Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 219/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 219/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 5947/105/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA nr. 219
Ședința publică din data de 29 ianuarie 2013
Președinte - E. M.
Judecători- C. Ș.
- V. S.
Grefier - A. F.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de contestatorul M. A., domiciliat în Ploiești, ..22, județ Prahova și intimata C. Județeană de Pensii Prahova, cu sediul în Ploiești, ..1, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr.3643 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-contestator reprezentat de avocat Crăcică C. din Baroul Prahova și recurenta-intimată reprezentată de consilier juridic M. A..
Procedura legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul disp.art.6 din Legea nr.192/2006, informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic M. A. având cuvântul arată că cererea de strămutare formulată de recurentul-contestator a fost respinsă, depunând la dosar în acest sens fișa dosarului nr._ a ÎCCJ listată de pe portalul instanței, fila 126.
Curtea pune în discuție excepțiile lipsei calității de reprezentat al reprezentantului recurentei-intimate, a tardivității și nulității recursului invocate de recurentul-contestator prin cererea de repunere a cauzei pe rol depusă la dosar la data de 15 mai 2012 – fila 22.
Avocat Crăcică C. având cuvântul pentru recurentul-contestator solicită admiterea acestor excepții. Pe excepția lipsei calității de reprezentat al reprezentantului recurentei-intimate susține că la momentul formulării recursului de către casa de pensii persoana semnatară a recursului nu avea calitatea de reprezentant al acestei instituții; pe tardivitate susține că față de data comunicării sentinței pronunțată de instanța de fond și data declarării recursului s-a scurs un timp mai îndelungat decât cel procedural, iar pe excepția nulității recursului solicită admiterea acesteia conform motivării arătate în scris.
Pe fond, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței, conform motivării.
Consilier juridic M. A. având cuvântul pentru recurenta-intimată susține, pe excepții, că a făcut dovada că directorul coordonator era reprezentantul societății la momentul formulării recursului; că recursul a fost declarat în termenul procedural prin raportare la data de 13.02.2012 – data comunicării sentinței și 17.02.2012 – data la care s-a înregistrat recursul la instanță și că au fost îndeplinite disp.art.304 Cod pr.civilă, formulare recursului căzând sub incidența acestor dispoziții legale.
Pe fond, solicită respingerea recursului declarat de contestator și admiterea recursului intimatei.
Avocat Crăcică C. având cuvântul solicită respingerea recursului declarat de intimata C. Județeană de Pensii ca nefondat. Cheltuieli pe cale separată.
C u r t e a
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, contestatorul M. A. a solicitat în contradictoriu cu intimata C. Județeană de Pensii Prahova ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei de recalculare a pensiei nr._/19,08,2010 emisa de intimata și menținerea în plată a deciziei_/8,08,2006, cu readucerea la zi a calculului pensiei.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin decizia nr._/8.08.2006 contestatorului i s-a stabilit cuantumul pensiei de serviciu – pensia de parlamentar - în sumă de 2223 lei, iar ulterior apariției Legii nr. 119/2010, intimata a emis o nouă decizie prin care i s-a recalculat pensia de serviciu.
Această din urmă decizie a apreciat contestatorul că este nelegală, întrucât actele normative în baza cărora s-a procedat la recalcularea pensiilor de serviciu, respectiv Legea nr. l19/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor cuprinde norme retroactive,care afectează drepturi stabilite anterior intrării acestora în vigoare chiar dacă, în cuprinsul lor, se menționează că se aplică începând cu data de 1.09.2010, invocând si preeminența dreptului comunitar.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca fiind neîntemeiată, deoarece decizia de pensie contestată a fost emisă în temeiul dispozițiilor art.1 din Legea nr.119/2010, conform cărora pe data intrării în vigoare a acestei legi, mai multe categorii de pensii, printre care și cele de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, devin pensii în înțelesul Legii nr.19/2000.
Totodată, intimata a mai susținut că actul normativ respectiv (Legea 119/2010) a fost supus și controlului constituționalității, prin decizia nr. 873/25.06.2010 Curtea Constituțională constatând că dispozițiile legale ce reglementează recalcularea pensiei personalului auxiliar de specialitatea al instanțelor judecătorești sunt constituționale, astfel că, în aceste condiții, orice comentariu sau motivație cu privire la constituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză nu-și mai găsesc justificarea.
Ulterior contestatorul și-a completat contestația în sensul că a solicitat și reluarea în plată a deciziei anterioare celei a cărei anulare a cerut-o cât și obligarea intimatei la plata diferențelor cuvenite pe perioada cuprinsă între 1.09.2010 până la zi.
La data de 18.11.2011 contestatorul a înțeles să-și completeze acțiunea în sensul anulării și a deciziei din data de 28.07.2011 și a deciziei de revizuire din data de 28.07.2011 cât și obligarea intimatei să emită o nouă decizie, cu plata diferențelor bănești cuvenite, întrucât OUG 59/2011 are caracter abuziv, ambele decizii suferind de aceleași vicii ca și decizia inițial contestată, făcând corp comun.
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 3643 din 16.12.2011, a admis contestația precizată și completată, a anulat decizia nr._/28.07.2011 privind acordarea pensiei de limită de vârstă, decizia nr._/28.07.2011 de revizuire a pensiei precum și decizia nr._/19.08.2010 emise de C. Județeana de Pensii Prahova și a dispus menținerea în plată a decizia nr._/29.01.2008 emisă de C. Județeana de Pensii Prahova.
Totodată, a obligat intimata la plata drepturilor bănești reprezentând diferența de pensie începând cu 01.09.2010, la zi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin deciziile nr._/19.08.2010, nr._/28.07.2011 și nr._/28.07.2011 pensia contestatorului a fost recalculată potrivit dispozițiilor Legii nr.119/2010 și OUG 59/2011.
Anterior acestei date, contestatorul beneficia de pensie de serviciu, stabilită conform Legii nr.96/2006 pensie de parlamentar.
Sub aspectul întemeierii deciziilor de recalculare a pensiei, tribunalul a constatat că, într-adevăr, așa cum corect a învederat intimata în întâmpinare, baza legală a acestei măsuri a fost dată de dispozițiile Legii nr.119/2010, care în art.1-3, prevede: „ART. 1 - Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, următoarele categorii de pensii, stabilite pe baza legislației anterioare, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare: (...) c) pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea. ART. 2 (...) (4) Pensiile de serviciu, altele decât cele menționate la alin. (1) - (3), dintre cele prevăzute la art. 1, devin pensii pentru limită de vârstă în înțelesul Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. ART.3 Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.1 din OUG 56/2011- (1) Pensiile de serviciu au fost revizuire, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidența cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.
(2) Drepturile de pensie revizuite potrivit prezentei ordonanțe de urgență se plătesc de la data de întâi a lunii următoare expirării termenului de revizuire prevăzut la alin. (1).
În situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, este cert că măsura contestată a avut drept fundament o normă de drept intern și că, în privința aplicării acesteia, intimata nu avea o marjă de apreciere ori de interpretare, și nici putere decizională asupra modalității de punere în executare, comportamentul său fiind predeterminat prin chiar legea în discuție.
Tribunalul a constatat, însă, că, suprimând pensiile speciale recunoscute și reglementate de legislația anterioară, și aflate deja în plată, prin adoptarea unui nou act normativ, statul român și-a încălcat obligațiile asumate prin ratificarea Convenției Europene asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu specială referire la protecția proprietății private, realizată prin art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar și a altor norme din alte documente internaționale, respectiv art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, realizându-se prin aceasta o ingerință care afectează dreptul în substanța sa, și iată de ce:
În jurisprudența CEDO s-a statuat că noțiunea de bun înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată - cauza Buchen contra Cehiei din 2002.
Contestatorul dobândise drepturile sale în temeiul unei legi speciale anterioare, suficient de clare și previzibile, lege care îi permitea să-și previzioneze, la nivel individual și familial, o anumită conduită și o manieră de gestionare prezentă și viitoare a acestor venituri; o asemenea prerogativă trebuie recunoscută ca făcând parte din dreptul de dispoziție al oricărei persoane asupra unei componente a patrimoniului său legal dobândit, iar suprimarea ei prin intervenția intempestivă a legiuitorului nu poate avea altă consecință decât afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă și definitorie - prerogativa dispoziției. Contestatoarea avea, așadar, la data intrării în vigoare a noii legi, un bun actual, în accepțiunea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, ce i-a fost afectat printr-o ingerință din partea statului.
Asupra justificării ingerinței, instanța trebuie să analizeze dacă ingerința denunțată se justifică, respectiv dacă ea era legală în sensul noțiunii de supremație a dreptului și dacă se respecta principiul proporționalității și al justului echilibru între scopul legitim urmărit și urmările produse, adică dacă măsura era necesară într-o societate democratică. Principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (Ex-Regele Greciei și alții împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, & 79 CEDO 2000-Xn, (Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, & 109 - 110, CEDO 2000-1; F. Rum Patrikhgi împotriva Turciei, nr. 14.340/05, & 70, 8 iulie 2008). Or, cum s-a arătat deja, tocmai exigențele legate de caracterul accesibil și previzibil al noii reglementări nu sunt satisfăcute, așa încât se poate constata că, în cazul de față, claritatea și previzibilitatea impuse de noțiunea de „legalitate” au fost grav afectate, iar măsura nu mai apare astfel ca fiind justificată și rezonabilă, necesară într-o societate democratică.
Restrângerea exercițiului unor drepturi, în lumina celui de-al treilea paragraf al art.2 din Protocolul nr.4 adițional la Convenția Europeană, trebuie să se raporteze la păstrarea echilibrului între drepturile individului și interesele mai largi ale unei societăți democratice; în acest domeniu, jurisprudența Curții Europene a stabilit regula strictei interpretări asupra condițiilor de restricționare: aceste restricții trebuie să fie prevăzute de lege și să fie necesare într-o societate democratică, „nici un alt criteriu decât acelea menționate în însăși clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restricții și aceste criterii trebuie să fie înțelese astfel încât limbajul să nu fie extins dincolo de înțelesul obișnuit” (cauza Sunday Times c. Regatului Unit - 1979). Adoptarea de restricții prevăzute de lege impune ca legea respectivă să fie accesibilă și formulată în mod precis, astfel ca orice cetățean să-și poată adapta conduita, iar exercițiul puterii de discreție al statului să vizeze un scop legitim (cauza Malone c. Regatului Unit -1984).
Pe de altă parte, este adevărat că, așa cum a statuat în mod constant Curtea Europeană, statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a stabili ceea ce este în interesul public, mai ales atunci când este vorba de adoptarea și aplicarea unor măsuri de reformă economică sau de justiție socială (hotărârea V. împotriva României - 2008, hotărârea Ramadhi și alții împotriva Albaniei, nr. 38.222/02), însă se poate constata că mecanismul ales de legiuitorul intern pentru punerea în aplicare a măsurilor de reformare a sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem, nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art.1 din Protocolul nr.1 și cu celelalte reglementări din Convenție. Curtea Europeană a decis chiar că un stat nu poate invoca o stare generală de necesitate pentru a justifica restrângerea drepturilor și libertăților dacă criza sau pericolul public nu au un caracter excepțional, de o așa gravitate încât măsurile normale sau restricțiile permise de Convenție pentru asigurarea siguranței publice, a sănătății și ordinii să se dovedească ineficiente (G. -1969), și că în niciun caz nu există o justificare din partea statului atunci când criza sau starea excepțională sunt, ele însele, în tot sau în parte, rezultatul unor politici greșite ori al neluării măsurilor adecvate astfel încât drepturile și libertățile cetățenilor să nu fie afectate într-o așa de mare măsură încât ei să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, căci orice cetățean are dreptul la o bună administrare, conform art.41 din Carta Drepturilor Fundamentale.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă pe contestatoare să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea Europeană a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, de regulă, o măsură excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XU; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor individului, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Tribunalul a mai constatat, în lumina celor expuse anterior, că Legea nr. 119/2010 nu oferă contestatoarei posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Or, lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica și care să nu aibă legătură cu propria sa activitate (a Guvernului), comisivă sau omisivă.
În cuprinsul Legii nr.119/2010 a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu a fost justificată și cauza (străină de conduita cetățenilor) care a condus la starea de lucruri actuală, ce ar reclama intervenția de austeritate, după cum nu a fost justificată nici lipsa totală a despăgubirilor sau, în genere, a oricăror compensări, astfel că lipsa totală a despăgubirilor le-a impus cetățenilor (și contestatoarei) o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
În aceste condiții, chiar presupunând că ingerința în dreptul reclamantei este prevăzută de lege și că ea ar servi unei cauze de utilitate publică (aceea de a se preveni colapsul financiar al bugetului de pensii și asigurări sociale), tribunalul apreciază că reducerea pensiei de serviciu, într-o așa de mare măsură, odată cu transformarea ei în pensie de asigurări sociale și imposibilitatea contestatoarei de a-și mai recupera vreodată sumele de bani rezultate din diferența dintre cele două pensii, fac ca justul echilibru - care trebuie păstrat între protecția proprietății reclamantei asupra bunurilor sale și cerințele interesului general - să fi fost distrus, contestatoarea suportând, astfel, o sarcină specială și exorbitantă.
Dacă se are în vedere că, prin decizia Curții Constituționale nr. 873/25.06.2010, s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care Curtea le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că această decizie nu poate să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății; concordanța Legii nr.119/2010 cu textele constituționale, pe care Curtea a constatat-o, cu toată ampla motivare asupra amenințării la adresa stabilității economice, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.
Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară (art.1 alin.1 și art.2), independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art.20 alin.2 din Constituție, potrivit cu care „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională (care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției), înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art.6 din Convenție.
Fără a nega obligativitatea unei hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională, trebuie totuși amintit că deciziile acesteia (inclusiv considerentele decisive) sunt general obligatorii numai atunci când se constată o încălcare a vreunei norme constituționale printr-o altă normă internă (în interpretarea sistematică a art.12 alin.3 din Legea nr. 47/1992 cu modificările ulterioare), ceea ce, evident, nu este cazul în speță.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
În sensul aplicării cu prioritate a normelor internaționale în materia protecției juridice a drepturilor fundamentale ale omului față de dreptul intern, chiar dacă există o decizie a Curții Constituționale în care s-a constatat constituționalitatea, precum și asupra obligației judecătorului național de a analiza el însuși compatibilitatea textului național (reținut de Curte Constituțională ca fiind constituțional) cu dispozițiile internaționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a pronunțat chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg și chiar într-o cauză împotriva României.
Obligativitatea judecătorului național de a aplica cu prioritate reglementările internaționale față de legislația internă, chiar dacă s-a procedat la verificarea constituționalității acesteia de către Curtea Constituțională, a fost statuată și în materia dreptului comunitar, care are, de asemenea, preeminență față de dreptul intern, la fel ca și prevederile internaționale referitoare la protecția juridică a drepturilor omului.
Principiul supremației dreptului comunitar a fost consacrat prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunității Europene din 15 iulie 1964, în cauza C. c. E.N.E.L., 6/64, Recueil 1964, p.l 141, iar prin hotărârea Curții din 9 martie 1978, în cauza Administrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, 106/77, R., p. 629, s-a statuat, cu aceeași forță, că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanța de contencios constituțional”.
Aplicând cu prioritate reglementările internaționale în materia drepturilor omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele puterii judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte două puteri în stat (legislativă și executivă), deoarece nu creează noi norme juridice, ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit parte a dreptului intern.
Față de aceste considerente, ținând seama că o reducere substanțială a pensiei ar afecta substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrânețe - cauza Muller versus Austria -, tribunalul a admis contestația completată, a anulat decizia de recalculare a pensiei nr._/28.07.2011 privind acordarea pensiei de limită de vârstă, a deciziei_/28.07.2011 de revizuire a pensiei și a deciziei_/19.08.2010 emise de intimată, cu consecința menținerii în plată a deciziei anterioare de stabilire a drepturilor din pensia nr._/29.01.2008 emisă de C. Județeană de Pensii Prahova, obligând intimata la plata diferenței dintre pensia de serviciu și pensia recalculată, la zi.
Împotriva sentinței au declarat recurs atât contestatorul, cât și intimata, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie în sensul disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, după cum urmează:
Recurentul-contestator susține în esență în recursul său că deși instanța fondului a dispus corect anularea actelor contestate de către acesta și pe fond menținerea în plată a ultimei decizii emise de C. Județeană de Pensii Prahova, decizia pentru care se impunea repunerea în plată era decizia emisă la 22.01.2009 față de cea emisă în 29.01.2008, așa cum s-a stabilit de prima instanță.
Recurenta-intimată a susținut în recursul său că prin decizia nr._/_s-a procedat la revizuirea drepturilor de pensie conform OUG nr. 59/2011.
Anterior datei de 1.09.2010 intimatul-contestator beneficia de pensie de serviciu stabilita conform Legii nr.96/2006 privind statutul personalului deputaților și al senatorilor.
A mai precizat recurenta că în ceea ce privește pretinsa încălcare a drepturilor omului decizia de pensie contestata are ca temei legal un act normativ, respectiv o lege, care îndeplinește toate condițiile de valabilitate si in plus, a fost supusa si controlului constituționalității.
Astfel, Curtea Constituționala, prin decizia nr.873/25.06.2010 a constatat ca dispozițiile legale ce reglementează recalcularea pensiei personalului auxiliar de specialitatea al instanțelor judecătorești sunt constituționale.
Or, in aceste condiții, orice comentariu sau motivație cu privire la constituționalitatea dispozițiilor legale incidente in cauza nu-si mai găsesc justificarea.
A învederat recurenta că potrivit dispozițiilor art.147 din Constituția României: „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
În doctrină s-a afirmat că "nicio autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate.
Într-o normală logică, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești obligate prin Constituție să se supună numai Constituției și legii în soluționarea litigiilor pe cale judecătorească sunt, în egală măsură, supuse respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.
În aceste condiții, în speță, pronunțarea unei hotărâri în sensul admiterii acțiunii promovate de contestator ar echivala cu încălcarea deciziei Curții Constituționale nr. 873/25.06.2010 si respectiv, a Constituției.
În ceea ce privește încălcarea principiului neretroactivitatii legii, așa cum rezulta chiar din motivarea deciziei nr.873/25.06.2010 a Curții Constituționale, pensia de serviciu a unei categorii profesionale, reglementată printr-o lege specială, are două componente, și anume pensia contributivă și un supliment din partea statului. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat. Acordarea acestui supliment ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, astfel cum este reglementat în art. 47 alin. 2 din Constituție.
Pensiile speciale, nefiind un privilegiu, ci fiind instituite de către legiuitor în considerarea unui anumit statut special al categoriei profesionale respective, pot fi eliminate doar dacă există o rațiune suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei.
În speță, o atare rațiune este grava situație de criză economică și financiară cu care se confruntă statul - bugetul de stat și cel al asigurărilor sociale de stat, cât și necesitatea reformării sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem.
Având în vedere acestea, în conceptul de "drepturi câștigate" pot intra doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări. Prin urmare, numai dacă legiuitorul ar fi intervenit asupra acestor prestații deja încasate s-ar fi încălcat dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție.
În acest sens este și decizia nr.458 din 2 decembrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, prin care Curtea a statuat că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare".
În concluzie, Curtea Constituționala a constatat că dispozițiile legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. 2 privind neretroactivitatea legii.
Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 20 din Constituție, raportat la art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenta a precizat că, potrivit art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Noțiunea "bun" utilizată de acest text are o semnificație autonomă, putându-se considera că pensia este un bun care intră sub protecția acestui text.
Având în vedere însă cele două componente ale pensiei de serviciu, precum și faptul că a doua componentă, adică suplimentul din partea statului, se acordă numai în măsura în care există resursele financiare necesare, suprimarea pentru viitor a acestei componente, fără afectarea părții contributive, nu poate avea semnificația unei exproprieri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în Cauza Muller contra Austriei, 1972, a subliniat faptul că deși art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție garantează drepturile patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul de asigurări sociale, "acest text nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum".
Față de cele învederate recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond respingerea contestației.
Prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2012, Curtea a respins cererea de amânare a cauzei formulată de contestator și a rămas în pronunțare.
Prin cererea de repunere a cauzei pe rol primită la dosar la data de 15 mai 2012, fila 22, recurentul-contestator a invocat excepția nulității recursului, excepția tardivității recursului și excepția lipsei calității de reprezentant a reprezentantului recurentei-intimate.
Potrivit disp.art.137 alin.1 Cod pr.civilă „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Analizând excepțiile invocate de recurentul-contestator, Curtea constată că sunt nefondate și vor fi respinse cu motivarea de mai jos.
- Excepția nulității recursului declarat de intimata-recurentă C. Județeană de Pensii nu poate fi primită.
Este drept că potrivit art.3021 (1) lit.b Cod pr.civilă cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității indicarea hotărârii care se atacă.
Însă, menționarea greșită a numărului hotărârii nu atrage nulitatea cererii de recurs dacă aceasta cuprinde elemente suficiente care să permită identificarea cu certitudine a hotărârii atacate.
În cauza dată, este evidentă eroarea materială strecurată în recursul declarat de intimata C. Județeană de Pensii Prahova cu privire la menționarea numărului de dosar în care s-a pronunțat sentința atacată, respectiv dosarul nr._ în loc de dosarul nr._ .
- Nici excepția tardivității recursului declarat de intimată nu este întemeiată.
Din actele dosarului rezultă că hotărârea atacată a fost comunicată intimatei C. Județeană de Pensii Prahova la data de 13.02.2012 (fila 102 dosar fond), iar recursul a fost înregistrat la Tribunalul Prahova la data de 17.02.2012 (fila 8 dosar recurs).
Raportând aceste date la disp.art.102 alin.(1) și art.301 Cod pr.civilă rezultă că recursul a fost declarat înăuntrul termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii care se atacă.
- Și, în fine, excepția lipsei calității de reprezentant al recurentei nu poate fi primită.
Prin Ordinul aflat la fila 32 dosar recurs C. Județeană de Pensii Prahova a numit, începând cu data de 5.09.2011 în funcția publică de conducere de director executiv a doamnei C. R., situație față de care se constată că la data promovării prezentului recurs (17.02.2012) persoana care a semnat cererea de recurs avea calitatea de reprezentat legal al intimatei-recurente.
Pe fondul cauzei Curtea, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a actelor și lucrărilor dosarului, în raport de textele de lege incidente în cauză, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 3041 C.pr.civ. constată următoarele:
Este nefondat recursul declarat de contestator și va fi respins ca atare.
Critica invocată de recurent vizează greșita reținere de către instanța fondului a menținerii în plată a deciziei nr._/29.01.2008 și nu a deciziei emisă la data de 22.01.2009, prin care s-au stabilit drepturi de pensie superioare față de prima decizie.
Față de soluția dată referitor la recursul declarat de intimata în contestație C. Județeană de Pensii Prahova, Curtea va respins ca nefondat recursul declarat de contestator reținându-se, pentru argumentele prezentate pe larg în analizarea motivelor invocate de intimata în contestație că soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Recursul declarat de intimata în contestație C. Județeană de Pensii Prahova este fondat și va fi admis cu motivarea de mai jos:
Așa cum rezultă din chiar decizia contestată la baza emiterii acesteia au stat prevederile OUG nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c - h din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Recurentul-contestator se încadrează în ipoteza legii, făcând parte din categoriile profesionale enumerate la lit. c a art. 1 din cel de al doilea act normativ menționat.
Pe de altă parte, prin cele două acte normative s-a realizat o transformare a pensiei de serviciu a recurentului-contestator din prezenta fază procesuală în pensie în sistemul public de pensii, cu consecința diminuării drepturilor anterior stabilite în baza Legii nr.96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor.
Procedând la soluționarea cauzei instanța de fond a admis contestația, cu toate consecințele ce au derivat dintr-o astfel de hotărâre.
La fundamentarea unei astfel de soluții au stat argumentațiile instanței de fond potrivit cărora prin suprimarea pensiilor speciale recunoscute și reglementate prin legislația anterioară aflate deja în plată, prin adoptarea unui nou act normativ, statul român și-a încălcat obligațiile asumate prin ratificarea Convenției Europene asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu specială referire la protecția proprietății private, realizată prin art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar și a altor norme din alte documente internaționale, respectiv art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.17 alin.l din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, realizându-se prin aceasta o ingerință care afectează dreptul în substanța sa.
Or, așa cum s-a menționat în precedentul prezentelor considerente obiectul cauzei este dat de o contestație împotriva unei decizii de pensionare și la emiterea căreia a fost avut în vedere un act normativ ulterior transformării pensiei de serviciu al recurentului-contestator din prezenta cauză în pensie în sistemul public de pensii.
Pe de altă parte, pensiile de serviciu reglementate de legiuitor pentru anumite categorii socioprofesionale au fost compuse dintr-o parte contributivă, identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr.19/2000 în prezent abrogată și înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat și o parte necontributivă care se achită de la bugetul de stat.
Prin adoptarea Legii nr. 119/2010 și ulterior a OUG nr. 59/2011 titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare a beneficiului contributiv, ceea ce reprezintă o ingerință din perspectiva dreptului de proprietate în raport de prevederile art. 1 din Protocolul 1.
Într-o atare situație, trebuie analizate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească ingerința pentru a nu conduce la încălcarea normei europene menționate și anume: să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de realizat.
Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță măsura contestată a avut drept fundament o normă internă.
Cu alte cuvinte, s-a recunoscut condiția legalității ingerinței, aspecte reiterate și prin motivele de recurs.
Tribunalul a apreciat însă în mod eronat că ingerința nu este justificată și nici nu este respectat raportul de proporționalitate.
Astfel în ceea ce privește justificarea ingerinței aceasta urmărește un scop legitim, de utilitatea publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, constând în necesitate reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților din sistem, precum și situația de criză economică în care se află atât bugetul de stat, cât și bugetul asigurărilor sociale.
Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârile sale – decizia în cauza Jankovic c. Croației, M. și S. c. României că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale, dată fiind cunoașterea directă a propriilor nevoi, autoritățile naționale fiind cel mai bine plasate pentru alegerea mijloacelor celor mai adecvate stabilirii unui echilibru între veniturile și cheltuielile publice.
În ceea ce privește păstrarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și interesul individual, Curtea constată că în mod nelegal a apreciat instanța de fond că prin revizuirea pensiei recurentul-contestator a suportat o sarcină excesivă și disproporționată.
După cum se știe, reforma sistemului de pensii a fost fundamentată pe motive obiective și anume contextul economic și corectarea inegalităților între diferite sisteme de pensii.
Pe de altă parte, pensia datorată contestatorului în baza contribuției la bugetul asigurărilor sociale plătite de acesta nu este afectată în niciun mod de reformă, acesta pierzând numai suplimentul acoperit integral din bugetul de stat și care a reprezentat un avantaj de care a beneficiat.
Or, reducerea pensiei, chiar dacă substanțială, nu poate fi considerată nerezonabilă sau disproporțională față de cuantumul sumei rezultate în urma revizuirii și care este superior pensiei medii lunare.
Într-o atare situație nu se poate considera că pentru recurentul-contestator a fost atins acel prag de dificultate pentru a se putea constata o încălcare a drepturilor ocrotite de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată actul normativ care a stat la baza emiterii deciziei contestate nu produce efecte retroactive, neaducând atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor sociale achitate de către contestator în timpul anilor de serviciu.
Mai mult decât atât, din considerentele sentinței rezultă că instanța s-a raportat la hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în plângeri vizând încălcarea normei europene amintite, însă în care nu au fost analizate tipuri de ingerințe în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestații sociale.
Pentru toate motivele arătate, apreciind criticile recurentei-intimate și care vizează tocmai modul de aplicare și interpretare a normelor de drept aplicabile, interne și europene și a Deciziilor Curții Constituționale de către prima instanță Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 Cod pr.civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să admită recursul intimatei și, pe cale de consecință, va modifica în tot sentința recurentă și pe fond va respinge contestația.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge excepțiile invocate de recurentul-contestator M. A..
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul M. A., domiciliat în Ploiești, ..22, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr.3643 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu recurenta-intimată C. Județeană de Pensii Prahova, cu sediul în Ploiești, ..1, județ Prahova.
Admite recursul declarat de recurenta-intimată C. Județeană de Pensii Prahova, cu sediul în Ploiești, ..1, județ Prahova, împotriva aceleiași sentințe și în consecință:
Modifică în tot sentința în sensul că respinge contestația.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 29 ianuarie 2013.
PreședinteJudecători
E. M. C. ȘtefanVioleta S.
Grefier
A. F.
operator de date cu caracter personal
nr.notificare 3120/2006
2013-02-07
CS/FA
2 ex.
d.f. Trib. Prahova nr._
j.f. A. G.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2490/2013. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1218/2013.... → |
|---|
