Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1762/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 1762/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 1488/105/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 1762

Ședința publică din data de 13 iunie 2013

Președinte - G. M.

Judecători - P. C.

- D. V.

Grefier - C. O.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de intimata C. DE P. SECTORIALĂ A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, .. 3, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 351 pronunțată la data de 8 februarie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-contestator D. GH. V., domiciliat în ., județul Prahova. Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 6 iunie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța pentru a da posibilitatea apărătorului intimatului-contestator să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 13 iunie 2013, când a dat următoarea decizie.

CURTEA:

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 351 pronunțată la data de 8 februarie 2013, Tribunalul Prahova a admis contestația precizată formulată de contestatorul D. GH. V., în contradictoriu cu intimata C. DE P. SECTORIALĂ A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, și în consecință:

A anulat Hotărârea Comisiei de contestații pensii nr. 3194/02.04.2012.

A anulat decizia de revizuire nr._/12.12.2011 emisă de către intimata C. de P. Sectorială a MAI și a dispus menținerea în plată a deciziei de pensionare nr._/16.03.2001, stabilită în temeiul Decretului 214/1977.

A obligat, în solidar, intimații la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Decretului 214/1977 (pensie inițială) și pensia revizuită potrivit O.U.G. nr. 1/2011, de la data emiterii deciziei de revizuire și până la repunerea în plată a pensiei inițiale.

A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Pensia de serviciu stabilită în favoarea contestatorului a fost revizuită în temeiul OUG nr. 1/2011, emițându-se, în acest sens, decizia nr._/12.12.2011, prin care i s-a fixat un cuantum de 3845 lei brut, cu începere de la data de 01.01.2011.

Contestația formulată de către contestator împotriva deciziei nr._/12.12.2011, conform art. 149 din Legea nr. 263/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată de către Comisia de Contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin hotărârea nr.3194/02.04.2012.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din OUG nr.1/2011, „pensiile prevăzute la art. 1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin.4 din această lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate de beneficiari”.

Conform art. 1 lit. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului militar devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.

În fapt, prin acest act normativ, au fost desființate pensiile de serviciu reglementate de Legea nr. 164/2001.

Procedând la analizarea deciziei contestate, tribunalul reține că aceasta a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale interne, prevederile ce au stat la baza revizuirii pensiei fiind declarate constituționale prin deciziile nr. 871/2010 și 873/2010 ale Curții Constituționale.

Pe de altă parte, însă, din perspectiva reglementărilor internaționale, tribunalul a reținut următoarele:

Art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege, cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional.

A..2 al acestui articol, stipulează că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziții, drepturile care decurg din contribuțiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum este dreptul la pensie, constituie drepturi patrimoniale, care intră sub protecția art.1 din Protocol.

Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată.

Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, Cauza Moskal contra Poloniei, 2009).

Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de legea criticată, cu consecința pierderii dreptului la pensia de serviciu, impune persoanelor cărora le este aplicabilă o sarcină excesivă și disproporționată, fără a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei.

Ca principiu general, dispozițiile Convenției Europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au forță constituțională și supralegislativă.

Potrivit disp. art.20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern. Obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impune tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.

În același sens, în jurisprudența constantă a CEDO, s-a reținut că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmeenthal nr.C 106/77).

Constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul deciziei nr. 871/25.06.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 433/28.06.2010, că Legea nr. 119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

De altfel, prin decizia nr.1344 din 9.12.2008, Curtea Constituțională a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”.

În acest sens a statuat și Comisia Europeană, în cauza „C- 310/10 A. și alții”, având ca obiect o cerere a Curții de Apel Bacău de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în sensul că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. În acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii.

Aceste instanțe sunt, în opinia Comisiei, obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat acesta de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispozițiilor legislative naționale sau a deciziilor Curții Constituționale, care sunt contrare dreptului Uniunii.

Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că interpretarea Convenției și a actelor adiționale trebuie făcută în maniera în care statele să poată respecta obligațiile internaționale și să nu împiedice tendința actuală de extindere și intensificare a cooperării internaționale, tot aceasta a considerat, însă, că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate, nu acordă o protecție echivalentă cu cea asigurată de Convenție, trebuie aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenției în calitate de instrument constituțional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaționale (23 martie 1995, Loizidou împotriva Turciei, paragraf 75).

În accepțiunea CEDO, o privare de proprietate nu este posibilă fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar diminuarea substanțială a pensiei prin efectul legii, aduce atingere esenței dreptului la pensie și constituie o gravă încălcare a art.1 din Protocolul Adițional nr.1 al Convenției.

Astfel, în cauza Buchen contra Republicii Cehe din 26 noiembrie 2002 (C._-97), Curtea a reținut că dreptul la pensie stabilit de autoritățile publice sub imperiul unei legi, este un „bun” în sensul Convenției.

În cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, dacă statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții, acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenție.

Curtea a abandonat, în acest fel, distincția dintre beneficiile de natură contributivă și cele necontributive, sub aspectul incidenței art.1 din Protocolul adițional la Convenție.

Având în vedere că dl. D. Gh. V. era titularul unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1, urmează a fi analizată măsura în care ingerința autorităților publice (a statului) în exercitarea dreptului la respectarea bunului, a avut ca efect privarea acesteia de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1, păstrarea unui just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului.

Tribunalul a apreciat că intervenția statului de a elimina pensia de serviciu prin recalcularea, numai în raport de principiul contributivității, reprezintă, în mod incontestabil, o ingerință în exercițiul unui drept legal dobândit, astfel că acest amestec este permis numai în măsura în care corespunde unui interes de ordin general și este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, Legea nr.119/2010 în baza căreia pensia de serviciu a fost trecută în categoria pensiilor în înțelesul Legii nr.19/2000, nu cuprinde nicio motivare privind interesul general urmărit prin adoptarea acestei măsuri, scopul eliminării pensiilor de serviciu fiind identificat doar de către Curtea Constituțională, justificat de necesitatea reformării sistemului de pensii, înlăturându-se situațiile inechitabile pe fondul crizei economico-financiare cu care se confruntă statul.

Prin urmare, statul avea obligația să țină cont de asigurarea unei proporționalități între acest interes și speranța legitimă a contestatorului de a se bucura de dreptul câștigat pe viitor.

Ingerința statului în dreptul recurentului îi dă posibilitatea și a unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuia să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.

Este evident și de netăgăduit dreptul statului de a legifera și de a înlătura eventuale inechități. Dar această operațiune se impune a fi efectuată astfel încât să nu aducă atingere dreptului de proprietate, substanței dreptului acordat și legiferat, iar măsura să fie previzibilă și să nu supună destinatarii acesteia la o sarcină excesivă și disproporționată.

Contestatorului, al cărui drept la pensie de serviciu a fost stabilit sub imperiul legii anterioare, previzibile, avea dreptul la o continuitate în ceea ce privește evoluția acelei legi în viitor.

Or, reducerea pensiei s-a produs prin Legea nr.119/2010, în mod total și evident imprevizibil.

Mai mult, diminuarea substanțială a pensiei contestatorului ca urmare a recalculării și apoi a revizuirii, precum și imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere, au condus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, supunând contestatorul la o sarcină exorbitantă.

Prin reducerea pensiei într-un cuantum semnificativ și prin înlăturarea totală și imprevizibilă a dreptului la pensia specială, contestatorul este pus în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.

Aceasta în contextul în care, pe toată durata exercitării activității sale de cadru militar, nu a avut șansa de a-și suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilități și interdicții totale, în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de șansa suplimentării veniturilor lor, în lipsa oricăror incompatibilități și interdicții.

Cât despre beneficiul societății rezultat din reducerea pensiilor de serviciu, acesta este minim dacă se are în vedere numărul limitat al categoriilor de persoane beneficiare ale acestei pensii.

Concluzionând, pentru argumentele expuse în precedent, constatând că, prin revizuirea pensiei contestatorului, în temeiul Legii nr.119/2010 și a OUG nr. 1/2011, au fost încălcate dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, tribunalul a admis contestația precizată, cu consecința anulării hotărârii Comisiei de contestații pensii nr. 3194/02.04.2012 și a deciziei de revizuire nr._/12.12.2011 emisă de C. de pensii a Ministerului Administrației și Internelor.

În plus, s-a dispus menținerea în plată a deciziei de pensionare nr._/16.03.2001, stabilită în temeiul Decretului nr.214/1977 și a obligat intimata la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Decretului nr. 214/1977 (pensie inițială) și pensia revizuită potrivit Legii nr.119/2010, HG nr.735/2010 și OUG nr.1/2011, de la data emiterii deciziei de revizuire și până la repunerea în plată a pensiei inițiale.

Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat recurs intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, criticând sentința ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct.9 și art. 304¹Cod procedură civilă.

Arată recurenta că, odată cu . Legii nr. 119/2010 și a HG nr. 735/2010, C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor a procedat la recalcularea pensiilor membrilor de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea, conform reglementărilor din cuprinsul actelor normative incidente.

In aceste condiții, în considerarea dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 735/2010 (act normativ în vigoare în perioada de referință), pensiile persoanelor în numele cărora a fost formulată acțiunea au fost recalculate, sens în care, la data de 27.12.2010, au fost emise deciziile de recalculare a pensiilor contestate de contestator, prin care au fost stabilite noile cuantumuri al acestora, începând cu data de 01.01.2011.

Datorită faptului că, în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, Guvernul României a adoptat, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Arată că decizia emisă în data de 27.12.2010 a fost revocată în mod tacit, prin emiterea unei alte decizii de pensie, în temeiul art. 1 alin. I din O.U.G. nr, 1/2011, care reglementează în mod expres faptul că: „Pensiile prevăzute la art. î Ut. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari".

Pe de altă parte, efectul expres al aplicării dispozițiilor art. 1 și art. 6 din O.U.G. nr. 1/2011 constă în menținerea în plată a pensiei reclamantului, în cuantumul avut în luna decembrie 2010, până la emiterea deciziei de revizuire la care face referire art. 1 din actul normativ mai sus menționat.

Cu alte cuvinte, s-a consfințit dreptul reclamantului de a primi, începând din luna ianuarie 2011, un cuantum al pensiei identic cu cel din luna decembrie 2010, până la data la care se va realiza revizuirea pensiei, conform procedurii instituită de O.U.G. nr. 1/2011.

Urmează a se constata faptul că instituția a achitat diferențele de pensie rezultate ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 1/2011 încă din luna octombrie 2012, astfel că obligarea instituției la plata acelorași diferențe care le-au fost plătite recurenților-reclamanți, nu ar putea conduce decât la îmbogățirea fără just temei a patrimoniului acestora.

Astfel, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 1/2011 „pentru revizuirea pensiilor prevăzute la art. 1 se utilizează metodologia de calcul prevăzută în Anexa nr. 3 ". Cercetând metodologia la care se face referire în art. 3, se constată că aceasta reglementează, în mod detaliat, toate elementele ce trebuie avute în vedere la revizuirea pensiei, anume: determinarea stagiilor de cotizare, stabilirea punctajului mediu anual, valoarea punctului de pensie, veniturile ce se iau în calcul la stabilirea punctajului lunar, proceduri tehnico-administrative privind colectarea informațiilor necesare pentru determinarea pensiei etc.

Conform art. 5 alin. 4 din Legea nr. 119/2010, pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și pentru care nu pot fi dovedite venituri de natură salarială, la determinarea punctajului mediu anual, se utilizează salariul mediu brut pe economie, din perioadele respective.

Așadar, urmează a se observa faptul că suportul juridic al acestei operațiuni de revizuire la care instituția noastră a apelat este legea însăși, astfel că, pornind de la acest considerent, consideră că decizia de pensie a fost, în mod corect, stabilită.

Mai mult decât atât, decizia de recalculare a stabilit dreptul la pensie al contestatorului începând cu data de 01.01.2011, însă ulterior, prin decizia de revizuire, calculul pensiei s-a făcut prin raportare la veniturile efectiv realizate de către acesta, în perioada în care a activat ca și cadru militar, fiindu-i recunoscut dreptul în cuantumul revizuit, tot începând cu data de 01.01.2011, în baza O.U.G. nr. 1/2011.

In aceste condiții, susținerile intimatului - reclamant apar ca neîntemeiate, câtă vreme respectarea principiului contributivității se reflectă în cuantumul pensiei stabilite în baza Legii nr. 119/2010, din momentul în care a încetat, în puterea legii, dreptul la încasarea pensiei de serviciu.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile în sensul producerii unei discriminări, atât timp cât H.G. nr. 735/2010 a fost abrogată, fără a produce efecte asupra dreptului la pensie cuvenit reclamantului, iar prin O.U.G. nr. 1/2011 au fost înlăturate eventualele situații inechitabile în care beneficiarii nu puteau prezenta actele necesare pentru dovedirea veniturilor realizate în termenul stipulat.

Subliniază că, prin acest act normativ, conform art. 2 alin. 2 lit. a, s-a stabilit că drepturile de pensie revizuite se cuvin de la data de 01.01.2011, dacă cererea de revizuire și toate actele doveditoare sunt depuse la casa de pensii sectorială până la data de 01.01.2014.

Prin această prevedere, s-a creat cadrul legal corect, echitabil și suficient, pentru ca persoanele interesate să procure actele necesare în vederea stabilirii drepturilor lor la pensie pe criteriul contributivității, conform Legii nr. 19/2000.

Așa cum s-a arătat, în cazul intimatului – reclamant, s-a făcut dovada aplicării acestei dispoziții legale, prin aceea că drepturile revizuite 1 s-au acordat cu începere din data de 01.01.2011, nepunându-se problema vreunei discriminări.

În ceea ce privește nesocotirea normelor ce garantează dreptul la proprietate, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lese și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".

În accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun", în sensul textului mai sus enunțat, are o semnificație juridică distinctă față de interpretările date în sistemele de drept interne, în sensul că nu privește doar proprietatea asupra bunurilor corporale, ci și alte drepturi ori interese susceptibile de valoare economică, precum și dreptul la pensie (cauza Buchen contra Cehiei, 2002).

Așadar, în practica instanței europene, dreptul la pensie este asimilabil unui drept de proprietate, Curtea statuând, în cauza Vasilopoulou contra Greciei, că termenul de bunuri cuprinde și drepturile obținute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială. Totodată, în cauza Azinas contra Cipru, s-a reținut faptul că dreptul la pensie, care este fondat pe prestații periodice vărsate anterior sau pe dispozițiile unui contract de muncă, este asimilabil dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, în cauza Skorkîewicz contra Poloniei, Curtea a arătat că art. l din Protocolul Adițional, garantează acordarea unei indemnizații oricărei persoane care a contribuit la asigurările sociale, dar nu garantează acordarea unei anumite sume.

Ceea ce ar trebui să rețină instanța de recurs, este faptul că practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că rămâne la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate introduce, suspenda sau înceta, plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate (cauza Kechko contra Ucrainei, 2006).

În cauza Vilho Eskelinen ș.a. contra Finlandei, Curtea a statuat că nu există un drept protejat de convenție la menținerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum.

În speță, nu se poate considera faptul că reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional, dreptul său la pensie rămânând în vigoare, modificându-se doar cuantumul acesteia, cuantum care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, a fost calculat în baza principiilor Legii nr. 19/2000, așadar cu respectarea principiului contributivității.

Prin urmare, deși dreptul la pensie este asimilabil dreptului de proprietate, cu toate acestea, cuantumul pensiei cuvenite pentru viitor nu constituie un bun în sensul art. I din Protocolul Adițional, deoarece acesta nu garantează vreun drept la pensie într-un anumit cuantum, ci garantează dreptul la pensie.

Însă, tot prin jurisprudența instanței europene în materia drepturilor omului, s-a cristalizat conceptul de speranță legitimă (cauza Pine Developments ș.a. contra Irlandei), concept legitimat, fie pe existența unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, prin care să fie recunoscut dreptul celui interesat, fie fondat de o manieră rezonabil justificată, pe un act juridic având o bază juridică solidă și o coincidență asupra drepturilor de proprietate (Strech contra Marii Britanii, 2003).

Prin urmare, când un interes patrimonial aparține categoriei juridice de „creanță", el poate fi considerat ca „valoare patrimonială" și, implicit, ca „speranță legitimă", dacă are o bază suficientă în dreptul intern, reprezentată de o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Kopecky contra Slovaciei, 2004).

În cauza de față, pensia reclamantului a fost recunoscută și calculată în temeiul Legii nr. 164/2001, având, deci, o bază suficientă în dreptul intern, de natură să-i confere acestuia o așteptare legitimă cu privire la dobândirea și exercitarea dreptului la pensie.

În consecință, modificarea dispozițiilor legale privind modalitatea de calcul a drepturilor sale de pensie, prin . Legii nr. 119/2010, reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

Pentru ca această ingerință să nu constituie o încălcare a Protocolului nr. 1 adițional, trebuie să respecte anumite limite ce au fost trasate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei (1982), s-a statuat că o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general și să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite.

În cauza de față, ingerința este prevăzută de un act normativ (Legea nr. 119/2010) și este justificată de un scop legitim de interes general, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, pe baza principiului contributivității, pe fondul situației de criză economică și financiară, care impune reducerea cheltuielilor bugetare (cum se arată în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010).

În ceea ce privește raportul rezonabil de proporționalitate între interesele generale vizate și interesul particular urmărit, trebuie verificat dacă, prin recalcularea pensiei reclamantului în temeiul Legii nr. 119/2010, a fost adusă dreptului reclamantului o atingere de natură să afecteze însăși substanța dreptului său la pensie. În acest sens, testul de proporționalitate constă în a analiza dacă reclamantul a fost lipsit în totalitate de mijloacele de subzistență ori dacă măsura este discriminatorie (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei).

Or, se observă faptul că, în urma recalculării pensiei reclamantului, acesta avea un cuantum al pensiei mai mic decât cel pe care 1-a obținut în urma revizuirii conform O.U.G. nr. 1/2011, considerând, în acest mod, faptul că acesta nu este lipsit de mijloacele de subzistență. De asemenea, reclamantul nu a administrat vreo probă din care să rezulte că, prin recalcularea pensiei cu respectarea principiului contributivității, urmată de revizuirea cuantumului său în baza O.U.G. nr, 1/20JI, a fost lipsit de mijloace de subzistență.

Totodată, revizuirea pensiei recalculate a reclamantului are la bază punctajul calculat în funcție de veniturile realizate de acesta, raportat la care s-au plătit contribuțiile de asigurări sociale, pe durata încadrării în muncă.

De asemenea, recalcularea pensiilor speciale a fost justificată de rațiuni de echitate, precum și de politica bugetară, afectând, deopotrivă, toate categoriile de pensionari care beneficiau de pensii speciale și care, potrivit art. 1 din Legea nr. 119/2010, au devenit pensii în sensul Legii nr. 19/2000.

Nu poate fi, deci, reținută o afectare a substanței dreptului la pensie prin recalcularea și revizuirea pensiei de serviciu, câtă vreme dreptul garantat de art. 1 din Protocolul 1 este dreptul la pensie, iar nu dreptul de a primi un anumit cuantum al pensiei, aceasta putând suferi modificări datorită schimbărilor legislative, fără a se putea considera că aceste fluctuații afectează însăși substanța dreptului, astfel încât să se poate susține faptul că reclamantul și-a pierdut chiar dreptul la pensie.

Totodată, este de menționat faptul că, la elaborarea politicilor bugetare, Statul se bucură de o marjă largă de apreciere, Curtea statuând, prin jurisprudența sa constantă, că, în ceea ce privește cunoașterea directă a societății și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt mai bine plasate decât judecătorii internaționali în aprecierea „interesului public", revenindu-le, așadar, în primul rând acestora, să aprecieze asupra existenței unui probleme de interes public.

De aceea, în acest domeniu, ca și în altele, ce fac obiect de protecție a Convenției, autoritățile naționale dispun de o anumită marjă de apreciere. În plus, noțiunea-de „interes public" este, în mod necesar, pasibilă de o interpretare extensivă.

Având în vedere aspectele precizate, apreciază că, în speța dedusă judecății, nu a avut loc nicio încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

Referitor la încălcarea principiului neretroactivității legii, consideră că Legea nr. 119/2010 nu dispune pentru trecut și nu intervine asupra unor drepturi dobândite, pensiile încasate în temeiul Legii nr. 164/2001 sau Legii nr. 179/2004, până la . noii legi, nefiind afectate. Prin urmare, procesul de recalculare, urmat de cel de revizuire, privește doar cuantumul pensiei de care va beneficia reclamantul pentru viitor, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale.

De altfel, plata pensiei reprezintă o prestație periodică, iar Statul, în virtutea dreptului său suveran de a dispune cu privire la modalitatea de organizare a sistemului de asigurări sociale, poate oricând interveni, pentru viitor, asupra cuantumului pensiei, astfel cum a procedat cu ocazia fiecărei recalculări.

În ceea ce privește principiul drepturilor câștigate, apreciază faptul că Legea nr. 119/2010 nu suprimă dreptul reclamantului la pensie, ci doar dispune recalcularea cuantumului acesteia, în acord cu sistemul public de asigurări sociale de drept comun, renunțând să mai acorde o primă cu caracter necontributiv.

Acordarea pensiei de serviciu, în temeiul Legii nr. 64/2001 și, respectiv, Legii nr. 179/2004, poate fi privită doar ca un act benevol din partea statului, de a-și asuma anumite cheltuieli din bugetul propriu prin care să contribuie la majorarea drepturilor de pensie pentru anumite categorii profesionale, cu posibilitatea de a reveni asupra politicilor sale economice și, implicit, asupra acestei decizii, o atare obligație nefiind asumată pentru viitor.

În consecință, nu poate fi vorba despre un drept câștigat garantat pentru viitor, ci despre un drept acordat temporar de stat, în limita posibilităților economice, astfel că, raportat la aspectele prezentate, instituția noastră s-a raportat dispozițiilor incidente în materie, respectând actele normative în vigoare.

Așa cum am precizat, C. de P. Sectorială a M.A.I. a revizuit pensia reclamantului la 12.12.2011, pe baza principiului contributivității, prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului pensiei, cu obligația de a lua în considerare documentele care atestă veniturile lunare individuale realizate de reclamant pentru întreaga perioadă care constituie stagiu de cotizare.

Precizează că legiuitorul a stipulat, în mod imperativ, la art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 1/2011, că „obligația identificării și transmiterii la casele de pensii sectoriale a veniturilor realizate lunar de către fiecare beneficiar, în vederea efectuării revizuirii prevăzute la alin. 1, revine instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională în cadrul cărora beneficiarul și-a desfășurat activitatea".

Totodată, la alin. 3 și 4 al aceluiași articol „instituțiile prevăzute la alin. 2 transmit datele necesare revizuirii la casele de pensii sectoriale, cel mai târziu până la data de 31 octombrie 2011" iar „în cazul pensiilor prevăzute la alin. 1, pentru care, până cel mai târziu la data de 31 octombrie 2011 nu pot fi identificate veniturile realizate lunar pentru anumite perioade, la stabilirea punctajului mediu anual se utilizează cuantumul soldei de grad si al soldei de funcție minime corespunzătoare gradului militar deținut, conform anexei nr. I, dar nu mai puțin de salariul mediu brut/net pe economie, iar pentru perioada anterioară anului 1952 se utilizează salariul mediu brut pe economie ".

In cazul reclamantului, instituția a procedat la revizuirea pensiei acestuia în baza adeverințelor care atestă veniturile realizate lunar, transmise de către unitatea/unitățile în care contestatorul a lucrat.

Perioadele și veniturile valorificate la determinarea noului cuantum ai pensiei, rezultă din anexa la decizia de revizuire din 12.12.2012, anexă privind datele și elementele care au condus la determinarea punctajului mediu anual și a stagiului de cotizare, în care se menționează, în clar, stagiile de cotizare și veniturile lunare individuale realizate pentru întreaga perioadă care constituie stagiu de cotizare, începând cu anul încadrării în muncă până la data trecerii în rezervă, precum și dacă există anumite perioade lucrate pentru care nu au putut fi identificate aceste venituri.

Totodată, menționează că, acolo unde nu au fost trimise de către unitatea/unitățile, în care beneficiarii au lucrat, adeverințele care să ateste veniturile realizate lunar, până la termenul legal, instituția a procedat la revizuirea pensiei pe baza salariului mediu pe economie, urmând ca, pe măsură ce aceste adeverințe vor fi transmise, să fie valorificate în consecință.

Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, în funcție de prevederile legale aplicabile cauzei și sub toate aspectele, conform art. 304¹ Cod pr. civilă, constată că motivele de recurs nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr._/16.03.2001 emisă de Serviciul P. din cadrul Ministerului de Interne, contestatorul a fost pensionat în baza Decretului nr. 214/1977, stabilindu-i-se o pensie de serviciu în cuantum brut de 5157,280 lei, revizuită în temeiul OUG nr. 1/2011, emițându-se, în acest sens, decizia nr._/12.12.2011, prin care i s-a fixat un cuantum de 3845 lei brut, cu începere de la data de 01.01.2011. Contestația formulată de către contestator împotriva deciziei nr._/12.12.2011, conform art. 149 din Legea nr. 263/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată de către Comisia de Contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin hotărârea nr.3194/02.04.2012, reținând că aceasta a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale interne și că prevederile ce au stat la baza revizuirii pensiei sunt declarate constituționale prin deciziile nr. 871/2010 și 873/2010 ale Curții Constituționale.

Diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de legea criticată, cu consecința pierderii dreptului la pensia de serviciu, impune persoanelor cărora le este aplicabilă o sarcină excesivă și disproporționată, fără a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei.

Ca principiu general, dispozițiile Convenției Europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au forță constituțională și supralegislativă, întrucât, potrivit disp. art.20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În jurisprudența constantă a CEDO, s-a reținut că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmeenthal nr.C 106/77). Ca atare, constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul deciziei nr. 871/25.06.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 433/28.06.2010, că Legea nr. 119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Prin decizia nr.1344 din 9.12.2008, Curtea Constituțională a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”. În acest sens, a statuat și Comisia Europeană, în cauza „C- 310/10 A. și alții”, având ca obiect o cerere a Curții de Apel Bacău de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în sensul că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. În acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii.

De asemenea, în accepțiunea CEDO, o privare de proprietate nu este posibilă fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar diminuarea substanțială a pensiei prin efectul legii, aduce atingere esenței dreptului la pensie și constituie o gravă încălcare a art.1 din Protocolul Adițional nr.1 al Convenției.

Legat de distincția pe care intimații o fac între partea contributivă și suplimentul din partea statului, ca și componente ale pensiei de serviciu, se impune a se preciza că, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a evoluat în timp, s-a ajuns la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivității sau este stabilită în baza unei legi speciale. Astfel, în cauza Buchen contra Republicii Cehe din 26 noiembrie 2002 (C._-97), Curtea a reținut că dreptul la pensie stabilit de autoritățile publice sub imperiul unei legi, este un „bun” în sensul Convenției.

În cauza K. contra Austria, s-a stabilit de Curte că dreptul la pensie nu este garantat de Conventie, dar, conform jurisprudenței instituțiilor drepturilor omului, dreptul la pensie care derivă din exercitarea unor raporturi de muncă, poate fi asimilat, în anumite circumstanțe, dreptului de proprietate ( a se vedea în acest sens și cauza Apostolakis v Greece nr._/07- 22 octombrie 2009). De asemenea, în cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, dacă statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții, acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adițional la convenție.

Curtea a abandonat, în acest fel, distincția dintre beneficiile de natură contributivă și cele necontributive, sub aspectul incidenței art.1 din Protocolul adițional la Convenție.

Intervenția statului de a elimina pensia de serviciu prin recalcularea numai în raport de principiul contributivității, reprezintă, în mod incontestabil, o ingerință în exercițiul unui drept legal dobândit, astfel că acest amestec este permis numai în măsura în care corespunde unui interes de ordin general și este proporțional cu scopul urmărit. Astfel, Legea nr.119/2010 în baza căreia pensia de serviciu a fost trecută în categoria pensiilor în înțelesul Legii nr.19/2000, nu cuprinde nicio motivare privind interesul general urmărit prin adoptarea acestei măsuri, scopul eliminării pensiilor de serviciu fiind identificat doar de către Curtea Constituțională, justificat de necesitatea reformării sistemului de pensii, înlăturându-se situațiile inechitabile pe fondul crizei economico-financiare cu care se confruntă statul.

Ingerința statului în dreptul recurentului, îi dă posibilitatea și a unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuia să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.

Dreptul statului de a legifera și de a înlătura eventuale inechități, se impune a fi aplicat astfel încât să nu aducă atingere dreptului de proprietate, substanței dreptului acordat și legiferat, iar măsura să fie previzibilă și să nu supusă la o sarcină excesivă și disproporționată.

Diminuarea substanțială a pensiei contestatorului, ca urmare a recalculării și apoi a revizuirii, precum și imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere, au condus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, supunând contestatorul la o sarcină exorbitantă, aceea de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.

Așa fiind, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge ca nefondat recursul declarat de intimata C. DE P. SECTORIALĂ A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, .. 3, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 351 pronunțată la data de 8 februarie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-contestator D. GH. V., domiciliat în ., județul Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 iunie 2013.

Președinte, Judecători,

M. G. C. P. V. D.

Grefier,

C. O.

operator de date cu caracter personal

notificare nr.3120/2006

Red.CP

Tehnored.CO

2 ex./18.06.2013

d.f._ Trib. Prahova

j.f. A. M. L.

← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 587/2013. Curtea...		Recalculare pensie. Decizia nr. 286/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1762/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1762/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI