Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 619/2014. Curtea de Apel ORADEA

Ședința publică din 16 decembrie 2014

PREȘEDINTE: G. M. - judecător

JUDECĂTOR: P. C.

GREFIER: I. F.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului civil declarat de apelanta reclamantă P. I., domiciliată în B., .. 27, județul Bihor, în contradictoriu cu intimata pârâtă O. P. SA București, cu sediul în sector 1, ., împotriva sentinței civile nr. 266/LM din 8 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect contestație decizie de concediere.

Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 25 noiembrie 2014, dată la care părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată și când în vederea deliberării și pentru ca părțile să depună la dosar concluzii scrise a fost amânată pronunțarea hotărârii pentru datele din 2 decembrie 2014, 9 decembrie_ și respectiv pentru data de azi, 16 decembrie 2014, precum și faptul că la data de 28.11.2014 apelanta P. I. a depus la dosar concluzii scrise și la data de 02.12.2014 intimata O. P. SA a depus concluzii scrise, după care:

CURTEA DE APEL

DELIBERÂND:

Asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. nr. 266/LM din 8 aprilie 2014 Tribunalul Bihor a respins contestația formulată de contestatoarea P. I., în contradictoriu cu intimata O.M.V P. S.A. precum și cererea reconvențională formulată de intimata O.M.V. P. SA, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 78/10.02.2013 intimata a dispus încetarea contractului individual de munca al contestatoarei în temeiul dispozițiilor art. 65 si art. 66 Codul Muncii, pe motivul desființării postului ocupat de către aceasta de specialist relații publice, ca urmare a reorganizării activității, conform prevederilor programului de reorganizare aprobat prin decizia directoratului din data de 28.09.2011.

Instanța a constatat că, urmare a procesului de restructurare inițiat prin decizia directoratului cuprinsă în procesul verbal nr. 44/28.09.2011, au fost îndeplinite formalitățile prevăzute de art. 68 și urm. Codul Muncii coroborate cu cele ale art. 28 și urm. din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate în sensul emiterii către sindicate a notificării nr. 763/12.10.2011 (filele 50-65 la dosar) cu privire la intenția de concediere colectivă, precum și notificarea nr. 892/29.11.2011 (filele 83- 100 la dosar) înaintată autorităților statului.

Astfel, între societate și sindicat au avut loc consultări, pârâta respectând obligațiile legale de a informa sindicatul cu privire la intenția de a efectua concedierea colectiva, iar avizul sau acordul sindicatului în privința unor măsuri luate de societate trebuie interpretat în sensul în care reprezintă doar o garanție a respectării prevederilor legale referitoare la concediere, ori contestatoarea nu indică în concret care sunt acele prevederi încălcate de către societate, pentru care sindicatul nu și-a dat acordul.

Potrivit art. 65 din Codul Muncii „1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. 2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.

Art. 66 din Codul Muncii prevede că, „Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi individuală și colectivă”.

În privința caracterului real si serios al cauzei desființării locului de muncă, aceasta cerință a legii este îndeplinită cât timp hotărârea de reorganizare a fost determinată de motive obiective, iar, pe de alta parte, angajatorul a apreciat oportună reorganizarea activității cu maxim randament al resurselor umane și financiare, nefiind obligatoriu ca societatea sa aibă o situație economica precară, modalitatea de organizare a activității fiind atributul exclusiv al angajatorului.

De asemenea cauza trebuie să fie precisă, să constituie veritabilul motiv al concedierii, adică să nu disimuleze un alt temei, cum ar fi intenția de a-l concedia cu orice preț pe un anumit salariat, susținându-se, formal, că ar exista unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului,

Aceste aprecieri presupun ca locul de muncă să fie suprimat din structura angajatorului, iar desființarea locului de muncă să corespunda unei nevoi a angajatorului. Decizia de restructurare și oportunitatea măsurii reducerii cheltuielilor de personal prin desființarea unor posturi, structura noii organigrame in selectarea posturilor care au fost desființate este atributul exclusiv al organelor de conducere ale angajatorului, care poarta responsabilitatea asigurării viabilității și eficienței economice a societății, acestea neputând fi cenzurate de către instanță, care poate verifica doar dacă punerea în aplicare a acestor masuri este efectuată cu respectarea dispozițiilor legale.

Asadar are o cauză reală și serioasă desființarea locului de muncă în situația în care aceasta s-a întemeiat pe dreptul angajatorului cu privire la eficientizarea prin reorganizare a activității, prin reorganizarea prevăzuta de art. 65 Codul Muncii înțelegându-se orice măsură de ordin organizatoric vizând creșterea performantelor în activitate, singurul în măsură să decidă în acest sens fiind angajatorul. Instanța nu este chemată să cenzureze oportunitatea desființării locului de muncă, ci doar legalitatea si temeinicia măsurii.

Astfel, în spetă, s-a apreciat că făcându-se aplicarea principiului rentabilității și eficienței economice maxime, postul contestatoarei a fost suprimat din organigrama societății intimate, împreună cu alte 4 posturi identice, așa cum rezultă din lista posturilor desființate depuse la dosarul cauzei la filele 81-82.

Din organigrama intimatei depusă în copie la dosarul cauzei, rezultă că postul contestatoarei de specialist relații publice din cadrul Diviziei CEO, Departamentul Comunicare Corporativă și Afaceri Publice, a fost desființat efectiv, măsura concedierii fiind dispusă in scopul rentabilizarii societății, având o cauză reală și serioasă, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 65 alin.2 din Codul Muncii.

Din probatoriul depus, instanța a reținut și împrejurarea că, contestatoarea nu a fost singura persoană care a suportat efectele reorganizării, în speță de această măsură a reducerii posturilor au fost afectați alți 156 de salariați a intimatei, aspect confirmat de lista posturilor desființate depusă la filele 81-82.

Cât privește calitatea avută de contestatoare de cenzor în cadrul SLI P. Suplac Maghita, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 59 lit. a, art. 60 alin. 1 lit. g și art. 220 alin.1 din Codul Muncii coroborate cu art. 10 din Legea nr.62/2011, întrucât aceste dispoziții impun condiția referitoare la motivele concedierii care nu pot fi „motive ce țin de îndeplinirea mandatului care l-au primit de la salariații din unitate” ori s-a apreciat că în cazul contestatoarei, motivele de concediere nu au nicio legătură cu activitatea sindicală, fiind vorba de desființarea postului ocupat de aceasta, desființare determinată de reorganizarea activității intimatei pe principiile eficienței economice.

Art. 9 din Legea nr. 62/2011 prevede că „Membrilor organelor de conducere alese ale organizațiilor sindicale li se asigură protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare în exercitarea funcțiilor lor”.

Art. 3.1 din Cap. III din cadrul Statutului Sindicatului Liber și Independent P. Suplac Marghita prevede structura organizatorică a sindicatului „organele de conducere ale sindicatului sunt: Conferința ca și organ suprem de conducere, Adunarea Generală, Biroul Executiv de Conducere și Consiliul Sindical”. Reglementarea noțiunii de cenzor a organizației sindicale se regăsește în art. 26 din Legea nr.62/2011 care prevede că „Controlul activității financiare proprii ale organizațiilor sindicale se realizează prin comisia de cenzori, care funcționează potrivit statutului și legislației în vigoare”.

Cu privire la stabilirea comisiei de cenzori art. 8.1 din Cap. VIII din Statutul Sindicatului prevede că „Comisia de cenzori este alcătuită din 2 specialiști, iar alegerea acestei comisii se face de către Conferință, o dată la 5 ani”.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale mai sus invocate coroborate cu prevederile statutare, instanța a concluzionat că, comisia de cenzori nu este un organ de conducere, astfel că funcția de cenzor deținută de contestatoare în cadrul sindicatului nu este o funcție eligibilă care să-i asigure acesteia beneficiul excluderii din procedura concedierii colective dispuse de intimată în temeiul art. 65 și 66 Codul Muncii.

Existența unei funcții în cadrul sindicatului nu poate împiedica intimata la reorganizarea activității pe principiile economiei de piață, a eficienței și rentabilității economice, una dintre măsuri fiind și cea a reducerii posturilor, măsura care a fost luată independent de activitatea sindicală desfășurată de contestatoare, sens în care instanța constată că prevederile art. 59 lit. a, art. 60 lit. h și art. 220 din Codul Muncii coroborate cu cele ale art. 10 din Legea nr. 62/2011, nu sunt aplicabile în cazul de față, astfel că, reclamanta nu beneficiază de protecția oferită de aceste texte legale.

Analizând decizia contestată, instanța a constatat că aceasta îndeplinește condițiile impuse de art. 76 din Codul Muncii.

În ce privesc criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere acestea au fost stabilite prin CCM la nivel de unitate pe anul 2012-2013. Astfel art. 29 din CCM la nivel de unitate (fila 38 la dosar), menționează ordinea obligatorie de desfacere a contractelor de muncă, dispoziții ce au fost îndeplinte de către intimată.

Referitor la cerinsa impusa de art. 76 lit. d Codul muncii, s-a retinut că, obligația de a menționa în cuprinsul deciziei de concediere posturile vacante subzistă doar în cazurile cuprinse de art. 64 cu referire la art. 61 lit. c si d din Codul Muncii. Problema de interpretare a fost lămurită prin Decizia nr. 6/09.05.2011 a ICCJ prin admiterea recursului în interesul legii stabilindu-se că dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. d (actual 76) din Codul Muncii nu se aplică în situația în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 Codul Muncii.

Față de dispozițiile recursului în interesul legii prin care a fost lămurită aceasta interpretare a dispozițiilor art. 76 din Codul Muncii, intimata nu avea obligatia sa-i prezinte reclamantei posturile vacante existente, insa intimata a înțeles să notifice salariaților nominalizați la concediere posturile vacante din cadrul unității la data emiterii deciziei de concediere sub forma anexei la decizia la concediere.

Instanța a reținut din actele depuse că pentru postul de Business Planner, contestatoarea a optat în data de 04.03.2013. În data de 26.03.2013, persoana ce se ocupa de recrutare a răspuns acesteia în sensul în care procesul de recrutare pentru aceasta funcție a fost stopat pentru moment, din rațiuni de business, până la noi indicații din partea managementului de Asset.

Pentru postul de Administrative Support, contestatoarea a optat în data de 18.03.2013, iar în data de 29.05.2013, persoana ce se ocupa de recrutare a răspuns acesteia în sensul în care decizia luată de management a fost ca recrutarea pentru această poziție să se suspende pentru cel puțin 6 luni, datorită reorganizărilor interne din Business Unit. Ca urmare a interviurilor susținute la București anterior, în data de 12.04.2013, nu a fost selectată nicio persoană.

Criticile contestatoarei referitoare la neacceptarea sa pe celelalte posturi pentru care a aplicat anterior s-a apreciat a nu fi fondate, întrucât intimata era singura în măsură să aprecieze daca solicitanții îndeplinesc sau nu condițiile pentru noile posturi, instanța neavând posibilitatea legală de a cenzura sau modifica decizia acesteia, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că prin acest refuz intimata ar fi încălcat dispozițiile Codului Muncii.

Față de cele prezentate, instanța în temeiul prevederilor legale mai sus arătate a respins contestația formulată. Urmare a respingerii contestației și menținerii ca legale a deciziei de concediere, cererea reconvențională a intimatei a rămas fără fundament juridic si în consecință a fost respinsă.

S-a luat act că unitatea intimată nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea P. I. solicitând instanței admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și pe cale de consecință admiterea contestației formulate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului critică sentința ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece în mod greșit instanța de fond i-a respins contestația formulată.

În dezvoltarea motivelor de apel reiterează starea de fapt, motivele invocate în contestație.

Astfel arată că, a fost angajata intimatei în funcția de specialist relații publice și că din 14.04.2010 deține funcția eligibilă de cenzor în cadrul sindicatului USLI Marghita, în prezent SLI P. Suplac - Marghita. Încă din anul 2011 în timp ce era în concediu de odihnă a avut loc o ședință unde colegii săi au fost anunțați că din toate pozițiile de comunicator existente (adică 9), 5 vor fi desființate. Până la sfârșitul acelui an unul a plecat voluntar pe o altă poziție, urmând ca în anul 2012 să plece alți doi iar în anul 2013 ultimii doi. Fiindu-i cunoscute riscurile desființării postului său, începând cu anul 2011 a aplicat pentru toate posturile la care a avut compatibilitate de studii și experiență fără să fie acceptată pe vreunul din acestea, fiind singura dintre colegii săi care a fost disponibilizată forțat. În data de 1 martie 2013 după emiterea deciziei contestate și ulterior la data de 12.04.2013, a aplicat pentru posturi compatibile studiilor sale și nu a fost acceptată sau nu a primit răspuns.

Consideră că disponibilizarea s-a făcut cu nerespectarea legii din motive țin de discriminare pe criterii sindicale, ea fiind cenzor iar tatăl său fiind lider de sindicat incomod angajatorului, sens în care sesizează următoarele nereguli, respectiv că: are funcția eligibilă de cenzor în SLI P. Suplac – Marghita, nu a fost consultat sindicatul din care face parte neexistând avizul acestuia în ce o privește, există locuri vacante compatibile cu pregătirea sa pentru care a aplicat și nu a fost acceptată, existau cereri de disponibilizare din partea unor angajați care doresc acest lucru pentru a beneficia de indemnizația compensatorie.

Arată că în mod greșit s-a reținut de către instanță faptul că decizia de desfacere a Contractului individual de muncă atacată este legală din punctul de vedere al consultărilor care au avut loc între angajator și sindicat, deși practic singurele consultări s-au rezumat la notificarea intenției de concediere colectivă neavând loc consultări reale în privința modalităților de realizare a acestei negocieri, instanța interpretând nejustificat dispozițiile referitoare la necesitatea avizului sindicatului, nesocotind prevederile art. 36 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care arată fără echivoc faptul că desfacerea contractului de muncă din inițiativa angajatorului, indiferent de situație devine operabilă numai cu avizul sindicatului, art. 37 din Contractul colectiv de muncă stabilind că este lovită de nulitate absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de contractul colectiv de muncă.

De asemenea, apreciază că instanța nu a ținut cont de nici de prevederile art. 157 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unde se arată faptul că salariaților care îndeplinesc funcții sindicale nu li se poate desface contractul de muncă în timpul sau după expirarea mandatului decât pentru fapte prevăzute de legea penală, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, în situația încetării activității unității, pentru grave abateri disciplinare dovedite și cu acordul organizației sindicale reprezentative din care să rezulte că s-au respectat prevederile contractului colectiv de muncă.

Susține că din simpla lecturare a acestei prevederi reiese în mod evident că pentru a beneficia de această protecție nu se cere condiția deținerii unei funcții de conducere, iar funcția de cenzor conform statutului sindicatului este o funcție eligibilă.

Consideră că în mod greșit au fost interpretate și dispozițiile art. 64 raportat la art. 61 lit. c și d din Codul muncii cu privire la obligația angajatorului de a menționa în cuprinsul deciziei de concediere posturile vacante, deși contractul colectiv de muncă oferă protecție sporită în astfel de cazuri conform art. 28 alin. 2 din contractul respectiv, iar în cadrul unității există posturile disponibile pentru care a aplicat, fiind ocupate doar în cursul anilor 2013-2014.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 466 din noul Cod de procedură civilă, art. 5 alin. 2, art. 28 alin. 2 lit. a și b, art. 36, 37, 157 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin întâmpinare intimata O. P. SA a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, motivele invocate de apelantă fiind nefondate, deoarece în mod corect a respins instanța de fond ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoare împotriva deciziei nr. 78/10.02.2012 prin care s-a dispus concedierea acesteia ca urmare a desființării postului de Specialist Relații Publice.

În subsidiar a solicitat ca în cazul admiterii apelului și a contestației să se dispună admiterea cererii sale reconvenționale.

Prin concluziile scrise depuse la dosar apelanta a reiterat motivele invocate în contestație și în apel iar intimata și-a menținut poziția de respingere a apelului.

Analizând sentința atacată în limitele motivelor de apel potrivit dispozițiilor art. 477 din Codul de procedură civilă, instanța de apel reține următoarele:

Criticile aduse sentinței sunt nefondate, soluția pronunțată de instanța de fond fiind legală și temeinică, bazată pe aprecierea corectă a probelor administrate și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Corect și judicios a apreciat instanța de fond că Decizia nr. 78/10.02.2013 privind concedierea contestatoarei în temeiul dispozițiilor art. 65 și art. 66 din Codul muncii pe motivul desființării postului deținut de acesta este legală și temeinică, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale, precum și de dispozițiile art. 76 din Codul muncii.

Astfel, din probele administrate rezultă că, contestatoarea P. I. a fost angajata intimatei . în baza contractului individual de muncă nr. 1747/01.02.2007 în funcția de specialist relații publice, iar emiterea deciziei nr. 78/10.02.2013 de către intimată a fost luată ca urmare a Hotărârii Directoratului O. P. din data de 23 noiembrie 2011, concedierea fiind determinată de desființarea postului, în urma reducerii activității la nivelul Diviziei CEO Departamentul Comunicare Corporativă și Afaceri Publice.

Urmare a procesului de restructurare inițiat prin decizia Directoratului cuprinsă în Procesul-verbal nr. 44/18.09.2011 au fost îndeplinite formalitățile prevăzute de art. 68 și urm. din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 28 și urm. din contractul colectiv de muncă, în sensul emiterii către sindicate a notificării nr. 763/12.10.2011 cu privire la intenția de concediere colectivă precum și notificarea nr.892/29.11.2011 înaintată autorităților statului.

Corect a apreciat instanța de fond că reclamanta, deși a ocupat funcția de cenzor în cadrul SLI P. Suplac - Marghita, nu beneficiază automat de protecție relativă și temporară la concediere, în condițiile art. 60 alin. 1 lit. g din Codul muncii, dispozițiile invocate trebuind coroborate cu cele ale art. 220 alin. 1 și 2 din Codul muncii și art. 10 din Legea nr. 62/2011, lege cu caracter special, astfel că protecția la concediere funcționează numai în cazul concedierilor pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații pe care îi reprezintă sau pentru activitate sindicală.

Într-adevăr dispozițiile art. 36 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevăd că desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, indiferent de situație devine operabilă numai cu avizul sindicatului care să ateste că s-au respectat clauzele contractului colectiv de muncă, însă din probele administrate rezultă că între societatea angajatoare . și sindicat au avut loc consultări, pârâta respectând obligațiile legale de a informa sindicatul cu privire la intenția de a efectua concedierea colectivă, avizul sau acordul sindicatului în privința unor măsuri luate de societate reprezentând doar o garanție a respectării prevederilor legale referitoare la concediere.

Refuzul avizării deciziei de concediere a contestatoarei de către sindicat nu se datorează nerespectării de către societatea intimată a clauzelor contractului colectiv de muncă și de altfel nici sindicatul nu a invocat vreo încălcare a clauzelor contractului colectiv de muncă.

Contestatoarea apelantă nu face parte din categoria de persoane care beneficiază de o protecție relativă și temporară la concediere în condițiile art. 60 alin. 1 lit. g din Codul muncii, deoarece funcția de cenzor în cadrul sindicatului nu este o funcție de conducere în sindicat, iar conform legii, beneficiază de protecție împotriva concedierilor pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului sau pentru activități sindicale numai reprezentanții aleși în organele de conducere a sindicatelor, textul art. 157 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul O. P. SA neconferind o protecție absolută la concediere pentru persoanele care ocupă orice fel de funcție în sindicat, textul având în vedere în mod evident funcțiile de conducere din sindicat și pentru motive care privesc activitatea sindicală.

Este adevărat că acest text de lege interzice concedierea pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical dar așa cum a reținut și instanța de fond această dispoziție nu poate fi altfel înțeleasă decât în strictă coroborare cu ceea ce se regăsește la art. 220 alin. 2 din Codul muncii, text de lege care stabilește că pe toată durata exercitării mandatului reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate. O soluție identică se regăsește și în cuprinsul dispozițiilor art. 10 alin. 1din Legea nr. 62/2011 care stabilește că „ sunt interzise modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizațiilor sindicale pentru motive care privesc apartenența la sindicat și activitatea sindicală”.

Prin urmare, dispozițiile legale menționate impun o protecție relativă și temporară la concediere doar pentru reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor și numai în ceea ce privește faptele întreprinse de aceștia în îndeplinirea mandatului încredințat de salariați.

Or, în cazul contestatoarei motivele concedierii nu au nici o legătură cu activitatea sindicală, fiind vorba de desființarea postului ocupat de aceasta, desființare determinată de reorganizarea activității intimatei pe principiile eficienței economice, nefiind incidente dispozițiile art. 59 lit. a, art. 60 alin. 1 lit. g și art. 220 alin. 1 din Codul muncii coroborate cu art. 10 din Legea nr. 62/2011, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Funcția de cenzor nu este o funcție de conducere în sindicat așa cum de altfel rezultă și din Statutul sindicatului SLI Suplac – Marghita în care sunt stabilite ca organe de conducere Adunarea Generală, Biroul de Conducere și Consiliul Sindical, Comisia de cenzori nefiind organ de conducere ci organ de control financiar al activității financiar - contabile a sindicatului. Pe de altă parte așa cum a reținut și instanța de fond, contestatoarea apelantă nici nu a informat angajatorul cu privire la calitatea sa de cenzor în sindicat anterior emiterii deciziei de concediere.

De fapt, contestatoarea apelantă nici nu critică caracterul real și serios al desființării locului de muncă, în motivarea apelului arătând că știa despre desființarea postului încă din anul 2011 și că pe parcursul anului 2011 și 2012 a și aplicat pentru mai multe posturi compatibile cu pregătirea acesteia, însă fie nu a participat fie nu a fost acceptată la interviuri, fie au fost blocate temporar posturile respective.

Prin urmare, corect a reținut instanța de fond că în speță a avut loc o reorganizare a unității, care a fost determinată de motive obiective, decizia de restructurare și oportunitatea reducerii cheltuielilor de personal prin desființarea unor posturi, structura noii organigrame în selectarea posturilor care au fost desființate fiind atributul exclusiv al organelor de conducere ale angajatorului neputând fi cenzurată de către instanță.

Cum reclamanta apelantă P. I. a fost concediată ca urmare a desființării postului ocupat în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, fiind desființate aproximativ 157 posturi, în noua organigramă rezultată după reorganizare neregăsindu-se postul ocupat de contestatoare, desființarea locului de muncă fiind una efectivă, cauza desființării fiind reală și serioasă în sensul dispozițiilor art. 65 alin. 2 și art. 66 din Codul muncii, susținerile acesteia cu privire la concedierea pe motive de discriminare sunt vădit nefondate.

În mod judicios a apreciat instanța de fond că decizia de concediere contestată îndeplinește și condițiile impuse de art. 76 din Codul muncii, criteriile de prioritate la concediere stabilite de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2012-2013 fiind respectate de către intimată.

Nu pot fi primite nici criticile apelantei cu privire la nerespectarea criteriilor impuse de art. 74 lit. d actualmente art. 76 din Codul Muncii, privind obligația angajatorului de a menționa în cuprinsul deciziei de concediere lista posturilor vacante, față de dispozițiile Deciziei nr. 9/09.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 74 lit. d din Codul muncii nu se aplică în situația în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin această decizie fiind obligatorie pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 330⁷ pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Într-adevăr, contestatoarea a aplicat la data de 04.03.2013 pentru postul de Bussiness Planer, iar în data de 26.03.2013 i s-a comunicat că procesul de recrutare pentru funcția respectivă a fost stopat din rațiuni de business până la noi indicații din partea managementului ASSET, iar pentru postul de Administrator Suport pentru care a optat la data de 18.03.2013 i s-a comunicat la data de 29.05.2013 că recrutarea a fost suspendată pentru șase luni de către management datorită reorganizărilor interne, însă această situație nu este de natură a duce la anularea deciziei de concediere emisă legal, conform art. 65 și art. 66 Codul muncii ca urmare a desființării postului deținut de contestatoare, fiind evident că în cadrul reorganizării și desființării unor posturi doar angajatorul are atributul de a selecta personalul, de a aprecia dacă solicitanții îndeplinesc sau nu condițiile pentru noile posturi.

Așadar, în condițiile în care concedierea contestatoarei a fost determinată de desființarea locului de muncă ocupat, postul acesteia de specialist relații publice din cadrul divizei CEO Departamentul Comunicare Corporativă și Afaceri Publice fiind desființat din organigrama societății în baza Deciziei Directoratului conform Hotărârii Directoratului din 23.11.2011, neputându-se reține nici criticile apelantei în sensul că nu au existat consultări cu sindicatele din unitate față de actele depuse la dosarul cauzei respectiv procesele-verbale încheiate cu ocazia consultărilor cu sindicatele, în mod judicios a apreciat instanța de fond ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoare împotriva Deciziei de concediere nr. 78/10.02.2013 emisă de intimată, toate criticile apelantei fiind nefondate.

Având în vedere considerentele mai sus-expuse, văzând că motivele invocate de apelantă sunt nefondate, instanța în temeiul art. 480 alin. 1 din codul de procedură civilă va respinge ca nefondat apelul păstrând în totalitate sentința atacată ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge ca nefondat apelul civil declarat de apelanta reclamantă P. I., domiciliată în B., .. 27, județul Bihor, în contradictoriu cu intimata pârâtă O. P. SA București, cu sediul în sector 1, ., împotriva sentinței civile nr. 266/LM din 8 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o păstrează în întegime.

Fără cheltuieli de judecată.

DEFINITIVĂ.

Pronunțată în ședința publică din 16 decembrie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

G. M. P. C. I. F.

Red. decizie: G. M./09.01.2015

Jud. fond: B. N.

Tehnored. I.F./09.01.2015 – 4 ex.