Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 31/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 31/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 4971/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA Nr. 31
Ședința publică din data de 10 ianuarie 2013
Președinte – C.-M. M.
Judecători – G.-S. P.
- A.-M. R.
Grefier - C. G.-A.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta S. C. MARFA SA SUCURSALA M. CENTRUL ZONAL DE MARFĂ G., cu sediul în Municipiul G., ., județul G. împotriva Sentinței civile nr. 1358 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul B. – Secția I Civilă în contradictoriu cu reclamanții C. G., domiciliat în Municipiul B., ., județul B., N. M., domiciliat în Municipiul Râmnicu Sărat, ., județul B., F. G., domiciliat în .. 96, ., L. D., domiciliat în comuna Vernești, ., I. A., domiciliat în Municipiul B., cartier D. I, . 1, ., toți cu domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat N. L., în Municipiul G., ., .. 49, scara III și pârâta S. C. MARFA SA BUCUREȘTI, cu sediul în Municipiul București, ..38.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit: pârâta S. C. MARFA SA SUCURSALA M. CENTRUL ZONAL DE MARFĂ G. și reclamanții C. G., N. M., F. G., L. D., I. A. și pârâta S. C. MARFA SA BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a mai învederat că recurenta pârâtă prin motivele de recurs a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere cererea recurentei de judecare a cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Tribunalul B., reclamanții C. G., N. M., F. G., L. D. și I. A. au chemat în judecată pe pârâtele S. „C. MARFĂ” S.A. și S. „C. MARFĂ” S.A. - Sucursala M. - Centrul Zonal de Marfă G., solicitând obligarea acestora la stabilirea și actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective și acordarea retroactivă a drepturilor bănești reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite de către fiecare reclamant pentru perioada august 2009 - data încetării contractului de muncă, actualizate cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanții au învederat că au avut calitatea de salariați și au desfășurat activitate pentru S. C. MARFĂ SA - Sucursala M. - Centrul Zonal de Marfă G., fiind disponibilizați urmare concedierilor colective ce au avut loc la nivelul societății.
Au învederat că, pentru anii 2009 și 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între S. C. MARFĂ SA și sindicatele reprezentative ale salariaților.
Astfel, prin CCM pe R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010, încheiat la data de 19.12.2007 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, la clauza înscrisă la art.41 alin. (3) părțile au convenit ca salariul de bază minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, să fie de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Mai mult decât atât, părțile stabilesc de comun acord că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.40, pct.3 lit. A), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adaptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art.40 pct. 1 din CCM, așa cum au fost incluse la lit. b) al acestui alineat.
Așadar, potrivit acestor dispoziții contractuale, salariul de bază brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008, este de 700 lei, la care se adaugă sporurile prevăzute de art.43 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi. Cu toate că dispozițiile CCM sunt imperative, iar contractele colective de muncă la nivel de societate nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, contractul colectiv la nivel de unitate C. Marfă SA conține dispoziții inferioare contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Prevederile CCMNRT 2008-2010 sunt obligatorii pentru toate societățile din transporturi indicate în anexa nr. 5, inclusiv pentru pârâte care figurează în anexă la poz. nr. 2, iar acesta le este aplicabil, indiferent dacă au participat sau nu în mod direct sau indirect la negocierea sa și în conformitate cu dispozițiile înscrise la art. 3 alin(1) art. 113 alin(1), art.114, 115 alin.(1), 119 din acest contract, aveau următoarele obligații: începând cu data de 01.01.2008 la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate să accepte ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate să fie de 700 lei/și aceasta deoarece drepturile prevăzute în contractul la nivel de ramură sunt considerate minime și de la valoarea lor trebuia pornită negocierea la celelalte niveluri sau unități și nicidecum de la o valoare mai mică; în cazul în care la nivel de unitate era încheiat contract colectiv de muncă înaintea semnării, înregistrării și publicării contractului la nivel de ramură transporturi, acolo unde prevederile acestuia erau sub minimul stabilit pe ramură sau nu erau incluse în acesta aveau obligația să adapteze contractul la prevederile minimale din contractul la nivel superior; să pună de acord prevederile din contractele individuale de muncă, existente la data intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă pe ramură transporturi, cu prevederile minimale ale acestuia acolo unde prevederile din contractul individual erau sub minimul prevăzut de contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
Învederează că, în realitate, pârâtele nu au respectat aceste prevederi și nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau, în sensul că la încheierea contractelor colective la nivel de unitate pe anii 2007/2008, 2009/2010 cât și a actelor adiționale de prelungire/modificare ale acestora nu au acceptat ca negocierea pentru stabilirea salariului minim brut pe unitate să înceapă de la valoarea de 700 lei, ci de la valori mult mai mici și anume: 570 lei pentru perioada 01.07._10; 600 lei pentru perioada 01.04._10.
D. urmare, se arată că există o încălcare a prevederilor Contractului Colectiv la nivel de R. Transporturi tocmai prin stabilirea în Contractul Colectiv la nivel de unitate a unor dispoziții inferioare contractului superior, aspect interzis de Codul Muncii.
Această încălcare a prevederilor din contractul colectiv la nivel de ramură transporturi a condus la calcularea unor drepturi salariale inferioare celor care s-ar fi cuvenit angajaților și, prin urmare, prejudicierea acestora, prin aplicarea coeficienților de ierarhizare specifici clasei de salarizare la un salariu minim brut inferior celui negociat.
Conform grilelor de salarizare și fluturașilor de salarizare, solicită să se constate faptul că pârâtele nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin CCM aplicabile.
Potrivit prevederilor Titlului VIII (art.236-247) din Codul Muncii aprobat prin Legea nr.53/2003, modificat și completat, și ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, modificată și completată ulterior, angajatorii sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, încheie anual contracte colective de muncă. Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
În temeiul art.969 Cod civil, contractele colective de muncă au putere de lege între părți, iar potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 dispozițiile contractelor de muncă sunt obligatorii atât pentru părțile contractante, cât și față de alți subiecți de drept. Odată înregistrate la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie, singura instituție căreia îi incumbă obligația verificării în sensul conformității cu legea, (art.27 alin. 1 din Legea nr.130/1996), aceste acte devin obligatorii și își răsfrâng efectele asupra tuturor subiecților de drept.
Ceea ce se stabilește prin contractul colectiv de muncă sunt anumite drepturi convenite de către părți care nu sunt tratate de dispozițiile legale drepturi convenționale, suplimentare și, odată negociate, devin obligatorii.
De asemenea, potrivit dispozițiilor din Codul Muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Având în vedere faptul că angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și că acesta nu poate face dovada că reclamanții au fost exceptat de la plata acestor drepturi salariale cuvenite, din culpă urmare a unor abateri disciplinare sau a absențelor nemotivate, singurele condiții ce ar fi determinat neacordarea acestor drepturi, consideră că solicitarea este temeinică și legală. În calitate de salariați și-au îndeplinit sarcinile de serviciu stabilite prin fișa postului, și-a îndeplinit obligațiile pe care le aveau conform contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul.
Fiind drepturi salariale neplătite, arată că potrivit art. 161 alin. 4 Codul Muncii se impune actualizarea cu indicele de inflație de la data plății a sumelor cuvenite, în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de devalorizarea generată de creșterea inflației.
În drept, cererea s-a întemeiat pe prevederile art. 229 Codul muncii, CCM la nivel de unitate, CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, CCM la nivel de R. Transporturi, Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
În probațiune, au fost înaintate la dosar, în fotocopie, extras din CCMU la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010 și Anexa 5 la acesta, CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, acte de identitate reclamanți, decizii de concediere, extras din carnetele de muncă.
Intimata S. C. MARFĂ SA - Sucursala M. - Centrul Zonal de Marfă G. a formulat în cauză întâmpinare, la data de 24.09.2012, prin care a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților în conformitate cu prevederile art. 268 alin.1 lit. c) din Codul muncii, considerând că acesta s-a stins prin prescripție pentru drepturile solicitate pe perioada august 2009-septembrie 2009, având în vedere data introducerii acțiunii - 03.09.2012.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat că în perioada pentru care reclamanții solicită diferențele salariale a existat la C. Marfă SA contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2008/2009, ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți.
În conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr.53/2003 - Codul Muncii republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Or, contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 141/DDS/10.03.2011. Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, încheiat la nivelul C.F.R. Marfă S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2584/04.06.2009, s-a aplicat pentru perioada 04.06.2009 până la 31.01.2011.
Ca atare, față de prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 republicată, solicitarea de anulare a clasei I de salarizare prevăzută în Anexa nr.1 la Contractele Colective de munca încheiate la nivelul C.F.R. Marfă pe anii 2009-2010 și înlocuirea cu dispozițiile mai favorabile ale art. 41 alin.(3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este neîntemeiată, întrucât raporturile dintre părți și condițiile de muncă sunt stabilite în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă.
Factorii economici reprezintă fundalul obiectiv pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală. Deși există o legislație unitară, aceeași pe întreg cuprinsul țării, aplicarea acesteia datorită contractului colectiv de muncă, dar și a celui individual, comportă un specific, se creează diferențieri de la o ramură de activitate la alta, de la un grup de angajatori la altul, de la un angajator la altul și uneori în aceeași unitate de la o perioadă la alta, în funcție de situația sa economică.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că ,,drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.
Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 01.12._10, a existat încheiat la nivel de unitate contract colectiv de muncă, unde în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, se învederează că este neîntemeiată solicitarea de obligare a unității la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin.(3)lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Se mai arată că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2008, 2009 și 2010, inclusiv, veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere. În plus, S. C. Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar.
În aplicarea acestor prevederi legale, pârâtei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.
Potrivit art. 24. alin. (2) din Legea 130/1996, se prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, iar la alin. (3) se stabilește că, în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. Or, în cazul de față, nu s-a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale - clasa I de salarizare prevăzută de Anexa 1 din CCM la nivel de unitate.
Învederează că, potrivit art. 31 din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, iar în privința clasei 1 de salarizare prevăzută în contractele colective de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, este evident că aceasta reprezintă o modificare a CCM la nivel superior, modificare ce nu are un caracter unilateral, ci reprezintă voința părților. În fapt, această renegociere comparativ cu CCM la nivel superior, constă în decizia părților de a nu institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi respectată, dat fiind că societatea avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli. Mai mult decât atât, la momentul înregistrării contractelor colectivă de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, Direcția de muncă și protecție socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale a verificat îndeplinirea condițiilor pentru încheierea valabilă a contractelor colective de muncă
Așa fiind, apreciază că nivelul clasei 1 de salarizare din contractele colective de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, conform dispozițiile art. 247 din Codul Muncii, ar putea fi înlocuit, cel mult, cu nivelul clasei 1 de salarizare prevăzut de Anexa nr. 1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, înregistrat la MMSSF-DLM la 28.12.2006 și valabil până la 31 ianuarie 2010, întrucât, față de dispozițiile Codului Muncii amintite, prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură se puteau aplica dacă nu ar fi existat încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
În conformitate cu prevederile Anexei nr.1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, pentru perioada 01.07._10, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 lei brut in timp ce CCM la nivel de unitate conține o clauză mai favorabilă pentru clasa I de salarizare, și anume 600 lei.
În privința reclamanților N. M. și F. G. se învederează că raportul de muncă a încetat prin concedierea salariaților la 08.07.2011, dată la care niciunul dintre contractele colective încheiate la nivel superior nu mai erau în vigoare, astfel că pretențiile reclamanților privind plata diferențelor salariale până la data încetării contractului individual de muncă este neîntemeiată.
În sprijinul acestor apărări au fost atașate înscrisuri.
La data de 15.10.2012 reclamanții au depus, prin reprezentant convențional, concluzii scrise.
Tribunalul B. – Secția I Civilă prin Sentința civilă nr.1358 din 15 octombrie 2012 a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de pârâta S. „C. MARFĂ” SA - SUCURSALA M., CENTRUL ZONAL DE MARFĂ G., a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtele către reclamanții N. M. și F. G. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 31 decembrie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective, către reclamantul C. G. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 19 martie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective, către reclamantul L. D. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 09 martie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective, către reclamantul I. A. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 18 martie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective și a respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, în ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare de pârâta S. C. MARFĂ SA - Sucursala M. - Centrul Zonal de Marfă G., pretențiilor deduse judecății în cauză li se aplică termenul prevăzut de 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii republicat, text potrivit căruia cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum, în cauză, obiectul conflictului a constat în plata unor drepturi de natură salarială s-a observat că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit până la momentul promovării acțiunii - 31 august 2012 - data poștei de pe plicul de la fila 8 dosar.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că reclamantul C. G. a fost salariatul pârâtei S. „C. MARFĂ” SA (fosta Sucursală G., devenită Centrul Zonal de Marfă G.) în perioada 31.08._10, dată ce se desprinde ca fiind momentul încetării raportului de muncă din conținutul preavizului nr. 7V2/2d/273/05.02.2010 emis de angajator. Conform mențiunilor din carnetul de muncă depus în extras în dosar, reclamantul a fost încadrat pe post de tehnician I la Revizia Vagoane Făurei.
Reclamantul N. M. a fost salariatul pârâtei S. „C. MARFĂ” SA - Sucursala M. - Centrul Zonal de Marfă G. în perioada 31.08._11, în funcția de revizor tehnic vagoane în cadrul Reviziei Vagoane G. - Post revizie B., raportul de muncă între părți încetând prin concedierea salariatului conform deciziei nr. 4CZ.3/839/06.06.2011.
Reclamantul F. G. a fost salariatul pârâtei S. „C. MARFĂ” SA - Sucursala M. - Centrul Zonal de Marfă G. în perioada 31.08._11, în funcția de revizor tehnic vagoane II în cadrul Reviziei Vagoane G. - Post revizie B., raportul de muncă între părți încetând prin concedierea salariatului conform deciziei nr. 4CZ.3/845/06.06.2011
Reclamantul L. D. a fost salariatul pârâtei S. „C. MARFĂ” SA (prin Sucursala G. reorganizată apoi în Centrul Zonal de Marfă G.) în perioada 31.08._10, în funcția de revizor tehnic vagoane II în cadrul Reviziei Vagoane Făurei, raportul de muncă între părți încetând prin concedierea salariatului conform deciziei nr.7v2/2d/602/08.03.2010.
Reclamantul I. A. a fost salariatul pârâtei S. „C. MARFĂ” SA (fosta Sucursală G., devenită Centrul Zonal de Marfă G.) în perioada 31.08._10, în funcția de revizor tehnic vagoane II în cadrul Reviziei Vagoane Făurei, raportul de muncă între părți încetând prin concedierea salariatului conform deciziei nr.7V2/2d/675/17.03.2010.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCMU pe R. Transporturi s-a stabilit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică de 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta; la lit. b a aceluiași alin. 3 s-a prevăzut ca bază pentru negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.
Conform art. 238 alin. 1 din Codul Muncii - în forma acestuia de la data nașterii raportului juridic între părți - „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, iar potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” și „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”. Conform art. 239 „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Ulterior modificării Codului Muncii prin Legea nr. 40/2011 precum și a republicării acestuia la 18 mai 2011, art. 229 - stabilește: „(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.
(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.”
Art. 230 din Codul Muncii republicat prevede că „Părțile, reprezentarea acestora, precum și procedura de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă sunt stabilite potrivit legii”.
Legea dialogului social nr. 62/2011 intrată în vigoare la 13 mai 2011 stabilește prin art. 132 – „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege; (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal; (3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior; (4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.
Prin art. 133 - din aceeași lege se prevede „(1)Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului”, iar alin. 2 prevede că la fiecare dintre aceste niveluri se încheie și se înregistrează un singur contract colectiv de muncă.
Respectarea prevederilor sus menționate este obligatorie pentru pârâte pe temeiul art. 236 al.4 Codul muncii - devenit art. 229 alin.4 în urma republicării Codului Muncii, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante.
Aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
De asemenea, instanța a observat și că potrivit noii reglementări cuprinse în art. 148 din Legea nr. 62/2011, în vigoare din data de 13.05.2011, prin alin.1 se prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar prin alin.2 stabilește că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Având caracter obligatoriu, a rezultat că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv de grup de unități au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
S-a statuat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv de grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Au fost înlăturate apărările pârâtei în ce privește neaplicarea la nivel de unitate a Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, Nr. 3 din 11 februarie 2008, înregistrat la MMFES sub nr._, ca nefondate, întrucât acest contract colectiv la nivel de ramură produce efecte juridice de la momentul înregistrării sale la MMFES și publicării în Monitorul Oficial, aplicându-se unităților cu activități de transporturi și conexe, în condițiile în care a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe constituiți, conform legii patronatelor, în organizații patronale reprezentative la acest nivel și, de cealaltă parte, reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe constituiți, conform legii sindicatelor (în vigoare la momentul respectiv), în organizații sindicale reprezentative la acest nivel, după cum reiese cu claritate din actul și din anexele acestuia publicate în Monitorul Oficial.
Așa fiind, pe baza coroborării tuturor acestor norme instanța a apreciat că salariul de bază minim brut ce trebuie luat în calcul pentru un program complet de lucru este cel de 700 lei, prevăzut prin art. 41 alin. 3 lit. a) din CCMU la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la MMFES sub nr._, începând cu 01.01.2008 și până la 31.12.2010, data încetării aplicării acestuia.
Or, în cauză, conform întâmpinării, pârâta a recunoscut că în perioada ce face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi, fiind calculate și plătite salarii în funcție de un salariu de bază minim brut mai mic, respectiv de 570 lei, pentru perioada 01.07._10 și de 600 lei pentru perioada 01.04._10.
Așa fiind, pe baza prevederilor redate mai sus, conținute în Codul muncii și Legea nr. 62/2011, instanța a constatat că reclamanții C. G., L. D. și I. A. sunt îndreptățiți la plata diferențelor de drepturi salariale, începând cu 31 august 2009 (data poștei - la limita a 3 ani anterior promovării cererii) și până la momentul încetării contractelor individuale de muncă în privința fiecăruia - la 19.03.2010, la 09.03.2010 și, respectiv, la 18.03.2010.
În privința reclamanților N. M. și F. G., pe baza coroborării acelorași norme, tribunalul a constatat că petenții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de drepturi salariale începând cu 31 august 2009 (data poștei - la limita a 3 ani anterior promovării cererii) și până la 31 decembrie 2010, data încetării aplicabilității CCM Unic pe R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010, fiind neîntemeiate pretențiile acestora la calculul și plata diferențelor salariale pentru perioada 31.12._11.
În ce privește actualizarea sumelor datorate de angajator cu indicele de inflație la data plății efective, instanța a reținut că, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul Muncii, salariatul este îndreptățit să fie despăgubit de către angajator pentru prejudiciul suferit din culpa acestuia, iar neplata salariului stabilit prin lege constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat, ce atrage răspunderea celui ce angajează. S-a constatat că prejudiciul a fost produs ca urmare a neplății drepturilor salariale sus menționate, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți, în vederea reparării integrale a prejudiciului și la indexarea drepturilor salariale neacordate cu indicele de inflație la data plății efective.
În consecință, instanța a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtele către reclamanții N. M. și F. G. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 31 decembrie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
A obligat pârâtele către reclamantul C. G. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 19 martie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective, precum și către reclamantul L. D. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 09 martie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Totodată a obligat pârâtele către reclamantul I. A. la plata diferenței de drepturi salariale aferente perioadei 31 august 2009 - 18 martie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective, iar în conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, a respins pretențiile reclamanților referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată întrucât, în cauză, nu s-a dovedit de către aceștia efectuarea unor asemenea cheltuieli, cererea fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar dovezi asupra achitării onorariului pentru avocatul ales nu s-au depus în dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. C. MARFA SA SUCURSALA M. CENTRUL ZONAL DE MARFĂ G., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că hotărârea recurată este data cu interpretarea greșită a actului dedus judecății, instanța în motivarea formulată schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
A mai precizat recurenta că, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. 1 lit. d din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată: "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008 și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei si Protecției Sociale nr. 141/DDS/10.03.2011, pe care l-a anexat.
Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, încheiat la nivelul C.F.R. Marfă S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2584/04.06.2009, s-a aplicat pentru perioada 04.06.2009 până la 31.01.2011.
A învederat recurenta că, față de dispozițiile imperative ale Codului Muncii mai sus amintite, rezultă că cererea ar fi fost întemeiată, dacă se solicita constatarea nulității clasei 1 din salarizare prevăzută în Anexa nr. 1 la Contractele Colective de Muncă încheiate la nivelul C.F.R. Marfă pe anii 2009-2010 pe durata valabilității acestora, ori, față de momentul introducerii acțiunii, respectiv 24.09.2012, a expirat Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010.
Ca atare, față de prevederile art. 268 alin. 1 lit. d din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, solicitarea de anulare a clasei 1 de salarizare prevăzută în Anexa nr. 1 la Contractele Colective de Munca încheiate la nivelul C.F.R. Marfă pe anii 2009-2010 și înlocuirea cu dispozițiile mai favorabile ale art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este neîntemeiată.
A mai arătat recurenta că raporturile dintre părți, condițiile de muncă sunt stabilite în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă.
Factorii economici reprezintă fundalul obiectiv pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală.
„Deși există o legislație unitară, aceeași pe întreg cuprinsul țării, aplicarea acesteia datorită contractului colectiv de muncă, dar și a celui individual, comportă un specific, se creează diferențieri de la o ramură de activitate la alta, de la un grup de angajatori la altul, de la un angajator la altul și uneori în aceeași unitate de la o perioadă la alta, în funcție de situația sa economică."- A. Ț. - Tratat de dreptul muncii-ediția a IV.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumba doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul ca „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".
A învederat recurenta că, pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 01.12._10, a existat încheiat la nivel de unitate contract colectiv de muncă, unde în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, obligarea sa la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este netemeinică și nelegală.
Recurenta a mai precizat că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2008 și 2009 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
În plus, S. C. Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001 prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.
Recurenta a precizat că, având în vedere cele de mai sus a respectat clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Pe de altă parte, art. 24 alin. 2 din Legea 130/1996 prevede că: Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, iar la alin. (3): în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.
Ori, în cazul de față, nu s-a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale.
A mai arătat recurenta că art. 31 din Legea nr.130/1996, în vigoare la data formulării acțiunii, prevede următoarele: „Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru".
Referindu-se la clasa 1 de salarizare prevăzută în contractele colective de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, este evident că aceasta este o modificare a CCM la nivel superior, modificare ce nu are un caracter unilateral, ci reprezintă voința părților.
A mai învederat recurenta că în fapt această renegociere, comparativ cu CCM la nivel superior, constă în decizia părților de a nu institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi respectată dat fiind că societatea avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.
Mai mult decât atât, la momentul înregistrării contractelor colectivă de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, Direcția de muncă și protecție socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor colective de muncă.
Totodată, nivelul clasei 1 de salarizare din contractele colective de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, conform dispozițiile art. 247 din Codul Muncii, ar putea fi înlocuit, cel mult, cu nivelul clasei 1 de salarizare prevăzut de Anexa nr. 1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, înregistrat la MMSSF-DLM la 28.12.2006 și valabil până la 31 ianuarie 2011, întrucât, față de dispozițiile Codului Muncii amintite, prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramura se puteau aplica dacă nu ar fi existat încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Astfel, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 la Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, pentru perioada 01.07._11, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 de lei brut.
Față de cele susținute recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat.
Intimații-reclamanți au formulat și depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Inițial Tribunalul B. – Secția Civilă a fost investit cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtelor S. C. Marfă SA și S. C. Marfă SA – Sucursala M. – Centru Zonal de Marfă G. la stabilirea și actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective și acordarea retroactivă a drepturilor bănești reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite de către fiecare reclamant pentru perioada august 2009 - data încetării contractului de muncă, actualizate cu indicele de inflație.
Procedând la soluționarea cauzei instanța de fond a admis acțiunea.
La fundamentarea acestei soluții a stat aplicarea raportului juridic litigios a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, astfel încât salariu de bază minim brut la care erau îndrituiți reclamanții era în cuantum de 700 lei astfel cum rezultă din chiar considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac.
În alte cuvinte instanța de fond a procedat direct la aplicarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă de la nivel superior, în cauză neexistând un petit formulat în baza art. 268 al. 1 lit. d din Legea nr. 53/2003 privitor la constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pentru a se pune eventual problema formulării sau nu a solicitării pe durata existenței sale.
Pe de altă parte, aplicarea unui contract colectiv de muncă ulterior perioadei pentru care a fost încheiat, dar aferent unui raport juridic născut când acesta era în vigoare nu echivalează cu nesocotirea textului de lege mai sus amintit.
Așa fiind sunt nefondate criticile recurentei vizând aceste aspecte.
Sub aspectul aplicării în mod legal de către prima instanță a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi Curtea reamintește că, din înscrisurile cauzei rezultă că atât în contractul colectiv de muncă de la nivelul unității pârâte, cât și în cel de la nivel de grup de unității cuantumul aceluiași salariu era de 570 lei.
Numai că, potrivit art. 11 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă în discuție, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Totodată Curtea Constituțională în mai multe decizii de-a lungul anilor a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la niveluri superioare constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unitățile care aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă de la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Cu alte cuvinte, ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Într-o atare situație, constatând că drepturile ce fac obiectul litigiului dintre părți au fost stabilite la un nivel inferior celui din contractul colectiv de muncă ramură transporturi, în mod legal tribunalul a aplicat direct clauzele mai favorabile ale acestuia.
Față de cele pe larg învederate Curtea constată că este lipsit de relevanță juridică faptul că la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 a fost stabilit un anumit salariu minim sau că acesta a fost în concordanță cu cel stabilit la nivel de grup de unități sau că la cele două niveluri menționate au existat contracte colective de muncă pe perioada în discuție.
Pentru argumentația pe larg expusă Curtea constată că sunt nefondate toate criticile vizând aspectele analizate.
Având în vedere aceleași argumente juridice sunt nefondate și criticile potrivit cărora referitor la clasa 1 de salarizare prevăzută în contractele colective de muncă încheiate la nivelul C. Marfă, este evident că aceasta este o modificare a CCM la nivel superior, modificare ce nu are un caracter unilateral, ci reprezintă voința părților generată de decizia acestora de a nu institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi respectată.
Mai mult decât atât așa cum s-a menționat în precedent, drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forță obligatorie garantată constituțional, având același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative.
Într-o atare situație, salariatul, personal sau prin reprezentant, nu poate renunța la respectivele drepturi, indiferent de sorgintea lor legală sau contractuală.
Nefondate sunt și criticile recurentei privitoare la modul de finanțare sau la dificultățile materiale.
Astfel, recurenta nu se poate prevala de astfel de motivații pentru a înlătura de la aplicare clauzele obligatorii ale unui contract colectiv de muncă.
Împrejurarea potrivit căreia contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pârâte au fost înregistrate la Direcția de Muncă și Protecție Socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nu echivalează cu imposibilitatea aplicării clauzelor mai favorabile ale contractului colectiv de muncă de la nivel superior și care au incidență în baza textelor de lege invocate în precedent și a deciziilor instanței de control constituțional.
Pentru toate motivele arătate Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâta S. C. MARFA SA SUCURSALA M. CENTRUL ZONAL DE MARFĂ G., cu sediul în Municipiul G., ., județul G. împotriva Sentinței civile nr. 1358 din 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul B. – Secția I Civilă în contradictoriu cu reclamanții C. G., domiciliat în Municipiul B., ., județul B., N. M., domiciliat în Municipiul Rm. Sărat, ., județul B., F. G., domiciliat în .. 96, ., L. D., domiciliat în ., I. A., domiciliat în Municipiul B., cartier D. I, . 1, ., toți cu domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat N. L., în Municipiul G., ., .. 49, scara III și pârâta S. C. MARFA SA BUCUREȘTI, cu sediul în Municipiul București, ..38, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 10 ianuarie 2013 .
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C.-M. M. G.- S. P. A.-M. R.
GREFIER,
C. G.-A.
fiind în cm
semnează primul grefier
Red. RAM
2 ex./16.01.2013
d.f._ – Tribunalul B.
j.f. I. M.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 428/2013.... | Despăgubire. Decizia nr. 47/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
