Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3499/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3499/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-11-2013 în dosarul nr. 1187/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 3499
Ședința publică din data de 12 noiembrie 2013
Președinte - A.-C. B.
Judecători - E. S.
- V.-I. S.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții A. MARINUȘ, A. I., C. M., C. I., C. I., I. C., M. I., M. I., B. A., U. V., S. T., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., STANICĂ E., B. C., C. I., C. M., D. V., D. I., D. V., E. C., H. M., L. G., M. A., N. NICUȘOR, S. G. D., S. N., T. E., B. G. G., C. A., D. N., D. E., D. P., Z. G., F. I. M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. A., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. C., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V., S. G., Z. G., F. V., B. V. C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., P. E., P. V. I., F. L. Ș., A. M., M. F., M. I. I., T. I., TĂDULESCU Ș., N. C. I., B. I. G., T. M., M. N., toți prin reprezentant convențional Cabinetul Individual de Avocatură „N. L.”, cu sediul în G., ., ., ., județul G. și de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE BUCUREȘTI – S. „CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF” G., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr. 452/8 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul B..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 6 noiembrie 2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care fac parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 12 noiembrie 2013, iar după deliberare a decis următoarea soluție:
CURTEA
Deliberând, în condițiile art. 256 Cod pr. civilă, asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. la data de 14 februarie 2013, sub număr unic de dosar_, reclamanții A. Marinuș, A. Iom, C. M., C. I., C. I., I. C., M. I., M. I., B. A., U. V., S. T., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., S. E., B. C., C. I., C. M., D., V., D. I., D. V., E. C., H. M., L. G., M. A., N. Nicușor, S. G. D., S. N., Ț. E., B. G. G., C. A., D. N., D. E., D. P., Z. G., F. I. M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. A., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. C., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V., S. G., Z. G., F. V., B. V. C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., P. E., P. V. I., F. L. Ș., A. M., M. F., M. I. I., Ț. I., R. Ș., N. C. I., B. I. G., Tarău M. și M. N. au chemat-o în judecată pe pârâta C.N.C.F. „CFR” S.A. – S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Căi Ferate G., solicitând pronunțarea unei sentințe judecătorești, prin care să fie obligată pârâta la plata: salariului suplimentar aferent anului 2010, drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate, respectiv Prima de P. și Ziua Ceferistului 2010, prima de C. pe anul 2009-2010 și salariul suplimentar pe 2009 (la nivelul salariului de bază net din luna decembrie 2009), drepturi care au fost acordate, în urma punerii în executare a hotărârilor judecătorești de obligare la plata acestora, însă la nivelul grilelor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, necorelate cu grilele și prevederile contractului la nivel superior, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008/2010; a diferențelor de drepturi bănești ce rezultă între cuantumul acordat cu titlu de salariu suplimentar 2009, prima de C. pe anul 2010, prima de P. și Ziua Ceferistului pentru anul 2010 la nivelul grilelor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și cel prevăzut în grilele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008/2010; a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre cuantumurile ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă, prevăzut la art. 49 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din Transportul Feroviar, încasate în anii 2009-2010 prin determinarea valorii clasei de salarizare nr. 20 pornind de la un salariu minim brut de 700 lei aferent clasei întâi de salarizare. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale (daunelor interese moratorii), constând în beneficiul nerealizat, în cuantumul prevăzut de O.G. nr. 13/2011, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că sunt salariați ai pârâtei, iar pentru anii 2009 și 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între C.N.C.F.R. „CFR” S.A. și sindicatele reprezentative ale salariaților, prin care s-au acordat drepturi salariale, prime și alte sporuri. În urma negocierii, s-a stabilit și obligativitatea acordării unor prime, sporuri, respectiv tichete de masă, drepturi însușite de ambele părți.
S-a învederat instanței că, potrivit art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Deși au îndeplinit condițiile de acordare a drepturilor cuprinse în aceste prevederi contractuale, au arătat reclamanții, acordarea drepturilor nu s-a materializat în fapt pentru anul 2010.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului Muncii și pe cele ale contractelor colective de muncă.
La data de 08.03.2013, pârâta S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. G. a depus întâmpinare, conform dispozițiilor art. 115 Cod pr. civilă.
Pe cale de excepție, a invocat inadmisibilitatea pretențiilor, motivat de faptul că reclamanții F. V., B. I. G., Tarău M. și Mihăila N. nu au calitatea de salariați ai societăți.
O altă excepție a fost a dreptului material la acțiune pentru diferența dintre drepturile salariale încasate cu titlu de ajutor material de C. pentru anul 2009, salariul suplimentar pentru anul 2009 și ajutor material pentru recuperarea forței de muncă pentru anul 2009. S-a învederat instanței că, în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, rezultat din contractul individual de muncă, urmare unor drepturi salariale neacordate pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Or, în speță de față, a susținut pârâta, dreptul la acțiune pentru ajutorul material de C. pentru anul 2009 s-a născut la data de 25.12.2009 și, ca atare, prescripția s-a împlinit la data de 25.12.2012; dreptul la acțiune pentru salariul suplimentar pentru anul 2009 s-a născut la data de 01.01.2010 și s-a prescris la data de 01.01.2013, iar dreptul la acțiune pentru ajutorul material pentru recuperarea forței de munca s-a născut în cursul anului 2009 și s-a prescris în cursul anului 2012.
Pârâta a invocat și excepția dreptului material la acțiune pentru diferențele dintre drepturile salariale încasate cu titlu de ajutor material de C. pentru anul 2010, ajutor material de Paști pentru anul 2010, ajutor material pentru Ziua Feroviarului aferent anului 2010, ajutor material pentru recuperarea forței de munca pentru anul 2010, învederând că în raport de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, rezultat din contractele colective de muncă, urmare a neexecutării unor clauze, pot fi formulate doar în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, cu privire la capetele de cerere referitoare la salariul suplimentar pentru anii 2009 - 2010, ajutoarele materiale de C. pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material de P. pentru anul 2010, ajutorul material pentru Ziua Feroviarului aferent anului 2010, s-a susținut că nu există o obligație a societății, motivat de faptul că, in conformitate cu prevederile art. 65 ultimul aliniat din contractul colectiv de muncă pentru anul 2009 - 2010, precum și cu actul adițional înregistrat la D.M.P.S. București, sub nr. 1718/28.04.2010 la contratul colectiv de muncă pentru anii 2009 - 2010, în anul 2009 și anul 2010 nu se acordă aceste ajutoare.
Cu privire la cererea privind obligarea la plata ajutorului material pentru recuperarea forței de munca pentru anul 2009 - 2010, pârâta a solicitat să se aibă în vedere prevederile art. 2 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A pentru anii 2009-2010, astfel cum au fost modificate prin actul adițional înregistrat la D.M.P.S. București, sub nr. 1718/28.04.2010 la contratul colectiv de muncă pentru anii, contractul fiind în vigoare până la data de 31.01.2011. Conform art. 54 alin. 3 din contratul colectiv de muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A pentru anii 2009-2010, valabil până la data de 31.01.2011, a învederat pârâta, salariații care au beneficiat de 15 zile de concediu de odihnă în anii 2009-2010 au beneficiat de ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, întrucât s-au aflat încă sub incidența prevederilor art. 54 alin. 3 din contratul colectiv de muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A pentru anii 2009-2010, iar societatea a plătit acest ajutor material, conform prevederilor mai sus menționate.
S-a apreciat inaplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, motivat de faptul că societatea nu este operator de transport feroviar, astfel încât nu poate efectua activități de transport feroviar, așa cum prevăd dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 581/1998.
Pârâta a invocat și prevederile art. 11 alin. l lit. c din Legea nr. 130/1996, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea, a arătat pârâta, va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate - art. 24 alin. l, alin. 2, alin. 3 și alin. 4, raportat la art. 8 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009 - 2010 de valabilitate a contratul colectiv de muncă la nivel de unitate și contratul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
S-a învederat instanței că, pentru anii 2009 - 2010, la nivelul societății a existat contract colectiv de muncă, iar acesta și-a produs efectele juridice în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
La data de 8 aprilie 2013 Tribunalul B. a pronunțat sentința civilă nr. 452, prin care a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pentru reclamanții B. I. G., Tarău M. și M. N..
S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru cererea reclamanților B. I. G., Tarău M. și M. N..
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pentru cererea promovată de către F. V., invocată prin întâmpinare.
S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, invocată prin întâmpinare.
S-a admis, în parte, acțiunea având ca obiect drepturi bănești și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților M. F., M. I.-I., Țuțuiau I., R. Ș., N. C. I., A. M.-E., B. V.-C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., P. E., M. I., A. I., M. I., I. C., C. I., A. Marinuș, S. T., C. M.-I., U. V., C. I., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., S. E., B. A., B. C., C. I., C. M.-A., D. V., D. V., E. C., H. M., L. G., N. Nicușor, S. G.-D., S. N., M. A., Ț. E.-I., B. G.-G., C. A., Dascăliuc N., D. E., D. P., Z. G., F. I.-M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. A., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. C., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V., S. G., Z. G. salariul suplimentar pentru anul 2010, actualizat la data plății.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților M. I., I. C., A. Marinuș, S. T., C. I., B. G.-G., C. A., D. E., D. P. Z. G., F. I.-M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V. și S. G. diferența dintre drepturile salariale încasate, prima de Paști și Ziua ceferistului, 2010, salariul suplimentar pe anul 2009, la nivelul grilelor din CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010; diferența dintre ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, pentru anii 2009-2010, la nivelul valorii de salarizare minime de 700 lei, actualizate la data plății.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților M. F., M. I.-I., Ț. I., R. Ș., N. C. I., A. M.-E., V. F., B. V.-C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., P. E., P. V.-I., M. I., A. I., C. I., C. M.-I., U. V., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., S. E., B. A., B. C., C. I., C. M.-A., D. V., D. V., E. C., H. M., L. G., N. Nicușor, S. G., D., S. N., M. A., Ț. E.-I., Dascăliuc N., S. A., B. C. și Z. G. diferența dintre ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, pentru anii 2009-2010, la nivelul valorii de salarizare minime de 700 lei, actualizate la data plății.
S-au respins, ca neîntemeiate, cererile având ca obiect plata diferențelor dintre primele de Paști, Ziua Feroviarului 2010, salariul suplimentar pe 2009, formulate de către reclamanții M. F., M. I.-I., Țuțuiau I., R. Ș., N. C. I., A. M.-E., V. F., B. V.-C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., P. E., M. I., A. I., C. I., C. M.-I., U. V., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., S. E., B. A., B. C., C. I., C. M.-A., D. V., D. V., E. C., H. M., L. G., N. Nicușor, S. G., D., S. N., M. A., Ț. E.-I., Dascăliuc N., S. A., B. C. și Z. G..
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului P. V.-I., de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar pe anul 2010 și cererile având ca obiect plata diferențelor dintre primele de Paști, Ziua Feroviarului 2010, salariul suplimentar pe 2009.
S-au anulat cererile reclamanților B. I. G., Tarău M. și M. N..
S-a respins, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, cererea reclamantei F. V..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Ca prim aspect, tribunalul a reținut că pârâta a invocat excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii pentru reclamanții F. V., B. I. G., Tarău M. și M. N., față de împrejurarea că nu sunt salariați la sucursala chemată în judecată, excepție care, în raport de motivele de fapt care o susțin, a fost recalificată de instanță ca fiind excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru lipsa de identitate dintre pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.
A menționat tribunalul că, la termenul de judecată din data de 8 aprilie 2013, instanța, din oficiu, pentru reclamanții B. I. G., Tarău M. și M. N., a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, în temeiul art. 161 din Codul de procedură civilă.
A reținut tribunalul că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, pentru reclamanții B. I. G., Tarău M. și M. N. are prioritate față de cea a lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost recalificată inadmisibilitatea susținută de către pârâtă, întrucât, dacă se admite, efectul este anularea acțiunii și nu mai trebuie analizată identitatea dintre persoana obligată în raportul juridic dedus judecății și pârât.
Pentru acești reclamanți, deși s-a pus în vedere reprezentantului să facă dovada calității sale, prin depunerea împuternicirii avocațiale semnate de către cei trei reclamanți, în temeiul art. 68 alin. 1 din Codul de procedură civilă, această dovadă nu a fost făcută, avocatul susținând că, din greșeală, au fost trecuți în cerere, întrucât nu sunt salariați ai pârâtei. Deoarece nu a fost făcută în scris această cerere, conform art. 82 din Codul de procedură civilă, iar reclamanții sunt menționați în cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 161 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a stabilit tribunalul, acțiunea promovată de acești reclamanți s-a impus a fi anulată.
De asemenea, a arătat prima instanță, acțiunea a fost promovată și de către reclamanta F. V., al cărei nume corect, având în vedere actul de identitate depus la fila 10, vol. II, este V. F.. Pârâta a susținut că reclamanta nu are calitatea de angajat, astfel că, având în vedere că nu a fost îndreptată eroarea materială și nu s-a făcut dovada că actele depuse o privesc pe V. F., tribunalul a admis excepția și a respins cererea acesteia, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune, susținută pe considerentul aplicării termenului de 6 luni prevăzut prin art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii republicat, tribunalul a constatat că pretențiile deduse judecății rezultă din neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, însă, potrivit practicii judiciare, la nivelul Curții de Apel Ploiești, s-a statuat că drepturilor pretinse nu le sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ci termenul prevăzut de 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, text potrivit căruia, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum, în cauză, obiectul conflictului constă în plata unor drepturi de natură salarială, tribunalul a constatat că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit până la momentul promovării acțiunii pentru toate cererile, excepția fiind astfel neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pentru anii 2006-2008, prelungit până la data de 31.01.2011, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. În prezenta cauză, a constatat tribunalul, pentru salariul suplimentar pentru anul 2010, reclamanții sunt îndreptățiți, nefiind făcute dovezi care să fi justificat neacordarea (absențe, sancțiuni disciplinare).
Tribunalul a stabilit că nu este întemeiată cererea reclamantului P. V.-I., pentru salariul suplimentar pentru anul 2010, deoarece contractul său de muncă a încetat la data de 22.12.2010, în cursul anului, prin pensionare, conform mențiunii din carnetul de muncă depus la fila 45 din vol. II, nefiind îndeplinită condiția de muncă ireproșabilă desfășurată în timpul unui an calendaristic.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect drepturile bănești reprezentate de diferența dintre drepturile încasate, respectiv prima de P., Ziua Ceferistului 2010, prima de C. 2009-2010, salariul suplimentar 2009, la nivelul salariului de bază net din luna decembrie 2009, care nu le-au fost acordate cu ocazia punerii în aplicare a hotărârilor judecătorești, necorelate cu grilele și prevederile din contractele la nivel superior, tribunalul a constatat că numai o parte dintre reclamanți au făcut dovada obținerii titlurilor executorii pentru plata drepturilor salariale menționate.
Astfel, a arătat prima instanță, din sentința civilă nr. 18/09.01.2012 (filele 55-59, vol. I), pronunțată de Tribunalul B., în dosarul nr._, a rezultat că angajatorul a fost obligat să plătească salariul suplimentar pe anul 2009, iar prin decizia pronunțată în recurs, nr. 1873/09.05.2012 (filele 60-69), a fost obligat și la plata primelor de Paști și C. 2009, Ziua feroviarului 2009, către următorii reclamanți: M. I., I. C., A. Marinuș, S. T., C. I., B. G.-G., C. A., D. E., D. P., Z. G., F. I.-M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V., S. G..
Reținând că executarea s-a făcut la nivelul grilelor inferioare, iar nu la nivelul celor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010, deși, cu putere de lucru judecat, în hotărârile judecătorești menționate, s-a reținut aplicarea respectivului contract încheiat la nivel superior, pentru repararea integrală a prejudiciului produs salariaților, în temeiul art. 166 din Codul muncii, pentru reclamanții menționați mai sus, se impune a fi admis și acest capăt de cerere, a stabilit prima instanță.
Pentru ceilalți reclamanți, care nu au făcut dovada hotărârilor judecătorești, tribunalul a dispus respingerea acestui capăt de cerere.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect drepturile bănești reprezentate de diferența dintre ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, pentru anii 2009-2010, la nivelul valorii de salarizare minime de 700 lei, tribunalul a reținut că prin art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe ramură transporturi s-a stabilit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică de 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta; la lit. b a aceluiași alin. 3, s-a prevăzut ca bază pentru negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate valoarea salariului de bază minim brut, la nivel de ramură transporturi.
Instanța a reamintit că potrivit art. 238 alin. 1 din Codul muncii (în forma aflată în vigoare pe parcursul procesului de față) „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, iar potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” și „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
În acest context, a stabilit tribunalul, salariul de bază minim brut ce trebuie luat în calcul pentru un program complet de lucru este de 700 lei, prevăzut prin art. 41 alin. 3 lit. a din contratul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la MMFES sub nr._, începând cu 01.01.2008. Or, în cauză, din susținerile pârâtei, a reieșit că nu s-a avut în vedere art. 41 alin. 3 din contractul colectiv încheiat la nivel superior, astfel că, în baza prevederilor art. 238 alin. 1, art. 239 și art. 236 din Codul muncii, instanța a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de drepturi salariale la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil, de 700 lei.
Respectarea prevederilor din contractele colective de muncă (în sistem ierarhic) este obligatorie pentru pârâte conform art. 236 alin. 4 Codul muncii, devenit art. 229 alin. 4 în urma republicării Codului muncii, și art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, normă în vigoare până la 13.05.2011, când a fost abrogată expres de art. 224 lit. d din Legea dialogului social nr. 62/2011, a arătat tribunalul, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante.
Aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
De asemenea, potrivit noii reglementări cuprinse în art. 148 din Legea nr. 62/2011, în vigoare din data de 13.05.2011, a reținut prima instanță, prin alin. 1 se prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar alin. 2 stabilește că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
În acest context, tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate apărările pârâtei privind neacordarea acestor drepturi în anul 2009 ca urmare a convenției părților, motivând că respectivele convenții nu pot conține clauze inferioare contractului la nivel superior - contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit.
A fost înlăturată și apărarea pârâtei prin care s-a justificat neacordarea acestor drepturi de existența dificultăților economice, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante.
Tribunalul a respins și apărarea pârâtei conform căreia, contractul la nivel de ramură transporturi nu este aplicabil, față de activitatea desfășurată, în temeiul art. 8 din H.G. nr. 581/1998, reținându-se că, din prevederile art. 3 alin. 1 ale contractului, rezultă că efectele acestuia sunt pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe, context în care s-a apreciat că activitatea pârâtei, de exploatare, întreținere și reparații căi ferate, este una conexă transporturilor pe căile ferate.
Aceste considerente de drept, a concluzionat tribunalul, vor fi reținute pentru cele trei capete de cerere analizate.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termenul legal reglementat de dispozițiile art. 215 din Legea nr. 62/2011, ambele părți, criticând-o ca nelegală, din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 din Vechiul Cod de procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au învederat că atașează prezentei căi de atac, hotărârile judecătorești prin care dovedesc că și acei reclamanți pentru care instanța a respins acțiunea sunt îndreptățiți să primească diferența dintre drepturile încasate la nivel de unitate și cele stipulate în contractul colectiv de muncă superior.
Au susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe pe capătul de cerere având ca obiect salariul suplimentar pe anul 2010, în privința reclamanților D. I. și F. L. Ș..
Referitor la reclamantul P. V. I., recurenții au apreciat că în mod nelegal tribunalul nu i-a acordat salariul suplimentar pe anul 2010, întrucât, chiar dacă i-a încetat contractul de muncă la data de 22 decembrie 2010, era îndreptățit să i se acorde salariul suplimentar, proporțional cu perioada efectiv lucrată în anul 2010.
În ceea ce o privește pe reclamanta F. V., recurenții au susținut că în mod greșit s-a considerat că nu are calitate procesuală, deoarece în perioada solicitată, a fost angajata societății pârâte.
Au mai susținut recurenții că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere, precizând că „pentru reclamanții din penultimul paragraf – M. I., I. C. ….. etc., S. V., S. G.” tribunalul nu s-a pronunțat asupra diferențelor salariale încasate, reprezentând prima de C. pe anii 2009 – 2010, la nivelul grilelor din contractul colectiv de muncă încheiat pe ramură transporturi.
S-a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței, conform motivelor formulate.
Recurenta-pârâtă CNCF „C.F.R.” SA – S. C.R.E. Î.R.C.F. G., a criticat la rândul său sentința, susținând că în mod greșit tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, interpretând și aplicând eronat dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii.
A învederat recurenta că pretențiile formulate de reclamanți nu reprezintă drepturi salariale, astfel încât sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de textul de lege menționat.
A mai susținut recurenta că tribunalul a aplicat și a interpretat greșit și prevederile art. 969 – 970 din Vechiul Cod civil, incidente contractului colectiv de muncă, apreciindu-se că pentru anii 2009 și 2010 nu există, conform dispozițiilor art. 65 alin. ultim din CCM pe anii 2009 – 2010 și actului adițional la acesta, o obligație a societății de a plăti ajutorul material aferent Zilei Feroviarului, sărbătorilor de P. și C., precum și salariul suplimentar pentru anii 2008 și 2009.
De asemenea, a arătat recurenta, o astfel de obligație nu există nici pentru anii 2009 și 2010, deoarece conform contratul colectiv de muncă pe anii 2009 și 2010 și actului adițional nr. 1718/2010, părțile au convenit că nu se acordă, pentru anii menționați, astfel de ajutor.
Ultima critică a vizat greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1156 alin. ultim din Vechiul Cod civil, recurenta susținând că datorită unor împrejurări și evenimente atât de fapt, cât și legale, societatea s-a aflat, independent de voința sa, în imposibilitatea de a-și respecta obligația asumată prin contratul colectiv de muncă.
Recurenta, a învederat, sub acest aspect, că existența negocierilor României cu FMI a schimbat în totalitate împrejurările în care s-a semnat contratul colectiv de muncă, statul român fiind obligat să emită o . acte normative, prin care să controleze nivelul de salarizare al societăților unde statul este acționar unic și majoritar, cum este și cazul recurentei.
În acest context, recurenta a solicitat ca instanța de judecată să constatate că datorită împrejurărilor legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la data semnării contratului colectiv de muncă, obligația de plată a ajutorului material pentru C., Paști și Ziua Feroviarului nu mai este susceptibilă de executare, fiind astfel incidente dispozițiile art. 1156 alin. ultim din Vechiul Cod civil.
A mai susținut recurenta că obligația de plată a ajutorului material pentru Ziua Feroviarului era condiționată de încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, că nu se poate deroga prin convenții de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri; că părțile au stabilit prin art. 32 alin. 5 din contratul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 că nu se acordă salariul suplimentar pentru anul 2010.
Recurenta a mai solicitat instanței să țină cont de faptul că tribunalul nu a fost investit cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contratul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar dacă ar fi existat o astfel de cerere, ar fi fost tardiv formulată, în raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, contratul colectiv de muncă la nivel de unitate și de grup de unități feroviar expirând la data de 31 decembrie 2010, iar acțiunea fiind introdusă în anul 2012.
De asemenea, a învederat recurenta, clauzele contratul colectiv de muncă la nivel de unitate nu pot fi înlocuite cu clauzele mai favorabile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.
Societatea recurentă a formulat conform dispozițiilor art. 115 Cod pr. civilă, întâmpinare față de recurs declarat de partea adversă, solicitând respingerea căii de atac ca nefondată, apreciind că susținerile reclamanților sunt total neîntemeiate.
Examinând sentința atacată sub aspectul criticilor formulate, dar și din perspectiva art. 3041 din Vechiul Cod de procedură civilă, ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele, Curtea constată următoarele:
Cu referire la recursul declarat de reclamanți, Curtea constată că este fondat, în limitele și pentru considerentele următoarele:
Prin hotărârile judecătorești atașate cererii de recurs – sentința civilă nr. 26/2012 a Tribunalului V., sentința civilă nr. 4142/27 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, sentința civilă nr. 4339/27 iulie 2012 a Tribunalului Prahova, sentința civilă nr. 624/23 aprilie 2012 a Tribunalului B. și încheierea de îndreptare eroare materială din data de 6 martie 2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, recurenta a dovedit că și reclamanții M. F., M. I.-I., Țuțuiau I., R. Ș., N. C. I., A. M.-E., B. V.-C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., M. I., A. I., C. I., C. M.-I., U. V., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., S. E., B. A., B. C., C. I., C. M.-A., D. V., D. V., E. C., H. M., L. G., N. Nicușor, S. G., D., S. N., M. A., Ț. E.-I., Dascăliuc N., S. A., B. C. și Z. G. sunt îndreptățiți să solicite acordarea drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile încasate, reprezentând prima de P., Ziua Ceferistului pentru anul 2010, prima de C. pentru anii 2009 – 2010 și salariul suplimentar pe anul 2009.
În acest context, față de actele noi depuse de recurenți în această fază procedurală, aflate la filele 21, 22, 26 - 48 dosar, Curtea constată că raționamentul juridic prezentat de judecătorul fondului, care a apreciat, solicitarea reclamanților expres menționați în paragraful precedent, ca neîntemeiată, s-a dovedit a fi invalid.
În ceea ce-i privește pe reclamanții F. V., P. E. și P. V.-I., Curtea va menține, sub acest capăt de cerere, soluția de respingere ca neîntemeiat, pronunțată de prima instanță, constatând că aceștia nu sunt menționați în hotărârile judecătorești depuse în recurs, la care s-a făcut referire anterior.
Fondată este și cea de-a doua critică formulată de reclamanți, Curtea constatând că într-adevăr, instanța de fond a omis să se pronunțe în dispozitivul sentinței (pag. 11 alin. 2), asupra capătului de cerere având ca obiect acordarea salariului suplimentar pe anul 2010 și în privința reclamanților D. I. și F. L. Ș., deși aceștia figurează ca atare, în cererea de chemare în judecată, la poziția 24 (D. I.), respectiv poziția 79 (F. L. Ș.) (fila 5 și 7 dosar fond).
Totodată, Curtea reține, sub acest aspect, că în considerentele sentinței, nu se face nicio referire cu privire la acești doi reclamanți.
Curtea constată caracterul fondat și al criticii privind greșita neacordare a salariului suplimentar pe anul 2010 pentru reclamantul P. V. I.. În acest sens, Curtea notează că raționamentul juridic prezentat de prima instanță, conform căruia, faptul că la data de 22 decembrie 2010 a încetat contractul de muncă al reclamantului, prin pensionare, ar determina neîndeplinirea condiției desfășurării pe timp de un an a unei activități de muncă ireproșabilă, prevăzută de art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, este în mod evident, invalid.
Interpretând corect dispozițiile art. 30 alin. 2 din contractul menționat, tribunalul trebuia să constate că reclamantul P. V. I. era îndreptățit, într-o astfel de situație, atât timp cât și-a desfășurat, în baza relațiilor de muncă avute cu societatea pârâtă, o activitate ireproșabilă, în cursul anului 2010, să
primească un salariu suplimentar calculat în funcție de salariul de bază mediu lunar realizat și proporțional cu perioada efectiv lucrată din anul 2010 (până la data pensionării 22 decembrie 2010).
În ceea ce-o privește pe reclamanta F. V., Curtea urmează să constate că susținerile recurentei sunt infirmate, în materialul probator administrat în cele două faze procesuale nefiind depuse acte care să ateste că aceasta a fost angajata societății pârâte.
În acest context, Curtea urmează să mențină soluția pronunțată de prima instanță în privința reclamantei F. V..
Fondată este și ultima critică formulată de reclamanți, Curtea constatând, din examinarea dispozițiilor sentinței atacată, că instanța de fond nu s-a pronunțat în cadrul capătului de cerere având ca obiect acordarea diferențelor de drepturi salariale și asupra primei de C. pe anii 2009 – 2010, deși fusese investită în acest sens, prin cererea de chemare în judecată (pct. 2 al acțiunii – pag. 7 dosar fond).
Se observă, sub acest aspect, că în dispozițiile sentinței, în pag. 11 alin. 2, tribunalul a dispus că societatea pârâtă să fie obligată „să plătească reclamanților M. I., I. C., A. Marinuș, S. T., C. I., B. G.-G., C. A., D. E., D. P., Z. G., F. I.-M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V. și S. G., diferența dintre drepturile salariale încasate, prima de Paști și Ziua Ceferistului 2010, salariul suplimentar pe anul 2009, la nivelul grilelor din CCM la nivel de ramură transporturi; diferența dintre ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pentru anii 2009 – 2010, la nivelul valorii de salarizare minimă de 700 lei, actualizate la data plății”.
Nu există, prin urmare, nicio mențiune referitoare la prima de C. pe anii 2009 și 2010, deși și aceasta fusese inserată în cadrul acestui capăt de cerere, ca parte componentă a diferențelor salariale solicitate (cererea de chemare în judecată – pag. 7 dosar fond).
În considerarea tuturor acestor argumente de fapt și de drept, Curtea constată incidența mai multor cazuri de nelegalitate, dintre care unele atrag modificarea sentinței (greșita soluționare a cererilor reclamantului P. V. I. și a reclamanților M. F., M. I.-I., Țuțuiau I., R. Ș., N. C. I., A. M.-E., B. V.-C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., M. I., A. I., C. I., C. M.-I., U. V., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G., S. N., S. Ș., S. E., B. A., B. C., C. I., C. M.-A., D. V., D. V., E. C., H. M., L. G., N. Nicușor, S. G., D., S. N., M. A., Ț. E.-I., Dascăliuc N., S. A., B. C. și Z.
G., despre care instanța a apreciat că nu sunt menționați în hotărârile judecătorești), iar altele casarea sentinței (nepronunțarea asupra unora dintre capetele de cerere – prima de C., nepronunțarea în legătură cu reclamanții D. I. și F. L. Ș.).
În acest context, stabilind incidența cazurilor de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5 și 9 Cod pr. civilă, Curtea va proceda, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 pct. 3 Cod pr. civilă, la admiterea recursului și casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, care urmează a asigura o judecată unitară, în privința tuturor capetelor de cerere și a tuturor reclamanților, conform îndrumărilor și dezlegărilor date în prezenta decizie.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, Curtea constată că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu referire la prima critică formulată în recurs, vizând incidența în cauză a termenului de prescripție de 6 luni, reglementat de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, Curtea urmează să înlăture susținerea recurentei, întrucât, dat fiind natura de drepturi salariale a pretențiilor deduse judecății, sunt aplicabile, cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului, dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, care statuează un termen de prescripție de 3 ani.
Nefondată este și critica vizând pretinsa aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 969 – 970 din Vechiul Cod civil, formulată de recurentă, prima instanță realizând, contrar afirmațiilor recurentei, o corectă interpretare a contractului colectiv de muncă incidente speței.
Curtea reține, sub acest aspect, ca situație de fapt, că prin art. 71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006 – 2008, prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 376/20 iunie 2008 s-a prevăzut acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarului, pentru anii 2009 – 2010.
De asemenea, acordarea salariului suplimentar a fost prevăzută în art. 30 din același contract.
În acest context, apărarea societății pârâte că în art. 65 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unități se prevedea că nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarului pentru anii 2009 - 2010, a fost corect înlăturate de judecătorul fondului, în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996 (act normativ în vigoare la data încheierii contractelor analizate în speță), conform cărora, contractul colectiv de muncă nu pot conteni clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiate la nivel superior.
În ceea ce privește acordarea acestor drepturi salariale pe anul 2008, recurenta este în eroare, întrucât în pricina pendinte nu s-a dedus judecății o astfel de pretenție.
Nefondate sunt și ultimele critici formulate de societatea recurentă, Curtea reamintind, sub acest aspect că, potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea părților vinovate, angajatorul având în această situație și o răspundere de drept al muncii – art. 253 Codul muncii – în ceea ce privește pagubele cauzate fiecărui salariat.
În acest context legal, invocarea de către recurentă a unei inexistențe a resurselor financiare, drept cauză de exonerare de la executarea obligației de plată a ajutorului material, nu poate fi asimilată unei imposibilități fortuite de executare, în sensul art. 1156 Cod civil, astfel cum s-a pretins în motivele de recurs.
Se cuvine a se preciza, sub acest aspect, că imposibilitatea fortuită de executare poate privi doar obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face sau de a nu face, nicidecum obligația de a da bunuri de gen, iar condiția ab initio stipulată de legiuitor fiind ca intervenția cazului fortuit sau de forță majoră să determine pieirea obiectului, care ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat în posesia creditorului, cerință care în mod evident nu este îndeplinite în cauză.
În speță, existența unui fond limitat de salarii, determinat de o situație economico-financiară diferită în prezent față de cea existentă la momentul încheierii celor două contracte de muncă, în mod evident nu pot fi asimilate ipotezei reglementată de art. 1156 Cod civil, obligativitatea executării sarcinilor asumate prin contractele colective de muncă legal încheiate fiind imperativ statuată de art. 229 alin. 4 și art. 253 Codul muncii, respectiv de art. 30 din Legea nr. 130/1996.
În cauză nu se poate discuta nici despre o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7, 8 și 24 din Legea nr. 130/1996, întrucât în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat, ca în situația în speță, contractul colectiv de muncă prin care au negociat, pentru angajator, drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul încheiat la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat în speță.
În acest context, având în vedere și dispozițiile art. 122 din contractul colectiv de muncă, și în raport de dispozițiile exprese ale art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, clauzele nule ca urmare a stabilirii de drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel superior, se înlocuiesc de drept cu clauzele mai favorabile prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, care au prevăzut pentru anii 2009 și 2010, un salariu de bază minim brut mai mare.
Acesta a fost și raționamentul avut în vedere de instanța de fond la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii, neputându-se discuta, prin urmare, de necesitatea învestirii instanței cu o cerere expresă de constatare a nulității unora dintre clauzelor CCM încheiat la nivel de unitate, astfel cum a pretins recurenta.
În considerarea acestor argumente, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, Curtea va proceda, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, la respingerea recursului declarat de societatea pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții A. MARINUȘ, A. I., C. M., C. I., C. I., I. C., M. I., M. I., B. A., U. V., S. T., C. T., C. G., D. N., I. V., M. G.,
S. N., S. Ș., STANICĂ E., B. C., C. I., C. M., D. V., D. I., D. V., E. C., H. M., L. G., M. A., N. NICUȘOR, S. G. D., S. N., T. E., B. G. G., C. A., D. N., D. E., D. P., Z. G., F. I. M., I. V., L. M., M. M., P. C., S. A., S. C., T. N., T. C., V. J., V. N., A. G., B. C., B. I., B. O., C. D., C. S., F. N., G. I., L. L., M. C., N. A., N. T., U. D., S. I., S. V., S. G., Z. G., F. V., B. V. C., T. V., C. Ș., C. I., A. P., M. E., N. C., C. C., P. E., P. V. I., F. L. Ș., A. M., M. F., M. I. I., T. I., TĂDULESCU Ș., N. C. I., B. I. G., T. M., M. N., toți prin reprezentant convențional Cabinetul Individual de Avocatură „N. L.”, cu sediul în G., ., ., ., județul G. împotriva sentinței civile nr. 452/8 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul B..
Casează sentința civilă nr. 452/8 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul B. și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, Tribunalul B..
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE BUCUREȘTI – S. „CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF” G., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr. 452/8 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 noiembrie 2013.
Președinte, Judecători,
A.-C. B. E. S. Veronia-I. S.
Grefier,
D. V.
Red. ACB
Tehnored. DV
2 ex./19.11.2013
d.f. nr._ - Tribunalul B.
j.f. M. N.
Operator de date cu caracter personal
Nr. Notificare 3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
