili – în conformitate cu legea – care sunt consecințele în plan fiscal, financiar-contabil și social al acordării tichetelor de masă, dar și pe titularii acestui beneficiu, nefiind determinat acest drept pentru toți angajații unității.
În speță, însă, deși a calificat corect din punct de vedere juridic natura acestor drepturi, constatând deopotrivă lipsa unei dispoziții legale imperative în asumarea obligației de plată a lor de către angajatori, instanța de fond a apreciat că norma cuprinsă în contractul colectiv de muncă al unității (art. 41 lit. b) transformă dreptul în obligație, prin acordul partenerilor sociali.
În realitate, dispoziția cuprinsă în CCM la nivel de unitate nu arată că ,,angajatorul va acorda fiecărui salariat tichete de masă pentru fiecare zi lucrătoare…’’, ci că ,,fiecare salariat are dreptul la tichete de masă pentru fiecare zi lucrătoare (exclusiv concedii)’’. Or, distincția este semnificativă, întrucât crearea obligației în sarcina angajatorului prin contractul colectiv nu trebuie să fie echivocă, în sensul că s-ar deduce din recunoașterea formală (întocmai ca și în lege) a dreptului salariatului de a beneficia de acest drept.
Faptul că în contractul colectiv de muncă s-a prevăzut că societatea comercială poate să acorde aceste beneficii în contextul dat de Legea nr. 142/1998 nu crea, în sarcina angajatorului o obligație în acordarea alocației individuale de hrană, astfel că din această perspectivă interpretarea dată în primă instanță este eronată.
Este real că un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității își produce efectele față de toți angajații aceluiași angajator (contractul colectiv de muncă în cauză producându-și aceste efecte în acord cu dispozițiile art. 241 Codul muncii, sub imperiul căruia a fost încheiat și, respectiv, cu cele ale art. 133 din Legea nr. 62/2011, după . în vigoare, la 12.05.2011). Aceste prevederi nu transformă însă toate dispozițiile CCM în norme imperative, indiferent de forma și de condițiile sub care au fost inserate prin negocieri, fiind de neconceput ca actul normativ să permită angajatorului să își ajusteze cheltuielile și politica salarială în domeniul alocațiilor de hrană, iar salariații să pretindă – fără o consacrare imperativă în legea părților – acordarea lor.
Rezumând, textul în speță din CCM nu impunea o obligație, ci o condiționalitate dedusă din dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 142/1998, legată de capacitatea financiară a angajatorului, câtă vreme acest beneficiu conferit salariaților era suportat integral pe costuri de angajator (în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori, altele decât cei bugetari).
În aceste condiții, judecătorul fondului a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8 cod proc. civilă) și în egală măsură a transformat fără temei natura dreptului recunoscut formal salariatei reclamante într-o veritabilă obligație a angajatorului (art. 304 pct. 9 cod proc. civilă), ceea ce permite reformarea soluției pe temeiul dat de art. 312 alin. 3 cod proc. civilă.
Sub un al doilea aspect, instanța constată că la fond nu s-a analizat posibilitatea coexistenței ,,obligației’’ de asigurare a alocațiilor de hrană sub forma tichetelor de masă cu faptul suportării de către angajator a unei mese gratuite pe zi, pentru personalul unității. Astfel, prin răspunsurile la interogatoriu date de către intimata reclamantă în fața instanței de fond se recunoaște faptul că pe perioada 2010 – 2012 a beneficiat de o masă zilnică pentru fiecare zi lucrată.
Or, din această perspectivă, instanța de fond urma să constate că solicitarea acordării tichetelor de masă conform Legii nr. 142/1998 și contractului colectiv de muncă evocat nu își mai găsea valența, angajatorul procedând la suportarea într-o altă modalitate a acestui beneficiu legat de costurile de hrană ale angajaților.
De altfel, Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 stabilesc explicit, în art. 34, că ,,Nu beneficiază de prevederile Legii nr. 142/1998 salariații care, potrivit unor dispoziții legale, au dreptul la masă gratuită, la diurnă, la indemnizație sau la alocație de hrană’’, ceea ce presupune că acest beneficiu, menit să contrabalanseze cheltuielile pentru asigurarea alimentelor și hranei zilnice de către salariat prin preluarea unei părți a acestor costuri de către angajator, exclude orice abuz al salariatului - de a pretinde în același timp cumulul măsurilor mai sus-menționate.
Nu în ultimul rând trebuie remarcat, pe acest aspect, faptul că în cursul anului 2010 a fost adusă o modificare semnificativă dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 142/1998 ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2010, act normativ care a abrogat prevederile privind scutirea de la plata impozitului pe veniturile din salarii stabilite conform art. 8 din Legea nr. 142/1998, aceste drepturi rămânând supuse doar scutirii de la plata contribuțiilor sociale obligatorii. În aceste condiții, în mod evident cheltuielile prefigurate prin bugetul de venituri și cheltuieli au trebuit să fie reevaluate de către fiecare angajator care acorda tichete de masă, sporind costurile cu acest beneficiu; aceasta a fost și explicația dată în cauză de către recurent cu privire la acordarea mesei zilnice pentru fiecare salariat, corespunzător fiecărei zile lucrate, iar în condițiile în care salariații au acceptat și beneficiat de acest mod de decontare a cheltuielilor de hrană, nu mai pot pretinde pentru aceeași perioadă și tichete de masă.
Cu privire la criticile legate de caracterul inform al cererii de chemare în judecată, Curtea va respinge însă criticile recurentului, întrucât în speță instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune clară, atât sub aspectul naturii drepturilor pretinse, cât și sub cel al perioadei pentru care le-a solicitat. Formularea unei cereri de chemare în judecată nu este un act solemn, formalist, care să inducă sancțiunea anulării ca inadmisibile (cum susține recurentul) pentru absența unor ample argumente ori a temeiurilor în drept. codul de procedură civilă prevede de principiu, în textul art. 112, ce anume trebuie să cuprindă sesizarea instanței, însă evocarea textului art. 109 alin. 1 cod proc. civilă (care reglementează principial accesul la justiție) pentru a susține caracterul inform al cererii este excesivă, judecătorul cauzei neputând înlătura judecata fondului raportului litigios pe aspecte pe care le poate clarifica prin exercitarea rolului activ. După cum s-a arătat, însă, în cauză a fost suficient de clar ce anume cere reclamanta, iar dată fiind situația încetării raporturilor de muncă era indubitabil faptul că a solicitat contravaloarea acestor bilete valorice pretins neacordate pentru perioada cât a fost salariată. Aceste critici vor fi așadar înlăturate ca neîntemeiate.
Față de toate aceste considerente, în raport de prevederile art. 312 alin. 1 și 3 cod proc. civilă, apreciindu-se că se impune reformarea soluției atacate, va fi admis recursul pârâtei S.C. E. C. S.R.L. și se va modifica în tot sentința recurată, în sensul că va fi respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei.
În raport de disp art. 246 cod proc. civilă se va lua act de renunțarea la recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul pârâtei S.C. E. C. SRL, cu sediul în loc. C., . nr. 152 bis, ., împotriva deciziei civile nr. 4127/07.11.2013, pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamanta ȚIVICHI M., cu domiciliul în loc. O., ., jud. C..
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Ia act de renunțarea la judecata recursului a recurentei reclamante Țivichi M., cu domiciliul în loc. O., ., jud. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Vanghelița T. G. L. M. G.
Grefier
C. I.
Jud. fond:A.N.
Red.dec.jud.M.G./25.06.2014/2ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 67/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 405/2014.... → |
|---|
