Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 150/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 150/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 22-01-2013 în dosarul nr. 3799/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA nr.150
Ședința publică din data de 22 ianuarie 2013
Președinte - E.-S. L.
Judecători - V.-A. P.
- I. L.
Grefier - M. I.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR-Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G. cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.1156 din data de 10 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul B. în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. al Salariaților din Ramura Întreținerea Căii-Divizia Linii SRCF G., cu sediul în G., ., .. 211, județul G. și cu intimatul-pârât C. Națională de Căi Ferate CFR SA cu sediul în București, .. 38, sector 1.
Cerere de recurs scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul art.6 din Legea nr. 192/2006, informează asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii, părțile putând să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează că recurenta-pârâtă, prin cererea de recurs, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Față de împrejurarea că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub numărul unic de dosar_ reclamantul S. L. al Salariaților din Ramura Întreținerea Căii Ferate Divizia Linii SRCF G. a formulat, în temeiul art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, în numele și pentru petenții A. M., D. D., J. C. M. P., N. C., R. P. cerere de chemare în judecată împotriva pârâtelor C. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. București și C. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. – Sucursala Centru Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G. pentru a fi obligată să le plătească următoarele drepturi bănești: ajutorul material pentru sărbătoarea de C. pentru anii 2009 și 2010; ajutorul material pentru sărbătoarea de P. pentru anul 2010; premierea pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010; salariul suplimentar pentru anul 2010, actualizate cu rata inflației și dobânda legală la zi.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că acordarea drepturilor bănești solicitate prin prezenta acțiune a fost negociată prin Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivel de unitate CNCF CFR S.A. înregistrat la D.G.P.S. a municipiului București la nr. 2551/2009 și în Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 completat prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 și prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010, valabil până la 31.01.2011.
S-a menționat de către reclamant că pentru anul 2010 s-a stabilit, prin actul adițional nr. 1718/22.04.2010 la CCM la nivel de unități, să nu se mai acorde salariul suplimentar, premierea pentru Ziua Feroviarului și ajutorul material pentru sărbătorile de P. și C..
Reclamantul a solicitat să se constate că actul adițional nr. 1718/22.04.2010 privitor la neacordarea despăgubirilor bănești nu își produce efecte deoarece prin CCM la nivel de G. de unități din Transportul Feroviar acordarea acestor drepturi nu a fost suspendat, iar potrivit art. 8 al. 2, art. 11 din Legea nr. 130/1996 și art. 238 al. 1 și art. 241 din Codul muncii contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate să conțină clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM la nivel superior.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la 26.07.2012 pârâta SNCF „CFR” SA – Sucursala „Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF G. a invocat în temeiul art. 283 alin 1 litera e) din Codul muncii excepția prescripției dreptului material la acțiune susținând că premierea pentru Ziua Feroviarului, ajutoarele materiale pentru Sărbătorile de P. și C. și salariul suplimentar nu sunt elemente componente ale salariului așa cum aceste elemente sunt menționate în art. 155 din Codul muncii ci drepturi bănești prevăzute în Contractul colectiv de muncă pentru care dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune .
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut prin întâmpinare că nu mai are obligația de a plăti reclamantei drepturile bănești solicitate deoarece: a) prin art. 65 alin. ultim din CCM la nivel de unitate pentru 2009-2010 s-a stabilit că în 2009 nu se acordă ajutorul material pentru sărbătorile de P. și C. ; și b) prin Actul adițional la CCM pe anul 2009-2010 înregistrat la Ministerul Muncii s-a modificat art. 65 din CCM în sensul că pentru anii 2009 și 2010 nu se acordă aceste ajutoare materiale; c) prin același act adițional la CCM la nivel de unitate s-a modificat și art. 32 din contract în sensul că s-a stabilit ca în 2010 să nu acorde salariul suplimentar .
Pârâta a solicitat să se constate că neacordarea drepturilor bănești solicitate de reclamantă s-a datorat nerealizării indicatorilor economico financiari și pe cale de consecință în bugetul de venituri și cheltuieli nu s-au alocat resurse financiare .
Pârâta a mai susținut că în cauză nu sunt aplicabile clauzele din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul feroviar privitoare la plata drepturilor bănești solicitate de reclamantă, deoarece organizația sindicală nu a solicitat constatarea nulității a clauzelor CCM la nivel de unitate prin care s-a stabilit să nu se mai plătească ajutoarele pentru sărbătorile de P. și C., Ziua feroviarului și salariul suplimentar conform art. 8 alin 2 si 3 din Legea nr. 130/1996.
S-a precizat de pârâtă că cererea de constatare a nulității absolute putea fi făcută numai pe perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă conform art. 283 alin 1 lit. d din Codul muncii.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri, prin sentința civilă nr. 1158 din data de 10 Septembrie 2012 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA și C. Națională de Căi Ferate CFR SA Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G. și s-a admis acțiunea formulată de reclamantul S. L. al Salariaților din Ramura Întreținerea Căii - Divizia Linii SRCF G. în numele și pentru petenții A. M., D. D., J. C., M. P., N. C. și R. P. în contradictoriu cu pârâții: C. Națională de Căi Ferate CFR SA și C. Națională De Căi Ferate CFR SA Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., fiind obligate unitățile pârâte să plătească petenților salariul suplimentar pentru anul 2010, premierea pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010; ajutorul material pentru Sărbătorile de P. 2010 și pentru Sărbătoarea de C. pentru anii 2009 și 2010, în cuantumurile prevăzute de CCM- sume actualizate cu rata inflației și dobânda legală, calculate la data plății.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Instanța în temeiul art. 137 Cod pr. civilă, examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, a constatat că aceasta este neîntemeiată, fiind respinsă cu motivarea că salariul suplimentar, premierea pentru Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale pentru sărbătorile de P. și C. sunt componente ale salariului prevăzute în art. 160 din Codul muncii, prescriptibile în termenul de 3 ani reglementat în art. 168 alin 1 litera c din Codul muncii, aceasta fiind și practica constatată a Curții de Apel Ploiești .
La nivelul unității pârâte plata drepturilor bănești solicitate de reclamantă a fost prevăzută în două Contracte Colective de muncă:
1 Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate –CNCF „CFR” SA pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS a municipiului București cu nr. 2591/2009 care în art. 32 a prevăzut acordarea salariului suplimentar, în art. 65 acordarea ajutoarelor materiale cu ocazia Sărbătorilor de P. și C. și a premierei pentru Ziua Feroviarului, cu precizarea că în anul 2009 aceste drepturi nu se acorda.
Prin actul adițional la CCM pe anul 2009-2010 înregistrat la Agenția pentru Prestări Sociale a Municipiului București la nr. 1718 din 22.04.2009 s-au modificat art. 32 în sensul că pentru anul 2010 salariul suplimentar nu se acordă și art. 65 în sensul că pentru anul 2009, 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarului .
2. Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional nr. 370 din 20.06.2008 în care la art. 30 s-a prevăzut acordarea ajutorului suplimentar, în art. 71 acordarea ajutoarelor materiale pentru sărbătorile de P. C. și a premierei pentru Ziua Feroviarului .
Prima observație pe care a făcut-o instanța de fond este că prevederile CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar nu au fost modificate în ceea ce privește plata salariului suplimentar și a ajutoarelor materiale pentru sărbătorile de P., C. și a premierei pentru Ziua Feroviarului .
Contractul Colectiv De Muncă la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar se aplică cu prioritate și înlocuiește clauzele din CCM la nivel de unitate pentru următoarele motive:
Potrivit art. 238 alin 1 din Codul muncii în vigoare pe perioada aplicării contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior” .
Aceeași interdicție legală este prevăzută și în art. 8 alin 2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă potrivit căruia „ contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Sancțiunea nerespectării clauzelor din CCM încheiat la nivel superior este prevăzut în art. 24 alin 1 din Legea nr. 130/1996 în conformitate cu care clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 din aceeași lege sunt lovite de nulitate iar alin. 2 al art. 24 prevede că nulitatea se constată de instanța de judecată competentă la cererea părților.
Relevante în soluționarea prezentului litigiu sunt și dispozițiile imperative ale art. 38 din Codul muncii conform cărora „ salariații nu pot renunța la drepturi ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților ori limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.
Instanța de fond, coroborând clauzele din cele 2 contracte colective de muncă aplicabile în unitatea pârâtă - CCM la nivel de unitate și CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar - cu dispozițiile art. 8 și 24 din Legea 130/1996 și cu dispozițiile art. 38 și art. 238 alin 1 din Codul muncii, a constatat că în mod nelegal prin procesul-verbal încheiat la 25.05.2009 între Ministerul Transporturilor și reprezentanții Federațiilor Sindicale Feroviare și prin Actul adițional la CCM pe anul 2009-2010 al CFR MARFĂ SA s-a negociat ca în anii 2009-2010 în unitatea pârâtă SNTFM CFR MARFĂ SA să nu se acorde salariul suplimentar, premierea pentru Ziua feroviarului și ajutoarele materiale pentru sărbătorile de P. și C. deoarece aceste înțelegeri sunt contrare clauzelor prevăzute în art. 30 și art. 64 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar clauze care au rămas nemodificate .
CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar este izvor de drept în ceea ce privește dreptul reclamantului de a încasa salariul suplimentar premierea pentru Ziua feroviarului și ajutoarele materiale pentru sărbătorile de P. și C. întrucât potrivit art. 38 din Codul muncii orice clauză contractuală prin care se renunță la un drept este lovită de nulitate .
Este adevărat că potrivit art. 283 alin 1 lit. b din Codul muncii nulitatea absolută poate fi invocată și constată numai pe durata existenței contractelor colective de muncă și că în prezenta cauză nu s-a solicitat și deci nu s-a constatat pe cale judecătorească nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, însă prima instanță a constatat că numai după . Legii nr. 62/2011 a Dialogului Social, când aceste contracte nu mai erau în vigoare s-a reglementat, prin art. 142 procedura de constatare a nulității absolute si de renegociere a clauzelor contractuale. În lipsa unui cadru legislativ privind renegocierea clauzelor nule din CCM, în vigoare până la adoptarea Legii nr. 62/2010 tribunalul a apreciat că raportat și la prevederile art. 38 din CCM aceste clauze nule se înlocuiesc de drept cu clauzele mai favorabile salariaților prevăzute în CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar care au prevăzut pentru anii 2009 și 2010 acordarea salariului suplimentar, a premierei pentru Ziua feroviarului și a ajutoarelor pentru sărbătorile de P. și C..
Pentru aceste argumente prima instanță a respins obiecția invocată de unitatea pârâtă prin întâmpinare, potrivit căreia nulitatea clauzelor Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Unitate, respectiv a Actului adițional la CCM pe anii 2008 – 2010 înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București prin care părțile au convenit că în anii 2009 și 2010 nu se acordă plata ajutoarelor materiale pentru Sărbătorile de P., C. și Ziua Feroviarului, trebuia invocată, în conformitate cu art. 268 al. 1, lit. d) din Codul muncii numai pe durata valabilității acestui contract avându-se în vedere că, așa cum s-a menționat mai sus, art. 38 din Codul muncii prevede că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege iar CCM constituie izvor de drept, iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi sunt lovite de nulitate.
S-a mai precizat că procedura de constatare a nulității și de renegociere a clauzelor contractuale a fost stabilită ulterior încheierii valabilității CCM încheiat la nivel de unitate, prin art. 142 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Instanța de fond a respins apărările unității pârâte referitoare la imposibilitatea plății salariului suplimentar pe anii 2009-2010 din cauza lipsei de resurse financiare, respectiv a nerealizării de venituri deoarece în art. 30 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, plata acestui drept nu este condiționată de realizarea de profit, clauza contractuală respectivă neavând un caracter dispozitiv .
Pentru toate aceste considerente, prima instanță a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta să le plătească acestora drepturile bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâta C. Națională de Căi Ferate „CFR” SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct.8 și 9 și art. 3041 Cod pr.civilă.
Arată recurenta că instanța de fond a interpretat greșit actele juridice deduse judecății, încălcând și aplicând greșit dispozițiile legale la pronunțarea hotărârii recurate.
Astfel, pe cale de excepție, recurenta invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, cu motivarea că reclamanții solicită plata unor drepturi bănești prevăzute de art.65 din contractul colectiv de muncă, conform căruia salariații vor beneficia de Ziua Feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, iar din interpretarea acestei clauze contractuale reiese că reclamanții solicită drepturi bănești care nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.155 din Codul muncii, respectiv nu constituie salariul de bază, indemnizație, spor sau adaos și, ca atare, nu sunt drepturi salariale.
Susține recurenta că potrivit art.154 alin.1 din Codul muncii (în vigoare la data scadenței obligației de plată), salariul este contraprestația muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă, iar din art.155 din Codul muncii reiese că elementele salariului sunt:salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Se conchide că din textele de lege de mai sus rezultă că sintagma „drepturi salariale” se referă la acele sume de bani ce au natură juridică de salariu de bază, indemnizație, spor sau adaos, prevăzute în art.155 Codul muncii și situate de către legiuitor în Titlul IV al Codului muncii.
Mai susține recurenta că într-adevăr, Codul muncii în vigoare la data scadenței obligației de plată prevede acordarea către salariat și a altor drepturi, fie bănești, fie de altă natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natură juridică de drepturi salariale, ele fiind, de altfel, reglementate în Titlul V al Codului muncii intitulat „Sănătatea și securitatea în muncă”.
În plus, se arată că și art. 236 din Codul muncii, când reglementează obiectul contractelor colective de muncă, prevede că prin astfel de contracte se pot stabili și clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Ca atare, reiese fără putință de tăgadă că legiuitorul face în mod expres diferențierea între conceptul de salarizare și/sau salariu și alte drepturi ce decurg din raportul de muncă, ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu.
În aceste condiții, susține recurenta, împrejurarea că acest ajutor material are fixat un cuantum egal cu salariul de bază nu determină schimbarea naturii juridice a acestuia, referirea la salariu fiind făcută de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material.
Mai mult, se învederează că drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea”, ci în titlul referitor la „Sănătatea și securitatea în muncă” .
Prin urmare, stabilind că drepturile revendicate de către reclamanți nu sunt drepturi de natură salarială și cum aceste drepturi sunt prevăzute într-un contract colectiv de muncă, termenul de prescripție pentru solicitarea acestora este, potrivit susținerilor recurentei, termenul de 6 luni prevăzut în art.283 alin.1 lit.e Codul muncii (în vigoare la data scadenței obligației de plată).
Aceasta situație, rezultă fără putința de tăgadă din faptul că, termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.283 alin.l lit.e din Codul muncii se aplica ori de câte ori se revendică drepturi stipulate prin contractele colective de muncă, cu excepția acelor drepturi de natură salarială, respectiv: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, pentru drepturile salariale fiind aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1 lit.e Codul muncii.
Or, având în vedere că reclamanții solicită obligarea la plata drepturilor salariale constând în acordarea ajutorului material de P. pentru anii 2009 si 2010, acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2009, acordarea primei pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010 și acordarea unui salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare pentru anul 2009, reiese cu certitudine faptul că dreptul material la acțiune prin care se solicită aceste drepturi este prescris.
Recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile ar.969-970 vechiul cod civil în vigoare la data valabilității contractului colectiv de muncă.
Astfel, învederează recurenta că pentru anii 2009 si 2010 obligația societății de a plătii ajutorul material aferent Zilei Feroviarilor, ajutorul material aferent sărbătorilor de Paste și ajutorului material aferent sărbătorilor de C., precum și a salariului suplimentar pentru anii 2008 si 2009, nu există, motivat de faptul că în conformitate cu prevederile art.65 ultimul aliniat din C.C.M. pentru anul 2009 -2010 precum și cu actul adițional înregistrat la DMPS București sub nr. 1718/28.04.2010 la C.C.M. pentru anii 2009-2010, în anul 2009 și anul 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarilor.
Se mai susține că potrivit art.65 din Contractul colectiv de muncă 2009-2010, salariații aveau dreptul la un ajutor material acordat de Ziua Feroviarilor, în cuantum de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, condiționat însă de următoarele cerințe: să nu fi absentat la serviciu mai mult de o zi; să nu fi fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului să fi fost în concediu fără plată pentru o perioadă de un an de zile.
Or, datorită unor împrejurări și evenimente atât de fapt, cât și legale societatea, independent de voința sa, s-a aflat în imposibilitate de a-și respecta obligația asumată prin contractul colectiv de muncă.
Prin urmare, se arată că nivelul de salarizare în cadrul recurentei s-a stabilit împreună cu sindicatele reprezentative prin raportare la posibilitățile financiare ale societății și la prevederile legale.
Existența negocierilor la nivel de țară cu Fondul Monetar Internațional, pentru obținerea unor împrumuturi, a schimbat în totalitate împrejurările în care s-a semnat contractul colectiv de muncă, întrucât a impus stabilirea pentru societățile unde statul este unic acționar sau deține majoritatea acțiunilor, cum este și cazul recurentei, monitorizarea creșterilor salariale și eventual stoparea acestora pentru evitarea derapajelor în politica salarială a acestor societăți.
În acest context, se învederează că Statul Român a fost obligat să emită acte normative prin care să controleze pe cât posibil nivelul de salarizare în aceste societăți, motiv pentru care prin OUG nr.79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, aprobată cu modificări prin Legea nr.59/2002, cu completările ulterioare, s-au stabilit măsuri pentru nerespectarea obiectivelor stabilite agenților economici monitorizați, privind fondul de salarii și numărul mediu de personal.
Prevederile actelor normative mai sus invocate, susține recurenta, s-au aplicat și acesteia atât înainte de anul 2006, cât și în perioada anilor 2006-2008, fiind vorba despre o societate la care statul este unicul acționar și, mai mult, prin HG nr.142/2005 și ulterior, prin HG nr.50/2006, s-au prevăzut pentru agenții economici monitorizați, fondul de salarii și numărul mediu de personal, precum și reducerile efective de personal, defalcate pe trimestre, la nivelul fiecărui minister și autoritate publică centrală.
În același sens, s-a prevăzut și prin art.6 al OUG nr.79/2008, care a abrogat OUG nr.79/2001, faptul că ministerele, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, organele administrației publice centrale sau ale administrației publice locale, după caz, prezintă spre consultare sindicatelor de ramură bugetele de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, iar conform art.7 alin.1, fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz.
Mai mult, arată recurenta, conform normativelor de mai sus, plafoanele trimestriale referitoare la fondul de salarii și la numărul mediu de personal reprezintă limite maxime, iar valorile referitoare la reducerea efectivă de personal reprezintă limite minime. În același scop s-a prevăzut că drepturile salariale ocazionale prevăzute în contractele colective de muncă sau, după caz, în contractele individuale de muncă, încheiate la nivelul agenților economici monitorizați, reprezentând prima de vacanță, prima acordată cu ocazia sărbătorilor de P., prima acordată cu ocazia zilei festive a unităților și altele de această natură, denumite bonusuri, se vor plăti astfel încât, cumulat de la începutul fiecărui an, să reprezinte pe primele trei trimestre ale anilor respectivi cel mult 65% și respectiv, cel mult 35%, în trimestrul IV, din suma anuală corespunzătoare bonusurilor cuprinse în fondul de salarii aprobate.
În continuare se arată că pentru a exista garanția că nu va fi depășit fondul de salarii s-a stabilit că în fiecare trimestru agenții economici monitorizați vor reține din fondul de salarii o sumă de 4% din fondul de salarii aferent trimestrului respectiv, care se va utiliza cu avizul ministerului sau, după caz, al conducătorului autorității publice centrale.
Având în vedere situația de fapt și legală mai sus arătată, recurenta susține că se află în ipoteza în care, datorită împrejurărilor legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la data semnării contractului colectiv de muncă, obligația de plată a ajutorului material aferent Zilei Feroviarilor asumată prin art.65 nu mai este susceptibilă de executare, deoarece împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată la data semnării contractului.
Ca atare, această obligație apare ca o obligație imposibil de executat și, prin raportare la dispozițiile art.1156 alin.ultim Cod civil, recurenta este în situația în care această obligație s-a stins datorită împrejurărilor legale și economico-financiare arătate anterior, care nu-i pot fi imputate și care au făcut și fac imposibilă îndeplinirea acestei obligații.
Mai susține recurenta că a avut un fond de salarii limitat prin actele normative precizate mai sus și, ca atare, obligația de plată a ajutorului material de Ziua Feroviarilor era condiționată de încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, iar pentru anul 2008 recurenta nu a avut aprobat bugetul de venituri și cheltuieli și, prin urmare, neexistând un buget aprobat, a fost în imposibilitatea obiectivă de a efectua și plata altor drepturi salariale decât cele efectiv acordate.
Se învederează că în cadrul legal impus de către Statul Român prin actele normative arătate și care trebuia respectat de către societate, nu se putea deroga de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri prin convenții, așa cum prevede, de altfel, art.5 Cod civil, chiar dacă este vorba despre un contract colectiv de muncă.
De asemenea în conformitate cu prevederile art.32 alin 5 din CCM pentru anii 2009-2010 completat prin actul adițional mai sus invocat nu se acordă salariul suplimentar în anul 2010.
Ca atare, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anul 2010 acest drept să nu se acorde, și prin urmare instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.
Mai mult, societatea este o societate comercială pe acțiuni cu capital integral vărsat de Statul R., în calitate de unic acționar și care își exercită drepturile și obligațiile prin Ministerul Transporturilor.
Astfel, potrivit art.22. alin.l din H.G. nr.581/1998, societatea își stabilește bugetul de venituri și cheltuieli care se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Transporturilor cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al Ministerului Finanțelor.
Totodată, în conformitate cu art.29 alin.3. și alin.4, art.47 alin.3, art.48 alin.2 lit.b din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată. Fondul salariilor de bază se aprobă distinct, prin anexa la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Alocațiile pentru cheltuieli de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor aprobate în bugete se aprobă de către ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare, pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terțiari de credite, după caz.
Bugetul de venituri și cheltuieli al societății aprobat conform prevederilor de mai sus pentru anul 2010 nu a permis constituirea fondurilor necesare pentru acordarea salariilor suplimentare.
Se arată că din art.32 din C.C.M, reiese că din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii în procent de 10% din fondul de salarii realizat lunar.
In același timp, trebuie avut în vedere si faptul că, societatea are obligația utilizării veniturilor realizate conform prevederilor legale și a clasificației bugetare deci, nu numai pentru plata drepturilor salariale.
Mai mult, prin O.G. nr.81/1997 pentru reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede ca regiile autonome și societățile comerciale, cu capital majoritar de stat si care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi sau plați restante fata de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, etc., nu au dreptul de a plăti, la finele anului premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
Susține recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.24 alin.l, alin.2, alin.3 și alin.4 raportat la art.8 alin.2 și alin.3 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabile în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.
Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate art.24 alin.l, alin.2, alin.3 și alin.4 raportat la art.8 alin.2 și alin.3 din Legea 130/1996 privind contractele colective de muncă, aplicabile în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.
Pentru anii 2009-2010, la nivelul societății a existat Contract Colectiv de Muncă care și-a produs efectele juridice în ce privește drepturile și obligațiile părților.
In aceste condiții,recurenta consideră că invocarea de către una dintre părți a aplicării unor clauze din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel superior, și anume, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin actul adițional nr.2629/30.06.2008 până la data de 31.12.2010 este neîntemeiată.
Învederează recurenta că în perioada de valabilitate a C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. șii C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare reclamanții singuri sau, prin intermediul organizațiilor sindicale aveau posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau că, clauzele din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. prin care nu se acordau ajutoarele materiale și salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 contravin prevederilor contractului încheiat la nivel superior, în speță, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
Numai în acest context și în condițiile în care instanța de judecată astfel sesizată constată nulitatea acestor clauze, clauzele respective puteau fi renegociate, iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Recurenta consideră că instanța de fond a interpretat si aplicat greșit prevederile art.268 alin.l Codul muncii (fost art.283 alin.l lit.d) potrivit cărora cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă.
Învederează recurenta că, atât C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. ,,C.F.R." S.A. cât și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare și-au încheiat valabilitatea la data de 31.12.2010, însă, așa cum a arătat anterior, conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai prin prisma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A.
Chiar dacă instanța de judecată ar califica cererea reclamanților ca fiind a cerere de constatare a nulității unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.l pct.d din Codul muncii, motivat de faptul că, atât CC.M. la Nivel de C.N.C.F. C.F.R." S.A. cât și C.C.M. la nivel de grup de unități a expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamanților a fost introdusă în cursul anului 2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.
Clauzele CCM la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. pot fi înlocuite de către instanța de judecată cu clauzele mai favorabile prevăzute în Contractul Colectiv de munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusă în termenul legal prevăzut de art.268 alin.l lit.d din Codul muncii.
Recurenta susține că instanța de fond a admis în mod greșit capătul de cerere privind dobânda legală fără ca acesta să fie motivat în drept având în vedere că
reclamantul nu și-a motivat în drept capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale pentru sumele solicitate reprezentând drepturi bănești.
Trecând peste acest aspect, și raportându-se la prevederile O.G. nr. 13/2011 care reglementează regimul juridic al dobânzii legale reiese faptul că dobânda reprezintă atât sumele socotite în bani cu acest titlu, cât și alte prestații sub orice titlu sau denumire la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului (art.l pct.5 ).
Arată recurenta că este o societate comercială cu capital integral de stat al cărei buget de venituri și cheltuieli se aprobă de către Guvern la propunerea Ministerului Transporturilor conform art.22 alin.l din H.G. nr.581/1998, pentru cheltuielile de personal aprobate de ordonatorii principali de credite sumele au destinație precisă neputând fi alocate pentru alte cheltuieli.
In acest context și ținând cont de faptul că pentru anii 2008-2010 nu a fost aprobat buget de venituri și cheltuieli care să permită constituirea fondurilor necesare pentru acordarea acestor ajutoare materiale, recurenta apreciază că neplata acestora din lipsa fondurilor nu implică o folosința capitalului, adică folosința acestor sume în alte scopuri motiv pentru care, nu se poate pune problema ca aceste sume să fie purtătoare de dobândă legală.
Pe cale de consecință, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, respingerea ca neîntemeiată a cererii privind obligarea la plata ajutorului material aferent Zilei Feroviarului pentru anul 2010, ajutorului material pentru sărbătoarea de P. aferent anului 20l0, ajutorului material pentru sărbătoarea de C. aferent anilor 2009 și 20l0 și salariului suplimentar pentru anul 2010, sume actualizate cu rata inflației, dobânda legală, calculate la data plății.
Deși legal citat cu această mențiune, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare pentru cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:
Este neîntemeiat primul motiv de recurs, prin care se invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Este adevărat că potrivit art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului, așa cum susține recurenta, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă în ceea ce privește drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale, indiferent de izvorul acestora- cum sunt și drepturile solicitate prin acțiunea de față.
Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.
Neîntemeiate sunt și criticile privitoare la soluționarea greșită a fondului cauzei.
Tribunalul a reținut în mod corect în considerentele sentinței care sunt argumentele de fapt și de drept pentru care se impune admiterea acțiunii, cât și cele pentru care nu pot fi primite apărările pârâtei.
Sunt nefondate criticile potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 24 alin.1, alin.2, alin.3 și alin.4 raportat la art. 8 alin.1 și alin.3 din Legea nr.130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond nu a fost învestită cu un profit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a Dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Pentru aceeași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 alin.1 pct.d din Codul muncii.
În ceea ce privește teoria impreviziunii invocată de către recurenta-pârâta, Curtea reține că în cazul contractelor care presupun o derulare in timp, așa cum sunt contractele cu executare succesivă sau cele afectate de un termen suspensiv, există posibilitatea ca survenirea anumitor evenimente ulterior încheierii contractului să ducă la un dezechilibru în defavoarea uneia dintre părțile contractului, de regulă în defavoarea debitorului. Astfel, debitorul nu-și va mai putea executa obligația prevăzută în contract datorită faptului că executarea obligației îl va pune pe acesta într-o postură economică foarte dificilă, chiar faliment. În concret, suntem în prezența unei onerozități excesive a obligației debitorului și pe care acesta nu a luat-o în calcul cu prilejul contractării.
Teoria impreviziunii este recunoscută doar în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. Aceasta permite debitorului care se află într-o situație determinată de schimbarea drastică și imprevizibilă a împrejurărilor economice din momentul executării contractului față de momentul încheierii acordului de voință a părților contractante, să prevină falimentul care ar interveni în cazul în care el ar fi ținut să execute această obligație.
În cauză nu s-a făcut însă dovada îndeplinirii condițiilor teoriei impreviziunii, respectiv nici condiția imposibilității achitării drepturilor salariale suplimentare solicitate sau a onerozității excesive a acestora și nici condiția ca schimbarea circumstanțelor să nu fi putut fi în mod rezonabil avută în vedere la data încheierii contractului.
De asemenea, Curtea reține că susținerile recurentei în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu poate avea vreo influență asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.
Din interpretarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel CFR, valabil la acea dată, rezultă că acordarea drepturilor nu este condiționată de veniturile recurentei sau de desfășurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind obligații stipulate sub condiție suspensivă, ci obligații pure și simple, neafectate de modalități.
Faptul că recurenta a fost monitorizată în baza prevederilor OUG nr.79/2001 și nu s-a putut constitui fondul necesar și bugetul de venituri și cheltuieli, nu este de natură a le exonera de obligațiile pe care și le-au asumat prin încheierea contractelor colective de muncă valabile, câtă vreme nu s-a invocat o legislație care să impună neonorarea răspunderii contractuale cu privire la drepturile ce au făcut obiectul convenției părților și nici faptul că aceste clauze ar fi nule de drept.
În ce privește salariul suplimentar acordat, Curtea reține că în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar plata salariului suplimentar era prevăzută ca o obligație pentru angajator și nu doar o posibilitate, ajutorul material de P., C. și Ziua Feroviarului erau de asemenea, reglementate, astfel încât în mod corect instanța de fond a dispus obligarea recurentei la plata lor.
Aceste prevederi ale CCM-ului la nivel de grup de unități din transportul feroviar se aplică recurentei prin prisma prevederilor art. 241 alin.1 lit.b) din Codul Muncii și art. 11 alin.1 lit.b) din Legea nr.130/1996 potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior ( în speță, la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și /sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În atare împrejurări, în condițiile în care aceste drepturi erau prevăzute în contractul colectiv la nivel de grup de unitate din transportul feroviar, în mod corect s-a dispus de către instanță obligarea recurentei la plata lor, întrucât acest contract produce efecte juridice obligatorii față de recurentă, în temeiul dispozițiilor art.41 alin.5 din Constituție, art.236 alin.4 și art.241 alin.1lit.b) din Codul Muncii, precum și art.11 alin.1 lit.b) din Legea nr.130/1996, dispoziții imperative care nu pot fi înlăturate prin simpla voință a părților.
Recursul apare ca fiind însă fondat în ce privește obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale.
Curtea apreciază, astfel, că soluția actualizării cu indicele de inflație are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului consacrat de art.1084 Cod civil, potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. Suma rezultată din actualizare în raport cu rata inflației a reparat integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății și astfel riscul devalorizării leului a fost pus în sarcina debitorului. Analizând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită.
Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății, prejudiciu care este acoperit prin actualizarea sumelor în raport cu rata inflației și tocmai din acest motiv se consideră că, în mod eronat, instanța de fond a obligat pârâtele la plata ambelor tipuri de despăgubiri.
În consecință, în temeiul art. 312 alin.2 și 3 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința, înlăturând obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR-Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G. cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.1156 din data de 10 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul B. în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. al Salariaților din ramura Întreținerea Căii-Divizia Linii SRCF G., cu sediul în G., ., .. 211, județul G. și cu intimatul-pârât C. Națională de Căi Ferate CFR SA cu sediul în București, .. 38, sector 1 și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 22 ianuarie 2013.
Președinte Judecători
E.-S. L. V.-A. P. I. L.
Grefier
M. I.
Red.IL
Tehnored.MI
2 ex./13.02.2013
d.f._ Tribunalul B.
j.f. G. V.
Operator date cu caracter personal,
Nr. notificare 3120/2006
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 3992/2013.... | Pretentii. Decizia nr. 877/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
