Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1014/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 1014/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 5254/114/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 1014

Ședința publică din data de 10 aprilie 2013

Președinte - C. P.

Judecători - V. D.

- M. G.

Grefier - A. M. B.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții C. C. M., domiciliat în municipiul B., Cartier D. 2, ., . și S. D. domiciliat în ., și de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA G., cu sediul în municipiul G., ., județ G., împotriva sentinței civile nr. 1581 din 26 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul B..

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de judecată din data de 3 aprilie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.

Curtea, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor de la dosar, a amânat pronunțarea la data de 10 aprilie 2013, când a dat următoarea decizie.

CURTEA :

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1581 din 26 noiembrie 2012, Tribunalul B. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C. C. M. și S. D., a obligat pârâta să plătească reclamanților, pentru perioada septembrie 2009 – 08.03.2010, următoarele drepturi salariale, indexate cu indicele de inflație la momentul plății: diferența dintre salariul calculat în funcție de salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, de 700 lei, prevăzut în art. 41 al.3 lit.a din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi încheiat pe anii 2008-2010 și salariul încasat de reclamanți în această perioadă; diferența dintre sporurile permanente și nepermanente calculate în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei și sporurile permanente și nepermanente încasate în această perioadă, exclusiv perioadele de șomaj tehnic înscrise în carnetele de muncă ale reclamanților; diferența de spor de noapte de 50% neacordat, prevăzut în CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, calculată în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei, exclusiv perioadele de șomaj tehnic; diferența dintre sporul de 25% pentru condiții deosebite de muncă, calculat în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei și sporul de 25% încasat, exclusiv perioadele de șomaj tehnic; salariul suplimentar pentru anul 2009, calculat în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei. A respins cererea pentru plata salariului suplimentar pentru anul 2010; ajutorul material pentru sărbătoarea de C. 2009, calculat în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei; diferența dintre premierea de vacanță pentru anii 2009 și 2010, calculată în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei și premierea de vacanță încasată pentru acești ani.

Totodată, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect plata a 6 salarii.

În baza art.137 Cod proc.civ. instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că pârâta și-a întemeiat excepția prescripției dreptului material la acțiune pe dispozițiile art.268 al.1 lit.e din Codul Muncii (283 al.1 lit.e din Codul Muncii anterior republicării), potrivit căruia, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze a acestuia.

Avându-se în vedere că salariul suplimentar și ajutorul material pentru sărbătoarea de C. sunt, potrivit art. 160 din Codul Muncii, componente ale salariului, instanța a constatat că dreptul la acțiune pentru aceste drepturi bănești se prescrie în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut în art. 268 al. 1 lit.c din Codul Muncii (283 al.1 lit.c Codul Muncii), aceasta fiind și practica unitară a Curții de Apel Ploiești.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul C. C. M. a fost angajat în unitatea pârâtă cu contract de muncă pe durata nedeterminată, la Depoul Exploatare B., în funcția de mecanic ajutor locomotivă și că, prin Decizia nr. 7T3/797 din 05.03.2010, a fost concediat începând cu 08.03.2010, în temeiul art. 65 din Codul muncii și că reclamantul S. D. a fost angajat în unitatea pârâtă cu contract de muncă pe durata nedeterminată, la Depoul Exploatare B., în funcția de mecanic locomotivă și că, prin Decizia nr. 7T3/802 din 05.03.2010, a fost concediat începând cu 08.03.2010, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

Salariul și celelalte drepturi bănești ale petenților au fost negociate și prevăzute în următoarele contracte colective de muncă:

a) - Contractul colectiv de muncă încheiat între unitatea pârâtă S.N.T.F.M Marfă SA și salariații reprezentați de Federația Națională Feroviară, Mișcare, Comercial, Federația Mecanicilor de Locomotivă din România și Federația Sindicatelor Ramurii Vagoane 2009-2010 înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale-Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584 din 4.06.2009, modificat prin actul adițional la acest contract înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București sub nr. 1713/21.04.2010.

b) Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit până la 31.12.2010 prin actul adițional înregistrat la Ministerul Muncii la data de 20.06.2008 sub nr. 370;

c) Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 .

Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pârâtă C.F.R Marfă SA, s-a stabilit, în Anexa 1 la contract, că salariul de bază minim brut în funcție de care se calculează salariul de bază al fiecărui angajat și celelalte drepturi salariale stabilite în funcție de salariul de bază este de 570 lei și de 600 lei, începând cu luna iulie 2009, conform actului adițional la contractul de muncă. Alături de salariul minim brut, prin acest contract, au fost stabiliți și coeficienții de salarizare și clasele de salarizare pe baza cărora s-a stabilit salariul de bază al fiecărui angajat.

De asemenea, prin Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit până la 31.12.2010, salariul de bază minim brut la nivel de grup de unități a fost stabilit la 570 lei, cu 46 de clase de salarizare și coeficienți de ierarhizare, iar prin act adițional la acest contract s-a stabilit, începând cu anul 2009, un salariu de bază minim de 600 lei lunar.

Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, în art. 41 al.3 lit.a, s-a stabilit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, iar în al.1 al acestui articol din contractul colectiv de muncă, s-au stabilit coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați (muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții ).

A rezultat din examinarea clauzelor din aceste 3 contracte colective de muncă aplicate în unitatea pârâtă că prin Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel superior respectiv, la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru anii 2008-2010, s-a negociat și stabilit un salariu de bază minim brut de 700 lei lunar, iar la nivelele inferioare, respectiv, la nivelul unității pârâte și al grupului de unități din transportul feroviar, prin contractele colective de muncă, s-a stabilit un salariu de bază minim brut de 570 lei și, respectiv, 600 lei, deci la nivele mai mici decât salariul minim brut stabilit la nivel superior.

Potrivit art.238 al.1 din Codul Muncii în vigoare la data aplicării acestor 3 contracte colective de muncă „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

Aceeași interdicție legală este prevăzută și în art. 8 al.2 din Legea nr. 130 privind contractul colectiv de muncă care are același conținut „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

Sancțiunea nerespectării clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel superior este prevăzută în art. 24 al.1 din Legea nr. 130/1996 în conformitate cu care clauzele cuprinse în contractele colective de muncă, negociate cu încălcarea prevederilor art.8, sunt lovite de nulitate, iar alin . 2 al acestui text de lege prevede că nulitatea se constată de către instanța de judecată competentă, la cererea părților.

Relevante în soluționarea prezentului litigiu, au fost și dispozițiile imperative cuprinse în art.38 din Codul Muncii, conform cărora „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege . Orice tranzacție prin care se urmărește la renunțarea drepturilor recunoscute de lege salariaților ori limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”.

Instanța, coroborând clauzele din contractele colective de muncă aplicabile în unitatea pârâtă cu dispoz.art.8 și 24 din Legea nr. 130/1996 și cu dispoz. art.38 și 238 al.1 din Codul Muncii, a constatat că, în mod nelegal, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte s-a prevăzut că salariul minim de bază este de 570 și respectiv 600 lei și că, aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută și au fost înlocuite de drept cu clauza prev. în art.41 al. 3 lit.a din Contractul Colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, potrivit căruia, salariul de bază minim brut a fost fixat la 700 lei lunar.

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, constituie izvor de drept în ceea ce privește dreptul reclamantului de a i se lua în calcul la stabilirea drepturilor salariale, respectiv, a salariului de bază, a sporurilor, adaosurilor și celorlalte stimulente bănești, salariul de bază minim brut de 700 lei și nu salariul de bază minim brut de 570 lei și respectiv, 600 lei.

Întrucât, potrivit art. 38 din Codul Muncii, orice clauză contractuală prin care se renunță la un drept, în speță, la salariul de bază minim brut de 700 lei, este nulă, instanța a admis acțiunea reclamantului pentru capetele de cerere prin care se solicită plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din aplicarea ilegală a salariului de bază minim brut de 570 lei și, respectiv 600 lei, în loc de 700 lei așa cum este legal.

Totodată, potrivit art.283 al.1 lit.d din Codul Muncii (în vigoare pe durata derulării contractelor colective de muncă), nulitatea absolută poate fi invocată și constatată numai pe durata existenței contractelor colective de muncă, iar în prezenta cauză, nu s-a solicitat și deci, nu s-a constatat pe cale judecătorească, nulitatea absolută a contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, însă instanța a constatat că numai după adoptarea Legii nr. 62/2011, când aceste contracte nu mai erau în vigoare, s-a reglementat în art.142, procedura de constatare a nulității absolute și de renegociere a clauzelor contractuale nule. În lipsa unui cadru legislativ privind renegocierea clauzelor nule din contractele colective de muncă, până la adoptarea Legii nr. 62/2011, instanța a apreciat că, raportat și la prevederile at.38 din Codul Muncii, aceste clauze nule se înlocuiesc, de drept, cu clauzele mai favorabile salariaților, prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi, care au prevăzut, pentru anii 2008-2010, un salariu de bază minim brut de 700 lei.

Pentru toate aceste considerente, instanța a admis capetele de cerere prin care reclamantul a solicitat plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din neluarea în calcul, la stabilirea salariului de bază brut, a salariului minim brut de 700 lei, anume: salariul de bază încasat în perioada septembrie 2009 - 8.03.2010; sporurile permanente și nepermanente pentru aceeași perioadă; premierea de vacanță pentru anii 2009 și 2010; salariul suplimentar pentru anul 2009; ajutorul material pentru sărbătoarea de C. 2009. Se va respinge capătul de cerere prin care reclamanții solicită plata cotei părți din salariul suplimentar pe anul 2010, cu motivarea că aceștia nu au lucrat întregul an 2010, fiind concediați la 08.03.2010.

Aceste diferențe salariale se calculează avându-se în vedere salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei lunar, precum și cele 46 de clase de salarizare și coeficienți de ierarhizare prevăzuți în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pârâtă și la nivel de grup de unități din transportul feroviar, stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la aceste nivele inferioare.

Instanța a admis cererea reclamanților prin care solicită plata diferențelor pentru sporurilor permanente și nepermanente pentru perioada septembrie 2009 – 8.03.2010, așa cum aceste sporuri au fost prevăzute în contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă și evidențiate în statele de plată din această perioadă, pentru argumentele de mai sus, referitoare la obligativitatea calculării acestor sporuri în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei, prevăzut în CCM la nivel de R. Transporturi 2008 – 2010.

Cu privire la cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar pe anul 2009, instanța a constatat că acordarea salariului suplimentar a fost prevăzută atât în art. 30 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cât și în art.30 la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil până la 31.12.2010. Din examinarea clauzelor cuprinse în art.30 din contractele colective de muncă, nu a rezultat că acordarea și plata salariului suplimentar este condiționată de realizarea de către unitatea angajatoare, de profit. Faptul că, în al.3 din art.30 din C.C.M s-a prevăzut că fondul necesar pentru acordarea salariului suplimentar se constituie lunar din veniturile realizate, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizate lunar, nu înseamnă că acest fond se constituie din profit. De asemenea, deși în art.30 al.1 din C.C.M la nivel de unitate, s-a stipulat că salariații „pot primi un salariu suplimentar echivalent cu salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, ceea ce ar conduce la concluzia că, această prevedere contractuală are un caracter dispozitiv și că, deci, nu ar fi obligatorie acordarea salariului suplimentar, în art.30 al.1 din C.C.M la nivel de grup de unități din transportul feroviar, s-a prevăzut că „salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Așa fiind, în temeiul art.30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2008, 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare, calculat în funcție de salariul de bază minim de 700 lei lunar.

De asemenea, unitatea pârâtă a fost obligată să plătească reclamanților ajutorul material pentru sărbătoarea de C. 2009, deoarece acordarea acestui ajutor material a fost negociată și stabilită prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, valabil până la 31.12.2010, în art. 71, care nu a fost modificat pe toată durata de valabilitate a acestui contract.

Împrejurarea că, prin procesul verbal din 25.05.2009 încheiat între patronat și sindicate, precum și procesul verbal încheiat la 3.06.2009 între aceeași parteneri, s-a stabilit neacordarea, în anul 2009, a ajutoarelor materiale pentru P. și C. și că, prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate 2009-2010, în art.64 al. 2 și 4, părțile contractante au stabilit că ajutoarele materiale pentru sărbătoarea de P. și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului nu se aplică în anul 2009, nu constituie un motiv pentru ca reclamantul să nu beneficieze de aceste drepturi, deoarece așa cum s-a reținut mai sus, Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități este obligatoriu.

Pentru aceleași argumente, modificarea art.30 al.1 și art.64 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010, modificare făcută prin Actul adițional la acest contract înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a municipiului București, sub nr. 1713 din 21.04.2010, prin care s-a stabilit că, în anul 2010, nu se acordă salariul suplimentar și prima pentru Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale pentru P. și C., nu-și produce efecte, deoarece, prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unități din transport feroviar pe anii 2006-2009, prelungit prin act adițional până la 31.12.2010, s-a prevăzut acordarea acestor drepturi bănești în anii 2009 și 2010.

Cererea reclamanților de obligare a unității pârâte la plata diferențelor salariale pentru premierea de vacanță pe anii 2009 și 2010, calculate în funcție de salariul minim brut de 700 lei lunar, stabilit prin C.C.M la nivel de ramură transporturi, a fost considerată întemeiată în parte, conform argumentelor prezentate mai sus la pct. 3 și 4, numai pentru anul 2009, iar nu și pentru anul 2010, deoarece aceștia și-au încetat activitatea în luna martie 2010, înainte de a beneficia de premierea de vacanță.

Cererea reclamanților de obligare a unității pârâte la plata a 6 salarii de bază brute solicitate în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar a fost respinsă, deoarece acordarea plăților compensatorii în cazul unității pârâte a fost reglementată prin O.U.G nr. 9/2010 care a prevăzut, în art.7 al.1 lit.a, plata a două salarii medii pe economie, iar această dispoziție legală înlocuiește prevederea din Contractul colectiv de muncă, deoarece pârâta este unitate cu capital integral de stat al cărei buget se aprobă, prin hotărâre de guvern, iar reclamantul nu a solicitat plata plăților compensatorii în temeiul acestei ordonanțe.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. 8 și 9 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea cererii formulate de reclamanți ca neîntemeiată.

Susține că, în mod greșit, instanța de fond a considerat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 268 alin.l. lit.c din Codul Muncii, aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani, considerând plata unui ajutor bănesc - prima de Ziua feroviarului și P., ca fiind drepturi de natură salarială.

Conform Contractelor Colective de muncă încheiate la nivel de unitate, premierea acordată de Ziua Feroviarului, P. și C. este asimilată unui ajutor social (art. 64 din Cap. VI -Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților .

Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de către părți.

Dacă aceste sume se asimilează veniturilor salariale, în conformitate cu art.159 alin.l din Codul muncii, ele trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, or se arată de recurentă că acestea nu fac obiectul contractelor individuale de muncă.

Salariul reprezintă un raport între efortul depus și câștigul obținut ca determinare a utilității muncii.

Natura acestor premieri, de Ziua Feroviarului, Paste, C. etc., este aceea de ajutor financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfă SA, în raport cu angajații săi, având caracter de plată aleatorie în condițiile financiar-economice stabilite de către Consiliul de Administrație al societății.

Potrivit art.268 alin.l lit.e Codul muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca. în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Se mai arată că cererea reclamanților, așa cum este ea formulată, este o cerere întemeiată pe neexecutarea unor clauze din Contractul Colectiv de Muncă, motiv pentru care se consideră că potrivit art. 268 lit.e termenul de prescripție este de 6 luni și curge de la data nașterii dreptului la acțiune.

Se apreciază că, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de societatea pârâtă, instanța interpretând greșit actul dedus judecăți.

Referitor la plata Primei de Ziua Feroviarului, P. și C., precizează că, întrucât reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile art.71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, arată că, potrivit art. 241 alin. 1 din Codul Muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul și pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel național. Iar potrivit art. 247 din Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Pe perioada în care se solicită ajutoarele materiale de P., Ziua Feroviarului și C., la CFR Marfă SA a existat contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anul 2009/2010, care prevede la art. 64 că salariații vor beneficia de drepturile menționate mai sus.

La nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, există contract colectiv de muncă, valabil, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.2836/2006, prelungit prin act adițional până la data de 28.12.2010. care la articolul 72 prevedea acordarea acelorași drepturi prevăzute și de art. 64 din CCM la nivel de unitate.

Cum contractul colectiv de muncă este legea părților, urmează a se reține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate, dispoziții care se regăsesc și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior ( Contractul colectiv la nivel de grup de unități art.72 )

De asemenea, precizează că potrivit art.283 alin.l lit.d din Codul muncii (în vigoare pe durata derulării contractelor colective de muncă) nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă putea fi invocată și constatată numai pe durata existenței contractului colectiv de muncă și că în prezenta cauză nu s-a solicitat și deci nu s-a constatat pe cale judecătorească nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Este adevărat faptul că art.8 alin.2 din Legea nr. 130/1996 stabilește că contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel superior, însă în conformitate cu art. 24 din aceeași lege, atunci când există astfel de situații, nulitatea clauzelor negociate de părți trebuie să fie constatate de instanța judecătorească competentă la cererea părții interesate, iar la alin.3 se precizează că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.

Ori, în cazul de față, nu s-a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale.

Mai arată că, instanța de fond nu a reținut faptul că salariații prin reprezentanții lor au fost de acord și au semnat Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009/2010 în care au stabilit că pentru anul 2009 ajutoarele materiale acordate cu ocazia Zilei Feroviarului, P. și C. să fie suspendate. astfel că cererea reclamanților este neîntemeiată.

Referitor la acordarea salariului suplimentar pentru anul 2009, precizează recurenta că salariul suplimentar pentru anul 2009 a fost solicitat de reclamanți în temeiul dispozițiilor art.30 alin.l din CCM la nivel de grup de unități din Transportul Feroviar 2006-2008 prelungit cu act adițional nr.370/2008, în condițiile în care prevederile CCM la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 era prevăzut același drept și anume „Pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar”.

Se poate reține că potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 3 din contractul colectiv de muncă al SNTFM CFR MARFĂ SA, cât și a art.30 alin.3) din CCM La Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, se prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate, fiind o societate cu capital de stat, care beneficiază de alocații bugetare nu se poate concluziona ca art. 30 din CCM, dă naștere unei obligații pur potestative.

Potrivit art.236 alin.4 din Codul Muncii, contractele colective de muncă legal încheiate, constituie legea părților șl prin urmare acesta urmează a se executa prin aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale și prin respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de către părțile semnatare.

Contractul colectiv de muncă încheiat are forța unei legi între părțile contractante și este important ca acest act sa fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat deoarece aceștia sunt cei care pun în evidenta voința reala a părților contractante, ori instanța de fond nu a ținut cont de voința reala a părților, dând o interpretate total eronată dispozițiilor art.30 din CCM 2009/2010.

Așa cum a arătat și la instanța de fond, prevederile art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă al S.N.T.F.M. CFR Marfă SA, lege a părților, nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar ci, părțile sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.

Înțelegerea părților la data semnării contractelor colective de muncă în perioada 2009/2010, a fost în sensul existenței posibilității și nu a obligativității ca la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Mai mult, se menționează că salariul suplimentar nu este un drept absolut al salariatului de a beneficia de executarea CCM de către angajator fără ca salariatul să-și respecte obligațiile și fără a se verifica dacă acest lucru este posibil și meritat.

Pentru ca salariații societății recurente să poată primi salariu suplimentar pe anul 2009, era necesar ca societatea să realizeze profit, fiind totodată obligatorie și propunerea subunității urmată de aprobarea Consiliului de Administrație.

Referitor la capătul de cerere privind diferențele de salariu se precizează de recurenta-pârâtă că având în vedere faptul că pe perioada în care se solicită diferența de salariu, respectiv aprilie 2009 -martie 2010, între salariul de baza minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură transporturi, CFR Marfă SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anul 2008/2009, ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.

Se mai învederează că, la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de Locomotivă, FNFMC, FSRV) și reprezentanții conducerii executive a SNTFM CFR Marfă SA.

Reprezentanții salariaților-sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.

De asemenea, Sindicatul Liber și Independent al Mecanicilor de Locomotivă din Remiza Comănești este afiliat la Federația Mecanicilor de Locomotivă din România, federație a cărei reprezentativitate a fost constatată de instanța de judecată competentă și care a acordat astfel posibilitatea federației de a negocia și adopta hotărâri, semna contracte, etc. în numele și pentru toți membrii săi de sindicat, inclusiv pentru cei care fac parte din sindicate afiliate federației.

Din momentul în care SLIML din Remiza Comănești a acordat mandat de reprezentare în negocierile Contractului Colectiv de Muncă la SNTFM CFR Marfă SA, acesta este obligat să respecte înțelegerile pe care federația le-a încheiat în numele lor.

Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanții și-au întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de R. transporturi, învederăm onoratei instanțe că potrivit art. 229 alin.4 din Codul Muncii „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008 și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 141/DDS/10.03.2011.

Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".

Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat la nivel de unitate contract colectiv de muncă, unde în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, consideră recurenta că obligarea subscrisei la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin.(3) lit. a) din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este tardivă și neîntemeiată.

Se arată că, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".

Învederează totodată că, raporturile dintre părți, condițiile de muncă, constituie atribute ce sunt stabilite în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă, fiind de natură contractuală.

Precizează că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2007,2008,2009, inclusiv 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.

În plus, SNTFM CFR Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001 prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.

În aplicarea acestor prevederi legale, societății recurente i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.

Potrivit art. 24. alin. (2) din Legea 130/1996 (act normativ valabil în perioada de aplicabilitate a CCM la nivel de unitate, respectiv perioada 2009/2010) "Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța Judecătorească competentă", la cererea părții Interesate, iar la alin. (3): „ în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța Judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective".

Or, în cazul de față, reclamanții, fie prin reprezentant, fie individual, nu au solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea CFR Marfă de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că. prevederile contractului colectiv de munca la nivel de unitate au fost aplicabile doar pe perioada de valabilitate a acestuia, acesta fiind acordul de voință al părților semnatare.

Aceste argumente sunt susținute și de art.2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010 care dispun imperativ următoarele: "Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri șl cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri Justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor șl Infrastructurii."

În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin CCM Unic la nivel de R. Transporturi, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al SNTFM CFR Marfă SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, devine aplicabil textul art. 12 (1) din Legea 130/1996.

Cu privire la Contractul Colectiv de Muncă 2009/2010, încheiat la nivelul CFR Marfă, părțile de comun acord, pentru a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 -2010, aprobate prin hotărâri de guvern, au stabilit ca sistem de referință valoarea de 570 de lei pentru clasa 1 de salarizare.

Referitor la dispozițiile art. 4 din HG nr. 1051/2008 conform cărora "Pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de baza, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de baza minim brut pe țara garantat în plata prevăzut la art. 1 și 2", se învederează de recurentă că prin stabilirea clasei I de salarizare la valoarea de 570 lei, CFR nu a încălcat dispozițiile actului normativ.

In plus, la nivelul societății nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa 1 de salarizare.

Consideră că cererea reclamantului-intimat din prezenta cauză este cel puțin bizară atâta timp cât aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi ar însemna ca salariații din cadrul CFR Marfă să aibă venituri mult mai mici, întrucât acest contract nu prevede clasele de salarizare și aplicarea unor coeficienți de ierarhizare .

Referindu-se la clasa 1 de salarizare, care s-a modificat la nivelul CCM superior, prevăzută în contractele colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă, este evident că aceasta constituie o modificare a CCM la nivel superior.

Se mai învederează că în fapt, o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ar fi instituit în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi onorată, datorită lipsei fondurilor, știut fiind că, societatea a fost obligată să aplice programe de restructurare, fiind obligată de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri șr cheltuieli.

Totodată, arătă că la momentul înregistrării contractelor colectivă de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă, Direcția de muncă și protecție socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor colective de muncă.

Mai mult decât atât, nivelul clasei 1 de salarizare din contractele colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă, conform dispozițiile art. 247 din Codul Muncii, acesta ar putea fi înlocuit, cel mult, cu nivelul clasei 1 de salarizare prevăzut de Anexa nr. 1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, înregistrat la MMSSF - DLM la 28.12.2006 și valabil până la 31 decembrie 2010, întrucât, față de dispozițiile Codului Muncii amintite, prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramura se puteau aplica dacă nu ar fi existat încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități

Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus, se poate constata că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă și celui individual de muncă, au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp, nefiind contestate prevederile CCM la nivel de unitate în timpul valabilității acestuia.

Ca atare, față de prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, solicitarea reclamanților constând în achitarea diferenței de salariu, rezultată din înlocuirea clasei 1 de salarizare, de la nivelul CCM-ului la nivel de unitate, cu dispozițiile mai favorabile ale art. 41 alin.(3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este neîntemeiată, aceste drepturi nefiind solicitate în perioada valabilității CCM-urilor,( știut fiind că, CCM-urile produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate).

Contractul colectiv de muncă încheiat este legal și opozabil părților, încheiat cu respectarea dispozițiilor Hotărârilor de Guvern emise în perioada 2008-2010.

În concluzie, pentru acest motiv solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat.

Prin recursul declarat reclamanții C. C. M. și S. D. au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește capetele de cerere din acțiune respinse, invocând dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 Cod pr.civilă, susținând în esență că, în hotărârea atacată instanța de fond motivează referitor la neacordarea celor 6 salarii compensatorii prevăzute în CCMRT în sensul că „acordarea plăților compensatorii în cazul unității pârâte a fost reglementat prin OUG nr. 9/2010 care a prevăzut la art. 7 alin.(1) lit.a plata a două salarii medii pe economie iar această dispoziție înlocuiește prevederea CCMRT deoarece pârâta este unitate cu capital integral de stat al cărui buget se aprobă prin hotărâre de guvern, iar reclamantul nu a solicitat achitarea plăților compensatorii în temeiul acestei ordonanțe”.

Se poate observa că din cuprinsul OUG nr.9/2010 nu reiese că măsurile compensatorii prevăzute au caracter unic și le înlătură pe cele prevăzute în CCMRT.

Instanța de fond, ca singur motiv, leagă înlocuirea prevederilor din CCMRT cu prevederile OUG 9/2010, de faptul că intimata-pârâtă este o societate cu capital integral de stat al cărui buget se aprobă prin hotărâre de guvern, fără însă a prezenta și un temei legal pentru această concluzie. În același timp instanța de fond nu reține că intimata-pârâtă, conform HG 582/10.09.1998, este o societate cu capital majoritar de stat și nu integral, care nu depinde în nici un fel de bugetul statului (se autofinanțează) și își stabilește singură bugetul de venituri și cheltuieli, pe care într-adevăr îl supune aprobării.

Consideră recurenții că în atare situație, instanța de fond în motivarea sa a adoptat o atitudine subiectivă și nu imparțială și echidistantă așa cum impune legea.

Prin faptul că instanța de fond prioritizează prevederilor OUG 9/2010 față de cele din CCMRT, indirect la aplicarea principiului ,,specialia generalibus derogant”, conferind ordonanței caracter de lege specială, iar contractul colectiv de muncă aplicabil caracter de lege generală, ceea ce în speță nu poate fi primit, în condițiile în care acordarea măsurilor compensatorii prevăzute în OUG 9/2010 a avut o aplicabilitate limitată în timp, de doar 4 luni, iar măsurile înscrise în CCMRT, sunt rezultatul unei convenții cu aplicabilitate pe timp îndelungat, însuși acest contract având caracter de lege specială.

Se susține de recurenți că instanța de fond omite să constate că atât prevederile OUG 9/2010 cât și ale CCMRT se aplică concomitent, atâta timp cât Codul Muncii prevede la art. 67 că ,,salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri de combatere a șomajului și pot beneficia de măsuri active de combatere a șomajului prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil”.

OUG 9/2010 stipulează la art. 7 că ,,Persoanele concediate în condițiile prezentei ordonanțe beneficiază de următoarele drepturi: a) la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii colective, de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a făcut concedierea, comunicat de Institutul Național de S.” – măsura compensatorie prevăzută de lege.

CCMRT dispune la art. 80 alin.(1): ,,Părțile convin ca la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate – măsură compensatorie prevăzută e CCM aplicabil.

Așa cum rezultă din aceste ultime două texte legale, măsurile compensatorii sunt diferite atât în ceea ce privește cuantumul cât și izvorul lor. Din coroborarea acestor două articole cu art. 67 Codul muncii, printr-o interpretare literală, reiese fără putință de tăgadă că măsurile compensatorii sunt prevăzute a se acorda cumulativ nu alternativ. Pe cale de consecință, ele nu se exclud reciproc și nici nu se scad unele din altele.

Se menționează că aceeași instanță de fond – Tribunalul B. – s-a pronunțat în dosarul nr._, prin sentința civilă nr. 106/2011, în sensul acordării acestor salarii unor foști colegi ai recurenților. Sentința respectivă a devenit irevocabilă prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 898/2011, iar în aceste condiții, consideră recurenții că s-ar crea o discriminare între aceștia și foștii colegi care au beneficiat de cele 6 salarii compensatorii.

Cea de-a doua critică se referă la neacordarea parțială a salariului suplimentar pe anul 2010, în raport cu timpul lucrat, precizează recurenții că, și în acest caz, instanța de fond a dat dovadă de subiectivism, dând o interpretare în motivarea sa ce nu concordă cu situația de fapt, interpretare prin care se apreciază că acest salariu nu se poate fracționa. În accepțiunea instanței aplicând analogia în drept care nu este permisă în sistemul roman de drept, ar fi trebuit ca în luna martie 2010 când au încheiat raporturile de muncă cu pârâta (08.03.2010) nu ar fi trebuit să fie plătiți deoarece nu au prestat activitate toată luna. Așa cum rezultă clar din prevederile art. 30 alin.(1) CCMGU menționat mai sus, acordarea acestui salariu este condiționată de munca ireproșabilă fiind practic o contraprestație a muncii depuse (art. 159 alin.(1) Codul muncii).

Se arată de recurenți că în condițiile în care până la data concedierii nu au avut abateri disciplinare și au prestat activitate pentru pârâtă, se impunea ca acest salariu să le fie acordat parțial, aferent timpului lucrat.

Curtea, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului în funcție de prevederile legale aplicabile cauzei și sub toate aspectele conform art. 304¹Cod pr. civilă, constată că motivele de recurs nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art. 137 cod proc. civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și asupra cererii de suspendare a judecării cererii formulate de pârâtă, excepții pe care le-a apreciat ca nefondate, pentru următoarele considerente:

In ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, drepturile bănești solicitate sunt de natură salarială, situație în care sunt aplicabile prev. art. 268 alin.1 lit.c, conform căruia, în cazul drepturilor salariale neacordate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Reclamantul a fost salariat al pârâtei și a invocat, în esență, drepturi salariale înscrise în CCM superioare, însă pârâta a apreciat că aplicabile sunt CCM încheiat la nivel de unitate și grup de unități și, în consecință, solicitările formulate nu au fundament.

Potrivit art. 238 Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același Cod, sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

Mai mult, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Pe de altă parte, conform dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.

Rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză, la nivel de grup de unități și, respectiv, de ramură, în cazul în care, la nivel de unitate, au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004, nr. 294/2007, definitive și general obligatorii, se arată: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”

Ca atare, în mod corect, instanța a apreciat capătul de cerere privind plata diferenței de salarii pe perioada martie 2009 – martie 2010 și salariile la care avea dreptul, precum și capetele de cerere subsecvente acestuia.

Referitor la plata diferenței de salariu pentru cele 6 salarii de bază brute negociate, potrivit art. 80 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, încheiat la 19.12.2007 și înregistrat la MMFES sub nr._, părțile au convenit ca, la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, la alin. 2 lit. a) din același articol stabilindu-se că, prevederile alin. 1 se aplică atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit pentru că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel concediat, ca urmare a reorganizării.

Reclamantul a primit aceste salarii, ca măsura compensatorie la disponibilizare, încuviințate de către instanța de judecată prin sentința civilă nr.106/19.01.2011.

Disp. art. 7 lit. a din OG 9/2010, apreciate de pârâtă ca fiind măsurile concrete de protecție socială (derogatorii), au avut o aplicabilitate limitată în timp de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe la 02.02.2010 și până la abrogarea expresă a normei (alături de cele de la art. 7 lit. c) și art. 8 din OG 9/2010), la data de 03.07.2010, prin art. 15 lit. f din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, iar pe de alta, că nu constituie specialul derogator de la CCM pe ramură transporturi aplicabil, având o durată limitată, ci doar adaugă pe respectiva perioadă și alte compensații la concedierea colectivă, compensațiilor existente stabilite prin dispozițiile contractului colectiv în situația concedierii salariatului din motive neimputabile, din inițiativa angajatorului, pentru situațiile determinate la pct. a-h alin. 2 art. 80 din CCM.

Ca atare, în mod corect, instanța a obligat pârâta la plata către reclamant a diferenței de salariu pentru cele 6 salarii de bază brute negociate, prevăzute de art. 80 CCM la nivel de ramură transport, pe care le-a primit ca măsura compensatorie la disponibilizare.

Cu privire la plata sporului de noapte solicitat, superioritatea CCM la nivel de ramură, respectiv art. 42 al. 1 lit. g, conduce la obligarea pârâtei să plătească reclamantului sporul de noapte de 50%, respectiv diferența, reținându-se că s-a achitat 25%, pentru munca prestată pe timp de noapte, în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, evidențiate în foile colective de prezență și statele de plată, pentru perioada martie 2009 – martie 2010.

Diferența dintre salariul suplimentar pe anii 2008 – 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al acestuia, din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de timpul efectiv lucrat, trebuie calculată în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art. 41 al. 3 lit. a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art. 41 al. 1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM, încheiat la nivelul unității pârâte, pe ideea superiorității CCM superior. Acest drept este prevăzut în art. 32 al. 1 din C.C.M. la nivel de unitate și în art. 30 al. 1 din C.C.M. pe anii 2006-2008, la nivel de grup de unități.

Lipsa de fonduri nu poate fi acceptată ca o scuză pentru neplata drepturilor, întrucât clauzele contractului colectiv de muncă negociate de comun acord, ce nu au fost anulate sau suspendate, trebuie respectate și sunt obligatorii pentru angajator, conform art. 229 al. 4 Codul Muncii.

În ceea ce privește premierea de vacanță, prin admiterea primului capăt de cerere și modificarea salariului de bază - și acest capăt de cerere este întemeiat, dreptul solicitat fiind prev. de art. 49 al.3 din C.C.M. la nivel de grup de unități.

De asemenea, în mod corect unitatea pârâtă a fost obligată să plătească reclamanților ajutorul material pentru sărbătoarea de C. 2009, deoarece acordarea acestui ajutor material a fost negociată și stabilită prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, valabil până la 31.12.2010, în art. 71, care nu a fost modificat pe toată durata de valabilitate a acestui contract.

Curtea va respinge cererea reclamanților prin care se solicită plata diferențelor pentru sporurilor permanente și nepermanente pentru perioada septembrie 2009 – 8.03.2010, așa cum aceste sporuri au fost prevăzute în contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă și evidențiate în statele de plată din această perioadă, pentru argumentele de mai sus, referitoare la obligativitatea calculării acestor sporuri în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei, prevăzut în CCM la nivel de R. Transporturi 2008 – 2010, întrucât acestea nu sunt individualizate, iscând dublarea unor sporuri deja acordate.

Așa fiind, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea va admite recursul declarat de reclamanți și recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte sentința, în sensul că va obliga pârâta către reclamanți la plata a 6 salarii compensatorii, va exonera recurenta-pârâtă de plata diferenței dintre sporurile permanente și nepermanente și va menține restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de reclamanții C. C. M., domiciliat în municipiul B., Cartier D. 2, ., . și S. D. domiciliat în comuna Țintești, ., și recursul pârâtei S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA G., cu sediul în municipiul G., ., județ G., împotriva sentinței civile nr. 1581 din 26 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul B., și în consecință ;

Modifică în parte sentința în sensul că obligă pârâta către reclamanți la plata a 6 salarii compensatorii.

Exonerează recurenta-pârâtă de plata diferenței dintre sporurile permanente și nepermanente.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 aprilie 2013.

Președinte, Judecători,

C. P. V. D. M. G.

Grefier,

A. M. B.

operator de date cu caracter personal

notificare nr.3120/2006

Red.CP

Tehnored.BA

2 ex./10.05.2013

dosar fond nr._ Tribunalul B.

jud.fond G. V.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Acţiune în constatare. Decizia nr. 2598/2013. Curtea de Apel... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1014/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1014/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI