Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2264/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2264/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 1768/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2264
Ședința publică din data de 18 septembrie 2013
Președinte - V. G.
Judecători - M. P. G.
- A. P.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta ., cu sediul în Târgoviște, Șoseaua Găești, nr.18, județ Dâmbovița și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., Clădirea Victory Center, etaj 4, sector 3 împotriva sentinței civile nr.886 pronunțată la 29 aprilie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații S. V., cu sediul în Târgoviște, Șoseaua Găești, nr. 18, județ Dâmbovița și M. V., domiciliat în ., județ Dâmbovița.
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-pârâtă . prin avocat C. A. M. din Baroul București, intimatul S. V. prin consilier juridic S. N. și M. V., personal.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că la data de 27.08.2013, prin Serviciul Registratură, intimatul M. V. a depus la dosar întâmpinare.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.
Curtea, ia act că părțile nu mai au cereri de formulat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat C. A. M., având cuvântul pentru recurenta-pârâtă ., arată că hotărârea este dată cu încălcarea principiului disponibilității părților, întrucât instanța, deși a fost investită doar cu soluționarea unei cereri având ca obiect anularea unei decizii de concediere, prin sentința pronunțată a dispus și repunerea părților în situația anterioară concedierii.
Potrivit art. 129 alin. 6 din Codul de procedura civilă, instanța este ținută de obiectul cererii, astfel cum a fost formulată de reclamant, în sensul că nu poate să acorde mai mult, mai puțin sau altceva decât s-a cerut.
În speță, deși contestatorul avea posibilitatea să-și modifice sau să-și completeze cererea de chemare în judecată, în condițiile art. 132 C.pr.civilă, acesta nu a solicitat la primul termen de judecată și repunerea părților în situația anterioară concedierii, astfel că este decăzut din dreptul de a mai invoca beneficiul art. 80 alin. 2 Codul Muncii, atât în această cauză, cât și printr-o alta cerere subsecventă.
Nerespectarea de către instanță a principiului disponibilității afectează echilibrul procesual, generând și o încălcare a principiului contradictorialității, deoarece, atât timp cât contestatorul nu și-a modificat cererea în condițiile prevăzute de Codul de procedura civila și nici nu s-a pus în discuția părților o astfel de solicitare, societatea a fost pusă în imposibilitatea de a se apăra.
Pe fondul cauzei, arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat faptul că nu există o cauză efectivă reală și serioasă a concedierii, precum și că nu au fost respectate dispozițiile art. 52 din Contractul Colectiv de munca la nivel de unitate.
Societatea avea obligația de a urma procedura prevăzută de art. 52 numai în cazul în care concedierea ar fi fost dispusă ca urmare a reducerii activității sau ca urmare a reorganizării proceselor de producție din cadrul societății.
În speță, contestatorul a fost concediat datorită pierderilor financiare mari suferite de societate în ultimii ani, precum și datorită lipsei lichidităților în cadrul societății, astfel că în mod corect a fost urmată procedura de drept comun prevăzută de Codul Muncii.
La dosarul cauzei nu există niciun document în care societatea face vorbire despre o reducere de activitate sau de reorganizarea proceselor de producție, ci, din contră, se vorbește despre necesitatea de a se crea posibilități de fabricare a unor produse noi, prin folosirea acelorași procese de producție, dar care să permită reducerea costurilor și încasarea de noi venituri.
În mod greșit instanța de fond a considerat că procedura de concediere reglementată de art. 52 Codul muncii trebuia urmată și în cazul de față, deoarece, la data la care a dispus concedierea, societatea nu s-a aflat în niciunul din cele două cazuri expres reglementate de acest text de lege, respectiv reducerea activității sau reorganizarea proceselor de producție.
Mai mult, instanța interpretează greșit dispozițiile Codului muncii, întrucât neconvocarea sindicatului nu duce la nulitatea absolută a deciziei de concediere, ci, cel mult, la o nulitate relativă, în condițiile în care reclamantul ar fi dovedit că ar fi suferit o vătămare prin lipsa notificării.
În ceea ce privește susținerea că reclamantul a fost concediat în urma participării sale la protestul organizat în fața Ambasadei Turciei, arată că dacă s-ar reține un astfel de raționament, s-ar ajunge în situația paradoxală în care angajatorul să nu mai poată adopta nicio măsură de eficientizare a activității societății, atât timp cât salariații vor protesta.
Solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.
Consilier juridic S. N., având cuvântul, arată că sindicatul nu a fost consulat,deși măsura concedierii a avut un impact social major asupra contestatorului.
În motivele de recurs se susține că în ultimii trei ani nu a fost nici măcar o zi de întrerupere sau reducere totală de activitate și nici reduceri parțiale a unor linii, care să depășească 30 de zile lucrătoare, însă din Decizia nr.1/03.01.2013 și din Nota de fundamentare a acestei decizii se menționează că numai în anul 2012 activitatea a fost întreruptă 57 de zile, ca urmare a lipsei de comenzi.
De altfel, cele două documente nu poartă mențiunea înregistrării la societatea intimată și nici nu au fost comunicate contestatorului.
Chiar dacă în decizia de concediere au fost invocate alte motive, adevăratul motiv pentru care contestatorul a fost concediat, este acela că a participat, alături de alți colegi, la protestele organizate la Ambasada Turciei, situație ce rezultă din probatoriile administrate în cauză.
S. a organizat protestul în fața ambasadei, iar a doua zi au fost emise deciziile de concediere pe numele protestatarilor, deci nu se poate reține că, într-o singură zi activitatea societății a fost perturbată și s-au înregistrat pierderi de natură să ducă la disponibilizări de personal.
Învederează că s-a depus la dosar un act adițional în care societatea E. și S. V. au ajuns la un consens, respectiv să se dispună reangajarea tuturor persoanelor concediate, indiferent de soluția pronunțată de instanță.
Solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată.
Intimatul M. V., având cuvântul, arată că își însușește concluziile puse de reprezentantul sindicatului și solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ , S. V., în numele și pentru membrul de sindicat M. V., a chemat în judecată intimata . solicitând să se dispună anularea deciziei de concediere nr. 643/07.02.2013.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, începând cu data de 15.01.2013, la nivelul societății intimate a început negocierea Contractului Colectiv de Muncă pentru anul 2013, că înlăuntrul perioadei de negociere cele două părți nu au găsit un numitor comun cu privire la anumite clauze contractuale, astfel încât S. V. Târgoviște a declanșat conflictul colectiv de muncă. S-a mai arătat de către contestator că unitatea intimată este cu capital privat turc iar sindicatul a organizat în perioada 05 – 07.02.2013 acțiuni de protest în fața Ambasadei Turciei la București pentru a face cunoscute doleanțele sindicaliștilor, acțiuni ce au fost organizate cu respectarea legii, fiind autorizate de către Primăria București. La aceste acțiuni au participat un număr de 16 persoane/zi, printre care și membrul de sindicat M. V., conform tabelului de participare anexat contestației.
Referitor la decizia de concediere, contestatorul a arătat că aceasta a fost dispusă cu scopul precis de a atrage atenția salariatului că implicarea sa în activități sindicale are drept consecință concedierea din cadrul societății angajatoare.
Cu privire la aspectele de legalitate, contestatorul a arătat că decizia de concediere a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 52 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate în sensul că, în situația în care societatea este nevoită a efectua reduceri de personal ca urmare a reducerii activității sau reorganizării proceselor de producție care ar determina desfaceri de contracte de muncă, conducerea societății este obligată să anunțe în scris conducerea organizației sindicale despre situația apărută, numărul total al posturilor ce ar urma să fie reduse și structura acestora iar anunțul trebuie să fie făcut cu 30 de zile calendaristice înainte de începerea curgerii perioadei de preaviz.
Se mai arată că dispozițiile art. 59 lit. b. din Legea nr. 53/2003 modificată interzic concedierea salariaților pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale. Astfel, membrul de sindicat M. V. a participat la protestele de la Ambasada Turciei la București în perioada 05–07. februarie 2013, iar sindicatul se afla în negocieri ale contractului de muncă, acestea fiind drepturi sindicale recunoscute de legile din R., iar acțiunile sindicale s-au desfășurat în limitele legale, fiind autorizate în interiorul perioadei de 60 de zile de la negociere, conform art. 129 alin. 5 din Legea nr. 62/2011.
Precizează contestatorul că desființarea locului de muncă trebuie să aibă o cauză reală și serioasă iar în cazul de față, în cadrul societății intimate nu exista nici un loc de muncă ce ar urma să fie desființat iar sindicatul nu a fost informat despre iminența desființării vreunui loc de muncă.
Învederează reclamantul că decizia Consiliului de administrație nr. 1 din 03.01.2013, semnată de administratorii societății intimate cu privire la aprobarea și implementarea unui program de reorganizare și restructurare a societății și la modificarea organigramei de posturi, invocată în motivarea concedierilor, nu există, precum nu există o nouă organigramă și un program de reorganizare și restructurare.
În temeiul art. 115 C.pr.civilă, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, iar pe cale de excepție a invocat lipsa mandatului de reprezentare a sindicatului în cauză.
În ședința publică din data de 11.03.2013 numitul M. V. a renunțat la reprezentarea sa de către S. V. și a arătat că înțelege să se judece în nume propriu și să-l împuternicească pe S. N. M. să-l reprezinte în cauza dedusă judecății. În aceste condiții apărătorul intimatei a renunțat a mai invoca lipsa mandatului de reprezentare a sindicatului în cauză.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 886 pronunțată la 29 aprilie 2013, Tribunalul Dâmbovița a admis contestația și a anulat decizia de concediere nr. 643/07.02.2013 emisă de către intimată, dispunând repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei anulate.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /14.02.2013, contestatorul S. V. în numele și pentru membrul de sindicat M. V. a chemat în judecată intimata S.C. E. R. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de concediere nr. 643/07.02.2013 și repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei contestate.
De asemenea, s-a reținut că în ședința publică din data de 11.03.2013 contestatorul a renunțat la reprezentarea sa de către S. V. și a arătat că înțelege să se judece în nume propriu și să-l împuternicească pe S. N. M. să-l reprezinte în cauza dedusă judecății, iar în aceste condiții apărătorul intimatei a renunțat a mai invoca lipsa mandatului de reprezentare a sindicatului în cauză, excepție invocată prin întâmpinare.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că, în motivarea contestației sale, contestatorul a invocat lipsa unei cauze reale și serioase în emiterea deciziei sale concediere iar intimata în apărare a susținut că această cauză reală și serioasă a existat fiind dată de necesitatea reorganizării activității având ca obiectiv principal eficientizarea acesteia și corelarea numărului de salariați ai societății cu volumul producției și vânzările realizate astfel încât să genereze rezultate economico-financiare favorabile.
De asemenea, s-a reținut că M. V. a fost angajatul societății intimate .. R. pe postul de operator tratamente termice – termist tratamentist din cadrul Departamentului Producție – Sector Tratamente Termice, iar la data de 07.02.2013 i-a fost desfăcut contractul individual de muncă, prin decizia nr. 643, în temeiul dispozițiilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii.
S-a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, iar desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă. Ca atare, pentru ca o concediere din motive ce nu țin de persoana salariatului să fie legală, aceasta trebuie să nu fie doar efectivă ci să fie determinată de o cauză reală și serioasă
Din analiza actelor existente la dosarul cauzei, a răspunsurilor la interogatoriu și a declarațiilor martorilor audiați tribunalul a apreciat că nu a existat o cauză reală și serioasă a emiterii deciziei de concediere.
Astfel, deși motivul invocat de către intimată în emiterea acestei decizii, respectiv necesitatea reorganizării activității având ca obiectiv principal eficientizarea acesteia și corelarea numărului de salariați ai societății cu volumul producției și vânzările realizate astfel încât să genereze rezultate economico-financiare favorabile, aparent este unul întemeiat, din coroborarea și analiza probelor nu rezultă că acesta ar fi motivul real al concedierii.
În conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 lit. a din Codul muncii este interzisă concedierea salariaților pe criterii de apartenență ori activitate sindicală iar potrivit aceluiași articol, lit. b. este interzisă concedierea salariaților pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale.
Deși intimata a negat orice legătură dintre prezența contestatorului și a altor nouă salariați ai săi la acțiunea de protest organizată de către S. V. în fața Ambasadei Turciei din București în perioada 5-7 februarie 2013, tribunalul a considerat că nu poate ignora faptul că toți cei 10 salariați concediați au participat la acest protest în zile diferite și că tuturor le-a fost desfăcut contractul de muncă pentru motive neimputabile. Desfacerea contractului de muncă al contestatorului M. V. a avut loc începând cu data de 07.02.2013, participarea sa la protest fiind, conform listei participanților, pe data de 5 februarie 2013.
S-a mai reținut că la nivelul unității intimate numărul de salariați este mai mare de 100, dar nu mai mare de 300, astfel încât concedierea reclamantului nu poate fi încadrată ca fiind o concediere colectivă în conformitate cu dispozițiile art. 68 – 74 din Codul muncii, motiv pentru care consultarea sindicatului nu era obligatorie conform legii generale.
De asemenea, tribunalul a reținut că din conținutul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate rezultă că, în situația în care societatea este nevoită a efectua reducere de personal ca urmare a reducerii activității ori reorganizării proceselor de producție care ar determina desfaceri de contracte de muncă, conducerea societății este obligată să anunțe în scris organizațiile sindicale despre situația apărută, numărul total al posturilor ce ar urma să fie reduse și structura acestora, anunțul trebuind să fie făcut cu 30 de zile calendaristice înainte de începerea curgerii perioadei de preaviz.
A constatat tribunalul că acest Contract colectiv de muncă era în vigoare între părți la data concedierii salariatului, respectiv pe data de 8 februarie 2013, deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. 1, durata lui este de un și se aplică începând cu data înregistrării la I.T.M. Dâmbovița, iar conform mențiunilor de pe antetul contractului, acesta a fost înregistrat la I.T.M. Dâmbovița pe data de 8 februarie 2012 chiar dacă a fost semnat de părți pe data de 3 februarie 2012, astfel încât el era valabil la data concedierii și exista obligația încunoștințării sindicatului despre cele 10 concedieri cu 30 de zile înainte, obligație ce nu a fost îndeplinită de către intimată.
Tribunalul a mai constată și că nu a existat un drept de preaviz efectiv acordat salariatului în condițiile art. 75 din Codul muncii și în condițiile CCM. Chiar dacă în conținutul deciziei de concediere se vorbește de un drept de preaviz de 30 de zile calendaristice, acesta este transformat în mod direct în compensație bănească de un salariu de bază.
Apreciază tribunalul că un astfel de mod de acordare a preavizului este nelegal deoarece scopul perioadei de preaviz este acela de a permite salariatului căutarea unui nou loc de muncă ori, prin transformarea în bani a acestui drept se încalcă această posibilitate legală a salariatului.
S-a mai arătat că intimata a depus la dosarul cauzei, în justificarea cauzei reale și serioase a concedierii, Decizia Consiliului de Administrație din data de 03.01.2013, dar această decizie nu a fost comunicată sindicatului și nici nu poartă mențiunea înregistrării la intimată.
Consideră tribunalul, după modul în care arată decizia, că a fost probabil întocmită la o dată ulterioară datei pe care o poartă, deoarece din Organigrama din data de 31.12.2012 transmisă de către intimată Sindicatului V. sub nr. 83/11.01.2013 nu rezultă nicio reducere a numărului salariaților, cifra acestora fiind de 280 pentru anul 2013, iar din conținutul adresei, acest număr de salariați urma a fi avut în vedere la negocierile în vederea întocmirii noului Contract colectiv de muncă, iar adresa a fost înaintată la data de 11 ianuarie 2013, la o dată ulterioară celei la care se pretinde că s-ar fi luat decizia reducerii de personal cu 10 posturi.
Coroborând aceste înscrisuri cu conținutul declarațiilor celor doi martori audiați în cauză, Dragodănescu N. și H. B., din care a rezultat că nu au existat probleme legate de reorganizarea intimatei anterioare lunii februarie 2013, că sindicatul a încercat în toate formele posibile să împiedice concedierea celor 10 salariați și că această măsură nu a avut caracterul unui concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, tribunalul a apreciat că rezultă lipsa unei cauze serioase și reale în desființarea locului de muncă al contestatorului.
Pentru toate aceste considerente tribunalul a admis contestația și a anulat decizia de concediere, dispunând repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei anulate.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta ., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6,8 și 9 C.pr.civilă.
Referitor la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6, recurenta a susținut că prin acțiune, instanța a fost investită cu soluționarea unei cereri având ca obiect anularea deciziei de concediere, iar potrivit art. 129 alin. 6 din Codul de procedura civilă, instanța este ținuta de acest obiect, în sensul că nu poate să acorde mai mult, mai puțin sau altceva decât s-a cerut.
În speță, deși contestatorul avea posibilitatea să-și modifice sau să completeze cererea de chemare în judecată, în condițiile art. 132 C.pr.civilă, acesta nu a solicitat la primul termen de judecată și repunerea părților în situația anterioară concedierii, conform art. 80 alin. 2 Codul Muncii, fiind astfel decăzut din dreptul de a mai invoca beneficiul art. 80 alin. 2 Codul Muncii, atât în această cauză, cât și printr-o alta cerere subsecventă.
Ca atare, apreciază recurenta, instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a dispus prin sentința nr.886/29.04.3013 nu doar anularea deciziei de concediere, ci și repunerea părților în situația anterioară.
Învederează recurenta că principiul disponibilității este un principiu fundamental al desfășurării procesului civil, garanția aplicării acestuia fiind data de respectarea de către instanțele de judecata a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecații, reclamantul fiind cel care stabilește limitele judecații prin fixarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților între care se derulează litigiul.
Apreciază recurenta că nerespectarea de către instanță a principiului disponibilității afectează echilibrul procesual, generând în concret și o încălcare a principiului contradictorialității, deoarece a fost pusă în imposibilitatea de a se apăra cu privire la această situație, atât timp cât nu a existat un capăt de cerere, contestatorul nu și-a modificat cererea în condițiile prevăzute de Codul de Procedura Civila și nici nu s-a pus în discuția părților o astfel de solicitare.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.pr.civilă, recurenta a susținut că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.
În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta a susținut că reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65 Codul Muncii, pentru motive neimputabile salariatului, justificată de pierderile financiare mari suferite de societate în ultimii ani, precum și de lipsa lichidităților în cadrul societății.
Prin cererea de chemare în judecata, reclamantul a invocat faptul că nu există o cauză efectivă reală și serioasă a concedierii, precum și că nu au fost respectate dispozițiile art. 52 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate privind procedura ce trebuie urmată în cazul în care societatea este nevoită a face reduceri de personal.
Societatea avea obligația de a urma procedura prevăzută de art. 52 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate numai în cazul în care concedierea ar fi fost dispusă ca urmare a reducerii activității sau ca urmare a reorganizării proceselor de producție din cadrul societății, însă cauza concedierii contestatorului nu a fost reducerea activității sau reorganizarea proceselor de producție, ci pierderile financiare mari suferite de societate în ultimii ani, precum și lipsa lichidităților în cadrul societății, astfel că trebuia urmată procedura de drept comun prevăzută de Codul Muncii, care a fost respectată, situație dovedită cu probatoriile administrate în cauză.
Astfel, la dosarul cauzei nu există niciun document care să emane de la ..R.L. și care să facă vorbire fie de o reducere de activitate, fie de reorganizare a proceselor de producție. Din contră, se vorbește despre necesitatea de a crea posibilități de a fabrica produse noi, prin folosirea acelorași procese de producție, de a dezvolta proiecte care să permită reducerea costurilor și încasarea de noi venituri, cum ar fi cumpărarea de KNOW - HOW în vederea obținerii unor produse cu valoare adăugată mare.
Menționează recurenta că pierderile acumulate, stabilite prin situațiile financiare anuale, lipsa lichidităților, care au condus la acumularea de plăți restante către furnizori și reducerea costurilor, precum și repartizarea optimă a sarcinilor personalului sunt doar câteva împrejurări care au condus la desființarea postului ocupat de către intimat și, în consecință, la concedierea acestuia.
Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a considerat că procedura de concediere reglementată de art. 52 Codul muncii trebuia urmată și în cazul de față, deoarece, la data la care a dispus concedierea, societatea nu s-a aflat în niciunul din aceste două cazuri expres reglementate de acest text de lege, respectiv reducerea activității sau reorganizarea proceselor de producție.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9. C.pr.civilă.
Susține recurenta că, ignorând întregul materialul probator administrat în cauză, instanța a apreciat, prin raportare la elemente extrinseci raporturilor juridice dintre părți, inexistenta unei cauze efective, reale și serioase a concedierii.
Astfel, din analiza organigramei societății și a Normei de personal întocmite la data de 03.01.2013 (fata de cele întocmite la nivelul lunii noiembrie 2012), rezultă că postul ocupat de contestator a fost suprimat din structura societății, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al concedierii, decizia de concediere este legală.
În ceea ce privește caracterul real și serios al cauzei care a determinat desființarea postului, recurenta a susținut că decizia managerială a fost luată în vederea eficientizării activității societății și pentru optimizarea costurilor, fiind determinată de pierderile financiare suferite de societate în ultimii 4 ani, precum și de lipsa lichidităților intervenite ca urmare a scăderii vânzărilor.
Menționează recurenta că pierderile au determinat diminuarea activului societății la mai mult de jumătate din capitalul social, astfel că administratorul societății a întocmit un raport în care a detaliat cauzele acestei situații, precum și măsurile care se impun pentru redresarea economica a activității societății, iar una din măsurile propuse a fost și concedierea a unui număr de 10 salariați.
Pentru a se reține îndeplinirea condiției impusă de art. 65 alin. (2) Codul muncii, este suficient ca angajatorul să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al acestuia de a hotărî asupra modalității în care își organizează activitatea.
A mai susținut recurenta că angajatorul este singurul îndreptățit sa decidă asupra oricărei masuri de ordin organizatoric vizând creșterea performantelor în activitate, să gestioneze politica de personal în direcțiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activității, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activității sale.
Consideră recurenta că, în lipsa altor elemente de fapt care sa conveargă către lipsa caracterului real, serios și efectiv al concedierii, convingerea instanței de fond s-a fundamentat pe o interpretare eronată a prevederilor Codului Muncii și cu încălcarea flagranta a normelor de procedură.
Astfel, apreciind drept prezumat lipsa caracterului real, efectiv și serios prin raportare la existenta unei greve declanșate de salariați, element extrinsec cauzei asupra căreia aceasta a fost chemată să se pronunțe, instanța încalcă exigentele codului de procedura civila în materie de probatorii atât timp cât această prezumție nu este coroborată și cu celelalte mijloace de probă, care susțineau realitatea lipsei lichidaților societății și care impuneau o noua politică de personal
Învederează recurenta că, în situația în care s-ar considera corect raționamentul instanței de fond, s-ar putea ajunge la situația paradoxală în care angajatorul să nu poată adopta nicio măsură de eficientizare a activității prin eliberarea schemei de personal, atât timp cât salariații vor protesta.
Conchide recurenta că, în raport de probatoriul administrat și de motivele expuse în precedent, concedierea contestatorului în temeiul art. 65 Codul Muncii a avut la bază o cauză efectivă, reală și serioasă și a fost dispusă conform dispozițiilor legale.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
Criticile formulate de recurent, astfel cum au fost prezentate mai sus și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C.pr.civilă, sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, întrucât prima instanță a analizat în mod corect probatoriile administrate în cauză și a reținut că reclamantul M. V. a fost angajatul societății recurente, pe postul de operator tratamente termice din cadrul Departamentului Producție- Sector Tratamente Termice, iar la data de 7.02.2013 i s-a desfăcut contractul individual de muncă prin decizia nr. 643, în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii.
În conformitate cu dispozițiile art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, iar desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Ca atare, pentru ca o concediere din motive ce nu țin de persoana salariatului să fie legală, aceasta nu trebuie să fie doar efectivă, ci să fie determinată de o cauză reală și serioasă.
În raport de dispozițiile legale sus-menționate, contestatorul a invocat lipsa unei cauze reale și serioase în emiterea deciziei sale de concediere, sens în care, fiind audiați martorii Dragodănescu Nicoilae și H. B., pe baza declarațiilor acestora prima instanță a reținut în mod corect că nu au existat probleme legate de reorganizarea intimatei anterioare lunii februarie 2013, așa cum s-a menționat în cuprinsul deciziei, că sindicatul a încercat în toate formele posibile să împiedice concedierea celor 10 salariați și că această măsură nu a avut caracterul unei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Declarațiile martorilor audiați se coroborează cu răspunsurile la interogatoriu, rezultând o împrejurare ce a fost negată de recurentă pe parcursul judecății, și anume, legătura dintre prezența contestatorului și a altor nouă salariați ai săi la acțiunea de protest organizată de către S. V. în fața Ambasadei Turciei din București, în perioada 5-7 februarie 2013, după care a urmat emiterea deciziei de concediere a acestuia, respectiv la 7.02.2013.
În conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 lit. a din Codul muncii este interzisă concedierea salariaților pe criterii de apartenență ori activitate sindicală, iar potrivit aceluiași articol, lit. b. este interzisă concedierea salariaților pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale.
Având în vedere susținerile recurentei, Curtea mai reține că din conținutul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate rezultă că, în situația în care societatea este nevoită a efectua reducere de personal ca urmare a reducerii activității ori reorganizării proceselor de producție care ar determina desfaceri de contracte de muncă, conducerea societății este obligată să anunțe în scris organizațiile sindicale despre situația apărută, numărul total al posturilor ce ar urma să fie reduse și structura acestora, anunțul trebuind să fie făcut cu 30 de zile calendaristice înainte de începerea curgerii perioadei de preaviz.
Sub acest aspect, s-a apreciat că acest Contract colectiv de muncă era în vigoare între părți la data concedierii reclamantului M. V., respectiv pe data de 8 februarie 2013, deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. 1, durata lui este de un și se aplică începând cu data înregistrării la I.T.M. Dâmbovița, iar conform mențiunilor de pe antetul contractului, acesta a fost înregistrat la I.T.M. Dâmbovița pe data de 8 februarie 2012, chiar dacă a fost semnat de părți pe data de 3 februarie 2012, astfel încât el era valabil la data concedierii și exista obligația încunoștințării sindicatului despre cele 10 concedieri cu 30 de zile înainte, obligație ce nu a fost îndeplinită de către intimată.
De asemenea, prima instanță a reținut în mod corect că nu a existat un drept de preaviz efectiv acordat salariatului în condițiile art. 75 din Codul muncii și în condițiile Contractului colectiv de muncă, chiar dacă în conținutul deciziei de concediere se vorbește de un drept de preaviz de 30 de zile calendaristice, acesta este transformat în mod direct în compensație bănească de un salariu de bază, contrar dispozițiilor legale.
În justificarea cauzei reale și serioase a concedierii, recurenta a invocat Decizia Consiliului de Administrație din data de 03.01.2013, decizie care, de asemenea, nu a fost comunicată reclamantului.
Susținerea recurentei în ceea ce privește aplicarea procedurii prevăzută de art. 52 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate numai în cazul în care concedierea ar fi fost dispusă ca urmare a reducerii activității sau ca urmare a reorganizării proceselor de producție din cadrul societății, nu poate fi reținută, de altfel, în apărările sale, recurenta nu a depus niciun document din care să rezulte că a avut loc o reducere de activitate, de reorganizare a procesului de producție, dimpotrivă, prin decizia emisă se face vorbire de a se crea posibilități de fabricare a unor produse noi, prin folosirea acelorași procese de producție, de a dezvolta proiecte care să permită reducerea costurilor și încasarea de noi venituri, cum ar fi cumpărarea de KNOW-HOW în vederea obținerii unor produse cu valoare adăugată mare.
Având în vedere cele reținute mai sus, Curtea apreciază că toate criticile formulate de recurentă, ce vizează nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civilă sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, întrucât prima instanță a stabilit în mod corect raporturile juridice existente între părți pe baza probatoriului administrat în cauză la cererea acestora.
La fel de neîntemeiată este și critica formulată de recurentă ce vizează nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 6 C.pr.civilă, întrucât repunerea părților în situația anterioară concedierii este o condiție sie qua non fără de care anularea deciziei nu ar produce niciun efect, iar potrivit dispozițiilor art. 80 Codul muncii „ (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei … (2) la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere”, solicitare efectuată și de către reclamant în notele scrise depuse cu ocazia primei judecăți.
Mai mult decât atât, legat de acest aspect, la dosarul cauzei s-au depus dovezi din care rezultă că reclamantul M. V. a cerut recurentei executarea sentinței instanței de fond, conform adresei nr. 1582/07.06.2013 (fila 41dosar recurs) iar prin documentul numit „Acord privind executarea sentinței civile 886/29.04.201 " (fila 42 dosar recurs) s-a stabilit de către ambele părți (salariat/societate ) reactivarea CIM începând cu data emiterii deciziei de concediere, fapt care lasă fără obiect acest capăt de cerere.
Pentru toate considerentele sus-menționate, nefiind îndeplinite nulitățile prevăzute de art. 304 pct.6,8 și 9 C.pr.civilă, Curtea, conform dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, urmează a respinge recursul, ca nefondat, a menține ca legală și temeinică sentința primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta ., cu sediul în Târgoviște, Șoseaua Găești, nr.18, județ Dâmbovița și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., Clădirea Victory Center, etaj 4, sector 3 împotriva sentinței civile nr.886 pronunțată la 29 aprilie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații S. V., cu sediul în Târgoviște, Șoseaua Găești, nr. 18, județ Dâmbovița și M. V., domiciliat în comuna Dragomirești, ., județ Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
V. G. M. P. G. A. P.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. ..PJ
2 ex/10.10.2013
j.f. M. M.
d.f._ Tribunalul Dâmbovița
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1043/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 170/2013.... → |
|---|
