Asigurări sociale. Decizia nr. 1027/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1027/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 6023/120/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1027
Ședința publică din data de 10 aprilie 2013
Președinte - V. G.
Judecători - A. P.
- M. I. G.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de contestatorul B. D., domiciliat în comuna Răzvad, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 2177 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata C. DE P. SECTORIALĂ A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAȚII, cu sediul în București, ..3, sector 4.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este la primul termen de judecată și este motivat.
Totodată, s-a menționat instanței că intimata a depus la dosar întâmpinare, iar părțile au solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă.
Curtea, având în vedere că ambele părți au solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 22.09.2011, contestatorul B. D. a chemat în judecată pe intimata C. de P. Sectorială a Serviciului Român de Informații și a solicitat anularea deciziei nr._/11.06.2011 privind revizuirea pensiei în baza OUG nr. 1/2011
Motivând în fapt cererea contestatorul a arătat că a îndeplinit funcția de colonel și a beneficiat de pensie de serviciu în baza Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, că s-a emis decizie de revizuire în baza HG nr. 735/2010 a cărei aplicare a fost suspendată prin hotărâre judecătorească, că decizia de revizuire a fost contestată, iar prin hotărârea nr. 340/23.08.2011 s-a admis în parte contestația și s-a anulat decizia de revizuire, dispunându-se trimiterea dosarului la casa de pensii în vederea reanalizării și emiterii unei noi decizii, fiind astfel emisă o nouă decizie în baza prevederilor OUG nr. 1/2011.
Contestatorul a mai menționat că hotărârea este formală întrucât se încalcă prevederile art. 1 și 5 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția pentru interzicerea discriminării, că au fost pronunțate decizii relevante în jurisprudența CEDO, cauzele Buchen versus Cehia (2006), Gaygusuz versus Austria (1996), Stubbings și alții versus Marea Britanie, Akdeejeva versus Letonia (2007) și Muler versus Austria, prin care s-a decis că limitarea nejustificată a unui drept, cum ar fi o pensie specială, constituie o privare de proprietate, că în cazul când lipsește o justificare obiectivă rezonabilă pentru diminuarea patrimoniului există discriminare, că se încalcă drepturile câștigare, că prin reducerea substanțială a nivelului pensiei se afectează chiar substanța dreptului de proprietate.
De asemenea, contestatorul a arătat că prin deciziile emise de intimată s-au încălcat principiile ierarhiei normelor juridice, al separației și echilibrului puterilor în stat, caracterul temporar al limitării drepturilor, neretroactivității legii civile, neafectării drepturilor legal câștigate anterior, nediscriminării și noțiunii de speranță legitimă, fapt care impune admiterea contestației și anularea deciziei din 11.06.2011, emisă în baza OUG nr. 1/2011.
S-au anexat contestației, în copie Hotărârea nr. 340/2011 și decizia din 11.06.2011.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a susținut că are calitatea de reprezentant legal prin direcția juridică, conform art. 25 al.1 din Legea nr. 14/1992 și art. 2 din Ordinul de linie al S.R.I., iar pe fond a solicitat respingerea contestației, motivând că la trecerea în rezervă contestatorului i s-a stabilit pensie de serviciul în baza art. 14 al.1 lit. a din Legea nr. 164/2001, că urmare a modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 119/2010 și OUG nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuantumul pensiei a fost recalculat utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, emițându-se decizia de revizuire a drepturilor de pensie începând cu data de 1.11.2011.
Intimatul a mai arătat că actele normative avute în vedere la emiterea deciziei au fost declarate constituționale prin Decizia nr. 871/25.06.2010 a curții Constituționale, că nu se încalcă principiile drepturilor câștigare întrucât partea contributivă a pensiei de serviciu a fost respectată, iar compensația pentru anumite categorii socio - profesionale supuse unui statut special nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, legiuitorul având dreptul de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile asupra cuantumului și condițiilor de asigurare.
S-a mai menționat că nu a fost încălcat nici principiul retroactivității legii întrucât legea nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept, conform Deciziei nr. 458/2003 a Curții Constituționale, că nu a fost afectat nici dreptul de proprietate întrucât interpretarea dată de CEDO prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este în sensul că pensia necontributivă reprezintă un bun numai cu privire la prestațiile realizate până la data intrării în vigoare.
S-a reiterat și faptul că decizia privind revizuirea pensiei a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011, că sunt lipsite de obiect criticile referitoare la suspendarea prevederilor HG nr. 735/2010 întrucât pensia a fost calculată, prin determinarea punctajului anual și utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, doar de la 1.01.2011.
Au fost anexate întâmpinării, în copie decizia din 30.09.2011, datele și elementele care au condus la determinarea punctajului anual și stagiului de cotizare, adeverințele avute în vedere la recalculare, carnetul de muncă.
Prin cererea precizatoare și completatoare, contestatorul a solicitat și anularea deciziei din 31.12.2010 privind recalcularea pensiilor în baza Legii nr. 19/2010, motivând că este lovită de nulitate absolută întrucât nu cuprinde elementele minime de formă și legalitate și a fost întemeiată pe dispozițiile HG 735/2010 ale cărei efecte au fost suspendate prin hotărâre judecătorească, că este netemeinică întrucât se încalcă, așa cum s-a arătat și prin acțiune dreptul de proprietate asupra pensiei, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, principiul neretroactivității, constituie o ingerință nelegitimă în dreptul de proprietate și o privare de proprietate, că reforma radicală a sistemului politic și economic și situația financiară a unei țări poate justifica, în principiu limitări ale despăgubirilor, dar nu în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din convenție, cum ar fi principiul legalității și al autorității și efectivității puterii judecătorești.
Contestatorul a concluzionat că prin privarea de dreptul de a beneficia de pensie în sumă garantată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, statul a rupt echilibrul corect între interesele aflate în joc, că ingerința nu este proporțională și a fost discriminat față de alte cadre militare, că prin diminuarea pensiei se încalcă principiul neretroactivității civile și al drepturilor câștigate, consacrate chiar de Curtea Constituțională.
Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și la cererea contestatorului s-a depus la dosar originalul deciziei privind revizuirea pensiei în baza OUG nr. 1/2011.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 2177 din 6 noiembrie 2012, a respins contestația și cererea completatoare formulate de contestatorul B. D., în contradictoriu cu intimata C. de P. Sectorială a Serviciului Român de Informații.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 340/23.08.2011 emisă de Comisia de contestații pensii S.R.I. s-a anulat decizia de revizuire nr._/1.06.2011 și s-a dispus trimiterea dosarului în vederea reanalizării și emiterii unei noi decizii.
Ca urmare a măsurilor dispuse de comisie s-a emis decizia din 11.06.2011 prin care s-a reținut un stagiu de cotizare realizat de contestator de 58 ani, 1 lună și 13 zile și o pensie brută de 3730 lei.
Întrucât decizia de revizuire a fost anulată prin admiterea contestației, iar efectele prejudiciabile contestatorului ale deciziei din data de 31.12.2010, întemeiată pe Legea nr. 119/2010 și HG nr. 735/2010 au fost reparate prin dispozițiile art. 1 alin. 1 din OUG nr. 1/2011, tribunalul a reținut că apărările referitoare la nelegalitatea și netemeinicia acestei decizii sunt rămase fără obiect .
În ceea ce privește susținerile privind încălcarea unor principii constituționale sau prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța le-a analizat împreună cu argumentele similare privind nelegalitatea și netemeinicia deciziei întemeiate pe dispozițiile OUG nr. 1/2011.
Prin art. 1 alin. 1 din OUG nr. 1/2011 s-a dispus că „pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr.119/2010, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art.5 alin.4 din aceeași lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011 pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari”.
Obligația identificării și transmiterii la casele de pensii sectoriale a veniturilor realizate lunar de către fiecare beneficiar, în vederea revizuirii prevăzute la alin.1, revine instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională în cadrul cărora beneficiarii și-au desfășurat activitatea”, iar art.2 din același act normativ prevede posibilitatea beneficiarului de a prezenta acte doveditoare, din care rezultă alte date și elemente decât cele utilizate la recalculare, drepturile de pensii astfel revizuite putând fi acordate de la 1 ianuarie 2011, dacă cererea și noile acte se depun până la 01 ianuarie 2011.
Prin urmare, legea a prevăzut suficiente garanții pentru o corectă revizuire a pensiilor militare.
Cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului și susținerile acestuia că i-a fost atins din perspectiva practicii CEDO, tribunalul reține că în Cauza A. s.a. vs. România, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.586/16 august 2012, CEDO a pronunțat Decizia din 15 mai 2012, similară cu cea a reclamantului, reținând că reducerea pensiilor militarilor nu aduce atingere dreptului de proprietate, pentru că deși art.1 din Protocolul nr.1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat.
Curtea a mai reamintit că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când reglementează politicile sociale, acestea putând alege mijloacele cele mai potrivite pentru a stabili un echilibru între cheltuielile și veniturile statului, iar Curtea respectă alegea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil.
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe rațiuni obiective, și anume contextul economic și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
Nu poate fi reținută nici retroactivitatea legii noi și nici afectarea principiului drepturilor câștigate, deoarece prin Decizia nr.871/2010 pronunțată de Curtea Constituțională a României s-a reținut că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public, fiind compuse din partea contributivă și un supliment din partea statului, asupra acestei părți din urmă statul putând interveni, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, singurul drept câștigat fiind prestațiile deja realizate până la . reglementări.
S-a statuat tot de către Curte că prin Decizia nr.458/2 decembrie 2003 s-a reținut că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legi vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării în vigoare.
Și prin decizia nr. 29/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin.2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 din Convenție, prin care s-a respins recursul în interesul legii în considerente, în raport cu jurisprudența CEDO, s-a reținut că pentru ca ingerința într-un drept de proprietate să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat constatând că primele două cerințe au fost respectate, că în ceea ce privește raportul rezonabil de proporționalitate trebuie să nu se depășească un anumit „prag de dificultate” care ar constitui o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocol.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că ingerința este legală și urmărește un scop legitim, iar în ceea ce privește raportul rezonabil de proporționalitate trebuie să fie rezultatul aprecierii materialului probator și al circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute.
Dacă raportul de proporționalitate ar privi și pensia necontributivă, s-ar putea analiza caracterul rezonabil al reducerii pensiei contestatorului la suma de 3730 lei, dar în concordanță cu practica CEDO menționată mai sus, raportul de reducere rezonabilă al pensiei trebuie analizat doar pentru pensia contributivă.
Față de considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 153 lit. d din Legea nr. 263/2010, tribunalul a respins contestația formulată și cererea completatoare.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatorul B. D., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurentul a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă) fiind nelegală și netemeinică (3041 C.).
A învederat recurentul că instanța de fond nu a făcut aplicarea art. 148 alin. 2 din Constituție. Astfel, prin sentința criticată instanța a reținut că Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul Legii pensiilor nr.119/2010, publicată în Monitorul Oficial nr.441 din 30.06.2010 a făcut obiectul unui control „a priori" de constituționalitate, stabilind cu majoritate de voturi prin decizia nr.871 din 25.06.2010 publicată în M. Of. nr.433 din 28.06.2010 că dispozițiile acestei legi sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Recurentul a susținut că nimic nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 20, respectiv art. 148, din Legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1344 din 9 decembrie 2008 a reținut faptul că competența de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională revine instanțelor judecătorești, arătând că: „de altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”.
Reținând această bogată jurisprudență (chiar și a instanței de contencios constituțional), este evident că, în cazul în care instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Aceasta este expresia principiului subsidiarității normelor de drept intern în fața celor reglementate de Convenție, care reclamă ca, în calitatea sa de „prim judecător al Convenției, judecătorul național trebuie să înlăture de la aplicare prevederile din Legea nr. 119/2010, acestea fiind în contradicție flagrantă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Această situație nu echivalează cu "aplicarea unei legi pe motiv că aceasta este bună sau rea", ci cu asigurarea convenționalității legii naționale cu CEDO, procedeu constituțional care nu presupune arbitrariul
"Misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile între subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
Or, prezenta speța reclamă tocmai acest exercițiu suplu al aplicării legii naționale, dar cu respectarea ordinii juridice a Uniunii Europene (!!). Prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a dreptului Uniunii Europene nu este o chestiune lăsată la aprecierea instanței, ci este un adevărat principiu de drept prevăzut de textul art. 148 alin. 2 din Constituție.
Nu în ultimul rând, trebuie evidențiat că în Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni prin Opinia nr. 9/10.11.2006 adresată Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei art. C lit. c) pct. 45 sunt reținute concluziile CJCE potrivit cărora: “45 CCJE subliniază că este recomandabil ca, în timpul modificării legislației, legiuitorii să aibă în vedere recomandările Consiliului Europei, în mod similar, judecătorii, atunci când interpretează legea, ar trebui să se conformeze standardelor internaționale, chiar și celor care sunt considerate “soft lan”, dar și acelea potrivit cu care: „CCJE încurajează, în duda diferențelor dintre sistemele legale din Europa, eforturile pe care sistemele naționale le pot face, în calitatea lor de interpret și garanți ai regulii de drept, dacă este necesar prin organizarea de schimburi de experiență, pentru asigurarea faptului că dreptul național, incluzând jurisprudența, respectă jurisprudență CEDO".
Lipsa de relevanță a deciziei nr. 871 pronunțată de Curtea Constituțională prin raportare la dreptul de acces la justiție.
Contrar opiniei instanței de fond, constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul deciziei nr.871/25.06.2010 publicată în M. Of nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr. 119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20, respectiv art. 148 din Legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 9 decembrie 2008 a reținut faptul că nu are atribuția de rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești, arătând că; ,,De altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”
Pentru aceste considerente se poate aprecia că, normele cuprinse în Convenție și protocoalele adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudență organelor sale, un .>
Dacă deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, acestea nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea, atât timp cât instanțele judecătorești sunt obligate, sa ignore legile interne si interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate, astfel încât nu se poate reține depășirea atribuțiilor de către instanță de judecată prin aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaționale.
Reținând această bogată jurisprudență (chiar și a instanței de contencios constituțional), este evident că, în cazul m care instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Aceasta este expresia principiului subsidiarității normelor de drept intern în fața celor reglementate de Convenție, care reclamă ca, în calitatea sa de „prim judecător al Convenției"", judecătorul național să înlăture de la aplicare prevederile din Legea nr. 119/2010, acestea fiind în contradicție flagrantă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului
Faptul că statul a invocat în expunerea de motive necesitatea respectării obligațiilor asumate în acordul cu Fondul Monetar Internațional nu poate avea nicio relevanță juridică. În acest sens, CEDO a apreciat că, interpretarea Convenției și a actelor sale adiționale trebuie să fie făcută în așa manieră încât statele să poată respecta obligațiile internaționale și să nu împiedice tendința actuală de extindere și intensificare a cooperării internaționale. Cu toate acestea, aceeași Curte a considerat însă că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate nu acordă o protecție echivalentă cu cea asigurată de Convenție, trebuie aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenției în calitate de instrument constituțional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaționale.
Recurentul a solicitat modificarea hotărârii atacate și să se constate că decizia nr. 871/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu are incidență în prezenta cauză din următoarele considerente:
Curtea Constituțională nu face parte din puterea judecătorească în accepțiunea Legii 304/2004; printre instituțiile enumerate la art. 1 și 2 din acest act normativ nu se regăsește și Curtea Constituțională. Singura situație în care o hotărâre a acestei instituții este obligatorie pentru instanțele de judecată este atunci când se pronunță în sensul admiterii unei excepții de neconstituționalitate. Or, în cazul de față, prin decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate. Mai mult, a fost vorba despre un control a priori a unor texte emanate de la Parlament, care nu aveau calitatea de lege.
Curtea Constituționala nu poate fi calificată strict ca fiind un tribunal imparțial și independent, din cauza modalității de desemnare a judecătorilor.
Această instituție a primit în doctrina juridică definiția de: „autoritate publică politico-jurisdicțională" (D. constituțional și instituții politice, Ediția 13, autori I. M. și E. S. T., Editura CH B., București pag. 261).
Chiar dacă s-a arătat că un judecător constituțional provenit din rândurile unui partid politic, va căuta să rupă orice legătură cu acesta, în realitate, va exista mereu suspiciunea că acesta va încerca să mulțumească într-un fel, pe cel care 1-a propus.
Exigența se refera în special la împrejurarea ca judecătorul trebuie sa ofere suficiente garanții, spre a exclude în persoana lui orice bănuială legitimă.
În această materie chiar și aparențele au un rol deosebit deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire Justițiabililor deplină încredere, or, sub acest aspect, Curtea Constituționala nu este la adăpost de orice suspiciuni.
Astfel, în cauza Grieves c. agatului Unit al Marii Britanii, s-a reținut: „Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat independent trebuie să fie avut în vedere printre altele, modul de numire a membrilor săi și dacă organismul prezintă o aparență de independență".
Tot așa, este de neconceput a pretinde necompetența judecătorilor de fond, invocându-se art. 146 din Constituția revizuită, în a statua asupra existentei unor încălcări cu privire la drepturi ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul fondului fiind primul judecător al Convenției.
Daca ar fi așa, ar însemna că în realitate justițiabilii nu ar mai avea dreptul ca o instanță imparțială și independentă să hotărască asupra încălcărilor drepturilor și obligațiilor lor civile, pe considerentul că aceasta s-a înfăptuit deja de Curtea Constituțională.
În concret, aceasta ar constitui pe bună dreptate o barieră în calea justițiabilului, care, astfel ar fi pus în situația de a nu-și vedea substanța litigiului tranșata de către jurisdicția competentă.
Pe de altă parte, este adevărat că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, statul având o marjă largă de apreciere în acest sens, însă acesta nu poate proceda la aplicarea unei restricții atât de severe și nerezonabile în raport de scopul legitim al bunei administrări a justiției, încât practic „să scoată" din competența instanțelor de fond dreptul de a statua în fond asupra compatibilității legii interne cu pactele și convențiile internaționale la care România este parte.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, nicio dispoziție legală nu dă această competență în sarcina Curții Constituționale.
În plus, recurentul a învederat că prin acțiunea introdusă nu pune în discuție constituționalitatea prevederilor Legii nr. 119/2010, ci inaplicabilitatea lor sau nelegalitatea deciziilor de recalculare, ceea ce face evidentă lipsa de relevanță a deciziei nr. 871/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.
A considerat recurentul că sunt extrem de relevante cele reținute de Curtea de Apel Cluj care, constatând nulitatea Hotărârii de Guvern 735/2010 a statuat (fila 8 a sentinței nr. 491/16.12.2010):
,,Faptul ca Legea nr. 119/2010 a fost declarata constituțională nu are relevanță sub aspectul posibilității atacării hotărârii date în executarea acesteia. Controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate, dar unul de strictă conformare a unor dispoziții legale la normele constituționale a căror încălcare se invocă. Controlul de constituționalitate efectuat de instanța de contencios constituțional nu exclude posibilitatea verificării conformității actului administrativ emis în aplicarea legii cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului"
În fața acestor argumente recurentul a solicitat să se constate lipsa totală de relevanță în prezenta cauză a deciziei nr. 871/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.
În continuare, recurentul a arătat că instanța de fond nu a făcut aplicarea principiului neretroactivității legii civile, decima de recalculare a pensiei fiind emisă cu încălcarea art. 15 din Constituție și art. 1 din Codul civil;
Cu privire la aplicarea legii în timp, art. 1 cod civil prevede că legea se aplică numai pentru viitor, aplicarea textelor în vigoare, stabilirea textelor abrogate cât și aplicarea legii în timp fiind atributul exclusiv al instanței ordinare și nu al instanței de contencios constituțional, sens în care, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală prin Decizia nr. 64/13.01._ Practic, dându-se relevanță Deciziei nr. 873 a Curții Constituționale ar însemna că în realitate justițiabilii nu ar mai avea dreptul ca o instanță imparțială și independentă să hotărască asupra încălcărilor drepturilor și obligațiilor lor civile, pe considerentul că aceasta s-a înfăptuit deja de Curtea Constituțională.
În tot timpul aflării pricinii în fața instanței de fond am pretins un drept de creanță împotriva Statului român. Încadrarea dreptului la pensie ca drept de creanță a fost susținută și de doctrina de specialitate, pensiile fiind definite ca ,,drepturi bănești acordate salariaților la expirarea unei perioade determinate de activitate și la împlinirea vârstei prevăzute de lege”.
Așadar, acest drept de creanță, ca efect obligațional, nu va putea fi niciodată asemănat unei situații juridice cu efecte juridice în timp, pentru că acesta se naște și își consumă toate efectele la momentul îndeplinirii condițiilor legale, anume la momentul ieșirii la pensie.
Recurentul a menționat că aspectul dreptului de creanță pe care îl are contra Statului, anume că se execută succesiv, ține de o modalitate a acestuia – termenul, reiterând că, odată născut, acest drept este afectat de două modalități: un termen extinctiv și incert, și anume decesul beneficiarului, la împlinirea căruia dreptul de creanță se stinge; un termen suspensiv și cert, și anume dată la care devine scadentă, cu o frecvența lunară, suma prevăzută în decizia de pensionare. Stabilirea unui termen, ca modalitate a actului juridic, „afectează numai executarea actului juridic, iar nu și existența acestuia".
Este extrem de important de sublimat ca subsemnatul nu susțin în prezenta cauza ca Legea nr. 119/2010 si OUG nr. 1/2011 sunt neconstituționale pentru că sunt contrare prevederilor art. 15 din Legea Fundamentală, ci susțin că nu îi sunt aplicabile, care a ieșit deja la pensie, pentru că se încalcă art. 1 din Codul civil din 1864, art. 6 din Noul Cod civil, respectiv art. 15 din Constituție.
Articolul 6 din Noul Cod civil statuează, în alin. (2), că actele sau faptele juridice încheiate înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor. În cazul de față actele juridice încheiate sunt deciziile de pensionare emise în baza Legii nr. 164 din 2001, care, după cum impune textul art. 6 din Noul Cod civil, nu pot genera alte efecte decât cele stabilite de Legea nr. 164 din 2001
Prin urinare, Legea nr. 164 din 2001 se aplică situațiilor juridice constituite, modificate și stinse în temeiul reglementărilor ei, dreptul la pensie fiind născut și consumat în totalitatea sa de la momentul emiterii deciziilor de recalculare, creându-se astfel efecte juridice definitive. Împrejurarea că Statul, ulterior acestui moment, are o obligație cu executare succesivă și că în această perioada aduce modificări legislative în sensul recalculării pensiilor cu consecința diminuării celor obținute deja, nu poate fi opusă acestor drepturi deja obținute, deoarece s-ar afecta speranța legitimă și implicit dreptul de proprietate ocrotit de ar. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Așadar, recalcularea/revizuirea pensiei sale acordată sub incidența prevederilor legale anterioare, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu este permisă deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii.
Recurentul a menționat că pensia sa, stabilită în temeiul Legii nr. 164 din 2001 și care se află în plată la momentul intervenției Legii nr. 119/2010, constituie drepturi câștigate ce nu pot fi recalculate în baza unei legi noi, neputând fi nici modificate, întrucât legea s-ar aplica retroactiv.
O modificare a cuantumului pensiei, astfel cum a fost dispusă prin deciziile ce formează obiectul prezentei acțiuni, reprezintă o modificare a regimului juridic al pensiilor speciale stabilite în baza legilor anterioare, ajungându-se să se încalce chiar substanța dreptului la pensie.
Doctrina de specialitate a fixat un criteriu în determinarea existenței sau inexistenței unei situații de retroactivare a legii - criteriul drepturilor câștigate. Astfel, s-a stabilit că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi (în cazul de față dacă Legea nr. 119/2010 aduce atingere dreptului la pensie conferit de Legea nr. 164/2001. Trebuie deci ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câștigat sub legea veche pentru a fi în prezența unei retroactivări legislative. Dreptul subiectiv este prerogativa oferită unei persoane de a dispune de o valoare care îi este recunoscută ca aparținându-i. În situația dedusă judecății este vorba de dreptul său de a beneficia de o pensie de serviciu pe toată perioada vieții conform prescripțiilor Legii nr. 164 din 2001
Totodată, recurentul a susținut că pentru a ne afla în fața unei retroactivări, este necesar ca „faptul achizitiv" al dreptului subiectiv să fie situat înaintea intrării în vigoare a legii noi. Or, subsemnatul mă aflu exact în această ipoteză, întrucât „faptul achizitiv" prin intermediul căruia am dobândit dreptul subiectiv la o pensie de serviciu s-a petrecut în perioada activității Legii nr. 164 din 2001, fiind consumat prin emiterea deciziilor calculare a pensiilor de serviciu. Din moment ce însuși acest fapt achizitiv este protejat de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 1 din Codul civil, rezultă că prevederile Legii nr. 119/2010 nu pot fi aplicate drepturilor deja câștigate de subsemnatul fără a încălca în mod brutal principiul neretroactivității legii civile. Prin urmare, legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut — dobândirea dreptului la o pensie de serviciu în temeiul Legii nr. 164 din 2001- efecte pe care acest fapt nu le putea produce în temeiul legii în vigoare la data realizării faptului."
Această argumentație pe care a propus-o instanței de fond a fost reținută și de către Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, statuând că „ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, daca s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale drepturi care în momentul intrării în vigoare a legii noi erau concretizate în acte de voință sau îh raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.” Actele de voință despre care face vorbire decizia Înaltei Curți s-au materializat în cazul de față prin emiterea deciziilor întemeiate pe legea nr. 164 din 2001 prin care ne-au fost acordate drepturile la pensie de serviciu.
ÎCCJ, prin deciziile nr. 537/2004 și 1691/2004, a sancționat încercările autorităților publice de a aplica retroactiv legile. Astfel, prima decizie a stabilit că modificarea contractului de muncă încheiat în temeiul unei legi care ulterior a fost abrogată și înlocuită cu o alta, singurul temei al acestei modificări fiind apariția legii noi, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, privitoare la neretroactivitatea legii civile. Prin decizia nr. 1691/2004, înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „în ce privește acordarea dreptului de pensie, trebuie avută în vedere data înregistrării cererii, cu toate actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor de pensionare.”
Toate aceste decizii de speța sunt confirmate și de Curtea Constituțională/care s-a pronunțat în privința inadmisibilității modificării dreptului deja dobândit prin 3 decizii, stabilind că o astfel de conduită încalcă principiul neretroactivității legii:
Decizia nr. 375/2005 – „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivității legii, care este normă de nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală" (este vorba despre durata mandatelor de membru în cadrul CSM s.n.).
Decizia nr. 120/2007 - „Operațiunea de recalculare privește în mod inevitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realist în trecut, dar se efectuează doar după data intrării în vigoare a ordonanței și are efecte numai pentru viitor, pensia recalculată intrând în plată numai de la data emiterii deciziei. În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior,"
Decizia nr. 270/2005 - „Noile reglementări pot să fie avantajoase sau chiar dezavantajoase beneficiarilor de pensii, după cum permite sau impune, după caz, situația economico-financiară a țării și fondurile de asigurări sociale de stat disponibile, iar în oricare dintre aceste ipoteze, dispozițiile legale noi se aplică numai pentru viitor, pentru persoane care se vor înscrie la pensie după ., neputând atinge drepturile de pensie anterior stabilite, [...]
Pe linia acestor preocupări, dispozițiile legale respective prevăd, pentru o primă etapă, stabilirea punctajului anual și în privința pensiilor anterior stabilite, precum și recorelarea acestora pentru a ajunge la nivelul punctajului mediu, stabilit pentru persoanele care se pensionează după . legii. Sunt exceptați pensionarii ale căror drepturi anterior stabilite sunt mai mari decât punctajul mediu stabilit conform noilor reglementări.” Într-o profundă antiteză cu această argumentație fondată pe Decizii ale ICCJ și ale Curții Constituționale Române, instanță de fond s-a mulțumit cu precizarea simplistă potrivit căreia ,,statul…poate oricând interveni, pentru viitor, asupra cuantumului pensiei, așa cum a mai făcut-o de-a lungul timpului, cu ocazia fiecărei recalculări [...].
Un aspect extrem de important, neglijat de instanța de fond, este legat de faptul că însăși CEJ a statuat în legătură cu drepturile câștigate, în sensul că daca „prestațiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse”.
Recurentul a mai arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și art. 14 din CEDO.
Astfel, a menționat că în primul rând, a solicitat instanței de fond să constate inexistența / nulitatea absolută a deciziilor de recalculare/revizuire întrucât acestea au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și art. 14 din CEDO, norme juridice ce ocrotesc un interes general și obștesc, iar în al doilea rând, în baza principiului subsidiarității normelor de drept intern în fața celor reglementate de Convenție, a solicitat instanței, în calitatea sa de „prim judecător al Convenției”, să înlăture de la aplicare prevederile art. 3 din Legea nr. 119/2010, acestea fiind în contradicție flagrantă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Odată înlăturate aceste prevederi, deciziile de recalculare/revizuire vor rămâne lipsite de temei legal, fapt ce va atrage automat sancțiunea inexistenței actului juridic sau a nulității absolute.
A mai arătat recurentul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra solicitării sale de înlăturare de la aplicare a prevederilor din Legea nr. 119/2010.
Astfel, art. 20 alin. (2) și art. 11 alin. (2) din Constituția României prevăd că judecătorul național, iar nu Curtea Constituționala are rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, acestea având prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. În acest sens, judecătorul național are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (n.n. Convenției Europene a Drepturilor Omului), asigurându-le preeminenta față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor".
În plus, recurentul a menționat că odată cu . Tratatului de Lisabona, la data de 01.12.2009, articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană a fost modificat, statuând în noua sa formă că „Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la R. la 4 noiembrie 1950, precum și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar”. Din câte se poate observa, această aderare la CEDO Uniunii Europene are
valoare de principiu general al dreptului comunitar.
Prin urmare, putem afirma că CEDO a fost înglobat în normele de drept comunitar pozitiv, ceea ce fac aplicabile prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție, care statuează că „prevederile tratatelor constitutive al Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne”. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene care, în cauzele Simmenthal și C. Enel a statuat că judecătorul național din statul membru al UE este obligat să aplice cu prioritate normele comunitare, acolo unde normele de drept intern intră în contradicție cu cele europene. Or, în speță ne aflăm exact în aceasta situație, în sensul că prevederile Legii nr. 119/2010 intră în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, prevederi care, după cum s-a arătat în cele de mai sus au fost înglobate în dreptul comunitar prin . Tratatului de la Lisabona, începând cu data de 01.12.2009.
Primul argument oferit de CEJ în cauza C. End este că Tratatele au creat o ordine juridică nouă, distinctă de cele naționale, care a devenit parte integrantă a sistemelor juridice ale statelor membre. În altă ordine de idei, inspirându-se din spiritul și obiectivele Tratatelor, Curtea a statuat că este de neacceptat ca statele membre să acorde prioritate dreptului intern. Tratatul impune ca toate statele să acționeze cu aceeași diligentă pentru a acorda efect deplin legilor comunitare pe care le-au acceptat în mod reciproc. Astfel, concluzia care se trage este că obiectivele Tratatelor — integrarea și cooperarea — ar fi greu de realizat, dacă nu chiar imposibil, în situația în care orice stat membru ar putea refuza să aplice o lege comunitară, lege care trebuie să oblige toate statele în mod uniform și egal. Ultimul și cel mai puternic argument al Curții este oferit de expresia „aplicarea directă" din art. 249 al Tratatului TCE, actualul art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene care ar fi lipsită de sens dacă statele ar putea obstrucționa efectele dreptului comunitar prin edictarea unor dispoziții contrare în legislația internă”.
În concluzia sa, Curtea a statuat că „dreptul născut din Tratate nu poate fi surclasat, datorită naturii sale specifice (supra naționale, ), de către normele juridice interne, fără a-și pierde în acest fel caracterul comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să nu fie pus în discuție. Astfel, transferul de drepturi și obligații corespunzătoare Tratatelor, din cadrul ordinii juridice interne a statelor membre, în beneficiul ordinii juridice a Comunității, implică o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea prevala un act unilateral ulterior și incompatibil cu noțiunea de Comunitate".
În cauza internațională Handelsgesellschaft, Curtea a reținut că dreptul izvorât din Tratate provine dintr-o sursă autonomă ce nu poate, datorită naturii sale, să fie surclasat de norme de drept național, oricare ar fi acestea. În consecință, invocarea unor atingeri aduse fie drepturilor fundamentale, astfel cum sunt ele formulate de constituția unui stat membru, fie principiilor structurii constituționale naționale, nu poate afecta validitatea unui act comunitar sau efectul său pe teritoriul statului membru respectiv.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a decis „înlăturarea dispozițiilor din Legea contenciosului administrativ, (...) care permit centrarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului”.
Doctrina a stabilit că din punct de vedere procedural, invocarea contrarietății între o normă internă (în cazul nostru Legea nr. 119/2010) și un drept câștigat conform prescripțiilor Convenției (dreptul la pensie apărat de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO) se poate realiza, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, în fața oricărei autorități publice, inclusiv în fața instanțelor judecătorești. Sancțiunea aplicabilă într-o asemenea ipoteză este inaplicabilitatea normei interne contrare convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării. Profesorul B. subliniază că normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc împreună cu jurisprudența Curții un adevărat . consecința impunerii jurisprudenței în fața judecătorului național cu aceeași forță juridică cu care se impun prevederile Convenției. în concret, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept, având forță supra constituțională și supra - legislativă.
Consecința firească a acestui principiu este că autoritățile statale române, confruntate cu aplicarea dispozițiilor Convenției vor fi obligate să țină seama și să aplice jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului indiferent dacă această cazuistică a fost sau nu pronunțată în cauze privitoare la România. Cu alte cuvinte, jurisprudența CEDO este obligatorie pentru instanțele române indiferent de statul împotriva căruia s-a pronunțat Curtea.
În ceea ce privește condițiile ce trebuie îndeplinite pentru aplicarea cu prioritate a CEDO, în concordanță cu cele dezvoltate de doctrina de specialitate, s-a statuat că din cuprinsul art. 20 alin. (2) din Constituție nu rezultă nicio condiție suplimentară pentru aplicarea cu prioritate a normelor internaționale, în afara aceleia de a exista „neconcordanțe" cu „legile interne". D. urmare, în prezența unor neconcordanțe cu legislația internă,, prevederile CEDO trebuie în mod necondiționat aplicate cu prioritate, indiferent de substanța și calitatea legilor interne.
În concluzie, recurentul a solicitat instanței să constate încălcarea art. 148 alin. (2) și art. 20 alin (2) din Constituție, să dispună modificarea hotărârii atacate și să înlăture de la aplicare prevederile art. 3 din Legea nr. 119/2010 întrucât sunt încălcate prevederile CEDO și Tratatului privind Uniunea Europeană.
În continuare, recurentul a susținut încălcarea art. 1 al Protocolului 1 al CEDO referitor la dreptul la pensie al subsemnatului în cuantumul deja stabilit conform legii nr. 164 din 2001.
După cum a învederat instanței de fond, recurentul a menționat că este unanim acceptat că pentru a putea fi solicitată protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, reclamantul trebuie să dețină un „bun”. În accepțiunea Curții, noțiunea de „bun” trece dincolo de înțelesul noțiunii de lucru, desemnând nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane, cu valoare de active patrimoniale. În noțiunea de „bunuri" în sensul CEDO, intră și pensia de bătrânețe astfel cum s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buchen c. Cehia.
Existența unui bun în sensul Convenție, și anume a dreptului la pensie, nu poate fi legată, după cum a concluzionat instanța de fond, de rațiunile care au stat la baza adoptării legislației aferente. Singurele criterii funcție de care un drept poate să nu să fie considerat bun în sensul Convenției sunt legate de existența sau nu a unei baze legale în acest sens la momentul dobândirii dreptului Or, în cazul de față subsemnatul am beneficiat de prevederile Legii nr. 164 din 2001 care au generat apariția dreptului la pensia de serviciu, în cuantumul calculat la momentul ieșirii la pensie. Modificările aduse prin Legea nr. 119/2010 au afectat dreptul nostru la o pensie de serviciu care, conform celor învederate reprezintă un bun în sensul Convenției.
În acest sens s-a mai pronunțat CEDO în: cauza Andrejeva c. Letonia - Curtea a constatat că există o încălcare a art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 1 și a art. 6 din Convenție și a obligat statul să plătească despăgubiri reținând că dreptul la pensie, astfel cum a fost stabilit administrativ de autoritățile letone constituie un „bun" în sensul Convenției, chiar dacă pensia a fost recalculată pentru viitor, iar neluarea în calcul a perioadei cât reclamanta a contribuit în alt stat (URSS) reprezintă o discriminare în protejarea dreptului de „proprietate". Recalcularea pensiei pentru viitor prin înlăturarea acestei discriminări nu este de natură a înlătura prejudicierea sa prin lipsirea de „bunul" său, adică dreptul la pensie calculat prin includerea întregii perioade cât reclamanta a contribuit la fondul de pensii, chiar dacă a plătit contribuțiile fostului stat, URSS.
2.Cauza Muller c. Austriei - Curtea a reținut că o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare de bătrânețe.
3.Cauza Gaygusuz versus Austria - Curtea a decis că pensia constituie un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul 1 al Convenție pentru drepturilor omului.
Chiar în lipsa acestor decizii de speță ale CEDO, recurentul a considerat că se încadrează tocmai în plaja de „bunuri" protejate de CEDO, întrucât dreptul la pensia de serviciu acordat în temeiul Legii nr. 164/2001 are caracteristica unui drept de creanță pe care îl deține în contra Statului.
O altă condiție impusă de Convenție pentru ca drepturile invocate să fie protejate de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO este ca dreptul/interesul să fie o,,speranță legitimă"". Astfel; speranța legitimă în accepțiunea Curții trebuie să se bazeze pe o normă legală sau pe o hotărâre judecătorească. În cazul de față, speranța legitimă invocată se bazează pe Legea nr. 164/2001. Astfel, la momentul împlinirii vârstei de pensionare, cunoscând prescripțiile legale în vigoare, a avut „speranța legitimă" că, în urma manifestării de voință în sensul pensionării va beneficia pe toată perioada vieții de o pensie în cuantumul prescris de Legea nr. 164/2001.
Observând îndeplinirea condițiilor pentru ca dreptul său de proprietate reprezentat de pensia de serviciu să fie protejat de prescripțiile art. 1 ale Protocolului 1 la CEDO, urmează a analiza dacă asistăm sau nu la o privare a dreptului său de proprietate în sensul Convenției.
Pentru a verifica dacă desființarea pensiei de serviciu de care a beneficiat corespunde limitărilor prevăzute de Convenție, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
Ingerința să fie prevăzută de lege — această condiție, la prima vedere, este satisfăcută în cauză întrucât desființarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forța legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern în fața Parlamentului.
Însă legea trebuie să fie suficient de clară și previzibilă condiție ce nu este îndeplinită în prezenta cauză. În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cazul Silver si alții vs. Marea Britanie) care a stabilit că o normă juridică pentru a avea putere de izvor de drept, trebuie să asigure oricărei persoane posibilitatea de a-și regla în mod rezonabil conduita, cunoscând consecințele juridice ale faptelor sale.
Previzibilitatea poate avea însă și un sens mai extins, plivind nu doar calitatea legii în vigoare, ci și posibilitatea de a modifica legile pentru viitor. Persoanele au astfel un drept la continuitatea acțiunii statale. Acest drept presupune ca statul nu poate încalcă încrederea legitima a persoanelor în continuitatea acțiunii sale.
Recurentul a învederat că s-a pensionat în momentul în care nu se punea problema schimbării legislației în domeniul pensiilor.
Totuși, cea mai mare problemă nu este neapărat schimbarea legii în sine, ci a reglementărilor prin care se diminuează exagerat de mult veniturile din pensie, căci nu se poate admite că scăderea acestora cu 450 lei nu este una de substanță, esențială și imprevizibilă în anul 2010.
Trebuie să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desființa pensia de serviciu. Or, sub acest aspect Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii 119/2010 că „se impune adoptarea unor masuri cu caracter excepțional. prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010" datorită evoluției crizei economice în anul 2009 și extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum și acordurile de împrumut cu organismele financiare internaționale.
Faptul că documentele adresate creditorilor internaționali conțin promisiunea guvernului de a adopta prevederile legale în discuție nu înseamnă ca acei creditori au stabilit unilateral aceste condiții, ei limitându-se la a indica obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la discreția Statului.
Or, dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foști angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident ca Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituție deoarece lipsește una din cele doua caracteristici esențiale, care ar permite evocarea sa, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv si nu temporar, nefiind astfel îndeplinită condiția existenței unui scop legitim. Față de cele concluzionate în prezentul paragraf, argumentele aduse de instanța de fond, în sensul că există un scop legitim pentru recalcularea pensiilor (cel dat în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, bazat pe art. 53 din Constituție), apar ca superflue, din moment ce o lege care generează efecte permanente a fost emisă în baza unui articol din Constituție care permite adoptarea unor măsuri provizorii.
În plus, recurentul a învederat instanței că prevederile art. 53 din Constituție trebuie să se aplice în concordanță cu prevederile art. 15 din CEDO care statuează că „ (1) în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție, în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.
Orice înaltă parte contractantă, ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste masuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile convenției devin din nou deplin aplicabile”.
Cu alte cuvinte, Statul român poate invoca art. 53 din Constituție numai în situațiile reglementate de art. 15 din CEDO și cu respectarea notificării prealabile a acestui fapt către secretarul general al Consiliului Europei. Or, în prezenta cauză, Guvernul României nu a demonstrat că „viața națiunii este amenințată" și nici nu l-a informat pe secretarul general al Consiliului Europei în lectură cu luarea acestor măsuri și cu perioada limitată în care vor fi în vigoare.
În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza A. P. contra României în parag. 24 al deciziei că „statul nu poate justifica lipsa de resurse financiare pentru achitarea unei creanțe”.
Să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui. Această cerință nu a fost respectată de stat deoarece Guvernul a procedat la diminuarea intempestivă a pensiei de serviciu a subsemnatului cu 405 lei.
Pe de altă parte, măsura nu trebuie să atingă însăși substanța dreptului.
În speța de față, micșorarea cu 450 lei a cuantumului pensiei care fără doar și poate o asemenea semnificație, contrar celor lapidar enunțate de Curtea Constituțională care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului și nu de o pierdere a dreptului în substanța sa.
Susținerile Guvernului, preluate la indigo de Curtea Constituțională și ulterior de instanța de fond, conform cărora CEDO apără doar dreptul la pensie iar nu cuantumul acestuia sunt lipsite de fundament juridic. Un drept nu poate fi apărat la nivel declarativ fără să se asigure inclusiv protecția întinderii sale. în caz contrar, „dreptul" ar fi o simplă ficțiune, un recipient lipsit de conținut. Dacă s-ar da efect juridic susținerilor Guvernului s-ar ajunge în situația complet anormală în care dreptul de proprietate al unui teren de l.000 mp să nu fie protejat sub aspectul întinderii sale ci doar ca un „drept lipsit de conținut”, împrejurare care ar permite Statului în orice moment să confiște/naționalizeze 999 mp din acel teren, motivând prin aceea că dreptul de proprietate este garantat doar în ceea ce privește existența, iar nu în privința întinderii sale.
După cum a constatat Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Sporrong ., limitările aduse dreptului de proprietate de către autoritățile statale au făcut ca acesta să devină „precar” cu consecințe asupra valorii bunurilor ce formează obiectul acelui drept.
Astfel, în cauza Muller versus Austria, s-a decis în sensul ca „o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrânețe".
Curtea a decis că, și dacă Statul reduce temporar pensia în situații de recesiune economică rapidă, rămâne totuși un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge și a considerat că este esențial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanța sa - în cauza Kjartan Âsmundsson c. Iceland, Application no._/00, 2005.
Recurentul a menționat că este imposibil și totodată, injust de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalității, după ce acestea și-au încheiat perioada de serviciu. Domeniul în care a activat este unul specializat și restrictiv, care nu i-a permis dobândirea unor alte aptitudini în virtutea cărora să-și poată suplimenta în acest moment veniturile.
În acest sens, trebuie observat că principiul solidarității trebuie să aibă ca semnificație și împrejurarea ca, cel care s-a folosit un timp îndelungat de un angajat, este necesar să recompenseze într-un fel limitările pe care i le-a adus drepturilor economice și sociale, printr-o pensie al cărei cuantum să nu-1pună în dificultatea de a-și onora cel puțin obligațiile financiare către furnizorii de utilități și creditori bancari, dacă nu și hrana zilnică.
Recurentul a mai susținut că necesitatea existenței cazului de utilitate publică și obligația indemnizării proprietarului bunului expropriat. Observând îndeplinirea condițiilor pentru ca dreptul său de proprietate reprezentat de pensia de serviciu să fie protejat de prescripțiile art. 1 ale Protocolului 1 la CEDO, urmează a se analiza dacă asistăm sau nu la o privare a dreptului de proprietate în sensul Convenției. Astfel, condiția primordială a legalității privării de proprietate este existența unei cauze de utilitate publică. Strâns legată de această condiție este și necesitatea indemnizării proprietarului bunului expropriat. Curtea impunând această condiție oricărei situații privative de proprietate. Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în prevederile art. 1 Protocolul l, Curtea ajungând la concluzia că în absența unei indemnizări Protocolul 1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, situație ce ar veni în totală contradicție cu prescripțiile Convenției. Or, din câte se poate lesne observa din prescripțiile Legii nr. 119/2010 el nu a beneficiat de o asemenea indemnizație.
Concluzionând, rezultă că nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile cumulative care permit ingerința Statului în dreptul său de proprietate asupra pensiei de serviciu.
Referitor la încălcarea prevederilor art. 14 din CEDO, prin exceptarea de la efectele, legii nr. 119/2010 a pensiilor de serviciu ale magistraților, recurentul a arătat că prin prevederile art. 14 din CEDO, statele au obligația de a nu supune nicio persoană aflată sub jurisdicția sa unei discriminări. Doctrina a stabilit, că este necesară îndeplinirea a două condiții pentru a discuta despre discriminare: existența unei diferențe de tratament și lipsa unei justificări obiective și rezonabile.
În ceea ce privește existența primei condiții - existența unei diferențe de tratament – recurentul a considerat că aceasta este pe deplin satisfăcută, întrucât, conform Legii nr. 119/2010 pensiile magistraților nu au fost atinse de procedura de recalculare, fapt ce creează o poziție privilegiată a acestora în detrimentul celorlalte categorii socio-profesionale, beneficiare de același tip de pensie de serviciu.
Analizând cea de-a doua condiție - lipsa unei justificări obiective și rezonabile, se poate observa cu multă ușurință că este îndeplinită. Argumentele aduse de Curtea Constituțională în favoarea neconstituționalității diminuării pensiilor magistraților nu pot fi catalogate drept justificări obiective și rezonabile. Curtea Constituțională, a motivat că statutul constituțional al magistraților, statut dezvoltat prin lege organică și care cuprinde o . incompatibilități și interdicții, precum și responsabilitățile și riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii - impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală". Cu alte cuvinte, din cauza riscurilor la care sunt supuși magistrații și responsabilitățile pe care le implică exercitarea profesiei lor, aceștia trebuie să aibă un statut special și discriminator față de el.
Această, motivate dată de Curtea Constituțională justifică pe deplin și păstrarea drepturilor sale în baza art. 14 din CEDO, întrucât într-adevăr: Cu ce diferă riscurile și responsabilitățile magistraților de riscurile și responsabilitățile lucrătorilor din serviciile secrete care au fost responsabili de securitatea statului și siguranța cetățenilor acestei țări; Cu ce diferă inconvenientele magistraților rezultate din exercitarea funcției față de lipsirea militarilor în mod constant de la evenimentele importante din viața familială (sărbători, zile de naștere, evenimente familiale etc.) din cauza obligațiilor de serviciu; Cu ce diferă inconvenientele magistraților rezultate din exercitarea funcției față de degradarea constantă a sănătății pe care această categorie socio-profesională o suferă pe toată perioada vieții, ca urmare a condițiilor deosebite sub imperiul cărora își exercită meseria?
Recurentul a învederat că argumentele expuse mai sus conduc la o singură concluzie, și anume că suntem în prezența încălcării prevederilor art. 14 din CEDO ce interzice discriminarea.
Această critică nu are menirea de a critica faptul că magistrații au pensii speciale (fiind de părere că această situație este una de normalitate), ci a criticat faptul că Statul nu a aplicat aceeași măsură și în privința sa. Pe de altă parte, odată precedentul creat, cine garantează ca într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, pensiile magistraților nu ar putea fi recalculate /revizuite în același mod cu al său în scădere cu 405 RON?
Nu în ultimul rând, conform doctrinei: „Dincolo de discuțiile pe care le poate antrena fiecare categorie profesională în parte, dincolo de considerentele care s-au aflat la baza adoptării unor reglementări speciale în materia pensionării, recurentul a menționat că i se pare de neacceptat poziția Curții Constituționale prin care se susține „negru pe alb" ca magistrații s-ar afla deasupra, legii, beneficiind de un statut constituțional. Cu alte cuvinte, suntem invitați chiar de garantul Constituției să ignorăm cu bună-știință conținutul art. 16 alin. (2) din Legea fundamental potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege."
În continuare, recurentul a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7, teza a II-a, C. pr. civ.) fiind nelegală și netemeinică (3041 C.pr.civ.)
Referitor la existenta unui bun în sensul CEDO, recurentul a învederat că, relativ la existența bunului și incidența încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanța de fond a reținut că "Se apreciază totodată că nu sunt încălcate în speță dispozițiile art.1 din Primul Protocol al C.E.D.O. nici sub aspectul atingerii principiului protecției așteptărilor legitime a cetățenilor cu privire la un anumit nivel al protecției și securității (dreptul la o speranță legitimă) cât timp acest principiu nu are consacrare constituțională, iar drepturile rezultate din decizia de pensionare contestată sunt previzibile în sensul că îndreptățesc pe reclamant la un cuantum aferent pensiei din sistemul comun de pensionare, cealaltă parte ă pensiei (cea suplimentară) fiind supusă elementelor variabile date de politica socială de securitate adoptată de legiuitor, resursele financiare ale statului care pot fi îndreptate în această direcție. în speță reclamantul este titularul unui drept de pensie asupra unui bun în înțelesul art.1 din Primul Protocol la C.E.D.O. acest bun fiind dreptul la primirea unei pensii din partea statului, drept prevăzut atât de legea anterioară nr.164 din 2001 pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.119 din 2010, cât și de art. l lit. c din Legea nr.119 din 2010, pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a acestei legi."
Maniera restrictivă de interpretare reiese din distincția arbitrară realizată de instanța de fond între, pe de o parte dreptul la pensie și, pe de altă parte, dreptul la un anumit cuantum al pensiei, distincție care nu poate fi primită odată cu analiza art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. S-a stabilit în numeroase decizii că interpretarea restrictivă a drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție, ar fi contrară scopului și obiectivelor urmărite prin încheierea ei.
Iar prin hotărârea pronunțată în cauza Muller contra Austriei, Curtea a decis că o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptul de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrânețe.
De asemenea, referitor la garantarea unui cuantum al pensiei ce face obiectul protecției art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenție, în cauza Pravednaya c. Rusia, Curtea a considerat că prin privarea reclamantei de dreptul de a primi o pensie într-o suma determinată într-o hotărâre definitivă, statul a deranjat echilibrul echitabil, existent între interesele aflate în joc. În consecință, Curtea a hotărât în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 (paragraful 41), în același sens fiind și hotărârea dată în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgia (paragraful 43) unde s-a reținut că „O astfel de interferență cu drepturile fundamentale ale reclamanților este în contradicție cu menținerea unui echilibru just între interesele aflate în joc”.
Ceea ce importă în acest caz este prefigurarea legitimă a unui anumit nivel al pensiei (ca întreg), și nu sursa finanțării a unei așa-zise „componente" a pensiei. Așadar, chiar dacă am admite această disociere artificială realizată de către instanța de fond, nu există nicio rațiune suficient de puternică pentru Protocolul 1 din CEDO. Altfel spus, și „dreptul de pensie" și „dreptul la pensia de serviciu" sunt bunuri în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și nu pot fi diminuate, „expropriate".
Din analiza sentinței atacate rezultă faptul că aceasta se limitează la a expune argumente contrare soluțiilor și principiilor statuate de CEDO, fără a proceda la o analiză comparată a întregii jurisprudențe, deși contestația formulată a avut la bază o analiză complexă a unei jurisprudențe bogate care combate aceste argumente contrare cu o expunere detaliată a încălcării dreptului de proprietate al reclamantului a nerespectării condițiilor ingerinței statului.
De aici, recurentul a apreciat și contradictorialitatea motivelor instanței de fond, în sensul că, asupra acelorași aspecte, aceasta fie acordă deplină eficiență/aplicabilitate deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului, fie le „trunchiază", ba chiar le contrazice, apreciind argumentele Curții ca fiind „destul de generoase".
Totodată, recurentul a arătat că instanța de fond a reținut greșit existența unui scop legitim pentru recalcularea pensiilor.
Sub acest aspect, instanță de fond precizează că pentru recalcularea pensiilor « a existat un scop legitim pentru a se proceda în acest mod (scopul legitim este dat de expunerea de motive a Legii nr. 119/2010 în care se prevede că soluția se impune în vederea reducerii cheltuielilor bugetare).
Or, situațiile care ar putea autoriza privarea de proprietate a unui subiect de drept sunt precis delimitate de către Curtea Europeană și presupun în mod automat acordarea unei despăgubiri. Potrivit statuărilor instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic §i economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești. Cu atât mai mult, absența totala a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.
Chiar dacă s-ar admite existența unui scop legitim pentru recalcularea pensiilor, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 119/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plată unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o.
Or, Legea nr.119/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr. 119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor a impus reclamantului o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
A arătat recurentul că reducerea pensiei sale, ca urmare a recalculării, cu aproape 12% și imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea sa, ca pensionar, beneficiar al unei pensii stabilită prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului meu de proprietate, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
În același sens, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporționalității consacrat de jurisprudența CEDO, prin aceea că rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Prin privarea sa de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale.
De altfel, chiar Curtea Constituțională a României, în jurisprudența sa anterioară a recunoscut că, o normă care conduce la reducerea pensiilor este constituțională doar în măsura în care: „în cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior.” Nu în ultimul rând chiar instanța de contencios constituțional recunoaște neconformitatea Legii nr.119/2010 cu dispozițiile constituționale (art. 1 alin. 5 și art. 47 din Constituție), reținând în decizia nr. 871/25.06.2010: „Critica de neconstituționalitate are un oarecare grad de pertinență întrucât legiuitorul a menținut, într-adevăr, în vigoare reglementările referitoare la stabilirea pensiei de serviciu...„ iar într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, reține faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special
Contrar hotărârii instanței de fond, toată această jurisprudență a Curții Constituționale, arată fără echivoc că privarea contestatorului de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, este lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.
Mai mult, recurentul a menționat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 Cod proc. civilă)
Astfel, instanța de fond a omis să se pronunțe în legătură cu speranța legitimă invocată în sprijinul motivului de anulare referitor la încălcare Protocolului 1 la CEDO.
O condiție impusă de Convenție pentru ca drepturile invocate să fie protejate de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO este ca dreptul/interesul să fie o „speranță legitimă". Astfel, speranța legitimă, în accepțiunea Curții trebuie să se bazeze pe o normă legală sau pe o hotărâre judecătorească. În cazul de față, speranța legitimă invocată se bazează pe Legea nr. 223/2007. Astfel, la momentul împlinirii vârstei de pensionare, cunoscând prescripțiile legale în vigoare, a avut „speranța legitimă" că în urma manifestării de voință în sensul pensionării va beneficia pe toată perioada vieții de o pensie în cuantumul prescris de Legea nr. 223/2007. Nici pe acest motiv al contestației instanța de fond nu s-a pronunțat.
De asemenea, recurentul a arătat că în speță „regăsim" o lipsă a pronunțării relative la încălcarea art. 14 din CEDO, lipsa pronunțării pe acest aspect echivalând cu o denegrare de justiție, prin refuzul instanței de a îl judeca.
Astfel, instanța a menționat doar că nu este vorba despre reglementări identice ci doar denumirea este identică (pensie de serviciu), arătând că magistrații au un statut constituțional.
De asemenea, problema retroactivității Legii nr. 119/2010, a efectelor juridice născute și consumate în totalitate sub imperiul acestei legi și a siguranței raporturilor de protecție socială, sunt nesocotite total de prima instanță.
În privința acestui capăt de cerere, instanța nu și-a motivat soluția. Lăsând la o parte faptul că această „nemotivare" nu este conformă cu rigorile impuse de Codul de procedură civilă, recurentul a considerat că această „practică" denotă fie o aplicare greșită a legii rezultată dintr-o necunoaștere a principiului neretroactivității, fie o crasă rea voință. Argumentele în sprijinul acestui motiv de recurs sunt următoarele:
Aceste omisiuni fac incidente prevederile imperative ale art. 261 pct. 5 Cod proc. civilă, conform cărora hotărârea trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Nerespectarea acestora atrage nelegalitatea hotărârii și trebuie desființată.
În acest sens, în doctrina de specialitate s-a mai arătat că, motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite. Dacă cererea are mai multe capete de cerere, mențiunea din considerente, în sensul că un anume capăt de cerere a fost rezolvat implicit prin soluția dată altui capăt de cerere, nu este suficientă, deoarece în dispozitiv trebuie să se regăsească soluția pentru fiecare capăt de cerere.
Articolul 261 Cod proc. civilă este reglementat prin norme imperative, aspect care rezultă din expresia folosită de legiuitor - hotărârea „va cuprinde". Ca atare, lipsa unor mențiuni poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) teza I, Cod proc. civilă.
Față de cele arătate mai sus, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
În mod corect instanța de fond a constatat că motivele invocate de contestator în susținerea acțiunii sunt nefondate, întrucât revizuirea pensiei are ca temei legal dispozițiile Legii nr. 119/2010, prin care s-a stabilit de legiuitor că pensiile de serviciu stabilite pe baza legislației anterioare devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 și se recalculează după metodologia și algoritmul de calcul prevăzut de această lege.
Această lege a făcut obiectul controlului de constituționalitate, iar prin decizia nr.458/02.12.2003 a Curții Constituționale s-a statuat că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituită sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei de aplicare.”
În același sens au statuat și deciziile nr.871/2010 și nr. 1380/18.10.2011, în cadrul cărora Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea acestei legi în raport de dispoziția art.15 alin.2 din Constituție, abordând și respectarea principiului neretroactivității legii.
Curtea a reținut că textele legale criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor și numai în ce privește cuantumul acestora nu și stagiul de cotizare sau vârsta eligibilă, iar aceste statuări ale Curții Constituționale nu pot fi modificate de o instanță de drept comun în interpretarea aceluiași principiu, acela al neretroactivității legii civile.
Aceste concluzii au fost confirmate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11,_/11,_/11,_/11,_/11), a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010.
Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
Curtea a reamintit, în acest sens, că Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior ; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr._ /11 și_/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
Pensia datorată, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantului, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.
Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului, iar această diferență nu este una lipsită de justificare.
În același spirit, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, a respins recursurile în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, reținând că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, cauza Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009, par. 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
Înalta Curte a constatat, însă, că analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea recursului în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).
Ca atare, reiese din decizia sus amintită că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare, iar pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii.
Examinând condițiile concrete ale speței de față se constată că în mod corect prima instanță a constatat că este neîntemeiată contestația reclamantului împotriva deciziei Casei Județene de P. Prahova, nr._/11.06.2011 prin care, ca urmare a recalculării drepturilor de pensie conform OUG nr. 1/2011, i-a fost stabilită o pensie de 3730 lei.
Reclamantul nu a făcut dovada în concret că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială, sau că este lipsită total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
În același timp, nu s-a constatat o ingerință în drepturile reclamantului nici sub aspectul criteriilor invocate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011 cum ar fi indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară sau alte circumstanțe particulare ale cauzei.
Față de considerentele mai sus arătate, Curtea apreciază că în cauză nu se poate considera că s-au încălcat dispozițiile art. 148 al. 2, art. 15 din Constituție, art. 1 din Codul Civil, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau că nu este relevantă în cauză Decizia nr. 871/2010 a Curții Constituționale.
De asemenea se constată că hotărârea supusă controlului judiciar nu conține motive contradictorii, astfel cum susține recurentul, concluziile acesteia privind inexistența unui bun al reclamantului și a unui scop legitim pentru recalcularea
pensiilor fiind preluate tocmai din Deciziile CEDO, ale Curții Constituționale sau Înaltei Curți de Casație și Justiție menționate anterior.
Nu se poate constata că hotărârea atacată este afectată de nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 5 c.pr.civ., câtă vreme au fost analizate toate susținerile și apărările părților, noțiunea de “speranță legitimă ” fiind avută în vedere cu ocazia analizării incidenței art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar aspectele privind încălcarea art. 14 din CEDO și a principiului neretroactivității legii au fost abordate inclusiv în hotărârile Curții Constituționale și ÎCCJ la care instanța de fond a făcut referire.
Pe cale de consecință, nefiind incidente în cauză niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod pr. civilă pentru a se dispune modificarea sau casarea hotărârii atacate, Curtea de Apel, în baza disp. art. 312 al. 1 Cod pr. civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de contestatorul B. D., domiciliat în comuna Răzvad, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 2177 din 6 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata C. DE P. SECTORIALĂ A SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAȚII, cu sediul în București, ..3, sector 4, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 aprilie 2013.
Președinte, Judecători,
V. G. A. PopaMioara I. G.
Grefier,
C. C.
Red.IMG
Tehnored. CC
2 ex./22.04.2013
d. fond_ Tribunalul Dâmbovița
j. fond. G. P.
operator date cu caracter personal
notificare nr.3120
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 624/2013. Curtea... | Recalculare pensie. Decizia nr. 1237/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
