Anulare act. Decizia nr. 377/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 377/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 24-06-2015 în dosarul nr. 9325/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 377/CM
Ședința publică din data de 24 Iunie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE J. Z.
Judecător M. S. S.
Grefier M. G.
Pe rol, soluționarea apelului civil formulat de apelantul pârât M. N., domiciliat în municipiul C., . și domiciliul procesual ales în municipiul C., ., etaj 1, județul C. (la cabinet avocat V. L.) împotriva sentinței civile nr.2308 din data de 06.10.2014 și a încheierii de ședință din data de 17.02.2014, pronunțate de Tribunalul C.-Secția I Civilă, în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. „S. P.” S.R.L., cu sediul în municipiul C., ., ., ., având ca obiect – anulare act.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din 9.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 17.06.2015 și, ulterior, la data de 24.06.2015, când în aceeași compunere a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra cererii de apel de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub numărul_, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâtul M. N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. 11/21.02.2012 în registrul general de evidență a salariaților precum și a actelor adiționale nr. 1/26.09.2012 respectiv nr. 2/05.02.2013. Totodată, să se constate că de la data încheierii și înregistrării contractului individual de muncă nr. 11/21.02.2012 în registrul general de evidență a salariaților și până la data formulării prezentei acțiuni, pârâtul M. N. nu a prestat niciodată activitate salarizată în cadrul societății subscrise, cu obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajat al S.C. S. P. SRL începând cu data de 22.02.2012 in funcția de șofer mașină de mare tonaj în baza contractului individual de muncă nr. 11/21.02.2012, pe o perioada nedeterminată, salariul de baza lunar fiind stabilit la 720 lei brut.
La data de 16.09.2013 în urma controlului efectuat de către persoane delegate din cadrul Inspectoratul Teritorial de Muncă C. prin procesul-verbal de control nr._ încheiat s-a reținut faptul că „angajatorul nu s-a conformat prevederilor art. 168 alin. 1 din Codul Muncii — nu face dovada acordării drepturilor salariale tuturor salariaților pentru perioada iulie 2012 — iulie 2013; dosarele de personal ale salariaților nu cuprind toate documentele prevăzute de art. 8(2) din HOT 500/2011, angajatorul nu face dovada comunicării salariaților a documentelor cu privire la modificarea normei de lucru a salariatului M. N., angajatul nu face dovada aducerii la cunoștință a numitului M. N. a prevederilor fișei postului", lipsurile constatate urmând a fi complinite până la data de 26.09.2013. De la acest momentul societatea reclamanta prin asociatul și administratorul acesteia, d-1 B. R. I., a luat la cunoștință despre existența contractului individual de muncă încheiat pe numele pârâtului M. N..
Reclamanta a arătat că acest contract individual de muncă a cărui nulitate absolută o cere este unul pur fictiv, de angajarea pârâtului fiind responsabilă soția acestuia, M. L., care avea și are în continuare și calitatea de asociat și administrator a societății, în încercarea acesteia de a mai obține niște bani de la societate, fără a anunța în prealabil pe ceilalți asociați despre acest lucru și fără a cere acordul acestora.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere și anume constatarea faptului că de la data încheierii și înregistrării contractului individual de muncă nr. 11/21.02.2012 în registrul general de evidență a salariaților și până la data formulării prezentei acțiuni, pârâtul M. N. nu a prestat niciodată activitate salarizată în cadrul societății reclamanta a reliefat faptul că în realitate, între cei doi asociați ai societății există divergențe majore și că persoana care este angajată, M. N., este tocmai soțul celuilalt administrator al societății, M. L., care în absența d-lui B. R., a considerat necesar să-1 angajeze ca șofer pe soțul acesteia, fără a îndeplini și formalitățile legale necesare în acest sens și care, în fapt, nu a prestat nici un fel de activitate în cadrul societății, cu scopul vădit de a-1 determina pe celălalt asociat (B. R.) să se retragă din societate.
Pârâtul a formulat întâmpinare (filele 41-44) prin care a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare in judecata doar în ceea ce privește anularea actelor adiționale nr.1/26.09.2012 si nr.2/05.02.2013 pentru motivele si temeiurile invocate in cererea reconvențională atașată întâmpinării, respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului individual de munca nr. 11/21.02.2012, ca nefondat, respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere prin care se solicita, ca instanța să constatate ca de la angajare si până la introducerea acțiunii, pârâtul nu a prestat activitate salarizată cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în contravaloarea onorariului de avocat. Acesta a arătat că situația creată se datorează faptului că asociata M. L. a reclamat faptul că celalalt asociat (B. I.-R.) efectuează transporturi de marfă cu autotractorul societății S. P. SRL, în folosul altei societății „ . SRL", înființată de dl. B. I.-R.. Datorită discuțiilor apărute între cei doi asociați și administratori și ca răspuns la plângerea penală formulată de numita M. L. pârâtul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă pentru săvârșirea abaterii disciplinare constând în lipsa nemotivată de la locul de muncă.
În referire la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat, ca instanța să constatate că de la angajare și până la introducerea acțiunii, pârâtul nu a prestat activitate salarizată, pârâtul a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere în raport de prevederile art. 35 c.pr.civ., reclamanta având posibilitatea realizării dreptului, pe calea unei acțiuni în realizare.
A mai arătat pârâtul că și în ipoteza în care instanța de judecată ar constata nulitatea contractului de muncă la reclamantului, efectele nulității nu se produc retroactiv, în sensul că atât munca prestată de salariat cât și dreptul angajatului de a primi salariul, rămân câștigate. Referitor la constatare nulității absolute a actelor adiționale nr.1/26.09.2012 si nr.2/05.02.2013, și în opinia pârâtului acestea sunt nelegale, solicitând anularea acestora.
Față de aceste precizări pârâtul a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat anularea actelor adiționale nr.1/26.09.2012 si nr.2/05.02.2013 încheiate la contractul de muncă nr. 11/21.02.2012, obligarea reclamantei-intimate la plata drepturilor salariale aferente perioadei iunie 2012-august 2013, calculate la un salariu lunar de 720 lei, actualizate cu indicele de inflație la data plații efective, obligarea paratei la plata de daune interese, constând în dobânda legală, obligarea reclamantei-intimate la plata contravalorii concediului de odihna aferent anului 2012, cu obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecata, ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În drept, au fost invocate prevederile art. 41, art.149,art.150, art. 166 alin.4-168 din Codul Muncii.
Prin răspunsul la întâmpinare și întâmpinarea la cererea reconvențională (filele 58-63), reclamanta a apreciat că afirmațiile pârâtului nu fac decât să întărească ideea că actul privind contractul individual de muncă al pârâtului este unul pur fictiv iar pârâtul nu a prestat activitate în cadrul societății nici măcar o zi, neexistând în contabilitatea societății nici un înscris care să ateste desfășurarea vreunei activități de către acesta. De aceea nu se poate acorda pârâtului vreun drept de natură salarială.
Pe fondul cererii reconvenționale reclamanta a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca nefondată cu obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Referitor la primul capăt de cerere a solicitat admiterea în măsura în care se va constata și nulitatea absolută a contractului individual de muncă iar în ceea ce privește plata drepturilor salariale urmează a-l respinge ca o consecință a caracterului fictiv al contractului individual de muncă și al lipsei vreunei activități desfășurate de către pârât în cadrul societății.
La termenul de judecată din data de 17.02.2014, instanța a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea faptului că pârâtul nu a prestat niciodată activitate salarizată în cadrul societății, pentru considerentele arătate în încheiere.
Prin sentința civilă nr. 2308 din data de 06.10.2014, Tribunalul C. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul M. N. și a admis în parte cererea reconvențională.
A constatat nulitatea absolută a contractului individual de muncă nr.11/21.02.2012 și a actelor adiționale nr. 1/26.09.2012 și nr. 2/5.02.2013 și a respins cererea reclamantei privind constatarea faptului că pârâtul nu a prestat activitate salarizată în cadrul societății, ca inadmisibilă.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a respins restul pretențiilor pârâtului, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Fiind un act juridic bilateral și consensual, contractul individual de muncă se încheie prin consimțământul părților. Prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială, de fond, generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
În cazul contractului individual de muncă, consimțământul presupune, în primul rând, ca fiecare dintre părți trebuie să-și exprime în mod valabil, neechivoc și în deplină cunoștință de cauză, voința ei de a contracta și, în al doilea rând, să se realizeze acordul de voință al lor, în vederea încheierii valabile a contractului.
Conform art.16 alin.1 din Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, dar în formă scrisă.
Cum exprimarea acordului părților presupune o manifestare neechivocă din partea acestora, aceasta nu poate rezulta dintr-un contract/act adiționat nesemnat de salariat.
Din această perspectivă, s-a constatat că atât contractul individual de muncă cât și actele adiționale la acesta, care fac obiectul cererii principale, nu sunt semnate de către reclamant.
Prin urmare, pentru lipsa consimțământului salariatului, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului individual de muncă nr.11/21.02.2012 și a actelor adiționale nr. 1/26.09.2012 și nr. 2/5.02.2013.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea faptului că pârâtul nu a prestat niciodată activitate salarizată în cadrul societății, urmare a admiterii excepției inadmisibilității acestuia, la termenul de judecată din data de 17.02.2014, solicitarea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.
În ceea ce privește solicitarea pârâtului, din cererea reconvențională, privind obligarea reclamantei la plata drepturilor salariale aferente perioadei iunie 2012-august 2013, instanța a reținut dispozițiile art. 57 alin.3 din Codul muncii potrivit cărora persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu.
Or, în cauză, din coroborarea probei cu înscrisuri, respectiv scrisori de transport, documente de însoțire a mărfii, digrame tahografice (filele 114-149) cu faptul că pârâtul nu s-a prezentat în instanță pentru a răspunde la interogatoriul (filele 76,77) înaintat de către reclamantă (aspect calificat în temeiul art. 358 NCPC ca fiind un început de dovadă în folosul reclamantei), rezultă că pârâtul nu a prestat activitate în funcția de șofer, astfel încât cererea sa este neîntemeiată.
Referitor la cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata contravalorii concediului de odihnă aferent anului 2012, instanța a reținut disp. art.146 alin.4 Codul muncii potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă. De asemenea conform art.56 alin.1 lit.d) din Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de drept ca urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă. Or, în cauză, cererea este neîntemeiată în condițiile în care hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului individual de muncă nu este definitivă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 NCPC, cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată, având în vedere faptul că acesta din urmă se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul.
D. urmare, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 1400 lei reprezentând onorariu avocat (filele 8,9). În ceea ce privește chitanța nr.169/2014 (fila 174), instanța a apreciat că aceasta nu face dovada cheltuielilor de judecată făcute de reclamantă nefiind menționate denumirea acesteia și nici numărul de contract.
Raportat la aceleași dispoziții legale, precum și la prevederile art.452 NCPC conform cărora dovada cheltuielilor de judecată se face cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, cererea pârâtului (reconvențională) privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiată nefiind făcută dovada acestora.
Împotriva sentinței civile nr. 2308 din 6 octombrie 2014 și a încheierii din 17.02.2014, pronunțate de Tribunalul C., în termen legal a declarat apel pârâtul M. N. solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului individual de munca nr. 11/21.02,2011 și admiterea cererii reconvenționale și în ceea ce privește capetele de cerere prin care s-a solicitat obligarea reclamantei-intimate la plata drepturilor salariale aferente perioadei iunie 2012 - august 2013, calculate la un salariu lunar de 720 lei, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea reclamantei-intimate la plata de daune interese constând în dobânda legală, precum și obligarea la plata contravalorii concediului de odihnă aferent anului 2012; de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
Referitor la constatarea nulității absolute a contractului individual de muncă nr.11/21.02,2011, instanța de fond nu a avut în vedere toate motivele de nulitate invocate în acțiune, nu a analizat coroborat probatoriul administrat și a omis, dintr-o gravă eroare, să stabilească în raport de probele administrate dacă nulitatea absolută mai poate fi constatată la momentul rămânerii în pronunțare și dacă nulitatea care a fost solicitată a fi constatată, a fost acoperită sau nu până la pronunțarea hotărârii.
Pentru instanța de fond nu a avut nici o importanță situația faptică din cauza dedusă judecății, care atestă în mod cert și indubitabil împrejurarea că, pentru munca prestată salariatul a fost remunerat de către angajator. Prin urmare, în opinia instanței de fond primirea drepturilor salariale de către reclamant, nu echivalează cu manifestarea neechivocă a voinței părților contractante de a încheia contractul și de a derula raporturile de muncă.
Așa cum se arată în motivarea hotărârii, ceea ce a prezentat importanță pentru instanța de fond, din perspectiva existentei acordului de voință, au fost considerentele deciziei civile nr. 155/AS/13.05.2014 a Curții de Apel C. pronunțata în dosarul nr. 47/l 18/2013, care a reținut în motivarea acestei hotărâri că „în lipsa semnăturilor contractul este lipsit de valoare neproducând niciun fel de efect deoarece nu face dovada consimțământului acestora, chiar și in lipsa unei acțiuni în constatare a nulității contractului."
De asemenea, nulitatea absolută invocată de angajator, a vizat și inexistenta certificatului medical la momentul încheierii contractului de muncă, însă instanța nu a considerat necesar a analiza și acest aspect, deși la dosarul cauzei au fost depuse certificate medicale obținute din proprie inițiativă de către salariat, în ciuda faptului că obligația verificării aptitudinilor profesionale la angajare era în sarcina directă a societății.
Nu în ultimul rând, arată că la filele 83 și 186 din dosar a fost depusă cererea de demisie, formulată de salariatul pârât la data de 11.03.2014.
Învederează că pe exemplarul existent la fila 186 se regăsește semnătura de primire a administratorului B. R., iar pe exemplarul de la fila 83 există semnătura celuilalt administrator al societății.
Fără a avea în vedere faptul că prin acest înscris contractul de muncă a cărui nulitate se solicită a fi constatată în prezenta cerere încetează, instanța a apreciat că este în măsură să constate nulitatea actului care a fost denunțat la data de 11.03.2014 prin voința unilaterală a salariatului și într-o manieră proprie a înlăturat dispozițiile art. 268 alin.1 ultim. (d) din Codul Mititeii, în conformitate cu care nulitatea absolută a contractului de muncă poate fi constatată doar pe durata existenței acestuia.
În ceea ce privește solicitările din cererea reconvențională referitoare la plata integrală a salariului determinată de modificarea unilaterală a contractului de muncă și plata contravalorii concediului de odihnă aferent anului 2012, solicită a se avea în vedere următoarele:
Scrisorile de transport, documentele de însoțire a mărfii și diagramele tahograf dovedesc faptul că pârâtul nu a prestat activitatea de șofer, fără a avea în vedere că pe perioada derulării raporturilor de muncă deși reclamanta susține că salariatul nu a prestat activitate, i-a achitat drepturile salariate.
Or, salariul reprezintă contraprestația muncii, iar plata acestuia echivalează cât recunoașterea muncii prestată de către angajat la momentul respectiv, astfel încât orice susținere contrară invocată ulterior este infirmată chiar de atitudinea pârâtei de a achita contravaloarea muncii.
Aceste apărări sunt invocate pro causa, fiind infirmate de toată literatura de specialitate în care se arata că, obligația de a presta muncă este subsidiară obligației angajatorului de a asigura desfășurarea activității, salariatul neputând fi sancționat prin neplata remunerației atâta timp cât s-a aflat la locul de muncă și angajatorul nu a înțeles să îi asigure obiectul muncii.
Transpunând aceste rațiuni la situația de fapt din cauza dedusă judecații, instanța trebuia să rețină, pe de o parte, că nu există nici un înscris care să ateste lipsa angajatului de la locul de muncă, iar pe de altă parte, ca în lipsa oricăror înscrisuri din care să rezulte în concret cursele de transport atribuite pârâtului și neefectuate de acesta, nu se poate reține că salariatul nu a prestat activitate, atâta timp cât acesta a fost la serviciu și deși angajatorul nu i-a asigurat obiectul muncii, a înțeles să îi plătească o parte din salariu.
În egală măsură, instanța nu a avut în vedere nici împrejurarea că, deși pârâtul era angajat pe funcția de șofer, în fapt îndeplinea alte sarcini de serviciu trasate de angajator și cunoscute de administratorul V. C.-M., aspecte pe care am solicitat să le dovedim prin proba testimoniala, respinsă ca tardiv formulată pentru neindicarea numelui martorului.
În mod greșit instanța de fond a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 358 NCPC, apreciind că neprezentarea în instanță a pârâtului pentru a răspunde la interogatoriu, reprezintă un început de dovadă în interesul reclamantului, în condițiile în care, la dosarul cauzei a fost depusă adeverința emisă de angajatorului pârâtului, din care rezultă că acesta nu se află în țară decât după data de 25,06.2014, iar pârâta nu a insistat în administrarea probei după această dată.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii concediul de odihnă aferent anului 2012, urmează să a se constata că acest drept nu a fost acordat de instanța de fond, deoarece hotărârea apelată prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de muncă nu este definitivă, dreptul salariatului la executarea acestei obligații de către societate, urmând a se naște, în opinia instanței de fond, după soluționarea apelului, când sentința civila pronunțata de Tribunalul Constanta ar putea rămâne definitivă.
Dispozițiile art.146 alin.4 din Codul Muncii reprezintă temeiul juridic în raport de care instanța verifică îndeplinirea condiției impusă de legiuitor pentru acordarea contravalorii concediului de odihnă, respectiv dacă raporturile de muncă au încetat fără ca salariatul să fi beneficiat de concediul de odihnă.
În mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere faptul că în lipsa oricărei dovezi care să ateste că paratul a efectuat concediul aferent anului 20l2 acesta este îndreptățit la achitarea contravalorii concediului de odihnă neefectuat.
Referitor la încheierea de ședință din data de 17.02.2014 (fila 71 dosar) prin care s-a admis excepția tardivității cererii de încuviințare a probei testimoniale, invocată din oficiu de instanță, urmează să aveți în vedere că aceasta este în contradicție cu dispozițiile Codului de procedură civilă.
În cauză, instanța a înțeles să invoce din oficiu, în locul părții interesate, excepția tardivității încuviințării probei testimoniale, depășindu-și astfel limitele și procedând la formularea apărărilor în favoarea părții care deși avea interes să o invoce, nu a făcut-o.
Potrivit art.205 alin.2 raportat la art. 194 lit.(e) și coroborat cu art.254 alin.2, în ipoteza în care partea nu a arătat dovezile cerute în apărare prin întâmpinare, nu va mai putea solicita încuviințarea probei în cursul procesului, cu excepția cazurilor prevăzute la art.254 alin. 2 pct.1-5 C.pr.civ.
Prin normele legale enunțate, legiuitorul sancționează pârâta pentru neindicarea probelor în cuprinsul întâmpinării, iar nu pentru neindicarea numelui martorului.
Câtă vreme sancțiunea prevăzută de art.254 alin.2 nu vizează indicarea numelui martorului ci doar nesolicitarea probei testimoniale, instanța nu putea reține ca fondată, excepția tardivității încuviințării probei deja indicată în întâmpinare.
De asemenea, în soluționarea excepției tardivității, instanța a reținut incidența dispozițiilor alin.2 pct. 5, în sensul că reclamantul nu este de acord cu încuviințarea probei testimoniale pentru neindicarea numelui martorului, însă nu are în vedere și incidența art.4 al aceluiași alin.2 care prevede că: „instanța poate încuviința și probele nesolicitate prin întâmpinare, dacă administrarea probei nu duce la amânarea judecății."
Referitor la respingerea cheltuielilor de judecată depuse la fila 164 din dosar, urmează să constatați că, urmare a admiterii în parte a cererii reconvenționale, instanța în temeiul art.453 alîn.2 c.pr.civ. trebuia să stabilească măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată sau să dispună compensarea acestora și nu să respingă solicitarea ca neîntemeiată.
Analizând sentința apelată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractului individual de muncă nr. 11/21.02.2012.
Contractul individual de muncă reprezintă o manifestare de voință a două persoane în scopul stabilirii de drepturi și obligații reciproce și corelative ce alcătuiesc conținutul raportului juridic de muncă.
El este deci un act juridic guvernat de principiul libertății de voință care presupune două elemente: o libertate a părților în ceea ce privește dorința manifestată de a încheia, un contract de muncă și o libertate în ceea ce privește conținutul contractului de muncă.
În conformitate cu prevederile art. 16 al.1) din Codul muncii: „contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, în limba română”.
Prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială, de fond generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
În cazul contractului individual de muncă, consimțământul presupune, în primul rând, ca fiecare dintre părți să își exprime valabil, neechivoc și în deplină cunoștință de cauză, voința ei de a contracta, și în al doilea rând, să se realizeze acordul de voință al lor, în vederea încheierii valabile a contractului.
În cauză contractul individual de muncă nr. 11/21.02.2012 nu este semnat de părți, prin urmare, în lipsa consimțământului părților contractul nu poate fi considerat valabil încheiat.
Prima instanță a reținut nulitatea absolută a contractului individual de muncă pentru lipsa consimțământului la încheierea lui, nu pentru lipsa certificatului medical la angajare. Prin urmare faptul că pârâtul a obținut ulterior avize medicale nu prezintă relevanță.
Susținerea apelantului că nu se mai putea constata nulitatea contractului individual de muncă întrucât acesta a încetat prin demisie la data de 11.03.2011, nu poate fi reținută întrucât demisia a fost depusă ulterior introducerii acțiunii.
De asemenea, în mod corect prima instanță a respins cererea pârâtului reconvenient privind plata drepturilor salariale aferente perioadei 2012-august 2013 și a concediului de odihnă.
Din probele administrate atât la instanța de fond cât și în apel nu rezultă că ar fi fost confirmat ulterior contractul individual de muncă de către angajator.
Ștatele de plată pe lunile octombrie, noiembrie 2012 nu sunt semnate de către apelant ci de către soția acestuia care avea, calitatea de administrator.
Din proba cu înscrisuri, respectiv scrisori de transport, documente de însoțire a mărfii, diagrame topografice rezultă că pârâtul nu a prestat funcția de șofer.
Prima instanță nu s-a raportat doar la faptul că pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu, considerând că acest lucru ca un început de dovadă, ci la întreg materialul probator administrat în cauză.
În situația în care lucra în străinătate, acesta putea să solicite aplicarea dispozițiilor art. 336 C.pr.civ., respectiv putea fi interogată printr-un mandatar.
Chiar din declarația martorului V. C. M., audiat în apel, fost asociat al . rezultă că reclamantul deși a fost angajat scriptic ca șofer, acesta nu desfășura această activitate. Fizic reclamantul nu era la sediul societății, nu avea program fix de lucru. D. când aveau nevoie îl sunau pe pârât pe telefon pentru a le da informații referitor la traseele cele mai scurte atunci când plecau în cursă.
Susținerea martorului că ar fi fost semnat contractul individual de muncă de către el și de către apelantul pârât nu este reală, întrucât contractul individual de muncă depus la dosar nu are semnătura nici unuia dintre administratori și nici a apelantului.
Este evident că declarația martorului este subiectivă, întrucât cele relatate nu se coroborează cu celelalte probe administrate și este greu de crezut că o persoană era angajată doar pentru a da relații cu privire la trasee, atât timp cât existau sisteme de navigație pentru a stabili acest lucru.
Reținându-se că reclamantul nu a prestat activitate pe perioada de referință, implicit acestuia nu i se cuvin drepturi bănești și indemnizație de concediu.
Criticile referitoare la respingerea greșită ca tardivă a probei testimoniale nu vor mai fi analizate atât timp cât această probă a fost încuviințată și administrată în apel având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată având în vedere cuantumul cheltuielilor efectuate de părți, precum și proporția admiterii cererii principale și cererii reconvenționale prima instanță a făcut o compensare corectă obligând pârâtul la 1400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art. 480 al.1 C.pr.civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.
În baza art. 453 al.1 C.rp.civ., Curtea a obligat apelantul la 1400 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul pârât M. N., domiciliat în municipiul C., . și domiciliul procesual ales în municipiul C., ., etaj 1, județul C. (la cabinet avocat V. L.) împotriva sentinței civile nr.2308 din data de 06.10.2014 și a încheierii de ședință din data de 17.02.2014, pronunțate de Tribunalul C.-Secția I Civilă, în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. „S. P.” S.R.L., cu sediul în municipiul C., ., ., ., ca nefondat.
Obligă apelantul să plătească intimatei suma de 1400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.06.2015.
Președinte, Judecător,
J. Z. M. S.-S.
Grefier,
M. G.
Jud. fond – F.M.I.
Red.dec.- jud.J.Z./10.07.2015
Tehnored.gref.G.M./10.07.2015
Emis 2 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 191/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 375/2015.... → |
|---|
