Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1413/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1413/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 17-03-2015 în dosarul nr. 669/95/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1413
Ședința publică de la 17 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. C. G.
Judecător L. B.
Grefier M. H. D.
Pe rol, judecarea apelului formulat de pârâtul S.C. H. S. SRL M. cu sediul în .. 4, ., ., împotriva sentinței civilă nr. 1420 din 12.06.2014 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. G., cu domiciliul în Motru, .. 3, ., ., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul reclamant C. G., lipsind apelantul pârât S.C. H. S. SRL M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat următoarele:
-apelul a fost declarat și motivat în termenul prevăzut de lege;
-apelantul pârât nu a depus înscrisurile solicitate și faptul că acesta a solicitat ca actele de procedură să fie comunicate la adresa: Motru, .. 4, ., ., după care;
Curtea, constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat și apreciind cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra apelului.
Intimatul reclamant C. G., învederează instanței că două din statele de plată (lunile decembrie 2013 și ianuarie 2014)sunt false, având în vedere că nu sunt semnate de acesta, astfel că prima instanță a reținut în mod eronat că angajatorul a făcut dovada achitării drepturilor salariale aferente acestor 2 luni.
Instanța, din oficiu, pune în discuție împrejurarea dacă intimatul reclamant a declarat apel și corelativ inadmisibilitatea criticilor formulate oral la acest termen.
Intimatul reclamant C. G. solicită respingerea apelului ca nefondat și lasă la aprecierea instanței soluționarea aspectelor invocate oral, referitoare la plata salariului pentru lunile decembrie 2013 și ianuarie 2014.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Tribunalul Gorj – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, prin sentința civilă nr. 1420 din 12.06.2014,a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul C. G., cu domiciliul în Motru, .. 3, ., ., având CNP_, în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S. SRL M., cu sediul în .. 4, ..
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1386 lei reprezentând contravaloare diurnă pentru perioada 03.09.2013 – 11.09.2013.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
În fapt, prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata diurnei aferentă perioadei 03.09.2013 – 11.09.2013, plata drepturilor salariale aferente lunilor decembrie 2013 și ianuarie 2014, susținând că din data de 01.12.2013 până în luna ianuarie nu a primit salariul și nici diurna respectivă, iar din luna ianuarie, având în vedere amenințările primite din partea administratorului societății nu s-a mai prezentat la serviciu.
Reclamantul a fost angajatul ., în perioada septembrie 2013-ianuarie 2014, având funcția de conducător auto, așa cum rezultă din contractul individual de muncă al acestuia (filele 2-3 din dosar).
Conform diagramelor de la filele 4-8 din dosar, reclamantul a efectuat o cursă pe ruta România –G. și retur, în perioada 03.09._13, conducând autovehiculul_, diagrame care au continuitate și în care sunt înregistrate toate localitățile în care acesta a staționat, cu respectarea timpilor de conducere.
Potrivit art.43 din Codul Muncii delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. În continuare, art.44 alineat 2 prevede că „Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”.
În speță, prin contractul individual de muncă al reclamantului nu s-a prevăzut acordarea diurnei în caz de delegare, însă dreptul la indemnizația de delegare este expres prevăzut de textul legal mai sus evocat, condițiile acordării acesteia putând fi prevăzute în contractul colectiv de muncă. Deși instanța a solicitat pârâtei să depună o copie certificată a regulamentului de ordine interioară și respectiv a contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul unității, aceasta nu a dat curs solicitării și nici nu a comunicat dacă există sau un astfel de contract. De asemenea, instanța a solicitat pârâtei să comunice dacă autovehiculul condus de reclamant în perioada 03.09-11.09.2013 era proprietatea acesteia, solicitare rămasă de asemenea fără nici un răspuns.
Instanța a constatat că potrivit statelor de plată de la filele 21-24 din dosar, în luna septembrie 2013, reclamantului i-a fost achitat în totalitate salariul ceea ce înseamnă că în perioada 03.09-11.09.2013 acesta a prestat activitate în beneficiul societății pârâte, în acest interval fiind vorba practic de 6 zile lucrătoare. Astfel, dacă în toate aceste zile reclamantul ar fi fost pontat nemotivat în mod evident nu i s-ar mai fi acordat integral drepturile salariale.
De altfel, pârâta a susținut că reclamantul nu a fost trimis în delegație, fapt contrazis de diagramele tahograf depuse la dosarul cauzei. Rezultă așadar, că în perioada 03.09-11.09.2013 reclamantul s-a aflat în delegație, în calitatea sa de angajat al societății pârâte, având așadar dreptul la indemnizație de delegare. Cât privește cuantumul acestei indemnizație, tribunalul a constatat că prin HG nr.518/1995, au fost reglementate unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.
La art.17 din acest act normativ se prevede faptul că “Se recomandă agenților economici, alții decât cei prevăzuți la art. 16 alin. (1), precum și fundațiilor, asociațiilor și altor asemenea, sa aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri”.
Deși norma este facultativă și nu imperativă, tribunalul a făcut aplicarea în cauză a prevederilor HG nr.518/1995, din următoarele considerente: este de necontestat faptul că reclamantul în perioada 03.09._13 a efectuat o cursă în G.; societatea pârâtă nu a făcut nici o dovadă contrarie, deși avea această sarcină în baza art.272 Codul Muncii; textul este aplicabil în absența unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă, aplicabilitate care se impune pentru identitate de rațiune.
În același sens este de menționat că potrivit dispozițiilor art.38 Codul Muncii, „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”. Ori, dreptul la indemnizația de delegare este expres prevăzut de art.44 alineat 2 Codul Muncii și în consecință reclamantului i se cuvine o astfel de indemnizație, al cărei cuantum urmează a fi stabilit la suma de 35 euro pe zi, conform anexei la HG nr.518/1995, rezultând în total suma de 315 euro(1386 lei, la un curs de schimb de 4,4 lei la data pronunțării prezentei hotărâri).
Cât privește capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale pentru lunile decembrie 2013 și ianuarie 2014 tribunalul a constatat că pârâta a făcut dovada plății salariului, în conformitate cu art. 272 Codul muncii, prezentând statele de plată semnate și necontestate de către reclamant, o astfel de cerere fiind astfel nefondată.
Față de cele ce preced, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantului în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1386 lei reprezentând contravaloare diurnă pentru perioada 03.09.2013 – 11.09.2013 și a respins capătul de cerere privind plata drepturilor salariale pentru lunile septembrie 2013, decembrie 2014.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta S.C. H. S. SRL M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Criticile formulate au vizat următoarele aspecte:
Reclamantul, care a fost încadrat ca șofer în cadrul firmei, nu este îndreptățit la acordarea diurnei, întrucât în perioada pentru care a solicitat drepturi bănești cu acest titlu, nu s-a aflat în delegare sau detașare într-o localitate situată la o distanță mai mare de 5 km de localitatea în care locul permanent de muncă, ci a îndeplinit activități specifice postului ocupat, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de HG nr. 1860/2006. Chiar dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, art. 44 din Codul muncii prevede că pe parcursul delegării salariatul își păstrează toate drepturile prevăzute în contractul individual de muncă, or în contractul său individual de muncă nu a fost menționată vreo clauză referitoare la plata altor drepturi bănești decât salariul stabilit la nivelul salariului minim pe economie.
În mod eronat, prima instanță a concluzionat că reclamantul s-a aflat în delegare în perioada menționată doar în baza unor diagrame tahograf, care sunt completate doar de salariat, fără a fi însă coroborate cu alte probe, cum ar fi foaia de parcurs, aviz de însoțire a mărfii, etc, și în absența altor acte justificative ale cheltuielilor efectuate de acesta.
Apelanta a arătat că în speță nu sunt aplicabile prevederile HG nr. 518/1995, întrucât pe de o parte, nu se referă și la societățile cu capital priva, iar pe de altă parte, chiar prima instanță a reținut că prevederile sale sunt facultative, și nu obligatorii.
Au fost formulate critici și în ceea ce privește cuantumul drepturilor bănești acordate, invocându-se prevederile art. 7 alin.3 din HG nr. 518/1995. Astfel, s-a susținut că numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau detașare se socotește de la data și ora plecării până la data și ora înapoierii mijlocului de transport din și în localitatea unde își are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 ore câte o zi de delegare, în situația de față fiind vorba de 8 zile, și nu de 9, așa cum a reținut instanța de fond.
Apelanta a invocat că începând cu data de 1.02.2013, conform art. 55 alin.4 din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sumele primite de angajați în condițiile prevăzute de lege, pe perioada delegări în altă localitate,în limita a 2,5 ori nivelul legal stabilit prin hotărâre a Guvernului pentru personalul din instituțiile publice, precum și cele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile. Prin urmare, dacă se depășește această limită, sunt încadrate ca venituri salariale și sunt supuse impozitării. În acest context, în mod greșit instanța de fond a obligat apelanta la plata a 35 euro/zi, reprezentând contravaloarea indemnizație de delegare, întrucât depășește limita de 32,5 lei, astfel că din suma totală de 1386 lei ar fi trebuit scăzute sumele reprezentând contravaloare impozit pe venit și contribuții sociale.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar casarea cu trimitere spre rejudecare.
În drept, s-au invocat prevederile art. 466 și urm. Cod pr. civ., HG nr. 518/1995 și Codul muncii.
Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare în termenul legal.
Criticile formulate de apelant sunt parțial fondate, pentru considerentele care succed:
Potrivit art. 272 Codul muncii, în conflictele de muncă sarcina probei revine angajatorului, prin derogare de la regula de drept comun din materia probațiunii, conform căreia cel care face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească..
În speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii diurnei aferente perioadei 3.09._13, cerere care a fost admisă de primă instanță. Apelanta pârâtă a criticat prin motivele de apel atât îndreptățirea reclamantului la acordarea acesteia, cât și modul de cuantificare a sumei stabilită cu acest titlu.
Atât Tribunalul, cât și instanța de apel au solicitat angajatorului, care este și titularul căii de atac, și căruia îi revenea sarcina probei, conform dispozițiilor legale mai sus menționate, să depună la dosarul cauzei în copie certificată regulamentul intern al societății, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, în măsura în care există, fișe de pontaj.
Cum angajatorul nu și-a îndeplinit această obligație, deși a fost citat cu această mențiune, s-a apreciat în mod corect că atitudinea sa procesuală echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor reclamantului. Prezumția simplă astfel stabilită, coroborată cu diagramele tahograf depuse la prima instanță la filele 4-7, au condus în mod corect la concluzia că în perioada menționată reclamantul, angajat al pârâtei în funcția de șofer, s-a aflat în delegație pe ruta G. și retur, fiind îndreptățit la acordarea indemnizației de delegare, potrivit art. 44 alin.2 din Codul muncii.
Este corectă susținerea apelantei, potrivit căreia sarcinile de serviciu inerente meseriei de șofer implică exercitarea activităților de serviciu în afara locului de muncă, însă acest specific nu exclude dreptul angajatului la acordarea indemnizației zilnice de delegare, decât în măsura în care prin contractul colectiv de muncă la nivel de societate s-ar fi prevăzut în mod expres acest aspect.
În plus, în contractul individual de muncă al reclamantului s-a prevăzut clauza potrivit căreia angajatorul are, printre obligațiile principale,și acordarea către salariat a tuturor drepturilor care decurg din contractele individuale de muncă, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din lege( art. 4, lit. a1). Or, în materia raporturilor de muncă, normele cu caracter general și minimal sunt cele prevăzute în Codul muncii, angajatorul fiind obligat să le respecte.
Potrivit art. 44 alin.2 Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Cele două categorii de drepturi sunt distincte și datorate de angajator în mod cumulativ, astfel că este irelevantă împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de transport și cazare în perioada solicitată, întrucât prin acțiunea dedusă judecății s-a solicitat doar indemnizația de delegare.
Cât privește modalitatea de cuantificarea a diurnei de delegare ,în absența actelor solicitate de către instanță ( contract colectiv de muncă la nivel de unitate, regulament de ordine interioară, fișe de pontaj), prin care să se fi prevăzut o sumă diferită decât cea reglementată de HG nr. 518/1995, în raport de dispozițiile art. 272 Codul muncii, nu poate fi apreciată ca fiind întemeiată critica formulată de apelantă.
Este fondată însă critica referitoare la numărul de zile pentru care reclamantul este îndreptățit la acordarea diurnei, corespunzător intervalului de timp calendaristic în care a prestat activitatea în afara țării. Din examinarea mențiunilor existente pe fișele tahograf rezultă că în perioada 3.09._13, reclamantul s-a aflat în deplasare un număr de 8 zile, a câte 24 ore fiecare, astfel că cuantumul total al diurnei trebuie calculat prin înmulțirea indemnizației de 35 euro pe zi cu 8, la cursul de schimb de 4,4, rezultând suma totală de 1232 lei.
Sub aspectul aplicabilității prevederilor Codului fiscal sub aspectul impozitării și a calculării contribuțiilor sociale aferente sumei reprezentând contravaloare indemnizație de delegare, angajatorul urmează a face aplicarea dispozițiilor din materie fiscală, în vigoare de la data de 1 februarie 2013, potrivit OG nr. 80/2013, prin care s-a modificat art. 55 alin.4 și art. 29615 lit.g, conform cărora în măsura în care indemnizația de delegare ( diurna), depășește de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru personalul din instituțiile publice, este considerată venit de natură salarială, prin urmare este supus impozitării și se cuprinde în baza lunară a contribuțiilor sociale obligatorii.
Susținerea formulată oral de intimatul reclamant vizând greșita apreciere de către prima instanță a plății salariului aferent lunilor decembrie 2013 și ianuarie 2014 nu poate fi examinată de instanța de apel în absența exercitării de către reclamant a căii de atac a apeluluiîmpotriva sentinței civile.
Acestea sunt considerentele pentru care, potrivit art. 480 Cod pr. civ., Curtea apreciază ca fiind fondat apelul, pe care-l va admite, cu consecința schimbării în parte a sentinței civile, în sensul obligării pârâtei către reclamant la plata sumei de 1232lei contravaloare diurnă, în loc de 1386 lei. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței civile.
Cererea apelantei având ca obiect obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în apel va fi respinsă, potrivit art.452 Cod pr. civ., întrucât nu s-a făcut dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterii asupra fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de pârâta S.C. H. S. SRL M., cu sediul ales în Motru, .. 4, ., ., împotriva sentinței civilă nr. 1420 din 12.06.2014 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. G., domiciliat în Motru, .. 3, ., ..
Schimbă în parte sentința civila, în sensul că obligă pârâta către reclamant la plata sumei de 1232 lei, contravaloare diurnei, în loc de 1386 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile.
Respinge cererea apelantului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Martie 2015
Președinte, O. C. G. | Judecător, L. B. | |
Grefier, M. H. D. |
Red.jud.O.C.G.
Jud. fond: M. V.
Tehn.MHD/4 ex.
Data red.24.03.2015
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1208/2015.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 3357/2015.... → |
|---|
