Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 67/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 21-02-2014 în dosarul nr. 14293/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 67 CM
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Ședința publică din 21 februarie 2014
PREȘEDINTE – D. P.
JUDECĂTORI – I. B.
JUDECĂTOR- M. P.
GREFIER - C. I.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul reclamant N. N., cu domiciliul în loc. G., ., .. 3, . civile nr. 379/23.01.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.N.T.F.M. C. MARFĂ S.A. –SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA C., cu sediul în loc. C., . nr. 2, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 19 februarie 2014, au fost consemnate în încheierea de la acea dată și face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 21.02.2014, pentru când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._ /04.02.2012, reclamantul N. N. a solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA și S. C. Marfă S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, pentru clasa I de salarizare, conform art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și salariul efectiv încasat în perioada decembrie 2009-decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflație.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul are calitatea de salariat al pârâtei, iar drepturile pretinse prin acțiune îi sunt conferite de art. 41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010.
Conform acestor dispoziții contractuale, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la 01.01.2008, negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei. Cum aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul unității pârâte, care este înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, aceasta avea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
A mai susținut reclamantul că pârâta a nesocotit drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 a stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, au fost încălcate dispozițiile art. 241 alin.1 din Codul muncii și cele ale art. 11 alin.1 din Legea nr. 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, iar reclamantului i s-a creat un prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a S. C. Marfă S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea - cu motivarea că aceasta nu are personalitate juridică potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, nu are buget propriu de venituri și cheltuieli și, pe cale de consecință, nici capacitatea legală și financiară de a dispune la nivel local acordarea către salariați a primelor sau sporurilor.
Au invocat pârâtele și excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art.268 alin.1 lit. e și c din Codul muncii susținând, sub primul aspect, că termenul de prescripție aplicabil acțiunii este acela de 6 luni prevăzut de art. 283 alin.1 lit. e.
Pe fondul cauzei au precizat că, în perioada 2008-2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
Prin acest contract, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, s-a convenit ca pentru anii 2009-2010 să se stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
În concret, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantului, în funcție de clasa de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți prin CCM la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, a fost superior celui rezultat din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de art. 41 din CCM la nivel de ramură. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pentru că acesta stabilește doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale, nu și clase de salarizare.
A mai susținut pârâta că numai instanța de judecată poate constata nulitatea clauzelor din contractele colective de muncă care conțin drepturi inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel superior, potrivit art. 24 și art. 8 din Legea nr.130/1996, incidentă în perioada de aplicabilitate a contractelor de colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități examinate în cauză, ori reclamantul nu a formulat o acțiune în constatarea nulității clauzelor contractuale pretins nelegale.
Pe de altă parte, o astfel de acțiune ar fi putut fi formulată doar pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă, iar în cazul de față atât CCM la nivel de grup de unități feroviare, cât și CCM la nivel de ramură transporturi, au expirat la 31.12.2010.
Prin sentința civilă nr.379/23.01.2013 Tribunalul C. a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a S. C. Marfă S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a aceleiași sucursale ca rămasă fără obiect, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și acțiunea reclamantului ca nefondate.
În soluționarea excepției lipsei capacității de folosință a S. C. Marfă S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea s-a reținut că potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa; prin urmare, neavând personalitate juridică, sucursala nu poate fi titulară de drepturi și obligații și nu poate sta în judecată, iar excepția invocată este întemeiată.
Pentru aceleași considerente s-a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a rămas fără obiect.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art.268 alin.1 lit. e din Codul muncii s-au avut în vedere prevederile art.159 și art.160 din același cod reținându-se că pretențiile care fac obiectul prezentei cereri au ca obiect diferențe de salariu de bază și de sporuri care se încadrează cu evidență în sfera drepturilor salariale și că, pe cale de consecință, termenul de prescripție aplicabil este acela de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c din Codul muncii. Excepția întemeiată pe acest din urmă text de lege a fost respinsă ca urmare a faptului că reclamantul și-a încadrat pretențiile în interiorul termenului de 3 ani, anterior înregistrării acțiunii pe rolul instanței.
Pe fondul cauzei s-a constatat că pârâta a fost înscrisă în Anexa nr.5 la contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte și că, potrivit art.241 lit. c din Codul muncii, era supusă reglementării instituită de art.41 alin.3 lit. a din acest contract, a cărui încălcare a fost invocată de reclamant, în calitate de angajat al societății.
Apreciind că apărarea pârâtei, care a susținut respectarea clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă, ar putea duce, în cadrul unei analize simpliste a pretențiilor reclamantului, la concluzia aplicării unor dispoziții din contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, cu ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior, tribunalul a reținut, totodată, că soluția aplicării directe a dispozițiilor contractuale de la nivel superior nu poate fi una legală și temeinică decât dacă se constată că, în această modalitate, salariatului i se creează o situație mai favorabilă decât cea rezultată din aplicarea CCM la nivel inferior.
Prin urmare, pentru a verifica susținerile fiecăreia dintre părți, instanța a procedat la analiza comparativă a criteriilor de stabilire a salariului de bază convenite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de ramură, respectiv la nivel de grup de unități și, implicit, de unitate, și a constatat, din interpretarea dispozițiilor art.41 alin.3 lit. a și b din CCM la nivel de ramură transporturi, că acest contract garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, și apoi stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare care, potrivit art. 41 pct.1 din contract, erau cuprinși între 1,00 - aplicabil muncitorilor necalificați - și 2,0 - prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
S-a concluzionat, urmare a unui simplu calcul matematic, că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia, în concret, doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei.
A mai reținut tribunalul că, spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010, salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare au fost stabilite prin raportare la un salariu de bază minim brut de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv de 600 lei, pentru perioada 01.04._10, dar s-au prevăzut, în schimb, 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale s-a concluzionat că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, ci și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați și că elementele de referință pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte erau salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali, și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Raportat la pretenția dedusă judecății în cauză, tribunalul a constatat că, deși a invocat prevederile art.41 alin.3 lit. a din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, reclamantul nu a făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesat doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia îi erau în mod vădit favorabili, deci de aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează, în esență, cu o încălcare a algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
S-a reținut că principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior presupune înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile și că în cazul de față nu se poate vorbi despre instituirea unei reglementări mai favorabile prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, prin analiza trunchiată a art. 41 alin.3, respectiv doar prin raportare la baza de calcul a salariului minim pentru că, în realitate, această prevedere are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare; ori acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art.41 din CCM la nivel de ramură și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități; în plus, reclamantul nu a fost încadrat în clasele 1 sau 2 de salarizare, astfel încât să fi beneficiat de un salariu de bază mai mic de 700 lei, garantat prin CCM la nivel de ramură.
S-a apreciat, pe cale de consecință, că încălcarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu poate fi reținută câtă vreme reclamantei nu i-a fost plătit un salariu mai mic decât cel rezultat în baza respectivului contract.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamantul N. N. și a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.8 și 9 coroborat cu art. 3041 din codul de procedură civilă invocând, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010.
A susținut recurentul că a fost salariatul S. – C. Marfa SA, Sucursala Muntenia Dobrogea, în perioada de referință, dar a primit salarii mai mici, calculate în raport de CCM la nivel de unitate, deși angajatorul era obligat sa stabilească drepturile salariale în raport de dispozițiile mai favorabile prevăzute de CCMR .
Nelegalitatea hotărârii a fost raportată la ignorarea, de către instanța de fond, a încălcării de către unitatea intimată a dispozițiilor Codului muncii, prin nearmonizarea dispozițiilor din CCM la nivel de unitate cu cele din CCM la nivel de ramura, omisiune în raport de care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
S-a pretins că respingerea cererii de acordare a diferențelor salariale cuvenite prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă la Nivel de R. Transporturi este rezultatul greșitei interpretări a prevederilor contractuale stabilite prin CCM încheiate la nivel diferit și nesocotește dispozițiile art.229 din Codul muncii, care dispun că CCM încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM la nivel superior, și pe cele ale art.133 alin.1 și art.148 din Legea dialogului social nr.62/2011.
A arătat recurentul că art. 41 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010 prevede coeficienții de ierarhizare pentru categoria de salariați și că la art. 3 lit. „a” se stabilește că salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau alte indemnizații incluse.
Articolul 41 lit. „b” din același contract prevede în mod expres că părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. „a”.
S-a mai susținut că, dat fiind caracterul obligatoriu al CCM de la nivel superior, drepturile salariaților nu pot fi decât cele stabilite prin această convenție, în speță prin CCM la nivel de ramură, câtă vreme prin CCM la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități feroviare, au fost stabilite drepturi mai mici, iar salariații nu pot renunța la cele conferite, în temeiul legii, prin negocierile colective la nivel superior, respectiv la nivel de ramură transporturi.
Pentru toate aceste argumente s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii și obligării intimatei pârâte la plata drepturilor salariale cuvenite, reprezentând diferența dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariul de bază brut la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008–2010 de 700 lei stabilit în art. 41 alin. 3 lit. „a” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi 2008–2010 și sumele efectiv plătite în perioada decembrie 2009 – 31 decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobândă, de la data scadenței până la data plății efective, sporurile permanente și nepermanente înscrise în contractul individual de muncă și CCM la nivel de unitate.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Realizarea controlului de legalitate al hotărârii atacate din perspectiva criticilor referitoare la greșita aplicare a CCM la nivel de ramură Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și la valorificarea eronată a normelor contractului de muncă la nivel de unitate, care conținea dispoziții contrare și drepturi salariale sub nivelul celor stabilite de contractul de muncă la nivel superior, conduce la concluzia temeiniciei apărărilor recurentului și a nerespectării, de către instanța de fond, a prevederilor Legii nr.130/1996, în vigoare în perioada de referință a litigiului.
Potrivit acestui act normativ, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte față de toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat; totodată, conform art.8 alin.2 din lege, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior.
Constituționalitatea prevederilor legale referitoare la obligativitatea – din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă, a fost verificată prin Deciziile nr.511/2006, nr.294/2007 și nr.95/2008 ale Curții Constituționale a României, prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate a art.283 din Codul muncii și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996. Potrivit argumentelor instanței de contencios constituțional, rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție, care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective și asigură, în acest fel, îndeplinirea obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f din Constituție) și un nivel minim de drepturi pentru salariați, ori toate aceste obiective nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.
A mai apreciat Curtea Constituțională că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, cu respectarea acestor obligații firești, părțile au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.
Se poate concluziona, în raport de reglementările și statuările jurisprudențiale menționate, referitoare la raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, că în contextul actualei legislații din materia dreptului muncii, CCM aplicabil într-o unitate dată este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să respecte dispozițiile legale și drepturile minimale prevăzute în contractele la nivel superior, iar ca și consecință a acestei concluzii se constată că în mod greșit a reținut instanța de fond lipsa de incidență a CCM la nivel de ramură Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și, ca urmare a acesteia, caracterul neîntemeiat al pretențiilor reclamantului.
Astfel, potrivit art. 41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010, care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui, ” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 alin.3 lit. b din aceeași convenție dispune că „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.
Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea ca, atât la nivel de unitate, cât și la nivel de grup de unități, negocierea să pornească de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, iar în raport de dispozițiile Legii nr.130/1996 și de faptul că intimata este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin actul adițional înregistrat la M.M.F.E.S. sub nr.370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional nr.629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S., unitatea era obligată să aplice aceste dispoziții minimale.
Contractele colective de muncă anterior invocate, valabile până la sfârșitul anului 2010 (respectiv momentul până la care se pretinde în cauză acordarea diferențelor de drepturi salariale arătate în acțiune) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr.130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Conform art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din același act normativ, ele nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui determinat prin contractele colective de muncă de la nivel superior, iar față de aceste reglementări și de cele stabilite prin art. 236 alin.4 din Codul muncii, apărarea pârâtei intimate - referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional, cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi – este în mod evident neîntemeiată întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele lor fiind obligatorii pentru părțile contractante.
În același sens se impun a fi avute în vedere și prevederile art.238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, potrivit cărora ”Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”(alin.1).
Urmare a acestui caracter obligatoriu, atunci când la nivel de unitate, respectiv grup de unități, au fost stabilite drepturi la nivel inferior, drepturile care trebuie recunoscute salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, iar aceștia nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
În acest sens s-a apreciat și în jurisprudența Curții Constituționale, care a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar prin deciziile nr.380/2004 și nr.294/2007 a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Cum prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, titularii nu pot renunța la ele, iar negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză la nivel de unitate, respectiv grup de unități, este posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
Nu prezintă relevanță în stabilirea prevederii contractuale aplicabile lipsa unei cereri exprese a reclamantului de anulare a CCM încheiat la nivel de grup de unități, pentru nesocotirea clauzelor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură câtă vreme dispozițiile legale incidente cauzei interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, a unor drepturi inferioare celor stabilite prin contractul de la nivel superior astfel că, în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturi salariale, instanța de judecată poate aplica în mod direct raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură.
Argumentele expuse conduc la concluzia temeiniciei criticilor formulate prin recursul reclamantului, cu consecința admiterii acestuia și a modificării în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei pentru clasa I de salarizare, cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate, inclusiv indemnizațiile, sporurile și adaosurile la care era îndreptățit conform CIM, și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru perioada 04.12._10, respectiv de 600 lei pentru perioada 01.04.2010 până la 31.12.2010, drepturi actualizate cu indicele de inflație la momentul plății.
Totodată, pârâta va fi obligată să plătească reclamantului și dobânda legală aferentă sumelor datorate de la data introducerii acțiunii, 04 decembrie 2012, până la plata efectivă.
Acordarea cumulativă a reactualizării cu indicele de inflație și a dobânzii legale nu conduce la o dublă reparație a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de pârâtă pentru că fiecare dintre cele două modalități de acoperire a prejudiciului are o finalitate distinctă.
Astfel, reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus de către salariat, ci acordarea aceleiași valori, calculată la momentul plății efective.
Caracterul compensatoriu al actualizării constă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobânda legală pentru că, în realitate, este vorba despre aceeași valoare, salariul raportându-se mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu.
Pe de altă parte, dobânda legală reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații bănești, nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în perioada în care este plătit salariul.
Prin urmare, în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea în funcție de inflație urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești, deci prima reprezintă o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua - valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), iar ca urmare a naturii lor juridice diferite, este justificată cererea de acordare a dobânzii legale aferentă sumelor datorate reclamantului cu titlu de drepturi salariale restante, cu începere de la data formulării cererii de chemare în judecată, până la plata efectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul reclamantului N. N., cu domiciliul în loc. G., ., .. 3, ., împotriva sentinței civile nr. 379/23.01.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.N.T.F.M. C. MARFĂ S.A. –SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA C., cu sediul în loc. C., . nr. 2.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că admite acțiunea în parte.
Obligă pârâta S. C. Marfă SA să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferențele salariale dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei pentru clasa I de salarizare cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu indemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățit conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei aferent clasei I de salarizare pentru perioada 04 decembrie 2009- 31 martie 2010, respectiv de 600 lei aferent clasei I de salarizare pentru perioada 1 aprilie 2010- până la 31 decembrie 2010, drepturi actualizate cu rata inflației.
Obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor datorate de la 04.12.2012 (data introducerii acțiunii), până la plata efectivă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
D. PetroviciIrina B. M. P.
Grefier
C. I.
Jud.fond: A.C.
Red.dec.jud.I.B./20.03.2014/2ex.
| ← Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 4/2014. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 195/2014.... → |
|---|
