Obligaţie de a face. Decizia nr. 2098/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2098/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 24-04-2015 în dosarul nr. 137/101/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2098/2015
Ședința publică de la 24 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. M.
Judecător M. C. Ț.
Grefier G. D. L.
.x.x.x.
Pe rol judecarea apelurilor declarate de apelantul-reclamant D. I. având CNP-_, domiciliat în B., jud. M., cu domiciliul ales în Dr. Tr. S., .. 5, jud. M., și apelanta pârâtă . SRL, cu sediul în C., .. 8, jud. D., împotriva sentinței civile nr.5558/08.12.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal au fost lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la 17.04.2015, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea în cauză la data de 24.04.2015.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față:
Prin sentința civilă nr.5558/08.12.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D. I. având CNP-_, domiciliat în B., jud. M., cu domiciliul ales în Dr. Tr. S., .. 5, jud. M. în contradictoriu cu pârâta . SRL, cu sediul în C., .. 8, jud. D., înregistrată la ORC sub nr. J_, CUI RO31669979.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 97 lei reprezentând diferențe salariale, sumă ce va fi reactualizată la data punerii în executare a hotărârii, precum și suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul D. I. a fost salariatul pârâtei ..A.N. SRL cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, în meseria de șofer, contract ce a fost încheiat și înregistrat sub nr. 5/14.10.2013, raporturile de muncă dintre părți încetând la data de18.11.2013 în temeiul art. 31 alin. 3 din CM, conform deciziei nr. 4/15.11.2013.
Din conținutul contractului individual de muncă încheiat reclamantului s-a constatat că durata muncii a fost de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, iar salariul de bază lunar brut a fost negociat la 800 lei, nefiind menționate alte sporuri, indemnizații sau prestații suplimentare în bani, elemente constitutive ale salariului.
Referitor la petitul prin care reclamantul solicită să fie obligată pârâta să-i încheie și să înregistreze contractul individual de muncă începând cu data de 21.08.2013 instanța l-a constatat neîntemeiat, și a fost respins pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art.16 alin.1 CM, contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților în formă scrisă, în limba română. Obligația de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.
Încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă reprezintă garanția asigurării siguranței și stabilității raporturilor de muncă, întrucât stabilește toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare raporturilor de muncă, drepturile și obligațiile ambelor părți.
Astfel contractul individual de muncă este dovada cea mai concludentă asupra a ceea ce au convenit părțile, dovadă pe baza căreia poate fi verificată modalitatea în care părțile și-au îndeplinit reciproc obligațiile.
În speța dedusă judecății s-a constatat că reclamantul a desfășurat activitate în cadrul societății pârâte, în meseria de șofer, însă contractul individual de muncă i-a fost încheiat și înregistrat la data de 14.10.2013, sub nr. 5, în registrul general de evidență al salariaților.
Încheierea contractului individual de muncă al reclamantului s-a realizat la data de 14 Octombrie 2013 și nu la data de 21 August, din culpa exclusivă a reclamantului, potrivit susținerilor pârâtei, susțineri necombătute de reclamant și a declarațiilor martorilor audiați în cauză, culpă determinată de neprezentarea actelor necesare încheierii valabile a contractului individual de muncă, precum și a refuzului reclamantului de a se prezenta la sediul societății în vederea semnării contractului ce fusese întocmit în formă scrisă încă din luna august.
Trebuie menționat că reclamantul avea obligația de a se prezenta al sediul firmei deoarece activitatea se desfășura într-un punct de lucru diferit de sediul societății respectiv în zona localității Carei.
Prin răspunsul la interogatoriul luat de pârâtă, reclamantul a menționat că la momentul în care s-a prezentat la sediul societății în vederea semnării contractului de muncă acesta era deja încheiat, fapt ce duce la concluzia că susținerile pârâtei privind refuzul acestuia de a se prezenta în vederea semnării contractului sunt fondate.
De asemenea, instanța a apreciat ca fondate și apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare, apărări ce nu au fost combătute de reclamant, referitoare la refuzul acestuia de a se prezenta să semneze contractul de muncă întrucât era beneficiarul indemnizației de șomaj pe perioada august – octombrie 2013, ori potrivit prevederilor Legii 76/2002 persoana care desfășoară activitate în baza unui contract de muncă nu poate beneficia și de dreptul de indemnizație de șomaj.
În raport de prevederile legale sus arătate, coroborate cu susținerile părților instanța a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să-i înregistreze contractul de muncă începând cu data de 21 august 2013, întrucât deși angajatorul a întocmit contractul în formă scrisă, îndeplinindu-și astfel obligația legală, reclamantul nu a înțeles să-și îndeplinească propria obligație respectiv de a se prezenta și semna contractul de muncă, fapt ce a condus la imposibilitatea angajatorului de a înregistra acest act în registrul general de evidență al salariaților, registru ce se transmite către ITM.
Referitor la petitul prin care reclamantul solicită să fie obligată pârâta de a-i plăti salariul pentru perioada 21.08._13 și 01.11._13 instanța a constatat neîntemeiat respingându-l pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 159 CM salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza unui contract individual de muncă.
În speță în perioada în care reclamantul a desfășurat activitate în cadrul societății, activitate ce nu a fost evidențiată prin încheierea în formă scrisă a unui contract de muncă, dar însă nu poate duce la constatarea inexistenței raporturilor de muncă dintre părți, angajatorul are obligația de a-i plăti acestuia drepturi bănești reprezentând c/val. muncii prestate.
Potrivit conținutului raportului de expertiză reclamantul, așa cum s-a arătat, a desfășurat activitate începând din 21.08.2013, prestând efectiv un nr. de 37 ore în luna august, 66 ore în septembrie, 137 ore în octombrie și 8 ore în luna noiembrie, rezultând astfel un nr. de 248 ore, pentru care i se cuvenea un venit brut de 1505 lei, respectiv 1199 lei net.
Din foaia de depunere numerar în contul reclamantului reiese că acestuia i-a fost achitată de către pârâtă la data de 05.11.2013 suma de 2000 lei, fapt care de altfel a fost confirmat și de susținerile martorului G. C. C. persoană care era desemnată de angajator cu înmânarea salariilor, fapt ce reiese din răspunsul reclamantului la interogatoriul luat de pârâtă.
Astfel, în raport de cele menționate s-a constatat că reclamantului i-au fost achitate drepturile bănești pentru munca efectiv prestată în cadrul societății, pârâta îndeplinindu-și obligația de plată a salariului prevăzută de legislația muncii.
Referitor la petitul prin care reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata orelor lucrate peste programul normal de muncă și a celor lucrate în zilele de sâmbătă și duminică pentru perioada 21.08._13 instanța l-a constatat întemeiat în parte pentru următoarele considerente:
În contractul individual de muncă încheiat între părți s-a stabilit că programul de muncă va fi de 8 ore pe zi și respectiv 40 de ore pe săptămână, iar în situația în care se lucrau ore suplimentare salariul era achitat în funcție de nr. orelor lucrate cu un spor la salariu sau orele lucrate suplimentar precum și cele din zilele nelucrătoare erau compensate cu ore libere plătite.
Din analiza foilor de pontaj, a fișelor tahograf și a statelor de plată, potrivit conținutului raportului de expertiză s-a constatat că în perioada dedusă judecății reclamantul nu a prestat muncă suplimentară, în sensul că, din nr. total de ore lucrătoare în lună, aferente perioadei august 2013- noiembrie 2013, respectiv 688 ore reclamantul a prestat activitate doar un nr. de 328 ore pentru care i-au fost plătite drepturi bănești în cuantum de 2000 lei.
Potrivit prevederilor art. 120 CM munca suplimentară este munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, iar compensarea acestuia potrivit art. 122 și 123 CM se face fie prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile fie prin plata către salariat a unui spor la salariu corespunzător duratei acestuia, spor ce nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Coroborând starea de fapt arătată mai sus cu prevederile legale enunțate s-a constatat că acestea nu își găsesc aplicabilitatea întrucât reclamantul nu a prestat muncă suplimentară în perioada solicitată, peste programul normal de lucru, mai mult acesta a prestat un nr. de ore lunar sub cel prevăzut de lege.
În ceea ce privește plata pentru munca desfășurată de reclamant în timpul repausului săptămânal, s-a constatat că potrivit conținutului raportului de expertiză și a declarației martorului audiat în cauză, în cadrul societății pârâte s-a desfășurat activitate, în mod sporadic, doar în zilele de sâmbăta, reclamantul prestând în perioada solicitată un nr. de 30 de ore, respectiv 8 ore în luna august 2013, 10 ore în luna septembrie 2013 și 12 ore în luna octombrie 2013.
Întrucât pârâta nu a făcut dovada că ar fi plătit reclamantului un spor la salariu pentru munca prestată în zilele de sâmbăta, instanța a constatat întemeiată cererea reclamatului de a fi obligată pârâta să-i plătească acestuia suma netă de 97 lei, reprezentând c/val celor 30 de ore lucrate în perioada dedusă judecății în zilele de sâmbăta, fiind astfel incidente prevederile ar., 137 CM.
Având în vedere cele arătate mai sus instanța a constatat întemeiată în parte acțiunea promovată de reclamant și a obligat pârâta să-i plătească acestuia suma de 97 lei diferențe salariale, sumă ce va fi actualizată la data punerii în executare a hotărârii.
Față de cele arătate mai sus instanța a admis în parte acțiunea.
Văzând și prevederile art.453 Cod proc, civilă, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 600 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând c/val onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel D. I. și . SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de apel . SRL C. a arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că se impune admiterea în parte a acțiunii reclamantului în condițiile în care din probele administrate în cursul cercetării judecătorești a rezultat o cu totul altă stare de fapt.
Arată că, cercetând în ansamblu hotărârea pronunțată se poate observa cu ușurință faptul că instanța face o analiză trunchiată și superficială a probatoriului efectiv contrazicându-se în afirmații.
Mai arată că, din înscrisurile depuse la dosar (filele 159 și 160) rezultă în mod clar transferul bancar realizat cu titlu de salariu în cuantum de 4000 lei, iar din declarațiile date de martori în fața instanței reiese faptul că reclamantului i s-a mai plătit efectiv suma de 1750 lei în numerar, fiindu-i înmânați personal sau prin intermediul soției. La un simplu calcul matematic rezultă că au achitat reclamantului cu titlu de salariu suma de 5750 lei.
Susține că, în motivarea hotărârii se reține numai suma de 2000 lei, fără a se face vorbire de restul sumei achitate cu titlu de salariu și surprinzător chiar specifică că le revenea obligația dea plăti reclamantului un salariu în cuantum de 1199 lei net precum și un spor de salariu de 97 lei, sume ce adunate sunt mult mai mici decât salariul achitat efectiv de societate.
În răspunsul data atât în raportul de expertiză efectuat în dosar, cât și în suplimentul la acesta rezultă faptul că suma achitată de ei este cu mult mai mare decât cea cuvenită reclamantului.
Consideră că, nu se justifică reținerea în sarcina sa a achitării onorariului de expert, atâta timp cât și-au îndeplinit toate obligațiile în ceea ce privește relațiile dintre angajator și angajat.
Pe cale de consecință, solicită admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În dovedirea celor susținute înțeleg să se folosească de proba cu înscrisuri și de orice alte mijloace de probă ce rezultă din dezbateri.
În drept, au invocat dispozițiile art.466 alin.1, art.476 și art.477 Cod pr.civilă.
Apelantul D. I. critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că instanța de fond nu a analizat în mod corect probatoriul administrat în cauză, pronunțând o hotărâre nelegală.
Susține că a avut raporturi de muncă cu societatea pârâtă, în calitate de șofer, începând cu data de 21.08.2013, iar contractul individual de muncă a fost încheiat în data de 15.10.2013 fiind înregistrat sub nr.5, iar în data de 18.11.2013 și-a încetat raporturile de muncă conform deciziei nr.5/18.11.2013.
Apreciază că instanța de fond, în mod greșit, a respins acest petit, deși atât din concluziile raportului de expertiză, cât și din celelalte probe existente la dosar, reiese că a desfășurat activitate începând cu data de 21.08.2013, activitate pentru care, de altfel, intimata l-a și remunerat în parte.
Menționează că pe toată durata cât a desfășurat activitate în cadrul pârâtei a efectuat ore suplimentare peste programul normal de lucru, lucrând astfel 11 ore pe zi de luni până sâmbătă, iar duminica 5 ore.
Precizează că orele suplimentare lucrate peste programul normal de lucru, precum și în zilele de sâmbătă și duminică nu au fost compensate cu timp liber corespunzător și nici nu au fost remunerate.
Arată că, deși a solicitat expres și instanța a încuviințat obiectivele, iar ulterior obiecțiunile la raportul de expertiză cu privire la stabilirea și determinarea numărului de ore suplimentare efectuate în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, expertul nu a răspuns în mod clar și obiectiv, motiv pentru care a solicitat și efectuarea unei contraexpertize, cerere pe care instanța a respins-o.
Este evident că raportul de expertiză nu a fost de natură să lămurească cauza sub toate aspectele și implicit instanța să poată pronunța o hotărâre temeinică. Astfel, expertul constată că reclamantul a efectuat ore suplimentare prestate în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, însă nu specifică dacă au fost compensate cu timp liber și nici nu aplica în nici un mod sporul prevăzut de lege pentru munca desfășurată în astfel de cazuri.
Consideră că expertul trebuia să stabilească câte ore suplimentare a efectuat în cursul săptămânii și câte ore suplimentare a efectuat sâmbăta, duminica și în zilele de sărbători legale, știut fiind că orele suplimentare efectuate în cursul săptămânii sunt plătite cu un spor de 75 % din salariu, iar cele efectuate sâmbăta, duminica și în zilele de sărbători legale cu un spor de 100% din salariu.
Mai arată că, expertul nu a specificat modalitatea de calcul pentru determinarea cuantumului drepturilor salariale și contravalorii orelor suplimentare prestate în zilele de saâmbătă, duminică și sărbători legale.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.
În drept a invocat prevederile art.466 Cod pr.civilă.
S-a procedat la regularizarea cererii de apel, potrivit dispozițiilor art. XV din Legea nr. 2/2013.
Apelanta . SRL C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantul D. I., arătând că din expertiza efectuată în cauză rezultă că suma care îi revenea reclamantului este mult mai mică decât cea efectiv plătită, de 5750 lei, conform înscrisurilor depuse și declarațiilor martorilor.
A arătat apelanta că nu este de acord cu efectuarea unei noi expertize, faptul că reclamantul dorește să i se calculeze ore suplimentare în condițiile în care nu au fost dovedite nu poate fi reținut ca o culpă a expertului sau ca o expertiză efectuată într-un mod neprofesional. Însuși reclamantul prin răspunsul la interogatoriu a confirmat că timpul de lucru prestat de el în folosul societății este cel ce rezultă din fișele tahograf și implicit din foile de parcurs.
În apel nu au fost administrate probe noi, la termenul din data de 17.04.2015 instanța respingând cererea apelantului reclamant privind efectuarea unei noi expertize.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, sentința primei instanțe și motivele de apel, Curtea constată următoarele.
Criticile apelantului reclamant au vizat respingerea cererii privind înregistrarea contractului de muncă începând cu data de 21.08.2013 și a cererii privind plata orelor suplimentare, în timp ce pârâta a criticat sentința cu privire la obligarea sa la plata sumei cuvenite reclamantului pentru rele lucrate sâmbăta, duminica și în sărbătorile legale.
Referitor la apelul declarat de reclamant, va reține Curtea că potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Codul muncii, încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.
Prin urmare, în condițiile în care încheierea în formă scrisă a contractului reprezintă o condiție ad validitatem, iar contractul individual de munca are caracter intuitu personae, activitatea desfășurată în absența încheierii unui asemenea contract nu conferă prestatorului calitatea de salariat, iar lipsa unui consimțământului exprimat în forma prevăzută de legiuitor nu poate fi complinită prin intermediul instanței.
Cu privire la respingerea capătului de cerere privind plata orelor suplimentare, va reține Curtea că potrivit dispozițiilor art. 112 alin. 1 din Codul muncii, pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână, iar potrivit art. 113 din Codul muncii repartizarea timpului de muncă este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus, în funcție de specificul unității sau al muncii prestate putându-se opta și pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore.
Art. 120 alin. 1 din Codul muncii prevede că munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzut la art. 112, este considerată muncă suplimentară.
Pentru determinarea numărului de ore suplimentare efectuate de reclamant a fost efectuată în cauză o expertiză contabilă, în cuprinsul căreia expertul a concluzionat că nu au fost identificate cazuri în care reclamantul trebuia să beneficieze de sporul cuvenit pentru ore suplimentare.
De asemenea, expertul a menționat documentele avute în vedere, anume state de plată și foi colective de prezență din perioada octombrie 2013 – noiembrie 2013, fișele tahograf și foile de parcurs pentru autovehiculele transport marfă.
Prin răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză a reținut expertul că, în ceea ce privește sporul cuvenit pentru ore suplimentare, numărul orelor lucrate de apelantul reclamant în perioada august 2013 – noiembrie 2013, conform orelor de parcurs întocmite, corelate cu foile tahograf existente la dosarul cauzei, a fost inferior normei de lucru lunare.
Prin motivele de apel, deși a contestat concluziile expertului, apelantul nu a indicat actele din care rezulta că ar fi prestat într-adevăr ore suplimentare, în condițiile art. 120 din Codul muncii, și care nu ar fi fost avute în vedere de expert, cu atât mai mult cu cât însuși apelantul reclamant, prin răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu, a recunoscut că timpul de muncă desfășurat în folosul societății este cel specificat de aparatul tahograf, și care deci a fost avut în vedere de expert.
Contrar susținerilor apelantului, orele prestate în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale nu se identifică cu orele suplimentare, regimul de reglementare fiind diferit, iar în ceea ce privește plata acestor ore, va reține Curtea următoarele.
Potrivit art. 137 alin. 1 din Codul muncii, repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica, iar în cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. În această situație, salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.
În acest context, în perioada dedusă judecății la nivelul unității nu a fost încheiat contract colectiv de muncă, iar prin contractul individual de muncă al apelantului reclamant s-a prevăzut la lit. J pct. 3 că orele suplimentare prestate în afara programului normal de lucru sau în zilele în care nu se lucrează ori în zilele de sărbători legale se compensează cu ore libere plătite sau se plătesc cu un spor la salariu, conform contractului colectiv de muncă sau Legii nr. 40/3022 – Codul muncii.
Prin raportul de expertiză expertul a stabilit că în perioada dedusă judecății reclamantul a lucrat un număr de 30 de ore sâmbăta, duminica și în sărbătorile legale, cuantumul sporului cuvenit reclamantului fiind de 138 lei brut, 97 lei net, calculat conform dispozițiilor art. 142 din Codul muncii, care însă fac referire la compensarea muncii prestate în zilele de sărbătoare legală.
Ori, din cuprinsul răspunsului la obiecțiuni rezultă că cele 30 de ore au fost lucrate doar sâmbăta și duminica, nefiind identificată vreo zi de sărbătoare legală în care reclamantul să fi lucrat, pentru a fi incidente dispozițiile art. 142 din Codul muncii.
Prin urmare, pentru orele prestate sâmbăta și duminica nu erau incidente dispozițiile art. 142 din Codul muncii, ci cele ale art. 137 alin. 3 din Codul muncii, care fac referire la sporul convenit prin contractul individual de muncă – care, în cazul reclamantului, nu prevede cuantumul unui asemenea spor – sau prin contractul colectiv de muncă – care nu a fost încheiat la nivelul unității angajatoare.
Singura ipoteză în care dispozițiile art. 137 din Codul muncii prevăd cuantumul sporului vizează situația în care zilele de repaus săptămânal se acordă cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, ipoteză care însă nu a fost invocată sau dovedită în cauză.
Pentru aceste motive, cererea apelantului reclamant privind plata orelor prestate în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale nu era fondată., apelul pârâtei urmând a fi așadar admis.
Aceasta cu atât mai mult cu cât cuantumul sumei stabilite de expert în sarcina apelantei pârâte este inferior sumei achitate reclamantului – 2000 lei, stabilită de expert, și 2000 lei conform extrasului de cont al martorului G. C. C. (fila 159 din dosar), persoană prin intermediul căreia s-au achitat drepturile salariale, singurele documente cu valoare probatorie sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 168 alin. 1 din Codul muncii.
Față de aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 și 2 NCPC, Curtea va respinge apelul reclamantului și va admite apelul pârâtei, va schimba în tot sentința primei instanțe, urmând a fi respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei.
În baza dispozițiilor art. 453 alin. 1 NCPC va fi obligat reclamantul la 1400 lei cheltuieli de judecată către pârâtă (fond și apel), anume 800 lei onorariu apărător ales în fața primei instanțe (conform chitanței nr. 108/19.06.2014) și 600 lei onorariu apărător ales în apel (conform chitanței nr. 122/16.03.2015)
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant D. I., cu domiciliul ales în Dr.Tr.S., ..5, județul M., împotriva sentinței civile nr.5558/08.12.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă . SRL, cu sediul în C., .. 8, jud. D., împotriva sentinței civile nr.5558/08.12.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ .
Schimbă în tot sentința.
Respinge acțiunea ca nefondată.
Obligă reclamantul la 1400 lei cheltuieli de judecată către pârâtă (fond și apel).
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Aprilie 2014.
Președinte, I. M. | Judecător, M. C. Ț. | |
Grefier, G. D. L. |
21.05.2015
Red.judM.C.Ț.
6 ex/AS
j.f.C.B.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 186/2015.... → |
|---|
