Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 301/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 301/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 7056/90/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 301
Ședința publică de la 13 Februarie 2014
Completul compus din:
Președinte: - C. R.
Judecător: - T. R.
Judecător: - M. L. N. A.
Grefier: - S. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâtele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA și de intevenienta U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE COMERCIAL - REGIONALA CF C. pentru membrii de sindicat Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, Raureanu A., M. D., D. I., împotriva sentinței numărul 6596 din data de 18 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamanta U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE - COMERCIAL REGIONALA C. pentru membrii de sindicat S. C., R. - C. - A., T. G., B. Gh. A., C. E., Sulger E., M. C., C. V., M. M., P. I., Bantă M. - M., Pătrîntașu C., Ș. I. - I., M. C., S. L., B. L., C. M., Ș. E., N. C., G. G., C. N., Simulete C., O. I., S. P. G., O. D., G. V., A. Ș., Măjar Ghe. C. E., M. I., D.. N. Ghe D., A. N. M., Andreina N.C. C. - M., Beliță M., B. Lelioara, C. N., C. L., N. Anișoara, O. F., S. I., T. I. I., U. T., P. C., B. D., B. A., B. C., C. C., L. D., M. M., M. I., P. M., P. A., V. I., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal,făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat faptul că recurentele pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA, prin motivele de recurs, au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Curtea, luând act de cererile privind judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă formulate de recurentele pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA, prin motivele de recurs, și constatând cauza în stare de judecată, a reținut-o spre soluționare, trecând la deliberări.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 217 din data de 25.02.2013 Tribunalul V. a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului D..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub același nr. De dosar_ .
Prin sentința nr.6596 din data de 18 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_ s-au respins excepțiile invocate de pârâtă
S-au respins cererile de intervenție ca inadmisibile formulate de numiții Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, R. A., M. D., D. I..
S-a admis cererea principală precizată formulată de U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE - COMERCIAL REGIONALA C. pentru S. C., R. - C. - A., T. G., B. GH. A., C. E., SULGER E., M. C., C. V., M. M., P. I., BANTĂ M. - M., PĂTRÎNTAȘU C., Ș. I. - I., M. C., S. L., B. L., C. M., Ș. E., N. C., G. G., C. N., SIMULETE C., O. I., P. G., O. D., G. V., A. Ș., MĂJAR G., C. E., M. I., D.. N. GHE D., A. N M., A. N C. C. - M., BELIȚĂ M., B. LELIOARA, C. N., C. L., N. ANIȘOARA, O. F., S. I., T. I. I., U. T., P. C., B. D., B. A., B. C., C. C., L. D., M. M., M. I., P. M., P. A., V. I. cu domiciliul procedural ales în C., bld. D., nr. 5-7, jud. Doljîn contradictoriu cu pârâtele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI prin SUCURSALA MARFĂ BANAT OLTENIA cu sediul în C., st. Rozelor, nr. 73A, jud. D.
S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 4. 09.2009 – 31.12.2010, sume actualizate cu rata inflației monedei naționale de la data fiecărei scadențe și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale.
S-a dispus obligarea pârâtei să le elibereze reclamanților adeverințe în acest sens.
A fost obligată pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de numiții Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, R. A., M. D., D. I.:
Cererile de intervenție formulate de numiții Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, R. A., M. D., D. I. au fost considerate inadmisibile deoarece raportul de muncă are caracter personal, iar un terț nu poate solicita stabilirea unor drepturi decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana care are calitatea de reclamant în cauza principală. Având în vedere natura raportului juridic existent între reclamanți și angajator, cererea de intervenție în interes propriu este inadmisibilă în litigiile de muncă, drepturile pretinse decurgând din raporturi juridice distincte, prin urmare instanța le va respinge ca inadmisibile.
În ceea ce privește excepția lipsei plângerii prealabile, instanța a constatat că este neîntemeiată și a respins-o, deoarece nu este reglementată urmarea unei proceduri prealabile obligatorii pentru promovarea unei acțiuni prin care se solicită diferențe de drepturi salariale, procedură care să împiedice accesul reclamanților direct la instanțele judecătorești.
Cu privire la excepția prescipției, instanța a respins-o întrucât reclamanții și-au precizat cererea în limitele teremnului general de prescripție de 3 ani.
Cu privire la excepția prescripției potrivit art. 268 lit e CM invocată de pârâtă, instanța a constatat că este neîntemeiată și a respins-o deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, ("salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri" așa cum prevede art. 160 din codul muncii), astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 al. 1 lit. c codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, termen în care se încadrează prezenta cerere.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual active a organizației sindicale, instanța a constatat de asemenea că este neîntemeiată întrucât la dosar s-a depus tabelul cu semnăturile reclamanților care au împuternicit organizația sindicală cu promovarea prezentei acțiuni, conform art. 28 Legea dialogului social.
În ceea ce privește fondul cauzei s-au constatat următoarele:
Reclamanții au fost angajații societății pârâte pe perioada dedusă judecății, așa cum a reieșit din înscrisurile atașate.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010:
„(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(2) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege.
(3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, așa cum rezultă chiar din recunoașterea sa consemnată în întâmpinare, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colectiv de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
In ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 268 lit. d C. muncii, potrivit cărora cererea nu putea fi formulată decât pe durata existenței contractului, instanța a constatat că astfel de prevederi legale se aplică numai în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, nu și în cazul în care se solicită plata unor drepturi, pentru perioada în care contractul colectiv de muncă a fost în vigoare.
Prin urmare, pârâta nu a acordat și nu a plătit reclamanților drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
În acest fel a produs reclamanților un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța va obliga pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, și dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Față de cele arătate mai sus, instanța a admis acțiunea precizată, a obligat parata sa plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 4.09.2009 (data ce se situează în limita termenului de prescripție de 3 ani de la data înregistrării acțiunii la instanță) – 31.12.2010 (data până la care a fost valabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ce stă la baza pretențiilor reclamanților), sume care vor fi actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă.
Totodată, în baza art. 40 lit. h CM, instanța a obligat pârâta să le elibereze reclamanților adeverințe în acest sens.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 c.pr.civ., instanța a obligat pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeienicie.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA, s-a arătat:
1. Prima instanța a respins in mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, întemeiată pe dispozițiile art. 268 (1) lit. e) din Codul muncii.
Potrivit art.268, alin.1, lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Reclamantul a solicitat obligarea subscrisei la plata diferenței dintre salariul de baza brut de 700 lei (prevăzut în CCM la nivel de Ramura Transporturi 2008-2010) și salariul de bază minim brut de 570 lei (prevăzut în CCM al SNTFM CFR MARFA.
Este necesar să se facă distincția între contractul colectiv de muncă și cel individual sub aspectul caracterelor distincte ale acestora.
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 168, alin. 1, lit. e are în vedere faptul că orice conflict colectiv trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție.
Din economia textelor de lege raportat la obiectul cererii, respectiv obligația recurentei de a respecta clauzele contractelor CCM, este indubitabil că prezentei cauze îi unt aplicabile dispozițiile art. 268 (1) lit. e Codul Muncii.
A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 (1), lit. e sunt golite de conținut si inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.
Având în vedere prevederile art. 268, alin. 1, lit. e Codul Muncii, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune.
2. Pe fondul cauzei critică sentința, pentru următoarele considerente:
A) Învederează instanței de recurs că potrivit art. 229 (fost 236), alin. 4 din Codul Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Un contract colectiv de munca poate fi izvor de drepturi si obligații numai dacă se înscrie in limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Prima instanța nu a aplicat corespunzător prevederile legale în materie, acordând întâietate unui contract colectiv de muncă în defavoarea unei legi.
Prin aplicarea parțiala (trunchiata) a normelor de drept instanța de fond a stabilit dispozițiile imperative ale legii, neținând seama de ierarhia legilor și a celorlalte acte juridice normative in vigoare.
Este cunoscut faptul că actele normative cu putere de lege sunt si actele Guvernului României, respectiv Hotărârile de Guvern.
Mai este cunoscut că Hotărârea de Guvern dispune de forță juridică superioară față de un Contract Colectiv de Munca, acesta din urma neputând eluda actul normativ cu putere de lege, dat de Guvern.
Caracterul de norma convenționala a contractului colectiv de munca face ca esta sa devină inaplicabil in situația in care vine in contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern).
A se admite contrariul este echivalent cu a admite ca părțile unui contract colectiv de muncă pot negocia drepturi salariate fără niciun fel de limita (în mod iresponsabil), contractul ca lege a părților având eficiență chiar cu încălcarea legii.
Instanța de fond a reținut corect că solicitarea petentului, este o pretenție dedusa judecății care izvorăște din CCM Unic la nivel de R. Transporturi pe anii 2008 – 2010.
Această convenție trebuie să îndeplinească însă condițiile prevăzute de art. 229 alin.4 din Codul Muncii si de art. 7 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv munca (lege care a fost abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011).
Deci, în perioada dedusa judecații, 06.07._10, pentru care a fost admisă acțiunea reclamantului, era în vigoare Legea nr. L30/L996, care reglementa contractele colective de muncă.
Potrivit art. 12(1) din Legea nr. 130/1996 „Contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale."
Acest text de lege se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar sau unic, conform principiului de drept „Ubi eadem est ratio,eadem solutio esse debet".
Depune extras din certificatul constatator eliberat de ONRC la 07.10.2011 din care rezultă ca la SNTFM CFR MARFA SA, singurul acționar este Statul R. prin Ministerul Transporturilor, cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 100%.
In acest tip de unități, de stat, fondul de salarii este limitat la suma aprobata printr-o Hotărâre de Guvern. In lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești (salariale) stabilite prin CCM Unic la nivel de ramura transporturi, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri si cheltuieli (BVC) al SNTFM CFR MARFA SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, textul art. 12(1) din Legea nr.130/1996 devine aplicabil, neputându-se da astfel eficiență convenției particulare a părților, prin ignorarea unor Hotărâri de Guvern publicate in Monitorul Oficial.
In caz contrar s-ar nesocoti prevederile HG 532/2008 din 21.05.2008 publicată în M.Of. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2008 al CFR MARFA SA, ale HG 28/2010 din 06.01.2010 publicata în M.O. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 al CFR MARFA SA si ale HG 311/2010 din J3.2010 publicată în M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe 2010 al CFR MARFA SA.
Cu privire la C.C.M. 2008/2009, încheiat la nivelul CFR Marfă, părțile de comun acord, pentru a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli au semnat contractul și anexele la acesta.
Ori, în cazul de față, reclamantul nu a solicitat vreunei instanțe judecătorești pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea CFR Marfă de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au fost aplicate doar pe perioada de valabilitate a acestuia, acesta fiind acordul de voință al părților semnatare.
Referitor la dispoz. art. 4 din HG 1051/2008 învederează instanței că prin stabilirea clasei I de salarizare la valoarea de 570 lei, CFR, nu s-au încălcat dispozițiile actului normativ.
În plus se arată că la nivelul societății există meserii și funcții care au ca încadrare clasa I de salarizare.
O renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ar fi instituit în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi onorată, datorită lipsei fondurilor.
Având în vedere prevederile contractuale invocate ,a solicitat să se constate că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp, nefiind contestate prevederile CCM la nivel de unitate în timpul valabilității acestuia.
Ca atare, față de prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr.53/2003- Codul Muncii, republicată, solicitarea reclamantului constând în achitarea diferenței de salariu, rezultată din înlocuirea clasei 1 de salarizare, de la nivelul CCM-ului la nivel de unitate, cu dispozițiile mai favorabile ale art. 4 alin.(3) lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este neîntemeiată, aceste drepturi nefiind solicitate în perioada valabilității CCM-urilor.
Prin ultimul motiv de recurs, a critiat sentința primei instanțe și sub aspectul greșitei obligări a angajatorului la actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală. Actualizarea sumei astfel reprezintă o dublă despăgubire, ambele având aceeași finalitate, iar dobândă ce nu se acordă în cazul neexecutării obligațiilor rezultate din contractele de muncă.
S-a invocat dec. 11/24.10.2005 a ÎCCJ
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 304 ind. 1 Cod proc. civ.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI s-a arătat:
Aceasta a solicitat admiterea recursului și în conformitate cu art. 404 ind.1 C.pr.civilă – restabilirea situației anterioare pentru întoarcerea executării.
A arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente dipoz. Art. 268 alin. 1 lit. C C.Muncii, aplicându-se termenul de 3 ani și nu art..268 lit. e C.Muncii, apreciind că părțile au calificat drepturile reclamantului ca fiind de natură salarială.
Apreciază că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă și solicită să se constate inadmisibilitatea acesteia.
Apreciază că instanța de fond trebuia să analizeze, în principal, izvorul drepturilor solicitate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripție dreptului material la acțiune.
Termenul de 6 luni prev. de art. 268 alin. 1 lit. e C.Muncii, republicat, prevede – orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil”, conf. principiului constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice.
De asemenea, în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii pentru promovarea unei acțiuni prin care se solicită diferențe de drepturi salariale.
A invocat dispoz. art. 117 CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar. A invocat dec. 194/ 2004 și 351/2006 ale Curții Constituționale, recursul în această situație, când este suprimată calea de atac are caracter devolutiv.
Pe fondul cauzei – arată că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.
Așa cum au arătat și salariații prin cererea formulată, prin CCM la nivel de unitate, art 7 – salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa 1.
Având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a Anexei 1, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați, la acest moment neexistând formula de calcul pentru a permite folosirea unui salariu minim brut de 700 lei, astfel salariații primind drepturile conform CIM-urilor.
D. fiind că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a fost anulată- producând efecte și pentru trecut-, astfel că salariul se aplică astfel cum este negociat în CIM-uri.
În aceste condiții, prin punerea în aplicare a prev. art. 41, alin. 2 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. 1 se aplică la salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41, alin. 3 lit. a, dar în CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, prevăzându-se existența unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate.
Față de cele arătate, din Anexa 1 din CCM la nivel de unitate conținea coeficienți de ierarhizare negociați, iar prin aplicarea la salariul minim brut de 700 lei a coeficienților minimi de ierarhizare prev. de art. 41 alin. 1 din CCM unic la nivel de ramură ar rezulta un salariu mai mic decât cel negociat prin CIM-uri.
Se invocă art.24 alin. (3) din Lg. 130/1996-partea interesată poate cere negocierea drepturilor respective- ori, în această cauză organizația sindicală nu a făcut dovada unor astfel de cereri.
A invocat dispoz. art. 37 Codul muncii și art.268 alin. 1 lit.d Codul muncii, art. 244 și art. 247 Codul Muncii.
Se arată că acțiunea are ca obiect, o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior- fiind inadmisibil, dat fiind că ar institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu poate fi onorată, societatea fiind obligată de a se încadra în fondul de salarii, a bugetelor de venituri și cheltuieli.
D. în cazul în care nu era încheiat CCM la nivel de unitate se aplica contractul de muncă la nivel superior.
Se susține că drepturile cuvenite acestora în temeiul CCM și CIM au fost plătite corespunzător, societatea onorându-și obligațiile la timp.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii, iar în anii 2009 și 2010, veniturile nu au acoperit cheltuielile.
CFR Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub Autoritatea Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prev. OUG 79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare, astfel că societății i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 28/2010 și HG 311/2010.
A invocat dispoz. Lg. 329/2009, art. 27, 30,1, lit.d.
Se arată că pretențiile reclamanților nu sunt de natură salarială, iar potrivit art. 2 din OG. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi, potrivit dispozițiilor legale.
Prin recursul promovat recurenta - intevenienta U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE COMERCIAL - REGIONALA CF C. a solicitat admiterea recursului, întrucât instanța de fond a respins cererea de intervenție în interes propriu formulat de către reclamanți în numele unor membrii de sindicat.
Se arată că reclamanții au respectat întocmai forma prevăzută de C.pr.civilă, respectiv aceea similară cererii de chemare în judecată – art. 50 C.pr.civivilă – fiind formulată în fața primei instanțe de judecată, la primul termen, ulterior declinării de la Tribunalul V..
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursurile pârâtelor ca nefondate, iar recursul declarat de intervenienți prin UTSMCR CF C. ca inadmisibil și urmează să le respingă, pentru următoarele considerente:
Examinând recursul pârâtelor – care în marea lor majoritate conțin aceleași critici subsumate aceleiași idei, Curtea le va analiza în mod global, răspunzând printr-un considerent comun.
Cu privire la soluția pronunțată pe excepția prescripției, Curtea constata ca acest motiv este nefondat, având in vedere natura drepturilor solicitate de reclamant, si anume drepturi de natura salariala.
Potrivit dispozițiilor art. 161 al. 1 lit. c Codul muncii, in redactarea aplicabila perioadei in litigiu, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
In ceea ce privește celelalte motive de recurs, ce vizează fondul cauzei, acestea, de asemenea, sunt neîntemeiate.
Astfel, prin art. 41(1) al Contractului colectiv de munca unic la nivel de ramura de transporturi pe anii 2008 – 2010, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse intre 1 si 2.
La alin. 2 s-a prevăzut ca acești coeficienți se aplica la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de baza minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b): „ partile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de munca.”
In consecința, prin contract colectiv la nivel de ramura s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare precum si salariul de baza minim brut.
S-a prevăzut totodată ca acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplica la salariul de baza minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), in negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează sa pornească in stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de munca la nivel de ramura.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie sa plece de la aceste valori in sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel CFR Calatori SA, salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității parate, a fost de 540, 570, respectiv 600 pentru diferite perioade de timp.
Pe de alta parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare in mod crescător in raport de clasa de ierarhizare, insa aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramura.
Potrivit art. 11(1) din L. 130/1996 in vigoare in perioada in litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, in redactarea din perioada in litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, in cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din C. Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
In raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare in mod temeinic si legal a reținut instanța de fond ca parata nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii si au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Nu pot fi reținute motivele de recurs potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de munca la nivel superior doar in cazul in care la nivelul angajatorului nu exista încheiat contract colectiv de munca.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezulta efectul obligatoriu al contractelor colective de munca de nivel superior si caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte fata de cele de nivel inferior.
Nu se pot retine nici motivele de recurs potrivit cu care cererile ar trebui formulate pe durata existentei contractului de munca, in cazul in care se solicita constatarea nulității, deoarece prezenta cauza nu are ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de munca, ci plata unor drepturi salariale stabilite in baza unui contract colectiv de munca.
Este adevărat ca unitatea a stabilit prin contractul colectiv de munca încheiat la nivelul sau alte valori, mai mici, ale clasei I de salarizare si pe care angajatorul le-a pus in aplicare ca urmare a dispozițiilor din contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități.
Curtea constata insa ca alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referința, potrivit art. 11(1) din L.130/1996, cat si principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de munca, care determina interdicția prevăzuta de art. 247 din C. Muncii.
In consecința, in situația existentei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorita celor doua principii, angajatorul are obligația sa aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare in mod temeinic a reținut instanța ca angajatorul trebuia sa aplice, in mod direct, clauzele mai favorabile din contractul colectiv la nivel de ramura, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
Din acesta perspectiva, Curtea retine considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „ Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.”
In ceea ce privește susținerea ca respectarea modului de calcul a salariului brut potrivit dispozițiilor contractului colectiv la nivel de unitate conduce la un cuantum mai mare decât cel potrivit calculului la nivel de ramura, Curtea retine ca in calculul prezentat valoarea salariului brut mai mare rezulta din aplicarea unor coeficienți de ierarhizare negociați cu valoare mai mare, aferenți claselor de salarizare stabilite la nivel de unitate.
Dar așa cum rezulta din calcul salariul nu a fost stabilit in raport de salariul de baza minim potrivit art.41 alin.3 lit. a, ci la o valoare a coeficientului de 570 lei.
În ceea ce privește critica legată de depășirea bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern, Curtea o apreciază ca nefondată. Câtă vreme partenerii sociali au negociat dreptul salariaților, alcătuirea bugetelor de venituri și cheltuieli trebuia să aibă în vedere drepturile astfel negociate. Neasigurarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale negociate nu poate constitui un motiv de stingere a drepturilor salariaților, în condițiile în care clauzele contractuale erau în vigoare și nu au fost anulate.
Nici critica referitoare la greșita cumulare a dobânzii legale cu indicele de inflație nu poate fi primita, in mod corect instanța de fond admițând acțiunea si sub acest aspect.
Astfel, potrivit regulilor răspunderii civile contractuale, angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situația in care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Cum în mod corect a reținut instanța de fond, neplata drepturilor salariale produce un prejudiciu care poate fi reparat prin actualizarea debitului cu rata inflației, pentru ca in final devalorizarea nu poate profita debitorului.
Pe de altă parte, este de reținut că în timp ce dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.
Acordarea dobânzii nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept si scopuri diferite.
Temeiul de drept în baza căruia dobânda este datorata este dat de prevederile art.166 din Codul Muncii, iar actualizarea își are rațiunea in respectarea principiului reparării integrale a pagubei.
De asemenea, prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației ce îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare in intervalul de timp scurs de la data scadenței si cea a plății efective a sumei datorate.
Așadar, în mod întemeiat instanța de fond a apreciat ca este posibil cumulul dintre suma rezultată ca urmare a reactualizării cu indicele de inflație si dobânda legală.
Pe de altă parte, recursul în interesul legii invocat în recurs nu are legătură cu speța de față, întrucât acesta statuează numai asupra interdicției de inserare a clauzei penale în contractele de împrumut.
Răspunzând și la motivul pârâtei S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, relativ la excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile se reține că soluția instanței de fond, de respingere ca neîntemeiate a excepțiilor este corectă și în această privință.
În mod corect s-a reținut că nu este reglementată urmarea unei proceduri prealabile obligatorii pentru promovarea unei acțiuni prin care se solicită diferențe de drepturi salariale, procedură care să împiedice ca reclamanții să aibă acces în mod direct la instanța de judecată.
Legea nu prevede expres în această situație urmarea unei proceduri prealabile, astfel încât dispoz. art. 117 CCM nu pot fi avute în vedere.
Ca urmare a soluției pronunțate de respingere a recursurilor nu se poate da eficiență nici cererii de întoarcere a executării și restabilirii situației anterioare conform art. 404 ind. 1 C.pr.civilă, cererea formulată de către pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI neavând suport.
Cât privește recursul promovat de către intervenienții Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, Raureanu A., M. D., D. I. prin U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE COMERCIAL - REGIONALA CF C., acesta este inadmisibil urmând a fi respins pentru următoarele considerente :
Critica referitoare la nemotivarea instanței de fond a soluției de respingere a cererii de intervenție nu poate fi primită, atâta vreme cât instanța a prezentat în mod unitar și sintetic argumentele ce i-au format convingerea în acest sens – reținând că „raportul de muncă are caracter personal, iar un terț nu poate solicita stabilirea unor drepturi decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana care are calitatea de reclamant în cauza principală. Având în vedere natura raportului juridic existent între reclamanți și angajator, cererea de intervenție în interes propriu este inadmisibilă în litigiile de muncă, drepturile pretinse decurgând din raporturi juridice distincte, prin urmare instanța le va respinge ca inadmisibile.
Curtea apreciază că recursul intervenienților este inadmisibil.
Se reține că la fond după depunerea cererii de intervenție, instanța- într-o primă fază, trebuie să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție, iar în acest scop trebuie să asculte părțile și pe terțul intervenient.
Instanța pronunță o încheiere care să nu poată fi atacată decât odată cu fondul . După încuviințarea în principiu, instanța va dispune comunicarea părților inițiale, care pot depune întâmpinare, iar în cazul intervenției principale și cereri reconvenționale. Prin admiterea cererii în principiu, terțul devine parte în proces și va lua procedura în starea în care se află în acel moment, actele de procedură următoare îndeplinindu-se și față de el, intervenientul principal având o poziție independentă.
Prin urmare, dispozițiile legale ce reglementează această instituție – art.52-53 C.pr.civilă ,spun că după încuviințarea în principiu se dispune conceptarea și se citează și numai după aceea cel care formulează o atare cerere devine parte.
Or, în cauză cererile de intervenție au fost formulate în datele de 17.12.2012 și respectiv 28.01.2013- instanța pe parcursul derulării procesului, nepronunțându-se pe admiterea în principiu, decât cu ocazia luării cuvântului pe fond, la termen, când s-a și judecat pe fond cauza, titularii cererilor de intervenție nefiind niciodată conceptați și citați ca părți, prin urmare, nefigurand ca părți în cauză. Admisibilitatea de principiu a cererii de intervenție nu s-a discutat anterior, ci cu ocazia judecării pe fond a cauzei, la ultimul termen de judecată.
Ca atare - recursul apare în acest caz promovat de o persoană care nu au figurat ca parte în proces și în aceste condiții nefiind părți în proces nu se poate formula recurs, cu atât mai mult cu cât, nici legea nu prevede o cale de atac împotriva încheierii prin care nu se încuviințează în principiu cererea de intervenție.
Se reține de asemenea că o cerere de intervenție nu poate profita unei persoane în procedura inițiată de alte persoane.
Recursul fiind o etapă a fazei judecății, nu reprezintă un proces distinct de cel declanșat prin cererea de chemare în judecată, ci o continuare a acestuia, hotărârea primei instanțe neconstituind decât actul prin care se finalizează o etapă a procesului respectiv . În mod normal îi vizeaza pe cei care au avut calitatea de parte la judecata în primă instanță, indiferent de poziția procesuală pe care au avut-o.
Ori, în cauză nefigurând ca părți în dosar recursurile intervenienților prin U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE COMERCIAL - REGIONALA CF C., apar ca fiind inadmisibile.
Văzând și dispoz. art., Curtea, în temeiul disp. art. 312 alin. 1, teza 2 Codul pr. civilă, va respinge ca nefundat recursurile formulate de pârâtele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA și ca inadmisibil recursul declarat de intevenienta U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE COMERCIAL - REGIONALA CF C. pentru membrii de sindicat Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, Raureanu A., M. D., D. I..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ "CFR MARFĂ S.A." BUCUREȘTI, și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ" SA PRIN SUCURSALA BANAT OLTENIA împotriva sentinței numărul 6596 din data de 18 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_, în contradictoriu cu reclamanta U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE - COMERCIAL REGIONALA C. pentru membrii de sindicat S. C., R. - C. - A., T. G., B. Gh. A., C. E., Sulger E., M. C., C. V., M. M., P. I., Bantă M. - M., Pătrîntașu C., Ș. I. - I., M. C., S. L., B. L., C. M., Ș. E., N. C., G. G., C. N., Simulete C., O. I., S. P. G., O. D., G. V., A. Ș., Măjar Ghe. C. E., M. I., D.. N. Ghe D., A. N. M., Andreina N.C. C. - M., Beliță M., B. Lelioara, C. N., C. L., N. Anișoara, O. F., S. I., T. I. I., U. T., P. C., B. D., B. A., B. C., C. C., L. D., M. M., M. I., P. M., P. A., V. I..
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de intevenienta U. T. A SINDICATELOR MIȘCARE COMERCIAL - REGIONALA CF C. pentru membrii de sindicat Ș. M., Z. C., O. D. Antonel, Raureanu A., M. D., D. I., împotriva sentinței numărul 6596 din data de 18 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_ .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 februarie 2014.
Președinte, C. R. | Judecător, T. R. | Judecător, M. L. N. A. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.M.L.N. A.
Tehn.I.C./ex.2
Jud. Fond/ M. A. C.
12.03.2014
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
