Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 525/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 525/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 20-03-2014 în dosarul nr. 6999/111/2012
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția I civilă – - Nr.operator de date cu caracter personal - 3159- |
Dosar nr._ |
DECIZIA CIVILĂ NR.525/2014-R
Ședința publică din 20 martie 2014
Președinte – M. E.– judecător
- S. A. L. - judecător
- T. D. - judecător
- C. G. – grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenta reclamantă I. L. domiciliată Oradea, ./A, jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata pârâtă . REASIGURARE SA, cu sediul procedural ales în București, Piața Charles de Gaulle, nr. 15, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 336 /LM/2013 din data de 28.05.2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, prin care s-a respins acțiunea, având ca obiect drepturi bănești.
Se constată că fondul cauzei s-a dezbătut în ședința publică din 13 martie 2014, când părțile prezente au pus concluzii asupra recursului, concluzii cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a amânat pronunțarea pentru data de 20.03.2014, ora 14, dată la care s-a pronunțat hotărârea.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța de recurs, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 336 /LM/2013 din data de 28.05.2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, s-a respins prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în condițiile art. 268 al. 1 lit. „e” din Codul muncii.
S-a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta I. L. domiciliată Oradea, ./A, jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata . REASIGURARE SA, cu sediul procedural ales în București, Piața Charles de Gaulle, nr. 15, sector 1.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Instanța examinând cu precădere conform art. 137 al.1 Cod procedură civilă, excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la art. 268 litera „e” din Codul muncii a apreciat-o ca neîntemeiată urmând să o respingă ca atare, având în vedere faptul că potrivit art.160 din Codul muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Instanța a reținut că bonusul solicitat de către reclamată prin acțiunea introductivă se identifică cu adaosurile aferente drepturilor salariale cuvenite angajatului, fiind de altfel reglementat în mod concret însăși în regulamentul de salarizare al unității pârâte. Astfel în speță sunt incidente dispozițiile art.268 litera „c” din Codul muncii față de care raportat la data introducerii acțiunii 16.07.2012, pretențiile sunt formulate în termenul de prescripție.
Cu privire la fondul cauzei instanța a reținut că la data de 10.05.1993, intre fosta Societate de Asigurare-Reasigurare Dacia F. S.A. si reclamanta a fost încheiat Contractul individual de munca nr. 33, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Munca Cluj-N. sub nr._/_/10.05.1993, prin care reclamanta a fost angajata in funcția de Referent asigurări la sucursala din Bihor a pârâtei. Ulterior, prin Hotărârea Consiliului de Administrație din data de 07.08.1998, s-a decis numirea reclamantei in funcția de director sucursala, începând cu data de 01.08.1998, iar în luna septembrie 2012 raporturile de muncă dintre părți încetează in temeiul art. 65 din Codul muncii.
In ceea ce privește capătul de cerere referitor la diferențele de spor de vechime instanța a reținut că reclamanta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile Contractului Colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, respectiv 2011-2014.
Cu privire la primul contract colectiv de muncă, respectiv cel aferent anilor 2007-2010, instanța a reținut că acesta a fost denunțat la data de 31.12.2010, încetându-și efectele. Pretențiile reclamantei aferente perioadei iulie_10 sunt argumentate pe considerentul că dispozițiile din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi neconforme cu cele din susmenționatul contract.
Instanța a reținut că doar in situația in care în conformitate cu art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul nașterii dreptului la acțiune, abrogată ulterior prin Legea nr.62/2011,s-ar fi constatat nulitatea clauzelor contractuale până la renegocierea acestora s-ar fi putut înlocui cu eventuale clauze mai favorabile din contractele colective încheiate la nivel superior.
Potrivit dispozițiilor 268 litera „d” din Codul muncii constatarea nulității unei clauze a unui contract colectiv de muncă se poate solicita doar pe durata existenței contractului colectiv de muncă respectiv.
Chiar daca nu există un capăt de cerere expres cu privire la constatarea nulității clauzei contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, motivarea care stă la baza pretențiilor reclamantei este de natură a sublinia acest aspect ca fundament al pretențiilor acesteia.
Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată la data de 16 iulie 2012, data la care contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai era in vigoare.
Instanța a reținut că reclamanta recunoaște ca, in calitate de angajata a pârâtei, a beneficiat, conform prevederilor Contractului colectiv de munca la nivel de unitate, de un spor de vechime de 5% din salariul de baza.
Din analiza gramaticala si logica a prevederilor art. 41 ale Contractului colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, instanța reține că nu există o reglementare concreta a vreunui procent aferent unei vechimi de 5,10, 15 ani sau mai mulți, ci sunt stabilite doar limitele minime și maxime în care se va încadra sporul de vechime, respectiv intre 5% si 25% rămânând la latitudinea partenerilor sociali, ca prin negociere, sa stabilească cuantumul exact al respectivului spor de vechime.
In acest sens, la nivelul Ardaf, s-a încheiat Contractul colectiv de munca pe anii 2009-2010 înregistrat la ITM sub nr. 175/19.01.2010, prelungit prin Actul adițional nr. 2/14.01.2011
Instanța analizând dispozițiile respectivului contract colectiv de la nivel de unitate, din cuprinsul art. 31 alin. (1) lit. m)rezultă că se va acorda salariaților un spor de 5% din salariul de baza pentru vechimea in munca de 3 ani sau mai mare.
Nu se poare reține ca și pertinent raționamentul reclamantei potrivit căruia, prevederile contractului colectiv la nivel de unitate cu privire la sporul de vechime conferă drepturi inferioare contractului colectiv la nivel național.
Din cuprinsul art. 41 alin. 3 lit. d) al Contractului colectiv la nivel național se reliefează doar limitele obligatorii între care se poate acorda sporul de vechime, urmând ca in baza negocierilor, partenerii sociali sa determine cuantumul concret al acestuia.
Dispozițiile privitoare la sporul de vechime se întemeiază pe natura juridica a contractului colectiv de munca, si anume aceea de izvor de drept, precum si pe împrejurarea ca un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor colective de munca.
Instanța a mai reținut de altfel că potrivit dispozițiilor Legii nr. 130/1996, incidentă la momentul încheierii contractului colectiv de munca la nivel de unitate, la momentul înregistrării acestuia, Inspectoratul Teritorial de Munca avea obligativitatea de a verifica daca aceste contracte conțin clauze care contravin dispozițiilor art. 8. Or, la data înregistrării contractului, Inspectoratul Teritorial de Munca nu a constatat nici un fel de deficiente si a dat avizul favorabil, moment din care contractul colectiv de munca a început sa-si producă efectele. Așadar, numai refuzul înregistrării contractului colectiv de munca făcea inaplicabile clauzele cuprinse in acesta, lipsindu-le de efecte juridice.
Instanța a apreciat că, Contractul colectiv de munca la nivel de unitate reprezintă voința părților, fiind o convenție negociata si încheiata între angajator si sindicatul reprezentativ, care este in acord cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, iar atât timp cat contractul colectiv de muncă la nivel național nu prevede sporul pentru diferite transe de vechime, ci lasă la latitudinea partenerilor sociali o astfel de prerogativa, Contractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate ii revine rolul de a stabili cuantumul exact al sporului de vechime.
În speță, voința partenerilor sociali, a fost, aceea de a se acorda un spor unic de vechime de 5% tuturor salariaților care au o vechime de peste 3 ani. Sporul de vechime negociat si agreiat este cel fix de 5%, indiferent care ar fi numărul de ani de vechime superior limitei minime de 3 ani.
În ce privește pretențiile aferente perioadei 01.01.2011- septembrie 2012 instanța reține din Adresa Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale nr. 37/DDS/14.01.2001, că la 31 decembrie 2010, contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 a fost denunțat, iar un alt contract colectiv la nivel național nu a fost agreat de partenerii sociali. In momentul de fata, nu mai exista un asemenea contract colectiv de munca aplicabil la nivel național.
Astfel nu pot fi reținute ca fondate referirile reclamantei la contractul colectiv munca la nivel național pe anii 2011-2014, întrucât in condițiile in care contractul colectiv la nivel național a încetat la 31.12.2010, după momentul 01.01.2011 reclamanta nu mai are nici un fel de baza legala, alta decât Contractul colectiv de munca la nivel de unitate, de a solicita un spor de vechime în alt cuantum.
Față de cele ce preced instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 241 din Codul Muncii, respectiv, art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 130/1996 si art. 133 lit. a) din Legea nr. 62/2011, clauzele Contractului colectiv de munca la nivel de unitate sunt obligatorii si produc efecte juridice fata de toți angajații din respectiva unitate, considerente pentru care va respinge aceste pretenții ale reclamantei ca neîntemeiate.
In ceea ce privește capătul de cerere referitor bonusul anual pentru 2011 pretins neplătit, instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. j) din Contractul colectiv de munca pe anii 2009-2010, salariații societății beneficiază și de bonusurile anuale si trimestriale prevăzute la art. 8 din Regulamentul de salarizare, anexa la Contractul colectiv de munca pe anii 2009-2010.
Din statul de plata individual al reclamantei, din luna septembrie 2012, depus la dosar și necontestat de către aceasta rezultă că unitatea angajatoare și-a îndeplinit obligația de a achita bonusul pentru anul 2011, în valoare de 2.573 lei. Sub aspectul cuantumului, deși reclamanta a contestat întinderea acestuia nu a adus alte dovezi din care să rezulte că acesta se ridică la suma solicitată de 3973 lei, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiat și acest capăt de cerere. Mai mult reprezentantul acesteia s-a opus la administrarea probei cu expertiză.
In contextul considerentelor mai sus expuse, instanța a apreciat acțiunea precizată ca neîntemeiată, respingând-o ca atare și față de împrejurarea că dobânda legală și rata inflației sunt accesorii ale capetelor de cerere principale care au fost respinse, pe cale de consecință vor fi respinse și aceste pretenții ale reclamantei.
Cât privește cheltuielile de judecată pârâta a precizat că le va solicita pe cale separată.
Asistenții judiciari – participând la constituirea completului de judecată în condițiile art. 55 alin 1 din Legea nr. 304 /2004 cu vot consultativ - au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, reclamanta L. I., solicitând în principal, admiterea recursului, modificarea sentinței atacată în sensul de obliga pârâta la plata diferenței dintre sporul de vechime acordat de societate și cel prevăzut de Contractul colectiv de muncă la nivel național, pe perioada iulie 2009 -sept. 2012, cu indexarea sumelor restante, cu dobânzile legale la zi;-admiterea recursului, și în consecință modificarea sentinței atacate în sensul de a obliga pârâta la plata drepturilor salariale restante reprezentând bonus anual prevăzut în art. 8.1.2 din Regulamentul de salarizare, anexă Contractului colectiv de muncă pe unitate conform calculului din considerente, cu indexarea sumelor restante cu dobânzile legale la zi, iar în subsidiar, solicită, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul de obliga pârâta la plata diferenței dintre sporul de vechime stipulat în contractul individual de muncă și sporul de vechime acordat de societate, cu indexarea sumelor restante cu dobânzile legale Ia zi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a formulat următoarele critici:
-instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale de al căror beneficiu recurenta a încercat să se prevaleze, instanța de fond dând o interpretare eronată dispozițiilor din Contractul colectiv de muncă la nivel național, respectiv prevederilor art. 41 alin. 3 lit. d. ;
-potrivit principiului conform căruia contractele colective la nivel de unitate nu pot conține prevederi mai dezavantajoase față de cele din contractele colective la nivel național, intimata avea obligația, ca în calitate de angajator, în contractele colective la nivel de unitate, să stipuleze condiții cel puțin egale cu cele prevăzute în contractele colective de muncă unice la nivel național, recurenta considerând că prevederea din art. 41 alin. 3 lit. d a Contractului colectiv de muncă la nivel național nu lasă la latitudinea angajatorului stabilirea unui procent între 5% și 25%, aleatoriu, cu titlu de spor de vechime, ci instituie o obligație în sarcina acestuia de a acorda un spor maxim de 25% în cazul unei vechimi în muncă de peste 20 de ani;
-în opinia recurente, interpretarea normei trebuie să conducă spre finalitatea ei, care în mod cert nu este aceea de a da posibilitate angajatorului să acorde același spor pentru toți angajații, indiferent de vechimea în muncă, fapt care nu a avut în vedere de către instanța de fond care a concluzionat că prevederea respectivă stabilește doar limitele maxime și minime ale sporului de vechime, astfel că rămâne la latitudinea partenerilor sociali să stabilească cuantumul exact al acestui spor;
-recurenta consideră că este obligatorie acordarea unui spor de 25 %, maxim, aplicat salariului de bază în cazul în care vechimea în muncă depășește 20 de ani, cum este cazul de față;
-faptul că contractul colectiv de muncă unic la nivel național a fost denunțat, nu prezintă relevanță, atât timp cât, în temeiul principiului drepturilor câștigate, contractul unic la nivel de unitate trebuia să respecte condițiile celui la nivel național;
-hotărârea instanței de fond este neargumentată, considerentele acesteia au în vedere doar varianta susținută de apărare, prin urmare concluziile materializate în dispozitivul hotărârii nu pot fi decât greșite;
-suma plătită cu titlu de bonificație, de 2.573 lei, plătită la 3 luni de la înregistrarea dosarului, este incorect calculată, suma corectă ce trebuia acordată conform dispozițiilor art. 8.1.2 lit. b a Regulamentului de salarizare, fiind de 3.973,20 lei, prin aplicarea procentului de 56,76% salariului brut;
-în subsidiar, recurenta solicită a se avea în vedere că la fila 5 din dosar se află în copie Contractul individual de muncă cu nr. 33, înregistrat la ITM Cluj sub nr._/10.05.1993 al recurentei, în care se specifică că la data încheierii sale beneficia de un spor de vechime de 15 %, astfel că atâta timp cât nu a existat un act care să modifice cuantumul acelui spor, se impune reformarea sentinței atacate în sensul de a fi obligată intimata în calitate de angajator să-i corecteze procentul prin adăugarea la salariul de bază a cotei de 10 % pentru a se ajunge la procentul de 15% prevăzut de contractul individual de muncă;
-contractul individual de muncă al recurentei a fost modificat de mai multe ori, doar în ceea ce privește cuantumul salariului de bază, astfel că nu există și nici nu a existat o clauză care să modifice sporul de vechime de 15 % stipulat inițial.
În drept sunt invocate dispozițiile art.304 pct.9 și art.304/1 Cod procedură civilă.
Intimata, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca neântemeiat și în consecință, menținerea sentinței ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, iar în ceea ce privește motivul de recurs invocat pe cale subsidiară, în principal, a solicitat respingerea acestui ca inadmisibil, deoarece, obiectul acestui motiv de recurs nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a fost dezbătut în fața instanței de fond, fiind făcută pentru prima oară în recurs. În subsidiar, solicită respingerea motivului de recurs referitor la plata unei diferențe de 10% cu titlu de spor de vechime, conform contractului individual de muncă al recurentei reclamante, ca nefondat, sporul de vechime fiind inclus în salariul de bază al recurentei. În esență, solicită a se constata că, motivele de recurs invocate pe cale principală de către recurentă, sunt neântemeiate, sens în care a solicitat fi respinse, în condițiile în care, chiar dacă s-ar putea interpreta ca CCMUN pe anii 2007-2010, ar conține o obligație de rezultat și că sporul de vechime în muncă de 5% plătit de intimată recurentei, ar fi contrar dispozițiilor CCMUN, având în vedere că acest contract și-a încetat efectele la data de 31.12.2010, rezultă că pretinsa diferență de 20% cu titlu de spor de vechime ar putea fi solicitată, acordată cel mai târziu până la data de 31.12.2010 –inclusiv, iar după data de 1.01.2011, sporul de vechime în muncă a fost prevăzut numai în CCM la nivel de unitate, a fost negociat de partenerii sociali la 5% pentru vechime în muncă de 3 ani sau mai mare și a fost plătit recurentei-reclamante, astfel că aceasta nu mai este îndreptățită să solicite nicio diferență de bani cu acest titlu, ulterior datei de 1.01.2011 și de asemenea, intimata arată că odată cu . CCM la nivel de unitate înregistrat la ITM sub nr.03.16.01.2012, sporul pentru vechime în muncă de 5% acordat de intimată, este inclus în salariul de bază. Precizează intimata că, susținerea recurentei, potrivit căreia, ar fi îndrituită la acordarea procentului maxim de 25%, întrucât vechimea sa în muncă este de peste 30 de ani, este nefondată, fiind rezultatul unei interpretări proprii, care nu corespunde normei convenționale prevăzute de art.41 alin.3 lit.d din CCMUN, astfel încât, în mod judicios instanța de fond a procedat, respingând cererea recurentei reclamante de acordare a unui spor de vechime în procentul maxim prevăzut de CCMUN, așadar, atâta timp cât intimata a respectat dispozițiile în vigoare la momentul negocierii CCM-ului la nivel de unitate pe anii 2009-2010, intimata nu era obligată a acorda angajaților decât minimul prevăzut de art.41 din CCMUN pe anii 2007-2010, respectiv de 5%, procent ce a fost stabilit urmare a negocierii colective cu sindicatele reprezentative. Referitor la pretențiile aferente perioadei 1.01.2011-septembrie 2012, s-a avut în vedere că la 31.12.2012 CCMUN a fost denunțat, iar un alt CCMUN nu a fost încheiat, fiind astfel evident că, după data de 31.12.2010, pretențiile recurentei nu se mai pot întemeia decât pe dispozițiile CCM-ului la nivel de unitate pe anii 2009-2010, ale cărui efecte au fost prelungite prin act adițional, până la 14.01.2012 și respectiv CCM-ul pentru anii 2012-2014, ambele CCM-uri au prevăzut un spor de vechime de 5% pentru toți salariații cu o vechime de 3 ani sau mai mare, motiv pentru care, solicită respingerea motivului de recurs privind obligarea intimatei la plata contravalorii diferenței de spor de vechime de 20%, solicitată de recurenta reclamantă, pentru perioada iulie 2009-septembrie 2012-ca neântemeiat. În ceea ce privește cererea recurentei, de obligare a intimatei la plata unei diferențe ce ar rezulta dintr-un calcul făcut de reclamantă, se solicită a fi respinsă ca nedovedită și neântemeiată, deoarece nu a făcut nici un fel de probă în acest sens, ba mai mult, s-a opus la proba cu expertiza solicitată de intimată, la dosar neexistând nici un fel de probă din care să rezulte că suma care trebuia să-i fie plătită reclamantei, cu titlu de bonus pentru anul 2011, este mai mare decât cea care i-a fost efectiv plătită; nici motivul invocat pe cale subsidiară de către recurentă, nu poate fi primit, sens în care s-a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, câtă vreme, acesta nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a fost dezbătut în fața instanței de fond, fiind făcut pentru prima dată în recurs, iar în subsidiar, a solicitat respingerea motivului de recurs referitor la plata unei diferențe de 10% cu titlu de spor de vechime, conform contractului individual de muncă al recurentei reclamante, ca nefondat, având în vedere că sporul de vechime a fost inclus în salariul de bază al recurentei reclamante, împrejurare ce reiese chiar din cartea de muncă a recurentei, la poziția 51, iar modificarea sporului de vechime, în sensul acordării unui spor de 5% în acord cu CCM, la nivel de unitate, este menționată și în cartea de muncă a recurentei, fila 29 poziția 66, ori, susținerea părții recurente cu privire la procentul de 15 % aplicabil în cauză, nu poate fi reținut, atâta timp cât din înscrisurile depuse chiar de către recurentă, reiese că aceasta avea cunoștință de toate drepturile salariale la care era îndreptățită și mai mult, toate aceste drepturi i-au fost plătite de intimată. Referitor la solicitarea de obligare a intimatei, la indexarea sumelor restante, cu dobânzile legale la zi, aferente tuturor sumelor, solicită respingerea ca neîntemeiată și în situația în care, instanța ar aprecia, pe de-o parte că există un debit, iar pe de altă parte, că datorează daune interese, solicită a se constata că nu poate fi obligată atât la plata dobânzii legale cât și la plata ratei inflației.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, cât și din oficiu, instanța de recurs, constată următoarele:
În primul rând cererea formulată în cadrul motivului de recurs invocat pe cale subsidiară –privind sporul de vechime de 15%- apare ca fiind inadmisibilă, din perspectiva dispozițiilor art.294 alineat 1 coroborat cu art.316 din Codul de procedură civilă, o atare cerere fiind formulată pentru prima dată în recurs, ea nefăcând obiectul acțiunii supusă judecății în primă instanță.
Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs, pe cale principală, sunt întemeiate în parte, astfel, în considerarea motivelor ce succed, vor fi acceptate în parte criticile recurentei, respectiv a celor axate pe soluția adusă în judecarea cererii vizând drepturile salariale restante reprezentând bonusul anual cu consecința admiterii capătului de cerere ce le vizează, urmând a fi înlăturate celelalte critici.
Astfel, criticile privind sporul de vechime de 20%, nu pot fi primite, relevanță prezentând în acest sens prevederile art.238 alin.1 Codul muncii, în care se statuează că contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, însă atâta timp cât, pe perioada valabilității contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 și 2011, clauzele acestuia astfel cum au fost convenite, nu au fost modificate, declarate nule, anulate, este evident că recurenta nu era îndrituită la un alt spor de vechime altul decât cel prevăzut la art.31 lit.m din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.
Exista posibilitatea pe parcursul derulării raporturilor de muncă în perioada 2009-2011 ca partea interesată, potrivit art.24 alin.2 din Legea nr.130/1996, să solicite a se constata nulitatea clauzei defavorabile, or, în lipsa acestui demers, în mod corect angajatorul a dispus calculul plății drepturilor aflate în discuție în raport de clauzele existente, context în care trebuie a se mai sublinia, că individualizarea procentelor de acordare a sporului de vechime a cărui limită minimă și maximă a fost stabilită prin Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel național, urma a se realiza cu ocazia negocierilor Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate, iar în speță, sindicatul, în calitate de reprezentant al salariaților, a achiesat cu ocazia semnării acestui contract, la prevederile referitoare la procentul de 5% reprezentând sporul de vechime, procent calculat la o vechime în muncă de 3 ani sau mai mare.
De altminteri, și în ipoteza în care s-ar accepta punctul de vedere exprimat de recurentă, oricum, după data de 31 decembrie 2010, expirând efectele contractului colectiv de muncă la nivel național, înregistrat pe anii 2007-2010, fundamentul drepturilor pretinse de recurentă la nivelul perioadei 1.01.2010-septembrie 2012, cu titlul sus-arătat, nu-l putea constitui decât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care prevede un spor de 5%, spor de care aceasta a și beneficiat.
Fondate se dovedesc a fi însă criticile privind bonusul anual, astfel deși recurenta reclamantă a contestat câtimea sumei acordate cu acest titlu, intimata căreia îi incumba sarcina probei, din perspectiva dispozițiilor art.272 din Codul muncii, nu a produs dovezi cu privire la acest aspect. Proba privind expertiza judiciară pe care intimata a solicitat-o pe parcursul judecății în primă instanță, cerere la care face referire în cadrul apărărilor sale din recurs, a vizat sporul de vechime și nicidecum bonusul anual, cu privire la care nu a propus nicio probă.
Dreptul la bonusul anual este consacrat în textul art.31 lit.j din Contractul Colectiv de Muncă, în care se face trimitere la art.8 din Regulamentul de salarizare ce este anexă la contractul colectiv de muncă, bonusul anual acordându-se anual, fiecăruia dintre salariații Sucursalei, după închiderea situațiilor financiare. Bonusul este egal cu procentul de realizare a planului aplicat asupra salariului de bază brut lunar, dacă procentul de realizare a planului de prime subscrise anuale la nivelul sucursalei este mai mic decât 100%, precum în speță.
Dată fiind situația expusă, intimatei îi revine obligația de a plăti cu titlul sus-arătat, suma de 1.400,20 lei, cu dobânzile legale la plata părții efective, sens în care urmează a fi modificată în parte sentința primei instanțe, în același context impunându-se precizarea că nu pot fi acceptate apărările intimatei în sensul că plata dobânzii legale ar fi admisibilă numai de la data cererii de chemare în judecată, deoarece, din perspectiva dispozițiilor art.166 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este de drept în întârziere, în ceea ce privește plata drepturilor salariale.
Față de considerentele ce preced, instanța, în baza dispozițiilor art.312 alin.1 și 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1400,20 lei reprezentând diferențe din bonusul anual aferent anului 2011, cu dobânzile legale până la data plății efective, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Raportat la cele expuse, față de admiterea parțială a pretențiilor recurentei I. L., în baza art.276 Cod procedură civilă, instanța de recurs, o va obliga pe intimata . REASIGURARE SA București, să-i plătească acesteia, suma de 1.750 lei cheltuieli de judecată parțiale în fond și recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite ca fondat recursul civil declarat de recurenta reclamantă I. L. domiciliată Oradea, ./A, jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata pârâtă . REASIGURARE SA, cu sediul procedural ales în București, Piața Charles de Gaulle, nr. 15, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 336 /LM din 28.05.2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantă I. L. domiciliată Oradea, ./A, jud. Bihor, împotriva pârâtei . REASIGURARE SA, cu sediul procedural ales în București, Piața Charles de Gaulle, nr. 15, sector 1, și în consecință:
Obligă pârâta la plata sumei de 1.400,20 lei, reprezentând diferența din bonusul anual aferent anului 2011, cu dobânzile legale până la data plății efective.
Menține celelalte dispoziții.
Obligă intimata . REASIGURARE SA București, la plata cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 1750 lei în fond și recurs.
I R E V O C A B I L Ă.
Pronunțată în ședința publică din 20 martie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
M. E. S. A. L. T. D. C. G.
Red.concept decizie M. E.
Data:14.04.2014
Jud.fond:S. M.
Dact.C.G.
Data:15.04.2014
2 ex.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 76/2014. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 355/2014.... → |
|---|
