Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 892/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 892/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 03-04-2013 în dosarul nr. 1060/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 892
Ședința publică din data de 3 aprilie 2013
Președinte - M. I. G.
Judecători - V. G.
- A. P.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua Odăi, nr. 307-309, ., cod poștal_ împotriva sentinței civile nr.4792 pronunțată la 1 octombrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul A. N., domiciliat în Ploiești, . ..
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-reclamant A. N. reprezentat de avocat M. A. din Baroul Prahova, lipsind recurenta-pârâtă ..
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat M. A., având cuvântul, arată că alte cereri nu mai are de formulat.
Curtea, ia act că intimatul nu mai are cereri de formulat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat M. A., având cuvântul pentru intimatul-reclamant A. N., arată că motivele de recurs sunt o reluare a apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare la instanța de fond, care au fost înlăturate de instanță, reținându-se că, deși pârâta susține că reclamantul i-ar fi cauzat un prejudiciu, prin neîncasarea prețului unor produse distribuite de acesta în perioada cât și-a desfășurat activitatea în calitate de agent de vânzări, nu a formulat în cauză o cerere reconvențională prin care să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului angajat, determinarea pretinsului prejudiciu și compensarea datoriilor reciproce.
Solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței, ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Depune concluzii scrise.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ , reclamantul A. N. a chemat în judecată . solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând rest din drepturile bănești (lichidare) ce i se cuvin pentru luna noiembrie 2011.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 14.07.2011, a încheiat cu pârâta . contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 18, fiind angajat în funcția de agent vânzări pentru o perioada determinată, de 3 luni, începând cu data de 15.07.2011 și până data de 15.10.2011, cu un salariu brut de 2.847 lei lunar.
Ulterior, la data de 14.10.2011, a fost întocmit Actul adițional nr. 2, prin care părțile au convenit modificarea duratei contractului individual de muncă în sensul că, începând cu data de 15.10.2011, aceasta urma a fi nedeterminata, toate celelalte clauze, inclusiv, cele privind salariul rămânând neschimbate.
A învederat reclamantul că la data de 21.11.2011 a depus la sediul societății o cerere prin care a arătat că înțelege să își dea demisia, solicitând încetarea contractului de muncă începând cu acea zi, prin acordul părților, iar reprezentantul legal al angajatorului a acceptat solicitarea sa, exprimându-și acordul în scris, mențiunea respectivă și semnătura fiind aplicate chiar pe cererea sa, care a fost înregistrată sub nr. 173/21.11.2011.
Reclamantul a precizat că în perioada cât a avut calitatea de angajat, salariul îi era plătit în două tranșe egale, de câte 1.000 lei, la datele de 10 și, respectiv, 30 ale fiecărei luni. La data de 10 noiembrie 2011, a primit suma de 1.000 lei din partea pârâtei cu titlu de avans salariu, diferența urmând a-i fi plătită la sfârșitul lunii, însă, după ce a achiesat asupra încetării contractului său de muncă prin acordul părților, administratorul societății a dispus să nu îi mai fie plătită suma de bani ce i se cuvenea ca diferență până la cuantumul total al salariului net pentru luna noiembrie 2011.
Precizează reclamantul că a discutat personal cu administratorul societății și de fiecare dată i s-a confirmat că nu va mai primi nicio suma de bani, nu pentru ca nu ar fi fost îndreptățit, ci doar cu motivul că „așa vrea el”, iar până în prezent, nu i-a fost comunicată nici decizia privind încetarea contractului său individual de muncă.
La data de 20.06.2012 pârâta a formulat întâmpinare în baza art. 115 Cod procedură civilă, prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pe calea întâmpinării pârâta a arătat că prin contractul individual de muncă nr.18/14.07.2011 modificat prin actul adițional nr.2/14.10.2011, în sensul stabilirii acestuia pe durată nedeterminată, reclamantul și-a asumat îndeplinirea atribuțiilor specifice postului său de agent de vânzări, însă la data de 21.11.2011 acest raport de muncă a încetat la solicitarea reclamantului prin acordul părților, întrucât a invocat probleme familiale. Ulterior după o verificare a situației economico – financiare a societății s-a constatat că reclamantul nu și-a îndeplinit sarcinile de serviciu corespunzătoare postului pe care îl deținea.
A menționat pârâta că potrivit fișei postului, reclamantul avea obligația de a încasa la termen sumele aferente facturilor emise, iar în cazul în care se iveau situații legate de plata acestor facturi din partea clienților el avea obligația de a încunoștința conducerea societății despre aceste dificultăți în recuperarea sumelor facturate.
Din analiza situației financiare, pârâta a descoperit în rândul clienților gestionați de către reclamant debite restante, considerând că acesta a produs un prejudiciu societății în sumă de 14.000 lei.
De asemenea, pârâta a învederat că reclamantul este responsabil pentru acest prejudiciu, dat fiind faptul că nu și-a îndeplinit atribuțiile specifice fișei postului, distribuind clienților rău platnici produse, deși politica firmei era de a înceta livrarea produselor în cazul în care la scadența facturilor emise anterior există un debit.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr.4792 pronunțată la 1 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata, către reclamant, a drepturilor salariale restante aferente lunii noiembrie 2011, până la data încetării raporturilor de muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la data de 14.07.2011 între reclamant, în calitate de angajat, și pârâtă, în calitate de angajator, s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 18 pe o perioadă determinată de 3 luni, între 15.07.2011 și 15.10.2011, pentru funcția de agent de vânzări, salariul de bază brut fiind în cuantum de 2847 lei.
Ulterior, prin actul adițional nr. 2/14.10.2011 la contractul de muncă, înregistrat sub nr. 18/14.07.2011, s-a stabilit ca durata contractului individual de muncă să fie nedeterminată, începând cu 15.10.2011 și cu o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice.
La 12.11.2011 reclamantul prin cererea înregistrată sub nr. 173/21.11.2011 a solicitat încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 21.11.2011 cu acordul părților, pârâta prin reprezentantul său exprimându-și acordul cu privire la încetarea contractului individual de muncă.
Tribunalul a stabilit că, potrivit răspunsului la interogatoriu, pârâta a precizat că salariul reclamantului era plătit în două tranșe, iar în întâmpinarea depusă la data de 20.06.2012, a recunoscut implicit că nu a achitat drepturile salariale restante ale reclamantului, invocând faptul că acesta din urmă a produs un prejudiciu societății pârâte în cuantum de 14.000 lei din cauză că nu și-a îndeplinit atribuțiile specifice fișei postului și a distribuit mărfuri clienților rău-platnici, deși politica firmei era de a înceta livrarea de produse în cazul în care, la scadența facturilor emise anterior, exista un debit restant.
În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 254 Codul muncii, instanța a reținut că potrivit acestui text, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu muncă lor. Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. În situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu muncă sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părților, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.
Conform art. 272 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
În art. 168 din același act normativ, se stipulează că plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit, iar potrivit art. 169 Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege. Reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În cauză, instanța a constatat că pârâta nu a făcut dovada prejudiciului invocat nu a formulat o cerere de chemare în judecată sau cerere reconvențională având ca obiect obligarea reclamantului la plata presupusului prejudiciu produs, astfel că, neavând o creanță certă, certă, lichidă și exigibilă nu poate invoca drept temei pentru reținerea unei părți din salariu acest presupus prejudiciu.
Referitor la data încetării raporturilor de muncă dintre părți, instanța a reținut că aceasta a avut loc la data de 21.11.2011, cu acordul părților, fără preaviz.
Pentru toate considerentele expuse la mai sus, Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata, către reclamant, a drepturilor salariale restante aferente lunii noiembrie 2011, până la data încetării raporturilor de muncă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta ., care a susținut că, potrivit fisei postului, reclamantul ocupa postul de agent vânzări și avea obligația de a încasa la termen sumele aferente facturilor emise și de a sesiza, prin întocmirea unui raport, asupra deficientelor în încasarea facturilor emise propriilor clienți, însă niciuna din aceste obligații nu au fost îndeplinite de reclamant, deși erau esențiale pentru asigurarea resurselor financiare ale societății, care putea limita sau chiar stopa distribuirea de produse către clienții rău platnici.
Menționează recurenta că, din analiza situației financiar contabile efectuata ulterior încetării raporturilor de muncă, a descoperit în rândul clienților gestionați de către reclamant, debite restante în sumă de aproximativ 14.000 lei ( .-12.651,76 lei; . S.R.L- 1.436,00 lei;
.- 986,78 lei).
În opinia recurentei, reclamantul este singurul responsabil de acest prejudiciu, dat fiind faptul că nu și-a îndeplinit atribuțiile specifice fișei postului și a distribuit mărfuri clienților rău-platnici, deși politica firmei era de a înceta livrarea de produse în cazul în care, la scadența facturilor emise anterior, exista un debit restant. Mai mult decât atât, dorind să se sustragă de la consecințele lipsei sale de diligență în îndeplinirea obligațiilor de serviciu, reclamantul nu a raportat situația directorului comercial, față de către era subordonat în mod direct.
Învederează recurenta că stabilirea de raporturi contractuale cu diverse societăți comerciale în calitate de clienți, lipsa de diligenta în gestionarea acestor raporturi contractuale, prin livrarea necontrolată de produse numai în dorința de a atinge planul de vânzări, deși facturile scadente erau neachitate, lipsa de informare a superiorului în ierarhia de conducere și ascunderea acestei situații oneroase pentru societate, dovedesc culpa reclamantului în neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Consideră recurenta că, în speță, sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii patrimoniale, respectiv: calitatea de salariat a intimatului, fapta ilicită săvârșită în legătura cu munca sa, prejudiciul produs societății, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Prin urmare, sunt întrunite cerințele antrenării răspunderii patrimoniale, potrivit art.270 alin.l.
Astfel, din analizarea situației financiare, reiese cu certitudine valoarea sumelor neîncasate de la clienții gestionați de către reclamant pe perioada cât acesta s-a aflat încadrat în unitate, prejudiciul de 14.000 lei, constând în facturi scadente neachitate, fiind real și cert.
Fapta ilicită există și constă în încălcarea sarcinilor de serviciu prin gestionarea incorectă a portofoliul de client, întrucât toți clienți proprii pe care reclamantul i-a introdus aveau sediul social în județele Ialomița și Teleorman, în afara teritoriului zonal unde agenții de distribuție ai societății își desfășoară activitatea.
Apreciază recurenta că prin prisma manierei în care s-a încheiat raportul de muncă cu intimatul -demisie- lipsa transparentei cu care a tratat îndeplinirea obligațiilor de serviciu, prin refuzul de a da o dare de seamă sau de a remite raportul solicitat de superior, privind situația debitelor restante ale propriilor clienți, rezultă că această manoperă a fost premeditata.
Cu privire la culpă, recurenta arată că vinovăția intimatului constă în aceea că nu a depus toate diligențele necesare pentru limitarea consecințelor negative asupra patrimoniului societății.
Legătura de cauzalitate între fapta intimatului și prejudiciul produs societății, constă în faptul că, prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către intimat, s-a cauzat un prejudiciu societății.
În raport de dispozițiile art.270 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, potrivit cărora salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, iar pe fond, să fie respinsă cererea de obligare a societății la plata drepturilor salariale către intimat.
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, urmând a se menține ca legală sentința atacată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
Promovarea prezentului demers s-a realizat de către reclamant motivat de faptul că pârâta nu i-a mai achitat diferența de drepturi salariale care i se cuveneau pentru activitatea desfășurată.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 18/14.07.2011 reclamantul a fost încadrat la societatea pârâtă pe o perioadă determinată de 3 luni și pentru un salariu brut lunar de 2847 lei, în funcția de agent de vânzări.
În temeiul actului adițional nr.2/14.10.2011 părțile au stabilit ca durata contractului individual de muncă să fie nedeterminată, începând cu 15.10.2011 și cu o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice.
La data de 21.11.2011 a încetat contractul individual al reclamantului pe baza acordului părților, iar din răspunsul intimatei la interogatoriu coroborat cu întâmpinarea formulată a rezultat că aceasta nu i-a achitat, în totalitate, drepturile salariale cuvenite pentru activitatea prestată.
Din interpretarea art. 166 din Codul muncii, rezultă că pentru munca prestată, în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Salariul constituie obiect al contractului individual de muncă, deoarece reprezintă contraprestația pentru munca efectuată de salariat, dar în același timp, este și cauză a acestui contract, pentru că, în vederea obținerii lui, persoana fizică s-a încadrat în muncă.
Convenția Organizația Internațională a Muncii nr.95/1949 privind protecția salariatului a stabilit că termenul de „salariu” înseamnă, oricare i-ar fi denumirea sau modul de calcul, remunerarea sau câștigurile susceptibile de a fi evaluate în bani și stabilite prin acordul părților sau de legislația națională, pe care cel care angajează le datorează unui lucrător în baza unui contract de muncă, scris sau verbal, fie pentru munca efectuată sau care urmează a fi efectuată, fie pentru serviciile prestate sau care urmează a fi prestate.
În condițiile în care, în prezenta cauză, în derularea raportului juridic de muncă, reclamantul a prestat munca pentru care a fost angajat, în mod firesc se impunea și îndeplinirea contraprestației la care s-a obligat angajatorul, respectiv plata salariului convenit.
Din cuprinsul motivelor de recurs rezultă că neplata integrală a drepturilor salariale cuvenite reclamantului este justificată de societatea intimată pe considerentul că acesta a produs un prejudiciu, constând în debite restante de aproximativ_ lei, ca urmare a livrării necontrolate de produse, unor clienți răi platnici, la care existau debite restante, iar în continuare acesta face o analiză a cerințelor antrenării răspunderii patrimoniale.
Precizarea care se impune a se face este aceea că toate aceste susțineri ale recurentei nu pot fi primite în cauză pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 169 din Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi efectuată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este lichidă, scadentă și exigibilă și a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 254 Codul muncii stabilesc că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Pentru ca societatea să poată obține obligarea unui salariat la repararea pagubei presupus a fi produsă din culpa sa, fie trebuie să promoveze o acțiune în justiție în acest sens în care să facă dovada îndeplinirii condițiilor necesare angajării răspunderii patrimoniale a salariatului, fie în ipoteza în care este chemată în judecată de salariat (așa cum este cazul de față) să formuleze o cerere reconvențională prin intermediul căreia să invoce valorificarea drepturilor proprii față de reclamant.
Conform art.119 cod pr. civilă, dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională. O atare cerere nu se confundă cu apărarea pe care intimatul și-o face prin întâmpinare, întrucât prin scopul pe care îl urmărește - valorificarea unui drept propriu – cererea reconvențională trebuie considerată ca o veritabilă acțiune civilă.
În cauza dedusă judecății societatea intimată nu deține o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate o creanță certă, lichidă și exigibilă a sa față de salariat și care să justifice reținerea de către aceasta a unei părți din salariul reclamantului.
Pe de altă parte, câtă vreme intimata nu a formulat o acțiune separată sau o cerere reconvențională în prezenta speță, prin care să solicite obligarea reclamantului la plata pretinsului prejudiciu, nu există nici un motiv pentru care aceasta să refuze, la ora actuală, achitarea integrală a drepturilor cuvenite reclamantului, pe considerentul că aceasta i-ar fi produs o eventuală pagubă.
În atare context, în raport de toate argumentele expuse în precedent, Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile formulate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.1 cod pr. civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat, menținând ca legală sentința atacată.
Urmează a se lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua Odăi, nr. 307-309, . împotriva sentinței civile nr.4792 pronunțată la 1 octombrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul A. N., domiciliat în Ploiești, . ., ..
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2013.
Președinte, Judecători,
M. I. G. V. G. A. P.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. VG
Tehnored.CC
2 ex/23.04.2013
j.f. C. D. E.
d.f._ Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2144/2013.... → |
|---|
