Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1107/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 1107/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 8860/120/2011*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ-

Dosar nr._

DECIZIA NR.1107

Ședința publică din data de 16 aprilie 2013

Președinte - V. G.

Judecători - A. P.

- M. I. G.

Grefier - C. C.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor formulate de reclamanții A. A. SOREL, A. D., B. M., D. C., D. N., G. C., I. V., I. E., N. C., PAȘALAN G., S. N., S. M. și T. ANIȘOARA, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat M. D. din B., ..13, județul B. și pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, cu sediul în București, ..38, sect.1 împotriva sentinței civile nr. 2371 din 22 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 10 aprilie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea cauzei pentru azi, data de mai sus, când a dat următoarea soluție:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea inițială înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr._ 30.12.2011 reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., D. C., D. N., G. C., I. V., I. E., N. C., Pașalan G., S. N., S. M. și T. Anișoara, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat M. D. din B., ..13, județul B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA, cu sediul în București, ..38, sect.1, obligarea acesteia să le achite retroactiv pe anii 2008, 2009 și 2010 salariul suplimentar actualizat în raport cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anilor respectivi, corespunzător timpului efectiv lucrat, ajutorul material de C. pentru anul 2009, la nivelul clasei I de salarizare în cuantum de 570 lei și pentru anul 2010 în cuantum de 600 lei, de asemenea actualizat în raport cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, ajutorul material de Paști pentru anul 2009 la nivelul clasei I de salarizare în cuantum de 570 lei și pentru anul 2010 în cuantum de 600 lei, de asemenea actualizat în raport cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, prima ocazionată de Ziua Feroviarului pe anul 2009 la nivelul clasei I de salarizare în cuantum de 570 lei și pentru anul 2010 în cuantum de 600 lei, de asemenea actualizat în raport cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă precum și șase salarii de bază brute negociate compensatorii și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au fost salariații pârâtei până la data încetării contractelor individuale de muncă și nu au primit drepturile salariale solicitate, prin prezenta cerere, deși au fost prevăzute în contractele colective de muncă încheiate la nivelul pârâtei și la nivel de grup de unități și de ramură.

Reclamanții au mai precizat că salariul suplimentar este reglementat de art.30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010, prima de ziua feroviarului și ajutorul material de P. și C. sunt reglementate de art.64 din CCMU 2009/2010 și 2010-2011, precum și prin Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități 2006-2008, cu valabilitatea prelungită pentru 48 de luni prin Actul adițional nr.370/20.06.2008 –art.71, ce produce efecte conform art.11 lit.b din Legea nr.130/1996 pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, contractele colective la nivel inferior neputând să conțină clauze care să stabilească drepturi mai mici decât cele la nivel superior.

În ceea ce privește plata celor 6 salarii brute compensatorii, acestea sunt conferite de art.60 din CCMU 2011-2012 și art.80 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi 2008 -2011, existând obligația angajatorului potrivit art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii republicat să plătească salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii, ale Contractelor colective de muncă la nivel de unitate, de ramură și de grup de unități, astfel cum au fost menționate mai sus.

Reclamanții au solicitat, în baza art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă.

Cererea de chemare în judecată a fost însoțită de copii de pe CCM invocate, de copie de pe contractele individuale de muncă și de pe deciziile de concediere.

La data de 31.01.2012 s-a depus întâmpinare din partea pârâtei prin care s-a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru reclamanții A. A. Sorel, B. M., T. Anișoara, D. G. și S. N., urmând să se depună înscrisuri doveditoare în susținerea excepției, iar cu privire la D. C., s-a menționat că există doi salariați cu același nume, cei pensionați în anul 2009 și cei care au solicitat încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților în 2010 și 2011 neavând dreptul de a solicita cele 6 salarii compensatorii, urmând să fie obligați reclamanții să depună înscrisuri care să dovedească faptul că au fost salariați în perioada menționată în cererea de chemare în judecată.

Totodată, s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, deoarece sumele solicitate decurg din contracte colective de muncă, invocându-se neexecutarea unor clauze, iar în temeiul art.268 din Codul muncii republicat cererile pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, neincluzându-se în sfera noțiunii de salariu așa cum este definit de art.159 din Codul muncii.

În aceeași idee, s-a invocat decizia Curții Constituționale nr.1276 din 12.10.2010 prin care s-a stabilit că acordarea unor remunerații în lipsa muncii prestate afectează dreptul de proprietate al angajatorului, încălcându-se dispozițiile art.44 din Constituția României.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii dat fiind faptul că, așa cum rezultă din CCM, în ceea ce privește salariul suplimentar aceasta nu este o clauză cu un caracter obligatoriu, nu este un drept actual și cert, astfel că angajatorul are doar o posibilitate de a-l acorda și nu o obligație. Mai mult, prin CCMU 2010-2011 și actul adițional nr.1713/2010 părțile semnatare au fost de acord ca salariul suplimentar să nu fie plătit în anul 2010.

În ceea ce privește ajutorul material acordat cu ocazia Crăciunului și a Paștelui, precum și premierea de Ziua feroviarului pentru anii 2009-2010, pârâta a arătat că valorile claselor de salarizare și nivelul salarizării la calea ferată se stabilesc de comun acord cu sindicatele reprezentative, iar pentru anul 2009 drepturile solicitate de reclamanți au fost suspendate datorită situației economice a societății, neavând caracter obligatoriu nici premierea de Ziua feroviarului, care se acordă numai în baza unei Hotărâri a Consiliului de Administrație.

Pentru reclamanții disponibilizați în 2010 s-au acordat drepturile prevăzute de OG nr.9/2010, iar pentru cei disponibilizați în 2011 la 31.12.2010 a expirat CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, beneficiind de 670 lei lunar pe o perioadă de 6 luni conform HG nr.1193/2010, care au fost achitate în tranșe.

Întâmpinarea a fost însoțită de copia actului adițional la CCM 2009-2010.

La data de 07.02.2012 reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea pârâtei, arătând că susținerile acesteia sunt nefondate, anexând la cererea de chemare în judecată tabele ce conțin numele, prenumele și sumele solicitate de reclamanți, copiile carnetelor de muncă și actelor de identitate ale acestora, specificându-se că pentru reclamanții ale căror contracte individuale au încetat în 2009 și 2010 nu se solicita salarii compensatorii, iar reclamantului D. C. i-a încetat contractul de muncă prin ieșirea la pensie începând cu 16.11.2009, drepturile fiind calculate proporțional cu perioada lucrată.

S-a solicitat totodată respingerea excepțiilor ca neîntemeiate și nedovedite, reiterându-se susținerile cu privire la drepturile salariale solicitate.

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 520 din 7 martie 2012, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă.

Prin aceeași sentință, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a obligat pârâta la plata către salariații din tabelul anexat cererii și menționați în cererea de chemare în judecată a salariului suplimentar pe anii 2008, 2009 și 2010(corespunzător perioadei lucrate), echivalent cu salariul de bază de încadrare din, luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă.

Totodată, instanța a obligat pârâta la plata către reclamanții G. C. și I. V. a ajutorului material de Paști și C. 2010 și a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, la nivelul clasei I de salarizare, indexate cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, precum și la plata către reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., S. M. și T. Anișoara a câte 6 salarii de bază brute negociate, compensatorii, respingând restul pretențiilor.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat față de reclamanții A. A. Sorel, B. M., T. Anișoara, D. G. și S. N., aceasta a fost respinsă ca nedovedită, întrucât pârâta nu a depus la dosar hotărâri judecătorești irevocabile care să ateste faptul că acești reclamanți au mai beneficiat de drepturile solicitate în prezenta cauză.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a constatat că, pentru drepturile bănești solicitate de reclamanți, operează termenul de prescripție de 3 ani și nu termenul de 6 luni, întrucât toate drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială, în sfera salariului incluzându-se și alte adaosuri conform art.160 din Codul muncii republicat. Pe cale de consecință, termenul în care reclamanții puteau să solicite aceste drepturi, este cel de 3 ani și nu termenul special de 6 luni care vizează neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a clauzelor acestuia. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Cu privire la primul capăt de cerere referitor la acordarea salariului suplimentar pe anii 2008, 2009 și 2010, instanța a reținut că acesta este întemeiat întrucât art.30 din CCM la Nivel de G. de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin actul adițional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 pentru o perioadă de încă 48 de luni de la data înregistrării, deci aplicabil anilor 2008-2010, prevede că pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursului unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Pârâta s-a apărat în sensul că prevederile art.30 din CCM nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic a unui salariu suplimentar, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca la expirarea unui an calendaristic, salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar, această modificare fiind făcută prin Actul adițional la CCMU 2009-2010 înregistrat la 4.06.2009 sub nr.2584 la DMPS București și suspendat pentru anul 2010.

Instanța a reținut însă că în CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, printre care se afla și pârâta formularea este clară în sensul că salariații vor primi un salariu suplimentar și nu că pot primi acest salariu, iar un Contract colectiv de muncă la nivel inferior nu poate modifica un contract colectiv de muncă la nivel superior, neputându-se da eficiență astfel Actului adițional la CCMU 2009-2010 înregistrat la 4.06.2009 sub nr.2584 la DMPS București.

Mai mult, tribunalul a constatat că, potrivit art. 11 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, iar potrivit art.8 alin.2 din aceeași lege, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior.

Totodată, s-au avut în vedere dispozițiile art.38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, în această sferă intrând și drepturile recunoscute prin contractele colective de muncă, care încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, aplicabilă la momentul încheierii Actului adițional, acest capăt de cerere urmând a fi admis, inclusiv sub aspectul actualizării drepturilor cu rata inflației și dobânda legală, potrivit art.166 din Codul muncii.

Față de solicitările reclamanților privind plata ajutorului material de C. 2009 și 2010, ajutorului material de P. și C. 2009 și 2010 și a primei de Ziua feroviarului pe aceeași ani, instanța a reținut că aceste pretenții sunt întemeiate pe disp.art.64 alin.1 și 2 din CCM 2009/2010 și 2010/2011, însă în Contractul colectiv de muncă nr.2584/4.06.2009, art.64 se specifică faptul că aceste ajutoare se acordă începând cu 1.01.2010, deci nu pentru anul 2009, urmând a fi acordate doar salariaților reclamanți care lucrau în anul 2010 la societatea pârâtă, potrivit datelor care rezultă din carnetele de muncă și deciziile de concediere depuse la dosar, respectiv reclamanților G. C. și I. V..

S-a mai constatat că salariile compensatorii decurg din dispozițiile art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi 2008-2010 care prevăd că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, dispoziții aplicabile tuturor salariaților care lucrează în ramura respectivă potrivit prevederilor art. 11 lit. c din Legea nr.130/1996.

În speță, instanța a apreciat că, din actele depuse la dosar rezultă că doar reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., S. M. și T. Anișoara au fost concediați în luna martie 2010 din inițiativa angajatorului și ca atare numai aceștia pot beneficia de aplicarea prevederilor menționate mai sus, fapt pentru care a fost obligată pârâta la plata către acești reclamanți a câte 6 salarii de bază brute negociate compensatorii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, susținând că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5, 8, 9 Cod procedură civilă, precum și prevederile art. 304 1 din același cod, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost motivat, casarea în întregime a sentinței recurată și reținerea cauzei spre judecarea fondului pricinii, conf. art. 312 alin.3 și 4 C.pr.civ,, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, s-a solicitat și analizarea cauzei sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, să se rețină cauza spre judecarea fondului pricinii.

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 2326 din 6 iunie 2012, a admis recursul declarat de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, împotriva sentinței civile nr. 520 din 7 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Reclamanții au depus, la instanța de fond, tabele ce conțin numele, prenumele și sumele solicitate de reclamanți, copiile carnetelor de muncă și actelor de identitate ale acestora, înscrisuri care nu i-au fost comunicate, fiindu-i îngrădit, în acest fel, dreptul la apărare.

Comunicarea tuturor actelor constituie o formalitate esențială care asigură exercitarea dreptului la apărare iar încălcarea acesteia atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Astfel cum a solicitat și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, acțiunea introductivă nu i-a fost comunicată recurentei însoțită de actele doveditoare pentru toate capetele de cerere pentru a putea identifica reclamanții (numai după nume) pentru a putea face apărările necesare.

Neîndeplinirea unui act de procedură prin necomunicarea tuturor înscrisurilor depuse de reclamanți către partea adversă, în speță CFR Marfa SA, pentru a putea identifica reclamanții, nu a respectat dreptul recurentei la apărare și la un proces echitabil.

Ca atare, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 Cod Procedură Civilă, respectiv: actul de procedură a fost întocmit fără observarea formelor legale, în sensul necomunicării tuturor înscrisurilor depuse de reclamantă, având în vedere faptul că, prin întâmpinare, aceasta a solicitat, în mod expres, de a se comunica datele de identificare ale reclamanților pentru a putea identifica unitatea unde au fost angajați - a produs societății pârâte o vătămare gravă, respectiv, împiedicarea societății de a se apăra.

Într-adevăr, comunicarea actelor depuse de părți în proces, tuturor părților, este de natură a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului .

Așa fiind, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea a admis recursul formulat, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, urmând ca la rejudecare, să se aibă în vedere și celelalte motive de recurs.

În fond după casare Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 2371 din 22 noiembrie 2012, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către salariații din tabelul anexat cererii și menționați în cererea de chemare în judecată a salariului suplimentar pe anii 2008, 2009, 2010 (corespunzător perioadei lucrate), echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, precum și la plata către reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., S. M. și T. Anișoara a câte 6 salarii de bază brut negociate, compensatorii.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut următoarele considerente:

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele: cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea salariului suplimentar pe anii 2008, 2009 și 2010, instanța reține că acesta este întemeiat întrucât art.30 din CCMU pe anii 2007 - 2008, prevede că pentru munca desfășurată în cursului unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, criteriile care condiționează acordarea salariului fiind prevăzute în anexa 6 și anume aplicarea sancțiunilor disciplinare menționate expres, respectiv retrogradarea în funcție și desfacerea disciplinară a contractului de muncă sau retragerea și înlocuirea disciplinară din funcție pentru personalul care lucrează în domeniul siguranței circulației trenurilor și absentarea nemotivată sau aplicarea repetată sau cumulată a sancțiunilor retragerii claselor de salarizare și reducerii salariului și indemnizației de conducere pentru cei care ocupă funcții de conducere, aceleași drepturi fiind prevăzute și în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru 2009-2010, art.30 și 31.

Potrivit art. 30 din actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 înregistrat sub nr.1713 (fila 14 dosar) pentru anul 2010 salariul suplimentar nu se acordă, neacordându-se nici ajutoarele de P., C. și Ziua Feroviarului.

Pârâta s-a apărat în sensul că prevederile art.30 din CCMU nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic a unui salariu suplimentar, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca la expirarea unui an calendaristic, salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.

Tribunalul a reținut însă că în CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar (art.30), printre care se afla și pârâta formularea este clară în sensul că salariații vor primi un salariu suplimentar și nu că pot primi acest salariu, iar un Contract colectiv de muncă la nivel inferior nu poate modifica un contract colectiv de muncă la nivel superior.

Mai mult, tribunalul a reținut că potrivit art.11 din Legea nr.130/1996 contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, iar potrivit art.8 alin.2 din aceeași lege, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior.

Totodată, ținându-se seama și de dispozițiile art.38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, în această sferă intrând și drepturile recunoscute prin contractele colective de muncă, care încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, instanța a admis acest capăt de cerere, inclusiv sub aspectul actualizării drepturilor cu rata inflației, potrivit art.166 din Codul muncii.

Față de solicitările reclamanților privind plata ajutorului material de P. și C. 2009 și a primei de Ziua Feroviarului pe același an, tribunalul a reținut că aceste pretenții nu sunt întemeiate, deoarece în contractul colectiv de muncă 2009 - 2010 la art.64 se arată că salariații au dreptul la un ajutor material cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare cu ocazia sărbătorilor de Paști și C. și o premiere stabilită de Consiliul de Administrație cu ocazia Zilei Ceferiștilor, prevederile respective aplicându-se începând cu 01.01.2010, deci nu și pentru anul 2009, urmând a fi acordate doar salariaților care lucrau în anul 2010 la societatea pârâtă, potrivit datelor care rezultă din carnetele de muncă și deciziile de concediere depuse la dosar, respectiv reclamanților G. C. și I. V..

Salariile compensatorii decurg din dispozițiile art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi 2008-2010 care prevăd că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, dispoziții aplicabile tuturor salariaților care lucrează în ramura respectivă potrivit prevederilor art. 11 lit. c din Legea nr.130/1996.

În speță, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din actele depuse la dosar de către reclamanți, doar reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., S. M. și T. Anișoara au fost concediați în luna martie 2010 din inițiativa angajatorului, astfel că numai aceștia pot beneficia de aplicarea prevederilor menționate mai sus și în consecință a obligat pârâta la plata către acești reclamanți a câte 6 salarii de bază brute negociate compensatorii.

Față de considerentele expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea și a respins celelalte pretenții ale reclamanților.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanții cât și pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR MARFĂ"- SA București, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenții reclamanți au arătat că, potrivit prevederilor art.304 pct. 7 Cod pr. civilă, modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

Astfel, recurenții au susținut că în mod greșit prima instanță a aplicat prevederile art.64 din CCM 2009 - 2010 și a respins ca fără temei legal pretențiile formulate pentru anul 2009, în sensul că în mod greșit a reținut, ca temei al cererii formulate, prevederile CCM 2009 - 2010 și nu prevederile contractelor colective de muncă pe anii 2007 - 2008 în baza cărora au solicitat drepturile salariate restante, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, care cuprinde motive străine de natura pricinii.

Au susținut recurenții că pretențiile sunt întemeiate pe prevederile art.67 din CCM 2007-2008 încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfa „CFR MARFA" SA, înregistrat sub nr. 1632/29.03.2007, prelungită valabilitatea prin acte adiționale până la data de 04,06.2009 când a fost înregistrat sub nr.2584 CCM 2009-2010 și art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata primei de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului material de Paste pe anul 2010, recurenții reclamanți au învederat că drepturile salariale solicitate au devenit scadente la data de 19 aprilie 2009 prima de Paste și la 23 aprilie prima de Ziua Feroviarului, deci anterior înregistrării contractului colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 la data de 04.06.2009 și a actului adițional nr.1713/21.04.2010

Conform prevederilor art. 25 alin 3 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă „Contractele colective de muncă se aplică de la data înregistrării. Părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioare zilei de înregistrare a contractului.”

Prin urmare, prevederile din Contractele Colective de Muncă pe anii 2009 - 2010 și 2010 - 2011 nu produc efecte retroactive pentru primele aferente anului 2009, cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Cu privire la plata ajutorului material de C. pentru anul 2009, recurenții au menționat că acesta a fost solicitat în baza art. 71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 - 2010 și art. 64 din CCM 2009/2010, valabil până la data de 20.04.2010, iar sărbătorile de C. au fost în zilele de 25-26 decembrie 2009, deci anterior înregistrării actului adițional nr.1713/21.04.2010, astfel încât pârâta este obligată să plătească aceste drepturi salariale.

În art.64 din CCM pe anii 2009/2010 se prevede expres și imperativ plata începând cu 1.01.2010 a acestor drepturi, prin urmare a operat o amânare a plății acestor drepturi salariale și nicidecum suprimarea acordării lor.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata primei de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului material de P. pe anul 2010 și a ajutorului material de C. pentru anul 2010, recurenții au susținut că acestea au fost solicitate în baza art. 71 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, care este aplicabil și pârâtei și care la art.71 prevede: „cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; Pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.

În continuare recurenții au arătat că prima instanța nu a reținut prevederile art. 71, însă în mod greșit face aplicarea prevederilor art.64 din CCM pe anii 2009-2010, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală cu aplicarea greșita a legii.

Deși s-a arătat că pretențiile formulate pentru anul 2010 se întemeiază pe prevederile art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010, căruia nu i se poate opune contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul pârâtei pentru anii 2010-2011 și înregistrat la DMPS București sub nr.1713 din 21.04.2010, deoarece aduce atingere drepturilor salariaților de a beneficia de ajutoare materiale și de premii cu consecința încălcării principiului edictat de art. 38 și art. 164 Codul Muncii, care enunță interzicerea renunțării salariatului la drepturile ce-i sunt recunoscute, prima instanța nu a ținut cont de ele.

Totodată, prima instanță a omis analizarea celor două contracte prin coroborare și a avut în vedere numai contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, în termeni restrictivi, cu încălcarea dispozițiilor art. 238 alin.1 din Codul muncii care prevede că, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturile la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Recurenții au arătat că pârâta face parte din Asociația Patronală la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, fiind parte semnatară a CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010.

Art.2 alin.4 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2010, prevede: Contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract.

Art.3 (1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de munca. Părților le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse în prezentul contract colectiv de muncă.

Clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea tor in contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator.

Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au un caracter minimal pentru nivelurile inferioare. Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungită valabilitatea prin act adițional pentru 48 luni, produce efecte juridice obligatorii față de pârâtă datorita dispozițiilor imperative ale art.41 alin.5 din Constituție și art. 236 alin.4 din Codul muncii raportat la art.11 alin.1 lit. b) din Legea nr.130/1996 și art.241 alin. l lit. b) din Codul muncii, dispoziții imperative care nu pot fi înlăturate prin simpla voință a părților.

Așadar, clauzele acestui contract colectiv de muncă sunt aplicabile în cauză prin prisma prevederilor art.11 alin. 1 lit. b) din Legea nr.130/1996 și art.241 alin.1 lit. b) din Codul muncii.

Pe de altă parte, recurenții au precizat că art.2 din Contractele colective de muncă pe anii 2009-2010 prevede: art.2 (l) din CCM 2009-2010 înregistrat sub nr.2584/04.06.2009: "Prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării," iar alin (2) „Părțile se obligă, ca la negocierea CCM, să nu susțină și să nu promoveze clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.”

Aceleași prevederi au fost preluate și în art.2 din CCM pe anii 2010-2011 înregistrat sub nr.1713/21.04.2010.

Aceste prevederi din Contractele colective de muncă, stabilesc expres că prevederile contractului colectiv de muncă se aplică de la data înregistrării și obligația părților de a respecta prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în speță prevederile din Contractul Colectiv de muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, aplicabil și în perioada 2009-2010, conform actului adițional nr.370/20.06.2008.

Atâta timp cat prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior (în cauză la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi in favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de munca încheiat la nivel inferior, în cauză la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

S-a consacrat, prin Decizia Curții Constituționale nr.3S0/2004, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.015 din 3 noiembrie 2004 si prin Deciziile nr.511/2006 si nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Reprezentativitatea de care se bucura organizațiile sindicale si patronale, datorita numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv afiliat ori au, la organizațiile de la nivel superior. În sfârșit, Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toata libertatea sa negocieze si alte clauze, precum si drepturi superioare".

Recurenții au mai precizat că obligativitatea acordării drepturilor salariale solicitate rezultă si din prevederile art.40 alin.2 lit. c) și din art.243 din Codul muncii, art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, de care prima instanța n-a ținut cont.

În continuare recurenții au învederat că în mod greșit prima instanță nu a aplicat prevederile CCM la nivel superior (în speță la nivel de grup de unități) și nu s-a pronunțat asupra dreptului dedus judecății.

Prima instanță avea obligația de a face o corectă calificare juridică a litigiului dedus judecății, inclusiv a dispozițiilor legale aplicabile.

Față de cele prezentate, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii pe fond și obligarea pârâtei și la plata Primei de Ziua feroviarului, a ajutorului material de P. și de C. pentru anii 2009 – 2010.

Recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ "CFR MARFĂ"- SA București a arătat că soluția instanței de fond este criticabilă în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de societatea noastră, instanța reținând în mod greșit că, în speță, pentru drepturile bănești solicitate de reclamanți operează termenul de prescripție de 3 ani și nu termenul de 6 luni, întrucât toate drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială, în sfera salariului incluzându-se alte adaosuri conform art. 160 Codul Muncii.

Astfel, recurenta a arătat că, drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă și nu reprezintă drepturi salariale conform contractelor individuale de muncă, iar asimilarea, de către instanța de fond, ca fiind drepturi de natură salarială, în lipsa unui raport just de proporționalitate între prestația angajatului și veniturile încasate de acesta, este o sarcină excesivă impusă angajatorului care este de natură a-i afecta esența dreptului de proprietate, încălcându-se astfel art. 44 din Constituția României.

Recurenta a învederat că alin. 2 al art. 159 din Codul Muncii, republicat prevede: ,,Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani", iar conform art. 166, alin 1 din Codul muncii republicat: ”Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz."

Astfel, prin interpretarea logică și literală a normelor legale citate rezultă că, drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună. Or, drepturile solicitate nu pot fi considerate drepturi salariale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior.

Față de aceste aspecte, recurenta a precizat că dreptul de natură salarială este definit ca fiind răsplata muncii depuse în cadrul subordonării salariatului de către angajator, iar definiția acestor drepturi trebuie să reiasă din elementele contractului individual de muncă.

Deci, pe considerentul că drepturile de natură salarială izvorăsc numai din contractele individuale de muncă, drepturile solicitate în prezenta cauză ce au ca temei contractului colectiv de muncă nu trebuie confirmate cu drepturi de natură salarială, astfel încât să se aplice prescripția de 3 ani.

În aceste condiții, drepturile salariale au la bază, exclusiv munca depusă de salariați, ori prin contractele colective de muncă se acordă drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

De asemenea, recurenta a arătat că acestea pot viza: stimularea salariaților pentru a rămâne cât mai mult în cadrul unității, pentru cointeresarea respectării disciplinei muncii sau pentru maximizarea profitului, alte condiții ce vizează în general politici de personal și care în general pot reprezenta orice alte propuneri ce emană de la părți în cadrul negocierii contractului colectiv de muncă.

Această interpretare reiese și din prevederile art. 229, alin. 1 din Codul Muncii republicat, și anume: "Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă."

Astfel, recurenta a menționat că termenul de salarizare se referă la acele drepturi salariale efectuate în baza muncii depuse (deci a contractului individual de muncă), și pentru care termenul de prescripție este de 3 ani; iar termenul si alte drepturi și obligații ce decurs din raporturile de muncă sunt acele drepturi bănești pentru care temeiul de drept rezidă din raporturile de muncă, dar care sunt prevăzute în concret și efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă. Acesta din urmă se prescriu în termenul de 6 luni.

Astfel, dreptul salarial este dat de măsura prestației muncii și se plătește numai cu respectarea singurei condiții de a fi fost prestată munca și nu în baza altor criterii ce pot fi: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materială/disciplinară a salariaților.

Deci, drepturile bănești pretinse de reclamanți nu au caracter salarial. întrucât nici tonusul (premiul) nici stimulentele nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de art. 155 Codul Muncii, ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestație a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci în temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate. (Decizia civilă nr. 5265/R/2010 Curtea de Apel București).

Astfel, instanța de fond, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, trebuia să analizeze, în principal, izvorul drepturilor solicitate.

Fiind vorba despre drepturi patrimoniale ce izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, considerăm că incidente în aceasta situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestui

Curtea de Apel București prin decizia susmenționată, a reținut că, întrucât sunt drepturi ce își au temeiul în clauze ale unui contract Colectiv de Muncă, în privința lor au deplină aplicabilitate prevederile art.268 alin l, lit. e din Codul Muncii" republicat.

Referindu-se la prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii republicat, recurenta a subliniat că intenția legiuitorului de a prevede un termen distinct de prescripție pentru clauzele negociate în contractul colectiv de muncă, față de termenul general de 3 ani, și care este mult mai mic decât în privința drepturilor salariale, deoarece aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se dau ca și compensație pentru obținerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariați, ci efectiv se stabilesc prin negociere. Astfel, legiuitorul pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, a prevăzut ca întinderea drepturilor prevăzute în CCM să poată fi solicitate într-un domeniu mai scurt de prescripție, și anume de 6 luni.

Recurenta a arătat că a interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 283(1) lit. e - actual 268 din Codul muncii republicat - sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.

Față de cele de mai sus, recurenta a solicitat a se constata că instanța de fond în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție în prezenta cauză este cel general de 3 ani și nu cel de 6 luni.

Totodată, recurenta a arătat că soluția instanței de fond este criticabilă și prin faptul că a admis capătul de cerere privind salariul suplimentar pe anii 2008, 2009, 2010, actualizat cu rata inflației, pentru următoarele considerente:

Conform art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfa SA pe anii 2007-2009; „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv (…). Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar."

Contractul Colectiv de Muncă al SNTFM CFR Marfă SA, este legea părților semnatare, și în clauzele sale, nu este prevăzută obligația CFR Marfa SA să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic, salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar în condițiile în care societatea are puterea financiară de a susține acest efort.

Instanța nu poate interveni în voința părților dând o interpretare unor prevederi ale contractului colectiv de muncă, diferită de cea care s-a dorit și s-a agreat de partenerii sociali, instituind astfel un drept absolut al salariatului, drept ce depășește condițiile și limitele prevăzute de lege și de contractele colective de muncă.

În acest sens, recurenta a menționat că un contract colectiv de muncă are rolul de a proteja atât salariații cât și angajatorul. Mai mult, prin prevederile legale, instituite de OUG nr. 81/1997, în vigoare la această dată, s-au stabilit condițiile care reglementează plata premiilor anuale, a celui de-al 13 salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului.

Astfel, art. l alin.(l) din OUG nr. 81/1997, prevede că: „Regiile autonome și societățile comerciale, care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit la data de 31 octombrie a anului în curs, au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăti, la finele anului, premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii" iar la alin. (2) „Pentru regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat, prevăzute la alin. (1), societățile bancare nu vor elibera sumele aferente premiului anual, celui de-al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii."

Astfel, în lipsa posibilităților financiare societatea nu putea să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara drepturilor salariale ale angajaților.

După cum rezultă din textul art. 30 CCM, s-a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, după obținerea unor venituri, după acoperirea cheltuielilor și apoi constituirea din veniturile rămase a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, or având în vedere prevederile OUG nr. 81/1997, societatea înregistrând pierderi, nu mai avea voie să plătească alte sume suportate din fondurile de salarii.

Recurenta a arătat că este absurdă interpretarea instanței de fond în sensul că, acest salariu suplimentar se va acorda indiferent de circumstanțe, din veniturile obținute de societate, fiind cunoscut faptul că, în anii 2008, 2009 si inclusiv 2010, veniturile societății nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere, astfel cum reiese și din Bugetul de Venituri și Cheltuieli al CFR Marfa SA publicat în Monitorul Oficial.

Situația financiară a societății noastre în perioada pentru care se solicită plata salariului suplimentar, a fost extrem de precară, fiind de notorietate situația prin care societatea a trecut, (închiderea unor puncte de lucru, reorganizări interne prin reduceri de personal, sistarea unor sporuri) înregistrând pierderi majore, astfel că societatea nu a avut posibilitatea constituirii acestui fond. Acest drept este afectat de condiția obținerii de venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar pentru aceste venituri suplimentare.

De asemenea, recurenta a menționat că instanța a interpretat în mod greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul vădit al acestuia, aducând prejudicii grave societății noastre, datorită faptului că, CFR Marfă SA nu avea posibilitatea să plătească aceste venituri suplimentare în condițiile în care, abia a avut fonduri pentru plata salariilor.

Recurenta a mai menționat că obligarea sa la plata acestor sume, ar duce societatea în colaps financiar afectând toți salariații existenți. Aplicând un astfel de raționament s-ar ajunge la situația ipotetică în care veniturile societății să fie mai mici decât cheltuielile, dar, cu toate acestea, să se plătească din aceste venituri salariile suplimentare, cu riscul creării insolvabilității societății, intrării în faliment ori supunerii unei proceduri de executare silită a propriilor bunuri pentru plata datoriilor către creditori. Or, o astfel de situație ar putea conduce chiar la imposibilitatea plății salariilor curente ori la reducerea activității, cu consecința reducerii de personal, ceea ce în mod evident, părțile nu au avut în vedere la momentul negocierii CCM - ului la nivel de unitate.

Mai mult, recurenta a menționat că alte instanțe au apreciat în mod diferit condițiile de acordare a acestor drepturi, astfel: Decizia Civilă nr. 1261/2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, sentința civilă nr. 7619/2011 pronunțată de Tribunalul D. și rămasă definitivă prin nerecurare, optica acestor instanțe în toate dosarele care s-au judecat pe rolul acestor instanțe fiind în sensul respingerii acestui capăt de cerere pe motivul că, acest salariu suplimentar se acordă cu condiție restrictivă, depinzând de îndeplinirea unor condiții suplimentare a căror realizare nu s-a produs, neexistând lichidități în conturile societății, aflându-se în imposibilitatea acordării acestor drepturi.

Prin Decizia Civilă nr. 1261/2011, Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunțat în sensul că: "(…) pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acesteia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar fiind detaliate în anexa la contract.

Într-adevăr, potrivit art. 236 alin.4 Codul muncii, contractele colective de muncă, legal încheiate, constituie legea părților iar, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractual colectiv de muncă aplicabil. Cu toate acestea, clauzele contractuale trebuie interpretate în spiritul și litera lor și nu restrictiv, în sensul în care ar putea produce efecte numai în favoarea uneia dintre părțile contractante.

Numai o interpretare prin prisma temeiurilor în care a fost redactat, duce la evidențierea voinței reale a părților contractante.

Este adevărat că, așa cum susține reclamanta, acordarea salariului suplimentar în discuție din punctul de vedere al salariatului este condiționată de purtarea muncii într-un an calendaristic anterior și de conduita acestuia la locul de muncă.

Revenind, însă la termenii în care texul art. 30 alin. I din contract a fost redactat, se poate observa că aceștia nu stabilesc o obligație în sarcina angajatorului, ci doar o facultate, o posibilitate de acordare a salariului suplimentar în funcție de mai mulți factori, dintre care în principal, cel legat de posibilitățile financiare ale angajatorului, derivând din situația sa economică și din nivelul productivității muncii, elemente ale căror nivel fiind scăzut, nu au permis acordarea acestui salariu.""

Față de cele de mai sus, recurenta a solicitat a se constatata că instanța de fond în mod greșit a obligat CFR Marfă SA la plata salariului suplimentar pe anii 2008, 2009, 2010, actualizat cu rata inflației și dobândă legală de la data scadenței până la plata efectivă.

În continuare recurenta a arătat că soluția instanței de fond este criticabilă și în ceea ce privește admiterea capetelor de cerere privind plata ajutoarelor materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, instanța de fond interpretând în mod greșit înscrisurile depuse, a schimbat înțelesul lămurit și vădit al acestora.

Ajutoarele materiale prevăzute de art. 64, alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă, potrivit căruia „...cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare ", iar „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare", sunt condiționate de conduita reclamanților, dar și de existența unei hotărâri a Consiliului de Administrație, care este necesară si obligatorie pentru acordarea acestuia.

Așadar, acordarea ajutoarelor materiale pretinse prin acțiune nu se face în mod direct și imediat ci cu respectarea procedurii vizate de textele de natură normativă din contractele colective de muncă, mai sus arătate, cu analiza și aprobarea Consiliului de Administrație al societății.

Drepturile solicitate de către reclamanți în prezenta cauză nu sunt stabilite de părți în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt doar ajutoare ce sunt condiționate de posibilitățile angajatorului, fondul necesar acestora fiind constituite: „din veniturile realizate după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului", conform art. 20 din Contractului colectiv de Muncă

De asemenea, recurenta a învederat instanței că aceste ajutoare sunt incluse în capitolul din CCM referitor la protecția salariatului (capitolul VI - Protecția salariaților) și nu la salarizare (capitolul II - Sistemul de salarizare).

Datorită situației economice a societății pe care părțile semnatare au recunoscut-o, s-a convenit neacordarea acestor ajutoare atât pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010.

Potrivit art. 149 alin (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social „Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori toate părțile îndreptățite să negocieze contractul colectiv de muncă convin acest lucru."

Premierea acordată de Ziua Feroviarului precum și „ajutorul material" acordat de C./Paste, constau de fapt, într-un ajutor social, un sprijin material, o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților, acest sprijin financiar, s-a stabilit de către părți, prin contract, a fi acordat în anumite condiții, stabilite prin negociere cu organizațiile sindicale și aprobate de consiliul de administrație al societății.

Acordarea acestui sprijin material nu are caracter obligatoriu, dovadă fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. Aceste ajutoare materiale pot fi acordate numai în anumite condiții negociate de părți.

Existența aprobării și stabilirea cuantumului de către Consiliul de Administrație al societății este o condiție obligatorie, neîndeplinirea acesteia atrăgând inexistenta dreptului însuși.

Recurenta a mai arătat că este cu atât mai mult criticabilă soluția instanței de fond care, a reținut faptul că, prin actul adițional la CCM cu nr. 1713/21.04.2010 părțile au convenit ca ajutoarele materiale de Paști, C. și Ziua Feroviarului, să nu se acorde pe anul 2010, dar, în mod surprinzător, instanța a admis acest capăt de cerere „pentru reclamanții care lucrau în anul 2010".

Astfel, față de prevederile CCM 2009/2010 - prelungit și modificat cu actul adițional nr. 1713/21.04.2010 înregistrat la Agenția Națională Pentru Prestații Sociale - Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București cu nr. 1713/21.04.2010, dar și față de reținerile instanței de fond cu privire la drepturile solicitate de reclamanți, este evident că înțelegerea părților la data semnării CCM 2009/2010, precum și a actului adițional, a fost în sensul renunțării la acordarea acestor ajutoare/drepturi.

Astfel, în actul adițional mai sus arătat părțile au convenit următoarele: „Art. 30 (1) se modifică și va avea următorul conținut. Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010.

Art. 64 se modifică si va avea următorul conținut: În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului, de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an.

Ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010 - pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Premierea pentru Ziua Feroviarului nu se acordă pentru anul 2010".

Față de cele de mai sus arătate, recurenta a arătat că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar contractul colectiv de muncă, este important să fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat, deoarece aceștia sunt cei care pun în evidență voința reală a părților, solicitând a se constata că instanța de fond în mod greșit a apreciat ca fandat acest capăt de cerere.

Mai mult decât atât, recurenta a susținut că în mod total greșit instanța de fond a obligat CFR Marfă SA la plata celor 6 salarii compensatorii, instanța schimbând natura și înțelesul vădit al acestuia, prin faptul că, a acordat salariaților disponibilizați în anul 2010 și care nu aveau dreptul la salarii compensatorii, fiind prevăzute ca temei numai pentru disponibilizările pentru anul 2011 în ceea ce privește plățile compensatorii în valoare de 6 salarii de bază brute, acestea nu sunt prevăzute în CCM la nivel de unitate, reclamanții beneficiind, din partea angajatorului, de 2 salarii medii nete pe economie, măsură de protecție socială ce este prevăzută de OG nr. 9/2010.

Art. 7 din Decizia de concediere prevede că „în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 9 din 29.01.2010, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, Nr. 70/30.01.2010, persoanele disponibilizate prin concedieri colective ca urmare a restructurării și reorganizării societății, beneficiază de următoarele drepturi: la data încetării contractului individual de muncă, o sumă egală cu de două ori salariu mediu net pe economie din luna ianuarie 2010, în afara drepturilor cuvenite la zi; Indemnizație de șomaj stabilită conform reglementărilor în vigoare; venit lunar de completare stabilit odată cu indemnizația de șomaj corespunzător vechimii în muncă, calculat potrivit prevederilor art. 8, alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2010; d) Venit lunar de completare acordat după expirarea perioadei de acordare a indemnizației de șomaj, calculat potrivit prevederilor art. 8, alin. (3) din O. G. nr. 9/2010.""

Recurenta a susținut că reclamanții au indus în eroare instanța de judecată, datorită faptului că, au existat două tipuri de concedieri: 1 - concedierile colective din anul 2010, cărora în deciziile de concediere le sunt stabilite ca drepturi: două salarii nete pe economie plătite la încetarea CIM și apoi drepturile prevăzute de OG nr. 9/2010 (șomaj și salarii complementare); 2 - concedierile colective din anul 2011 cărora în deciziile de concediere le sunt stabilite ca drepturi: la încetarea CIM cu titlu de salarii compensatorii "suma de 670 lei lunar pe o perioadă de 6 luni conform CCM"

Drepturile salariaților disponibilizați au fost stabilite pe temeiuri diferite, instanța de fond fiind într-o totală confuzie creată de însuși reclamanții.

Cele 6 salarii compensatorii s-au acordat numai celor disponibilizați în 2011 și nu sunt salarii de bază brute negociate cum greșit a reținut instanța, ci sunt 6 salarii de bază minime brute pe țară (670 lei).

A susținut recurenta că instanța în mod greșit a obligat CFR Marfă SA să plătească disponibilizaților din 2010, cele 6 salarii compensatorii, deoarece aceștia nu aveau acest drept.

Prin Deciziile nr. 194/2004 și nr. 351/2006 pronunțate de Curtea Constituțională s-a statuat că „atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 304 din același cod lasă instanței de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus și dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauza atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedura civilă"

Astfel că, recurenta a solicitat instanței de recurs analizarea legalității și temeiniciei pentru toate aspectele fondului cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru toate aspectele arătate mai sus.

În concluzie, având în vedere cele de mai sus, recurenta a solicitat să se constate că instanța de fond a fost într-o gravă eroare apreciind eronat fondul dedus judecății, astfel că, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamanților, Curtea de Apel constată că, într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 520 din 7 martie 2012, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți obligând pârâta la plata către salariații din tabelul anexat cererii și menționați în cererea de chemare în judecată a salariului suplimentar pe anii 2008, 2009 și 2010(corespunzător perioadei lucrate), echivalent cu salariul de bază de încadrare din, luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă.

Totodată, instanța a obligat pârâta la plata către reclamanții G. C. și I. V. a ajutorului material de P. și C. 2010 și a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, la nivelul clasei I de salarizare, indexate cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, precum și la plata către reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., S. M. și T. Anișoara a câte 6 salarii de bază brute negociate, compensatorii, respingând restul pretențiilor.

Față de solicitările reclamanților privind plata ajutorului material de C. 2009 și 2010, ajutorului material de P. și C. 2009 și 2010 și a primei de Ziua feroviarului pe aceeași ani, instanța a reținut că aceste pretenții sunt întemeiate pe disp.art.64 alin.1 și 2 din CCM 2009/2010 și 2010/2011, însă în Contractul colectiv de muncă nr.2584/4.06.2009, art.64, se specifică faptul că aceste ajutoare se acordă începând cu 1.01.2010, deci nu pentru anul 2009, urmând a fi acordate doar salariaților reclamanți care lucrau în anul 2010 la societatea pârâtă, potrivit datelor care rezultă din carnetele de muncă și deciziile de concediere depuse la dosar, respectiv reclamanților G. C. și I. V..

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs doar pârâta nu și reclamanții, iar după analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 2326 din 6 iunie 2012, a admis recursul declarat de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, împotriva sentinței civile nr. 520 din 7 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În fond după casare Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 2371 din 22 noiembrie 2012, a respins excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către salariații din tabelul anexat cererii și menționați în cererea de chemare în judecată a salariului suplimentar pe anii 2008, 2009, 2010 (corespunzător perioadei lucrate), echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, precum și la plata către reclamanții A. A. Sorel, A. D., B. M., S. M. și T. Anișoara a câte 6 salarii de bază brut negociate, compensatorii.

Cu toate că în dispozitivul acestei sentințe nu apare și mențiunea privitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamanții G. C. și I. V. a ajutorului material de P. și C. 2010 și a primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, la nivelul clasei I de salarizare indexate cu rata inflației și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, aceasta este consemnată în minuta aflată la fila 71 din dosar.

Omisiunea acestei mențiuni din dispozitivul sentinței apare ca fiind o simplă eroare materială, care poate fi corectată în condițiile art. 281 Cod pr. civilă și nu poate constitui un motiv de recurs, potrivit dispozițiilor art. 281^2a conform cărora îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281².

Ca atare, rezultă că în sentința pronunțată în al doilea ciclu procesual au fost reluate întocmai dispozițiile sentinței civile nr.520/2012 cu privire la acordarea ajutorului material de P. și C., a primei de Ziua Feroviarului, Tribunalul respectând puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțată în primul ciclu procesual.

Sub acest aspect trebuie remarcat faptul că recurenții nu au înțeles să aducă critici soluției pronunțată în primă instanță prin prisma neacordării acestor drepturi astfel încât dezlegarea dată de către instanță se bucură de puterea lucrului judecat.

Câtă vreme împotriva primei hotărâri nu a declarat recurs decât pârâta, Curtea de Apel făcând aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, principiu rezultat din interpretarea dispozițiilor art. 296 Cod pr. civilă și art. 316 Cod pr. civilă, constată că pârâtei nu i se poate înrăutăți situația prin admiterea acțiunii și pentru aceste drepturi, în contradictoriu cu toți reclamanții și pentru anii 2009 și 2010.

Este cert că în condițiile în care pârâta nu ar fi declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 520/2012, dispozițiile acesteia ar fi rămas irevocabile în ceea ce privește respingerea pretențiilor reclamanților referitoare la acordarea ajutorului material de P., C. și a primei de Ziua feroviarului 2009 - 2010.

Deoarece reclamanții nu au înțeles să conteste aceste aspecte în primul ciclu procesual, Curtea de Apel constată că pretențiile acestora sunt nefondate deoarece au achiesat la soluția inițială a instanțelor judecătorești, astfel încât nu vor mai fi analizate criticile acestora referitoare la fondul pricinii.

Pe cale de consecință, nefiind întrunite în cauză dispozițiile art. 304 Cod pr. civilă, va fi respins recursul reclamanților, conform dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod pr. civilă.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, se constată că un prim motiv formulat de către aceasta și care va fi analizat cu prioritate față de cuprinsul criticilor, vizează modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile reclamantului.

După cum s-a precizat în precedentul prezentelor considerente cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea la plata unor sume de bani, fiind invocate clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Ori, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.

Pe de altă parte, sumele solicitate de intimat se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.

Față de cele învederate, față de intervalul de timp pentru care au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond, Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței.

Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin. l lit. e Codul muncii modificat și republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri, nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.

Sumele solicitate de reclamanți sunt drepturi salariale care au același regim juridic cu al salariului, diferit fiind numai temeiul juridic al plăților, în sensul că dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acestea se plătesc în temeiul contractului colectiv de muncă.

Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.268 alin. l lit. e Codul muncii (art.283 lit. c din Codul muncii), întrucât drepturile solicitate de reclamanți, constând în plata salariului suplimentar pentru anul 2009, 2010, a primei de P. și pentru Ziua Feroviarilor aferente anului 2010 și prima de C. pe anii 2009, 2010, se încadrează în categoria drepturilor salariale neacordate.

Pentru motivele învederate și având în vedere textele de lege menționate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de recurs al recurentei privitoare la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că acordarea salariului suplimentar era doar o posibilitate și nu o obligație, iar drepturile privind prima pentru Ziua Feroviarului, Paști și C. nu trebuiau acordate, Curtea reține că, potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit prin art.30 alin.1 că, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, persoana va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Prin art.64 din acest contract s-a stipulat faptul că, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia, cu ocazia sărbătorilor de P. și C. de un ajutor material stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare (de acest ajutor nebeneficiind salariații care în cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutorului de Paști și C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an), iar de Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, cel puțin la nivelul clasei I de salarizare, menționându-se că aceste prevederi se aplică cu 1.01.2010.

Prin actul adițional încheiat la contractul mai sus menționat s-a stipulat că salariul suplimentar, ajutorul de P. și C. și Ziua Feroviarului nu se vor acorda pe anul 2010, iar pe anul 2009 sunt suspendate.

Cert este că la momentul respectiv era în vigoare Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, a cărui valabilitate fusese prelungită prin actul adițional nr.370/20.06.2008 încă 24 de luni de la data înregistrării.

În cuprinsul acestui contract, în art.71 se stipula că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an). Pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;

Sub aspectul salariului suplimentar în art.30 din acest contract se menționează că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

În condițiile în care în Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar plata salariului suplimentar era prevăzută ca o obligație pentru angajator și nu doar o posibilitate pentru acesta, Curtea apreciază că se impunea admiterea acestor capete de cerere, iar criticile recurentei sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Aceste prevederi ale CCM-ului la nivel de grup de unități din transportul feroviar se aplică pârâtei prin prisma prevederilor art.133 alin.1 lit. b din Legea nr.62/2011, potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Chiar dacă prin CCM-ul la nivel de unitate s-a prevăzut că ajutorul material de P., C. și Ziua feroviarului sunt suspendate pe anul 2009, o atare împrejurare nu are relevanță în cauză, în condițiile în care potrivit art.132 alin.3 din legea 62/2011 „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

Dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.

Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt înlăturate.

Așadar, contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic în vârful căruia se află, în prezent, contractul colectiv la nivelul sectoarelor de activitate, iar la baza lui, contractele de la nivelul angajatorilor.

Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de grup de unități și respectiv de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

De asemenea, nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr.135 /1998 prin care a fost aprobată ORDONANȚA DE URGENȚĂ Nr. 81 din 17 decembrie 1997 pentru reglementarea plății premiilor anuale pe anul 1997 sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului.

Este adevărat că potrivit art. 1 din acest act normativ, regiile autonome și societățile comerciale, care au capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit la data de 31 octombrie a anului în curs, au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăti, la finele anului 1997, premiul anual sau orice alte sume de această natură, suportate din fondul de salarii, dar aceste dispoziții au caracter temporar, iar din textul pe care recurenta l-a expus în mod trunchiat rezultă cu prisosință faptul că aceste dispoziții au vizat numai perioada în discuție și nicidecum cea pentru care s-a solicitat plata salariului suplimentar în prezenta cauză.

Susținerea recurentei, în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu poate avea vreo influență asupra recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.

Plecând de la dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție care statuează că “dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate” este evident că recurenta trebuia să procedeze la plata acestor drepturi, iar împrejurarea că nu au mai realizat profit, ci pierderi, nu o exonerează de răspunderea executării obligațiilor contractuale.

Din moment ce plata acestor drepturi reprezentând diferențe rezultând din nivelul clasei de salarizare era reglementată de prevederile CCM la nivel de ramură din transportul feroviar, iar celelalte drepturi erau prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pârâta trebuia să procedeze la achitarea lor.

Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal, nu poate fi supusă unei condiții din partea angajatorului, cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul, astfel încât să fie în măsură să respecte prevederile din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale.

Împrejurarea că sumele respective sunt aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii, este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu se poate permite angajatorului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca, sau nu, resursele financiare necesare plății acestora.

Faptul că recurenta a fost monitorizată nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea contractelor colective de muncă valabile, câtă vreme nu s-a invocat o legislație care să impună neonorarea răspunderii contractuale cu privire la drepturile ce au făcut obiectul convenției părților și nici faptul că aceste clauze ar fi nule de drept.

Tocmai datorită faptului că potrivit art. 296 alin. 4 din Codul muncii „contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”, instanța constată că acest drept, prevăzut ca urmare a negocierii si a consemnării în contractul colectiv de muncă, era obligatoriu și nu facultativ.

În ceea ce privește acordarea plăților compensatorii, art. 7 alin. 1 din OG 9/2010( text care a fost abrogat prin Legea 118/2010) prevedea că persoanele concediate în condițiile acestui act normativ beneficiază la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii colective, de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S..

Pe de altă parte, potrivit art. 80 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil inclusiv reclamanților concediați în anul 2010, părțile au convenit ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, la alin. 2 lit. a) din același articol stabilindu-se că prevederile alin. 1 se aplică atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit pentru că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel concediat, ca urmare a reorganizării.

În speță, corect tribunalul a apreciat că nu se poate reține ca fondată apărarea pârâtei în sensul că OG 9/2010 este norma specială derogatorie de la CCM pe ramură transporturi aplicabil, care ar constitui norma generală, și pe acest considerent salariații concediați colectiv nu pot cumula compensațiile acordate la concediere prin ambele acte normative.

O atare concluzie se impune întrucât art.7 lit. a din OG 9/2010 a avut o aplicabilitate limitată în timp de la data de 02.02.2010 și până la abrogarea expresă a normei, la data de 03.07.2010 prin art. 15 lit. f din Legea nr. 118/2010 și doar adaugă pe respectiva perioadă și alte compensații la concedierea colectivă, compensațiilor existente stabilite prin dispozițiile contractului colectiv în situația concedierii salariatului din motive neimputabile, din inițiativa angajatorului, pentru situațiile determinate la pct. a-h alin. 2 art. 80 din CCM.

Având în vedere prevederile art. 67 din Codul muncii, care menționează că salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensațiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil, criticile recurentei sub acest aspect vor fi înlăturate.

Față de considerentele mai sus arătate, observând că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de nelegalitate invocate de către recurenți, încadrabile în dispozițiile art. 304 Cod pr. civilă, Curtea de Apel, va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursurile formulate de reclamanții A. A. SOREL, A. D., B. M., D. C., D. N., G. C., I. V., I. E., N. C., PAȘALAN G., S. N., S. M. și T. ANIȘOARA, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat M. D. din B., ..13, județul B. și pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, cu sediul în București, ..38, sect.1 împotriva sentinței civile nr. 2371 din 22 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 16 aprilie 2013.

Președinte, Judecători,

V. G. A. P. M. I. G.

Grefier,

C. C.

Red.IMG

Tehnored.CC

2 ex./16.05.2013

d.fond_ Tribunalul Dâmbovița

j.fond.G. C.

operator date cu caracter personal

notificare nr.3120

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Contestaţie act. Decizia nr. 1515/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1107/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1107/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI