Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2531/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2531/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 01-10-2013 în dosarul nr. 2274/105/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA nr. 2531
Ședința publică din data de 1 octombrie 2013
Președinte - V. S.
Judecători- C. Ș.
- M. P.
Grefier - A. F.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de contestatorul M. N. prin Sindicatul Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, cu domiciliul ales la cabinet avocatură G. C. – București, ..4, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.1865 din 25.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – Departamentul Financiar Contabil, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. de Pensii a M., cu sediul în București, ..7-9, sector 6.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
C u r t e a
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, contestatorul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele membrului său M. N., a solicitat ca, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – Departamentul financiar contabil și C. sectorială de pensii a Ministerului A. Naționale, să se dispună, în principal, anularea hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului A. Naționale; anularea deciziei de revizuire a pensiei contestate nr._/13.12.2011; menținerea deciziei nr._/18.05.2009 de stabilire a cuantumului pensiei, stabilită în temeiul Legii nr.164/2001, a Legii nr.179/2004, a Decretului nr.214/1977 (după caz), plătită în luna decembrie 2010; obligarea intimatei la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr.164/2001, a Legii nr.179/2004, a Decretului nr.214/1977 (după caz), plătită în luna decembrie 2010 și cea revizuită conform Legii nr.119/2010, HG nr.735/2010 și OUG nr.1/2011 de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale; obligarea intimatei la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferente sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale. În subsidiar, s-a contestat cuantumul pensiei stabilit în urma revizuirii ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare.
În motivarea contestației, contestatorul a învederat instanței, în esență, faptul că lipsește temeiul juridic al emiterii deciziei de revizuire, de vreme ce a fost emisă în baza unei decizii de recalculare nelegale, că prin decizia respectivă s-a încălcat dreptul de proprietate al contestatorului, s-a realizat o discriminare a acestuia, s-a încălcat principiul neretroactivității legii, precum și principiul drepturilor câștigate (principiu care are o construcție jurisprudențială, chiar dacă nu are o consacrare legală).
Pentru fiecare dintre motivele de nelegalitate, contestatorul a expus ample argumente.
M. A. Naționale a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția prematurității formulării contestației, iar pe fond a solicitat respingerea contestației ca fiind neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.5011 pronunțată la 22 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepția prematurității formulării contestației completate, invocată prin întâmpinare de intimatul M.A.N. – Departamentul Financiar Contabil și a respins contestația completată, ca fiind prematur introdusă.
Deliberând cu prioritate, conform art.137 alin.1 c.pr.civ., asupra excepției prematurității formulării contestației invocată de instanță din oficiu, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.149 alin.1 din Legea nr.263/2010, „deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații”, iar potrivit alin.2 – „procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional”.
Conform art.150 alin.3 din același act normativ, „în soluționarea contestațiilor, Comisia Centrală de Contestații și comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații adoptă hotărâri”, iar potrivit art.151 alin.2 – „hotărârile prevăzute la art. 150 alin. (3) pot fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Tribunalul a reținut că, înainte de sesizarea instanței de judecată în legătură cu nelegalitatea sau netemeinicia deciziilor de pensionare emise începând cu data de 1.01.2011, beneficiarul unei astfel de decizii este necesar să parcurgă procedura prealabilă obligatorie prevăzută de dispozițiile Legii nr.263/2010, procedură care se finalizează cu adoptarea unei hotărâri de către Comisia Centrală de Contestații sau comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații.
Tribunalul a constatat că reclamantul M. N., deși a sesizat Comisia de Contestații din cadrul Ministerului A. Naționale cu nemulțumirile sale legate de modalitatea în care s-a procedat la stabilirea cuantumului pensiei urmare a emiterii deciziilor de revizuire contestate, contestațiile respective nu au fost analizate de această comisie, astfel încât, nefiind adoptată o hotărâre conform art.150 alin.3 din Legea nr.263/2010, prezenta contestație apare ca fiind prematur formulată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatorul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele membrului de sindicat M. N., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește prematuritatea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantul a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că acțiunea sa a fost introdusă prematur, raportat la dispozițiile OUG nr. 1/2011 coroborate cu prevederile Legii nr. 119/2010 și ale Legii 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, întrucât deciziile contestate au fost emise la data de 1.01.2011, deci legea aplicabilă în cauza dedusă judecății este Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
A învederat recurentul că instanța de fond în mod eronat a făcut aplicarea dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, limitându-se numai la alin. (1) al acestui articol, ignorând dispozițiile alin. (2), potrivit cărora: „excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii".
De asemenea, consideră recurentul, în mod eronat instanța de fond a rămas în pronunțare asupra excepției prematurității formulării cererii, deși, procesual, avea obligația de a administra absolut toate probele necesare pentru lămurirea excepției invocate din oficiu, respectiv ar fi trebuit să verifice dacă această Comisie de contestații a soluționat plângerea în termenul legal prevăzut de lege, cu atât mai mult cu cât a precizat în fața instanței că s-a adresat cu contestație Comisiei de Contestații.
Din actele din dosarul cauzei, rezultă că s-a formulat contestație în termenul legal de la comunicarea deciziei de calculare la Comisia de contestații care funcționează în cadrul Ministerului în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, potrivit cărora “deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații”.
Recurentul a arătat că, în termenul legal de 45 zile de la momentul înregistrării contestației, potrivit dispozițiilor art. 149 alin. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Comisia de contestații nu a soluționat contestația pe care a formulat-o, în sensul că nu a analizat și nu a răspuns tuturor criticilor formulate în ceea ce privește modalitatea și corectitudinea calculării cuantumului pensiei.
Ca atare, prin contestarea la Comisia de contestații din cadrul Ministerului A. Naționale, s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art.149 alin. (2) din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, potrivit cărora „procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedura administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter Jurisdicțional.”
Conchide recurentul că, atât timp cât a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 263/2010 (care a intrat în vigoare în momentul emiterii deciziilor de revizuire), instanța de fond a admis în mod greșit excepția prematurității cererii de chemare în judecată.
În raport de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.
Prin decizia nr.604 din 13 martie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul, a casat sentința nr.5011 din 22.10.2012 a Tribunalului Prahova și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Referitor la prematuritatea introducerii contestației, Curtea a constatat că instanța de fond a reținut, în esență, că excepția invocată de intimată este întemeiată, deoarece contestația a fost introdusă direct la instanță, fără a se aștepta soluția pronunțată de Comisia centrală de contestații din cadrul Ministerului A. Naționale.
S-a arătat în decizia de casare pronunțată de instanța de control judiciar că, soluția primei instanțe este greșită sub acest aspect, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că s-a formulat contestație în termenul legal de la comunicarea deciziei ce face obiectul prezentei judecăți, la Comisia de contestații care funcționează în cadrul Ministerului, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin, (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, potrivit cărora “deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații”.
Potrivit art.150 alin.3 și 4 din Legea nr.263/2010 Comisia centrală de contestații se pronunță asupra contestației în termen de 45 de zile de la data înregistrării.
Recurentul a arătat că, în termenul legal de 45 zile de la momentul înregistrării contestației, potrivit dispozițiilor art. 149 alin. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Comisia de contestații nu a soluționat contestația depusă, în sensul că nu a analizat și nu a răspuns tuturor criticilor formulate în ceea ce privește modalitatea și corectitudinea calculării cuantumului pensiei.
Astfel, prin contestarea la Comisia de contestații din cadrul Ministerului A. Naționale, a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art.149 alin. (2) din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, potrivit cărora „procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedura administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter Jurisdicțional.”
Ca atare, contestatorul a susținut că a introdus contestația în termen de 30 de zile conform art.149 din Legea nr.263/2010 la Comisia Centrală de contestații care avea obligația expres prevăzută de lege de a se pronunța asupra contestației în termen de 45 de zile, obligație încălcată însă prin nepronunțarea hotărârii, ceea ce echivalează practic cu respingerea contestației.
Mai mult, Comisia Centrală de Contestații nu justifică în niciun fel depășirea termenului expres prevăzut de lege pentru pronunțarea unei hotărâri asupra contestației cu care a fost sesizată, astfel că partea interesată, în virtutea liberului acces la justiție și având în vedere că susține că a respectat procedura prealabilă instituită de lege, putea să formuleze contestație la instanța de judecată competentă.
Așa fiind, în mod eronat prima instanță nu a soluționat fondul cererii dedusă judecății, cu consecința respingerii acesteia, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, întrucât hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu privire la prematuritatea cererii de chemare în judecată, situație care impune, în baza art.3041 și 312 alin.3 Cod procedură civilă, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Prahova, pentru judecarea cauzei pe fond, prilej cu care se va avea în vedere toate apărările formulate de părți, inclusiv susținerile din faza de recurs.
Tribunalul Prahova ca instanță de trimitere, prin sentința civilă nr.1865 din 25.06.2013, a respins excepția prematurității formulării contestației invocată de intimatul M. A. Naționale.
Pe fond, a respins în totalitate contestația ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu privire la excepția prematurității că petentul a introdus contestația în termen de 30 de zile la comisia centrală, potrivit art. 149 din Legea nr. 263/2010, care avea obligația să se pronunțe asupra acesteia.
Față de faptul că a fost depusă în termen contestația la comisia centrală de contestații din cadrul M. de către contestator fără ca aceasta să răspundă în vreun fel, nu s-a putut considera că introducerea contestației la instanță este prematură, în condițiile în care comisia avea obligația de a se pronunța în termen de 45 de zile de la data la care a fost sesizată de către contestator.
Cu privire la fondul cauzei tribunalul a reținut că prin decizia de revizuire a pensiei nr._ din 06.12.2011 emisă de M. A. naționale a fost revizuită pensia contestatorului, fiind stabilită o pensie de 1981 lei.
Cuantumul pensiei cuvenite contestatorului prin decizia emisă de intimat în decembrie 2010 s-a stabilit în baza H.G. nr.735/2010 act normativ abrogat pe data intrării în vigoare a O.U.G. nr.1/28.01.2011.
Prin această ordonanță de urgență legiuitorul a instituit o procedură de revizuire a pensiilor recalculate, iar prin art.6(1) se prevede „pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe bază de salariu mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se menține în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010”.
A..2 al aceluiași articol prevede că diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.
Din economia textelor de lege prezentate, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei respectiv, decizia de revizuire și cupon de pensie pentru luna februarie 2011, a rezultat fără putință de tăgadă că în prezent contestatorul nu este prejudiciat cu nimic, iar prin revizuirea cuantumului drepturilor bănești cuvenite, decizia contestată nu-și mai produce efecte, în atare situație prezenta contestație a fost respinsă ca lipsită de obiect. Mai mult de atât, motivele invocate în susținerea prezentei contestații în sensul încălcării principiului neretroactivității legii, a drepturilor câștigate, a nediscriminării ori a încălcării art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu sunt întemeiate întrucât prin Lg.nr. 119/2010 categoriile de pensionari nu și-au pierdut dreptul la pensie ci le-a fost afectat doar cuantumul, cuantum care în prezent este același cu cel avut în decembrie 2010. Chiar dacă cuantumul pensiei urmare a recalculării ar fi diminuat, o astfel de ingerință nu este de natura privării dreptului de proprietate în sensul prev. de art.1 din Protocolul 1 al CEDO, sens în care s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 2.02.2010în cauza Aizpurura Ortiz contra Spaniei.
Curtea Europeană, de altfel, a admis că statele au posibilitatea de a aduce anumite limitări în cazul despăgubirilor acordate raportat la situația economico-financiară astfel că lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce „ca lipsă” la încălcarea art.1 al Protocolului 1. statul, fiind cel care se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
Principiului neretroactivității invocat de contestator nu este încălcat întrucât Lg.119/2010 în baza căreia s-a emis decizia contestată produce efecte numai pentru viitor și numai cu privire la cuantumul drepturilor bănești cuvenite, nefiind afectate sumele obținute cu titlu de „pensie specială” anterior intrării în vigoare a legii.
Prin recalcularea pensiei impusă prin Lg.119/2010 sunt afectate pensiile tuturor pensionarilor aflați în situații similare (beneficiari ai unei pensii de serviciu) iar pensia recalculată este identică cu cea prevăzută pentru toate categoriile de pensionari conform Legii nr. 19/2000 sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia 873/2010 prin care s-a reținut că prevederile Lg.119/2010 sunt constituționale.
Față de considerentele expuse, având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 453/2003 și 873/2010 raportat la jurisprudența CEDO și nu în ultimul rând a prev. art. OUG 1/2011, tribunalul a respins contestația ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs contestatorul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.304 1 Cod pr. civilă.
Arată recurentul că prin decizia contestată s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul acesteia în baza Legii nr. 119/2010 (art.1 lit. a), pensia fiind redusă drastic, iar în mod eronat instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că în speță nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și deci, legală.
Se învederează că potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar conform art. 3 din Legea nr.119/2010, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit alin.2 al art.3, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Se arată că instanța de fond a fost învestită cu analizarea legalității decizie emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională - ce este, potrivit disp. art. 1 și 2 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului - are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Se învederează că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Se conchide că prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană, arată recurentul, a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Ca atare, constatarea anterioară a constituționalității Legii nr.119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției.
Instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art.1 al primului Protocol adițional ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce statuează, la alin.1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional
Tribunalul avea obligația, conform susținerilor recurentului, de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea se impune și instanțelor interne (în acest sens, se invocă decizia nr.81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, în opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile: legalității; a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.
În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurentul arată că nu trebuie să se confunde și nici să nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun, dreptul la pensia de serviciu născându-se în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Se învederează că începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții contra Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială) distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art.1 al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
În plus, Curtea a adăugat că atunci când un stat alege să instituie prin legea internă o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva contra Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).
Art. 1 al Primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art.14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții contra Regatului Unit, Andrejeva contra Letonia).
Curtea a observat, arată recurentul, că în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Apostolakis contra G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz contra Austria și Bunchen contra Republica Cehă).
Se concluzionează astfel că și pensia de serviciu stabilită de autoritățile române printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Consideră recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente, dimpotrivă, CEDO statuând că dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Banfield contra Regatul Unit, Apostolakis contra G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson contra Islanda, Rasmussen contra Polonia, Wieczorek contra Polonia).
Se învederează că prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit.i din Legea nr.263/2010) au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului și asta chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
În opinia recurentului, având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, fiind vorba de o eliminare integrală și ireversibilă a dreptului, iar nu de o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instanța de fond constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate, iar chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Susține recurentul că acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun) cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Consideră recurentul că tribunalul ar fi trebuit sa procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție:a. legalitatea; b. existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul generale;c. proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;d. prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății;e. nediscriminarea.
În opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler contra Italia, Iatridis contra G., Wieczorek contra Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
În ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege, respectiv de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich contra Franța, Beyeler contra Italia).
În acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield contra Regatul Unit, Rasmussen contra Polonia).
Or, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Se conchide că în mod evident condiția legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne, iar în cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar nu au reieșit erori de calcul, însă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din OUG nr. 1/2011 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
În urma comparării acestor date, arată recurentul, reiese că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat.
De asemenea, se învederează că adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect, componența venitului, respectiv cât constituie brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG nr.1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit să fie mai mic decât cel menționat în Anexa nr. 1 la OUG nr.1/2011.
Astfel, chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu se poate ști dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă sau include și alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul arată că în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și anul 2009 și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Se arată că este necesară însă o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit, iar CEDO a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva contra Letonia și Bunchen contra Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții contra Germania, Wieczorek contra Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen contra Polonia.
Sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință, iar privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări” impune ca atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler contra Italia, Moskal contra Polonia), iar dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler contra Italia).
Se învederează că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art.7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate”, în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Însă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr.873/2010, se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani)”, nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, se arată că pentru a exista un raport de proporționalitate față de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate/prin ingerința asupra dreptului de proprietate să fie tot temporare.
Potrivit deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel.”
Se conchide că statul avea posibilitatea de a diminua temporar, pe perioada existenței dificultăților economico-financiare, pensiile speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.
Or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu) nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Acest scop legitim (al apărării față de criza economică) justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu).
Prin urmare, o dată în plus, în speță a fost încălcat art.1 al Primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, arată recurentul, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional, iar principiul „echilibrului echitabil” între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler contra Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.l (Cauza Beyeler contra Italia).
Membrului de sindicat nu i se poate reproșa conduita acestuia, deoarece acesta s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.
De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, partea reclamantă nemaiputând în mod obiectiv realiza stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Se concluzionează că membrul de sindicat se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Or, în urma supunerii membrului de sindicat la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea acestuia fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pus intempestiv într-o situație neprevăzută, de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit.
Se concluzionează că în mod eronat instanța de fond a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că în speță a operat o ingerință disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei membrului de sindicat, cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii contestației și anularea deciziei de revizuire.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Prin decizia nr.871/25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.433/28.06.2010, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că dispozițiile art.1-5 și art.12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu disp.art. 15 alin. 2- neretroactivitatea legii, art.16-egalitatea în drepturi a cetățenilor, art.44- dreptul de proprietate privată, art.47 alin.1- referitor la nivel de trai și dreptul la pensie, art.53- restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți și art. 135 alin. 2 lit. f din Constituție - privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
De asemenea, Curtea a reținut, prin aceeași decizie, că prevederile art. 1 - 5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu încalcă dispozițiile constituționale și internaționale referitoare la dreptul de proprietate având în vedere art.44 din Constituție raportat la art.1 din primul Protocol adițional la Convenție.
S-a reținut, conform considerentelor expuse în cuprinsul deciziei mai sus menționate, printre altele, că dispozițiile legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.2 din Constituție.
Totodată, prin decizia nr. 873/25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.433/28.06.2010, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că dispozițiile art.1 lit.a, b, d - i și art.2-12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu disp. art. 15 alin. 2, art.47 alin.2, art.53 din Constituție și art.20 raportat la art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Instanța nu este îndrituită să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, după cum s-a statuat prin decizia nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.925/27.12.2011, prin care s-au respins recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.
Tot în decizia nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că nici referitor la discriminare, instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art.16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art.14 coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, pentru considerentele arătate în cuprinsul deciziei respective.
Decizia nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, este obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 Cod pr.civilă, adică de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, decizia pronunțată fiind obligatorie inclusiv în privința considerentelor acesteia.
Referitor la analiza de compatibilitate cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, se reține că în conformitate cu disp.art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar potrivit alin.2 al art.20 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului există în mod incontestabil o diferență fundamentală: în timp ce Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt.
Prin urmare, judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției și, chiar dacă s-a pronunțat deja Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra dreptului național este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale constatând că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate având în vedere situația particulară din fiecare speță, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, astfel cum s-a reținut tot în cuprinsul deciziei nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.925/27.12.2011, mai sus menționată.
Din perspectiva reglementărilor internaționale, Curtea reține că potrivit art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar conform alin.2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Așadar, pentru cercetarea nesocotirii prevederilor art.1 al primului Protocol adițional la Convenție se impune ca fiecare cauză concretă dedusă judecății să fie analizată amănunțit, sub toate aspectele sale particulare de fapt, pentru a se putea determina, în concret:1. dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; 2. dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; 3.dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general și a unei proporționalități rezonabile între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
În cauza de față, membrul de sindicat M. N. era beneficiarul unei pensii de serviciu stabilită în temeiul Legii nr.164/2001 și al Legii nr.179/2004, conform deciziei nr._ din 18.05.2009 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului A. Naționale, pensie al cărei cuantum era de 4576 lei.
În conformitate cu art.1 lit.a din Legea nr. 119/2010, pensiile militare de stat - membrul de sindicat M. N. fiind beneficiarul unei asemenea pensii - devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit art.3 alin.1 din același act normativ, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, potrivit alin.2 al art.3 din Legea nr.119/2010, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia nr._ din 13.12.2011 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului A. Naționale s-a procedat la recalcularea pensiei de serviciu a membrului de sindicat M. N. în baza Legii nr.119/2010 și a HG nr. 735/2010, fiindu-i stabilită, începând cu 1.01.2011, o pensie în cuantum brut de 3912 lei, decizia respectivă fiind contestată separat, într-o altă cauză. Decizia de recalculare a pensiei a fost emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr.119/2010, pe baza metodologiei stabilită prin HG nr.735/2010, dată în aplicarea legii, hotărâre de guvern ce privește recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
De menționat, că HG nr.735/2010, ce a stabilit metodologia de calcul a noului cuantum al pensiei cuvenite membrului de sindicat M. N., a fost abrogată prin art.10 din OUG nr. 1/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv 31.01.2011.
OUG nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial nr.81/31.01.2011, privește stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, arătându-se în expunerea de motive a acestei ordonanțe de urgență că întrucât în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, în sensul că, pentru cei care nu au prezentat acte care să dovedească veniturile obținute, în funcție de care s-a recalculat pensia de serviciu, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, este imperios necesară instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivității, scopul fiind acela de a nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere.
La adoptarea OUG nr.1/2011 s-au avut în vedere, astfel cum rezultă tot din expunerea de motive, exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat.
În conformitate cu disp.art.1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
De asemenea, potrivit art. 6 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010- situație ce se regăsește în cauză - se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire, iar conform alin.2 al art.6, diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.
Ca atare, prin decizia nr._ din 13.12.2011 emisă de C. de Pensii S. a M., privind revizuirea pensiei în baza OUG nr.1/2011, membrului de sindicat M. N. i-a fost stabilită, începând cu data de 1.01.2011, o pensie în cuantum brut de 3912 lei, la emiterea deciziei de revizuire a pensiei fiind avută în vedere metodologia de calcul prevăzută în Anexa 3 a OUG nr.1/2011.
Se impune a se preciza, totodată, că prin decizia nr.919 din 6.07.2011 publicată în Monitorul Oficial nr.504/15.07.2011, Curtea Constituțională a constatat că sunt neîntemeiate criticile de neconstituționalitate extrinsecă a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională. De asemenea, s-a constatat că sunt inadmisibile criticile de neconstituționalitate intrinsecă a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/2011.
OUG nr.1/2011 a fost aprobată prin Legea nr.165/2011, publicată în Monitorul Oficial nr.511/19.07.2011.
Pensia membrului de sindicat M. N. reprezintă un „interes patrimonial”, ce intră în sfera de protecție a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența acesteia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în acest sens (cauza Buchen contra Republicii Cehe, cauza Stec și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii). Înainte de aplicarea Legii nr.119/2010 și recalcularea, respectiv revizuirea pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, acesta se putea prevala de garanțiile oferite de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
De asemenea, pensia de serviciu stabilită în temeiul actului normativ special reprezintă un „interes patrimonial” atât sub aspectul părții contributive - achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat, cât și sub aspectul părții necontributive - care se suportă de la bugetul de stat.
Astfel, în jurisprudența acesteia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a abandonat distincția dintre beneficiile de natură contributivă și cele de natură necontributivă sub aspectul incidenței art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
În cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12.04.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu impune nicio restricție asupra libertății statelor contractante în privința deciziei de a instaura sau nu un sistem de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor ce trebuie acordate în baza unui astfel de sistem. În schimb, din momentul în care un stat contractant instituie o legislație prin care se prevede plata automată a unei prestații sociale - fie că acordarea acestei prestații depinde sau nu de plata prealabilă a unor contribuții ‑ această legislație trebuie considerată ca generând un interes patrimonial în temeiul câmpului de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile din acest articol ( motivare la care s-a făcut trimitere și în hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referitor la ingerință, aceasta este legală, fiind reglementată de Legea nr.119/2010, urmărind un scop legitim, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale. Ingerința nu este arbitrară, a fost motivată și nu se poate reține, în contextul dat, că norma din dreptul intern nu ar fi suficient de accesibilă, precisă ori predictibilă sau că ar avea caracter discreționar.
După cum s-a arătat în cuprinsul deciziei nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ingerința trebuie analizată însă din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor( regula generală și, totodată, prima normă din art.1 din Protocolul nr.1), iar nu precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” ( cea de-a doua normă din același text), fiind greșită susținerea din recurs în sensul că în speță ar fi fost vorba de o privare de proprietate.
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenție nu garantează o pensie într-un anumit cuantum.
Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată. Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, din 12.10.2004).
Ingerința statului în dreptul membrului de sindicat M. N. îi dă posibilitatea și unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, marjă care, în acest domeniu, este una extensivă, însă această marjă trebuie să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.
În analizarea raportului de proporționalitate, la care însăși instanța supremă face referire în cuprinsul deciziei nr.29/12.12.2011, având în vedere situația particulară a membrului de sindicat M. N., în raport de cuantumul pensiei medii lunare pentru limită de vârstă la nivelul lunii ianuarie 2011 - de 880 lei, conform statisticii prezentate de M. Muncii și Asigurărilor Sociale - și de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistență, Curtea reține că prin reducerea pensiei acestuia de la 3879 lei brut la 3049 lei brut, nu se poate vorbi de o diminuare de natură să-l pună în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.
Nu în ultimul rând, se reține că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr.119/2010.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat în cuprinsul deciziei respective că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil.
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 și anume, contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, s-a reținut că pensia datorată reclamantelor în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă, fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor din acea cauză, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor prevăzut de Legea nr.19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.
Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie în sensul art.14 din Convenție în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, iar faptul că anumite categorii se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține de marja de apreciere a statului, diferențele nefiind lipsite de justificare.
Prin urmare, membrul de sindicat nu a făcut dovada în concret că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, neputându-se reține nici faptul că acesta ar fi discriminat în raport cu alte categorii de pensionari.
Referitor la erorile de calcul al pensiei, se constată că prin motivele de recurs se invocă aspecte noi, nesusținute nici prin contestația ce a fost adresată de membrul de sindicat Casei de Pensii S. a M. și nici prin contestația adresată primei instanțe, cum ar fi împrejurarea că membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
S-a pretins că în urma comparării acestor date ar rezulta că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat, fără a se indica de altfel, în concret, care este perioada în care se pretinde existența unei asemenea situații.
Cu privire la adeverințele de venituri, astfel cum corect a reținut și prima instanță, orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire acestor adeverințe sau a datelor înscrise trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea membrul de sindicat, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.
La dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei de revizuire, din care rezultă că în procesul de revizuire a pensiei, C. de Pensii S. a M. a utilizat datele înscrise în actele doveditoare privind veniturile realizate aflate în dosarul de pensionare, revizuirea pensiei efectuându-se în raport cu stagiul total de cotizare valorificat în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare, astfel cum se prevede la art.3 alin.1 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011. De asemenea, cuantumul pensiei a fost stabilit prin împărțirea punctajului mediu anual la stagiul complet de cotizare de 20 de ani, conform disp.art.6 alin.2 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011.
Având în vedere probatoriile cu înscrisuri administrate în cauză și considerentele mai sus arătate, în mod justificat a conchis tribunalul că nu pot fi reținute erori în modul de calcul al pensiei revizuite.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente motivele de modificare a sentinței prev.de art.304pct.9 și art.3041 Cod pr.civilă, invocate în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul M. N. prin Sindicatul Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, cu domiciliul ales la cabinet avocatură G. C. – București, ..4, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.1865 din 25.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – Departamentul Financiar Contabil, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. de Pensii a M., cu sediul în București, ..7-9, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 1 octombrie 2013.
PreședinteJudecători
V. S. C. ȘtefanMarilena P.
Grefier
A. F.
Operator de date cu caracter personal
nr.notificare 3120/2006
2013-10-08
CS/FA
2 ex.
d.f. Trib. Prahova nr._
j.f. C. N.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 232/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1878/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
