Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1381/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1381/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 6787/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1381
Ședința publică din data de 21 mai 2013
Președinte – C. Ș.
Judecători – A.-M. R.
- V. S.
Grefier - C. G.-A.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ SA cu sediul procesual ales la Centrul Zonal de Marfă bucurești, . Nord nr. 1-3, sector 1 împotriva Sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilă în contradictoriu cu reclamantul T. L. C. domiciliat în Ploiești, .. 3, ..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul reclamant T. L. C. reprezentat de avocat P. S. din Baroul B. în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 22 dosar, lipsind recurenta pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și că recurenta prin motivele de recurs a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă.
Avocat P. S. pentru intimatul reclamant, arată că nu are alte cereri și solicită cuvântul în fond.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Avocat P. S. pentru intimatul reclamant T. L. C. arată că recurentul este nemulțumit că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut în sensul că diferența de salariu calculată prin raportare la salariul de bază minim brut, a fost acordată pentru perioada 2009 – 4 ianuarie 2012.
A mai arătat că instanța în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitor la premierile de Paști, C., etc., deși au fost intitulate altfel, acestea au natura drepturilor salariale.
Totodată, a învederat că în mod greșit a fost aplicat de instanță disp. art. 268 lit. e din Codul muncii, în speță trebuiau aplicate disp. art. 268 lit. c din același cod, aceasta căpătând caracter de normă specială.
Pe fondul cauzei, recurentul consideră că acțiunea este întemeiată, contractele de muncă încheiate la nivel superior au prioritate.
Solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Depune concluzii scrise la dosar.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ / 2012, reclamantul T. L. C. a chemat în judecată pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata diferenței de salariu pe perioada septembrie 2009 și până la data de 4 ianuarie 2010, ce rezultă din faptul că în Contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil, este prevăzut un salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, a sporurilor permanente înscrise în cartea de muncă și a celor nepermanente înscrise în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate aplicabil pentru perioada septembrie 2009 și până la data de 4 ianuarie 2010, a sporului de noapte (50%) pentru munca prestata în zilele de sâmbăta, duminica și sărbătorile legale, raportat la salariul majorat pentru perioada iulie 2009 și pana la data de 4 ianuarie 2010, a salariului suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent, pentru munca prestată în cursul unui an calendaristic, pe anul 2009, conform CCM pe grup de unități aplicabil, a primei de vacanță pe anul 2009 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, a primei de C. stabilita la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pe anul 2009, conform CCM pe grup de unități aplicabil, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație calculat de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost salariat în cadrul SNTFM „CFR Marfă” SA până la data de 4 ianuarie 2010 când a demisionat, astfel încât, de-a lungul timpului, anterior demisiei, a reclamat în nenumărate rânduri atât liderilor de sindicat cât și conducerii subunității în care își desfășura activitatea faptul că este privat de o parte de din drepturile înscrise în CCM aplicabil, insă, de fiecare dată, i s-a răspuns că sumele aferente drepturilor respective nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății.
Precizează reclamantul că drepturile salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni, prevăzute în CCM încheiat la nivel superior aplicabil, au un caracter imperativ și minimal pentru pârâtă care, nu poate invoca lipsa profitului sau alte cauze, ca motiv de nerespectare, cu atât mai mult cu cât, în virtutea legii, ., avea la dispoziție procedura renegocierii.
In dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, cartea de identitate, carnetul de muncă și CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008.
In raport de susținerile reclamantului, parata SNTFM „CFR Marfă” SA a formulat, în baza disp.art.115-118 C.pr.civilă, întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la actiune pentru toate capetele de cerere conform art.268 alin.1 lit.e Codul Muncii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, depunând un set de înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr. 279 din 1 februarie 2013, Tribunalul Prahova a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru capătul de cerere privind sporul de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat pentru perioada iulie 2009 – 17.09.2009.
Totodată instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența de salariu pe perioada septembrie 2009 – 04.01.2012, în raport de salariul minim brut negociat de 700 lei, sporurile permanente înscrise în cartea de muncă și cele cu caracter nepermanent înscrise în CCM la nivel de unitate pentru perioada septembrie 2009 – 04.01.2010, aplicate la diferența de salariu, în raport la salariul minim brut negociat, sporul de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat pentru perioada 18.09.2009 – 04.01.2010, salariul suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent pentru activitatea prestată în cursul unui an calendaristic, pentru anul 2009,premiul aferent sărbătorii de C. stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pentru anul 2009. prima de vacanță pentru anul 2009 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 600 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art.137 alin.1 C.pr.civ. „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.
Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru toate capetele de cerere, invocată de pârâtă prin întâmpinare, sens în care a făcut referire la termenul special de prescripție de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e Codul Muncii, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării Contractul Colectiv de Muncă ori a unor clauze ale acestuia, instanța a apreciat că, date fiind petitele cererii de chemare în judecată cu care a fost investită, în speță, este incident art.268 alin.1 lit.c Codul Muncii care stipulează că „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator”.
Așa fiind, reținându-se că, potrivit fișei de repartizare aleatorie informatizată a cauzei, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 17.09.2012 și, procedându-se la calcularea termenului de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, distinct, pentru fiecare din capetele de cerere, s-a constatat că pentru perioada iulie 2009 – 17.09.2009 este prescris numai capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sporului de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale, în funcție de salariul majorat, motiv pentru care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada menționată, cu precizarea că, toate celelalte drepturi salariale pretinse de reclamant prin petitele acțiunii au fost solicitate în cadrul și cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.268 alin.1 lit.c Codul Muncii.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru capătul de cerere privind sporul de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat pentru perioada iulie 2009 – 17.09.2009 și, pe cale de consecință, și a respins, pentru perioada arătată, acest capăt de cerere, ca fiind prescris.
Pe fondul cauzei, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, s-a reținut de tribunal că reclamantul T. L. C. și-a desfășurat activitatea în perioada 01.07._10 în cadrul SNTFM „CFR Marfă” SA – Sucursala București – Depou Exploatare Ploiești, astfel cum rezultă din carnetul de muncă.
Potrivit dispozițiilor art.41 alin. 3 din CCM pe ramură transporturi „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei / oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri, spor indemnizații incluse în acesta”.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea sporurilor permanente înscrise în cartea de muncă precum și a celor nepermanente înscrise în CCM la nivel de unitate aplicabil, trebuie precizat faptul că sporurile nepermanente sunt sporurile referitoare la orele festive, ore cap secție, spor de noapte, spor de linie electrificată în cuantum de 15% și, deși au fost recunoscute de către unitatea pârâta acestea nu au fost plătite în funcție de salariul de care reclamantul beneficia în plată, motiv pentru care s-a apreciat de tribunal că pretenția reclamantului cu privire la acordarea acestor drepturi salariale este întemeiată.
Art.42 alin.1 lit.g din CCM pe ramură transporturi „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților, sunt, …în cazul în care munca în timpul noptii, la solicitarea celui care angajează, va fi prestata . repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100% la care se adaugă sporul pentru orele lucrate în timpul nopții”.
Aceasta înseamnă că sporul de noapte pentru orele lucrate . repaus sau de sărbătoare trebuie plătit în cuantum de 50% în funcție de noul salariu calculat potrivit petitului 1 al acțiunii.
La rândul său, art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 încheiat conform art.10 și art.11 din Legea nr.130/1996 republicată „pentru munca ireproșabilă desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Așa fiind, existând temei legal pentru acordarea salariului suplimentar și, nefăcându-se dovada unor eventuale carențe în pregătirea profesională a reclamantului ori chiar a unor abateri, sancționate ca atare, pârâta avea obligația acordării acestui drept salarial, fiind lipsit de relevanță faptul pretins prin întâmpinare referitor la aceea că fondul de salarii ar fi limitat la suma aprobata prin hotărâre de guvern.
In ceea ce privește obligarea angajatorului la plata către reclamant a primei de vacanță pe anul 2009, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, art.49 alin.3 teza I din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 stipulează că „ salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă”.
La rândul său, art.71 prevede că salariații vor mai beneficia, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C., de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, cu precizarea că nu vor putea beneficia de aceste drepturi salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice precum și cei care, la data acordării ajutoarelor, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se aflau în concediu fără plată cu o durata de un an.
Dată fiind situația de fapt, astfel cum a fost reținută și prezentata în precedent, prin prisma înscrisurilor aflate la dosar și a textelor de lege incidente, reclamantul este îndreptățit la plata drepturilor salariale, astfel cum acestea au fost solicitate prin petitele acțiunii, în speță, pârâta nefăcând dovada existenței unor cauze obiective care să o fi împiedicat în acordarea acestor drepturi, eventuala lipsă a fondurilor necesare acoperirii acestor drepturi, neputând constitui o cauză de exonerare a pârâtei de la plata drepturilor cuvenite salariaților.
S-a mai precizat de instanța de fond și faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură, constituie izvor de drept la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce înseamnă că se impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a admis în parte acțiunea și, pe cale de consecință, a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului diferența de salariu pe perioada septembrie 2009 – 04.01.2012, în raport de salariul minim brut negociat de 700 lei, sporurile permanente înscrise în cartea de muncă și cele cu caracter nepermanent înscrise în CCM la nivel de unitate pentru perioada septembrie 2009 – 04.01.2010, aplicate la diferența de salariu, în raport la salariul minim brut negociat, sporul de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat pentru perioada 18.09.2009 – 04.01.2010, salariul suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent pentru activitatea prestată în cursul unui an calendaristic, pentru anul 2009; premiul aferent sărbătorii de C. stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pentru anul 2009, prima de vacanță pentru anul 2009 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, iar în temeiul disp.art.274 alin.1 Cod pr.civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ SA, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit a interpretat atât actele depuse la dosarul cauzei cât și prevederile legislației în vigoare.
Printr-un prim motiv de recurs recurenta a învederat că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut în sensul că "diferența de salariu" calculată prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei a fost acordată pentru perioada septembrie_12, deși reclamantul T. L.-C. solicitase "diferența de salariu" calculată prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada septembrie 2009 - 17.09.2009 - data înregistrării cererii de chemare în judecată la Tribunalul Prahova - 04.01.2010 - data încetării contractului individual de muncă al reclamantului conform art. 55 lit. b din Codul Muncii.
A învederat recurenta că înțelege să anexeze decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. 1.A2.1/2703/29.12.2009 precum și prima de vacanță 2009, deși reclamantul solicitase doar "diferența dintre suma acordată și suma rezultată prin raportarea la salariul minim de 700 lei.
Un al doilea motiv de recurs vizează împrejurarea că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, termenul fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, (fost art. 283 alin. 1 lit.c, pentru toate capetele de cerere invocată de SNTFM CFR MARFA SA prin întâmpinarea depusă cu ocazia judecării fondului cauzei.
A mai învederat recurenta că un alt motiv de recurs vizeazăgreșita obligare a SNTFM CFR MARFA SA la plata către reclamant a "diferenței de salariu" calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi, pentru perioada 18.09.2009 - 04,01.2010.
Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit a obligat SNTFM CFR MARFA SA la plata către reclamant a salariului suplimentar - al 13-lea salariu - pentru anul 2009, ajutorului material C. pentru anii 2009 fără a avea în vedere susținerile SNTFM CFR MARFA SA din întâmpinarea depusă cu ocazia judecării fondului cauzei.
Expunând în detaliu motivele invocate, recurenta a arătat, referitor la primul motiv de recurs, că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut în sensul că "diferența de salariu" calculată prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei a fost acordată pentru perioada septembrie 2009 - 04.01.2012, deși reclamantul T. L. - C. solicitase "diferența de salariu" calculată prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada septembrie_09 - data înregistrării cererii de chemare în judecata la Tribunalul Prahova - 04.01.2010 - data încetării contractului individual de muncă al reclamantului conform art. 55 lit. b din Codul Muncii.
Referitor la al doilea motiv de recurs, ce vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a solicitat a se observa că acest text de lege este incident în cauza de față, deoarece solicitările reclamantului - diferențe salariale, salariul suplimentar, ajutorul material pentru C., nu au caracterul unor „drepturi salariale", susceptibile a fi valorificate în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c - fost art. 283 lit. c. din Codul Muncii.
Astfel, a arătat recurenta, drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajaților ca șicontraprestație a muncii depuse în baza unui contractindividual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună, iar solicitările reclamantului își au fundamentul juridic în clauzele contractelor colective de muncă aplicabile la nivelul SNTFM CFR MARFA SA, la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, și la Nivelul Ramurii Transporturi, și sunt concepute ca drepturi suplimentare față de cele salariale acordate de angajatorul din ramura transporturi cu titlu de bonificații pentru angajații săi, în plus față de componentele obligatorii ale salariului. Acest aspect reiese și din reglementarea de către legiuitor al unui regim juridic distinct al prescripției extinctive, după cum temeiul de drept invocat de părți este contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
În opinia recurentei, a interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 al. 1 lit. e. Codul muncii sunt golite de conținut și inaplicabile, dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.
Având în vedere data sesizării instanței, respectiv 17.09.2012, coroborat cu faptul că reclamantul solicită obligarea SNTFM CFR MARFA SA la acordarea unor drepturi ce rezultă din contractele colective de muncă, a solicitat a se constata că dreptul la acțiune al reclamantului este stins prin prescripție pentru toate capetele de cerere.
Pe fondul cauzei, în legătură cu "diferențele salariale", "premierile", respectiv "ajutoarele materiale" acordate reclamantului de către instanța de fond, recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit a obligat SNTFM CFR MARFA SA la plata către reclamant a "diferenței de salariu" calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi, pentru perioada 18.09._10.
A precizat recurenta că modificarea salariului de bază minim brut la nivel de unitate nu se face în mod direct și imediat - mai ales la cererea reclamantului - decât cu respectarea procedurii vizate de textele de natură normativă din contractele colective de muncă, cu analizarea și aprobarea Consiliului de Administrație al societății, iar în caz de litigiu acesta trebuie soluționat de către comisiile competente, în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă. Conform art. 107 al. și 5 din CCM al SNTFM ..CFR Marfa" SA pentru anii 2007/2008, 2009/2010, în termen de 30 de zile de la . acestora se instituie o comisie mixtă Patronat - Sindicate la nivelul societății ca și la nivel de sucursale, care se reunesc în prima decadă din prima lună a trimestrului, iar la cererea uneia dintre părți în maxim 10 zile calendaristice de la primirea cererii pentru a analiza sesizările apărute în legătură cu executarea contractului de muncă. Cum această procedură nu a fost demarată și realizată, acțiunea reclamantului nu poate fi promovată în mod direct către instanța de judecată, cu nerespectarea acestor reguli de natură procedurală expres prevăzute în contractele colective de muncă.
A mai precizat că SNTFM CFR MARFA SA este o societate cu capital de stat, al cărei buget se aproba prin Hotărâre de Guvern, fiind unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în acest tip de unități, de stat, fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin Hotărâre de Guvern, aceste argumente fiind susținute și de art. 2 al.1 din HG 532/2008, din HG 28/2010 și din HG 311/2010, că în lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești – salariale - stabilite prin CCM Unic la Nivel de R. Transporturi, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli - BVC - al SNTFM CFR MARFA SA, și pentru care nu au fost alocate fonduri, textul art. 12 al. 1 din Legea nr. 130/1996 devine aplicabil, neputându-se da eficiență convenției particulare a părților, prin ignorarea unor Hotărâri de Guvern publicate în Monitorul Oficial. In caz contrar s-ar nesocoti prevederile HG 532/2008 din 21.05.2008 publicata în M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2008 al CFR MARFA SA, ale HG 28/2010 din 06.01.2010 publicată în M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 al CFR MARFA SA și ale HG 311/2010 din 31.03.2010 publicată în M.Of privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2010 al CFR MARFA SA.
A mai învederat că aceleași federații sindicale care au semnat Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi au negociat și semnat atât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008/2008-2010, cât și Contractele Colective de Muncă la nivelul SNTFM CFR MARFA SA și s-a convenit să se acorde doar anumite drepturi bănești, printre care nu se regăsește și cel solicitat de reclamanții/intervenienți.
A mai precizat recurenta că potrivit Actului Adițional la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008/2008-2010, înregistrat sub numărul 370/20.06.2008 la MMFES, a fost modificat art. 9 alin 4 lit. c și va avea următorul conținut: „Salariul de bază minim brut la nivelul grupurilor de unități, valabil de la 01.07.2008, pentru un program de lucru complet este de 570 lei în fiecare an de valabilitate a prezentului CCM la nivel de G. de Unități Feroviare - înainte de fundamentarea BVC la unități - se va negocia salarizarea”. Deci salariul de bază minim brut negociat și stabilit de către patronate/sindicate din Transportul Feroviar a fost pentru suma de 570 lei. Așadar cererea reclamantului este nefondată având în vedere convenția părților care se referă strict la valoarea de 570 lei, adică exact la care s-au raportat acordarea drepturile solicitate.
A mai arătat recurenta că în perioada pentru care reclamantul solicită acordarea acestor diferențe salariale de la 570/600 lei la 700 lei, societatea s-a confruntat cu mari dificultăți financiare, iar în anii 2008, 2009, 2010, 2011, veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel că anii fiscali menționati mai sus au fost încheiați cu pierderi însemnate, SNTFM CFR MARFA SA fiind nevoita să efectueze două valuri masive de concedieri colective în anii 2010 și 2011 - peste 8.000 de salariați.
Astfel, ca urmare a lipsei fondurilor necesare și ca urmare a negocierilor anuale, părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar nu au înțeles să folosească ca sistem de referința valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei respectiv 600 lei pentru salariul minim de bază.
Aceste aspecte au fost consfințite și de către fiecare salariat, prin semnarea contractelor individuale de muncă și a actelor sale adiționale, care constituie legea părților și care au fost respectate întocmai.
Totodată a mai precizat că, salariile de bază ale reclamantului, conform Actelor Adiționale la Contractul Individual de Muncă, aflate la dosarul cauzei sunt mai mari decât „salariul minim de bază" - 700 lei, motiv pentru care, cu atât mai mult solicitarea reclamantului este neîntemeiată.
Contractele colective mai sus invocate, cu valabilitate până la sfârșitul anului 2010, se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr. 130/1996 și Codului Muncii în formă anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Astfel, potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie lege părților, iar potrivit art. 8 alin. 2 din aceeași lege, aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996 statutează că, aceste clauze cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 din aceeași lege, sunt lovite de nulitate, nulitate care se constată de către instanța competentă la cererea părții interesate - părțile semnatare ale CCM și nu individual de fiecare salariat, deoarece dacă o astfel de cerere se admite, clauzele constatate de instanță ca fiind nule, pot fi renegociate, iar până la renegocierea lor sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.
Recurenta a invocat dispozițiile art. 268 alin 1 lit d din Codul Muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011 - și art. 283 alin 1 lit. d. în actuala formă, potrivit cărora, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata contractului colectiv de muncă, adică până la 31.12.2010. Nulitatea clauzelor care încalcă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu operează de drept ci ea trebuie constatată de instanță la cererea părții interesate. Clauzele neconforme cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu pot fi înlocuite de drept ci numai după ce instanța competentă constată pe cale judecătorească nulitatea acestora, nulitate a cărei constatare nu a fost solicitată.
Pentru acest motiv de recurs recurenta a solicitat respingerea obligării SNTFM CFR MARFA SA la acordarea diferențelor de salariu rezultate prin raportare la salariul minim brut de 700 lei, pentru perioada 18.09.2009 – 4.01.2010, ca neîntemeiată.
În ultimul motiv de recurs recurenta, a arătat că instanța de fond în mod greșit a obligat-o la plata către reclamant a salariului suplimentar pentru anul 2009, ajutorului material de C. pentru anii 2009, fără a avea în vedere susținerile sale din întâmpinarea depusă la dosar cu ocazia judecării fondului cauzei.
În ce privește salariul suplimentar – al 13-lea salariu – 2009, acordat de către instanța de fond în temeiul art.130 din CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, prelungit prin act adițional pentru încă 48 de luni – 2008 – 2010, a solicitat a se respinge acordarea acestuia, argumentând că este necesar a se avea în vedere CCM la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, prin prisma tuturor dispozițiilor sale, și nu interpretat în mod fragmentat, avându-se în vedere doar anumite dispoziții favorabile angajatului, atrăgând atenția în special cu privire la art. 21 și 30 din acest contract.
În opinia recurentei, interpretarea corectă a textelor de lege enunțate în motivele de recurs, cum și structura CCM pe care reclamantul își întemeiază cererea, nu poate fi decât în sensul că numai după acoperirea tuturor cheltuielilor prevăzute la art. 21 ar fi putut fi plătit salariul suplimentar precum și celelalte prime și ajutoare materiale pentru salariați.
A mai precizat că a încheiat anii fiscali 2008, 2009, 2010, 2011 cu pierderi însemnate, fiind nevoită să facă concedieri masive, astfel că solicită respingerea acestui capăt de cerere.
Cu privire la ajutorul material de C. 2009, a arătat recurenta că și acest capăt de cerere este neîntemeiat, din aceleași considerente, solicitând și respingerea acestuia, invocând din nou prevederile art. 21 din CCM la nivel superior.
A mai precizat că datorită gravelor dificultăți financiare cu care s-a confruntat și se confruntă și în prezent societatea, nu dispune de resurse financiare pentru acordarea acestora.
Concluzionând, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2013 și respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată pentru toate capetele de cerere.
Intimatul, prin avocat a formulat șui depus la dosar concluzii scrise.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Inițial Tribunalul Prahova – Secția I Civilă a fost investit cu o cerere având mai multe petite și anume: obligarea pârâtei, recurentă în prezenta fază procesuală la plata în favoarea reclamantului, intimat în litigiul pendinte pe rolul Curții, a diferenței de salariu pe perioada septembrie 2009 și până la data de 4 ianuarie 2010, ce rezultă din faptul că în Contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil, este prevăzut un salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, a sporurilor permanente înscrise în cartea de muncă și a celor nepermanente înscrise în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate aplicabil pentru perioada septembrie 2009 și până la data de 4 ianuarie 2010, a sporului de noapte (50%) pentru munca prestata în zilele de sâmbăta, duminica și sărbătorile legale, raportat la salariul majorat pentru perioada iulie 2009 și pana la data de 4 ianuarie 2010, a salariului suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent, pentru munca prestată în cursul unui an calendaristic, pe anul 2009, conform CCM pe grup de unități aplicabil, a primei de vacanță pe anul 2009 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, a primei de C. stabilita la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pe anul 2009, conform CCM pe grup de unități aplicabil, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație calculat de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Procedând la soluționarea cauzei instanța de fond a admis în parte acțiunea, admițând totodată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru capătul de cerere privind sporul de noapte - 50% - pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, raportat la salariul majorat pentru perioada iulie 2009 – 17.09.2009.
O primă critică a recurentei vizează împrejurarea că prin hotărârea pronunțată tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut de vreme ce reclamantul își formulase pretențiile cu privire la diferența de salariu pentru perioada septembrie 2009 – 04.01.2010, iar acestea i-au fost acordate pentru intervalul de timp septembrie 2009 – 04.01.2012.
Sub acest aspect Curtea constată că, în adevăr, inițial prin sentință tribunalul s-a raportat la perioada septembrie 2009 – 04.01.2012, așa cum rezultă din chiar conținutul hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac.
Numai că ulterior, prin Încheierea de îndreptare eroare materială din data de 26.02.2013 tribunalul a dispus îndreptarea erorii materiale din sentință tocmai în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului diferența de salariu pe perioada septembrie – 01.04.2010.
În alte cuvinte menționarea în dispozitivul sentinței a unei alte perioade decât cea pentru care a fost formulată cererea de chemare în judecată cu privire la diferențele salariale s-a datorat unei erorii materiale, ulterior remediate, iar nu unei greșeli de judecată în sensul depășirii limitelor investirii.
Pentru motivele arătate Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentei subsumate primului motiv de recurs.
Nefondate sunt și criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de recurs și care vizează modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune prin prisma termenului de prescripție aplicabil.
După cum s-a precizat în precedentul prezentelor considerente cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea la plata nor sume de bani fiind invocate clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități și cel de la nivel de ramură transporturi.
Ori, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.
Pe de altă parte, sumele solicitate de părți se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.
Față de cele învederate, față de intervalul de timp pentru are au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței, cu excepția pretențiilor pentru care chiar instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin. l lit. e Codul muncii modificat si republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de munca, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.
Interpretarea recurentei în sensul că pentru a se asimila veniturilor salariale trebuie să reprezinte contraprestația muncii salariatul contravine dispozițiilor legale de vreme ce orice alte adaosuri și care nu sunt rezultatul direct al muncii depuse se încadrează în respectiva noțiune.
Sub aspectul criticilor ce fac obiectul celui de al treilea motiv de recurs Curtea constată că pretențiile privitoare la diferențele de salariu au fost întemeiate pe clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, potrivit cărora salariu de bază minim brut era în cuantum de 700 lei.
Pe de altă parte, atât în contractul colectiv de muncă de la nivelul unității pârâte, cât și în cel de la nivel de grup de unității cuantumul aceluiași salariu era de 570 lei, respectiv 600 lei.
Numai că, potrivit art. 11 lit. c din Legea nr. 130/1996,în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă în discuție, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Totodată Curtea Constituțională în mai multe decizii de-a lungul anilor a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la niveluri superioare constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unitățile care aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă de la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
În alte cuvinte, ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Într-o atare situație, constatând că drepturile ce fac obiectul litigiului dintre părți au fost stabilite la un nivel inferior celui din contractul colectiv de muncă ramură transporturi, în mod legal tribunalul a aplicat direct clauzele mai favorabile ale acestuia.
Față de cele pe larg învederate Curtea constată că este lipsit de relevanță juridică faptul că la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 a fost stabilit un anumit salariu minim sau că acesta a fost în concordanță cu cel stabilit la nivel de grup de unități, ambele negociate de același federații sindicale ori că drepturile solicitate de reclamant nu sunt prevăzute în contractul individual de muncă al acestuia.
Asemănător recurenta nu poate fi exonerată de obligația de a aplica normele mai favorabile salariatului cuprinse în contractul colectiv de muncă de la nivel superior motivat de dificultăți materiale sau modul de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli.
Curtea nu poate avea în vedere nici susținerile recurentei subsumate aceluiași motiv de recurs potrivit cărora clauzele neconforme cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu pot fi înlocuite de drept ci numai după ce instanța competentă constată pe cale judecătorească nulitatea acestora, nulitate a cărei constatare nu a fost solicitată.
Astfel, instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Pentru aceiași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 al. 1 pct. d din Codul Muncii.
Având în vedere cele pe larg prezentate Curtea constată că sunt nefondate toate criticile recurentei subsumate celui de al treilea motiv de recurs.
Sub aspectul celui de al patrulea motiv de recurs Curtea reține că o primă critică vizează acordarea salariului suplimentar pe 2009.
Ori, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță aceasta își găsește fundamentul în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Astfel, potrivit art. 30 al. 1 din acest contract pentru muncă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Pe de altă parte, clauzele contractuale nu reglementează acordarea sa ca o simplă vocație, condiționată de negocieri ulterioare sau de posibilități financiare, ci ca un drept care se naște la încheierea anului calendaristic.
Ori, potrivit art. 30 al. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, text preluat ca atare de art. 148 al. 1 din Legea nr. 62/2011 executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar în lumina alineatului 2 ale aceluiași text de lege neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea persoanelor care se fac vinovate.
Față de cele învederate și de caracterul de drept născut și actual a pretențiilor reprezentând salariul suplimentar pentru anul 2009 Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei din cuprinsul acestor critici în sensul că respectivul drept va fi acordat numai dacă după acoperirea tuturor cheltuielilor ar fi putut fi achitat sau că societatea s-a confruntat cu dificultăți materiale.
Totodată, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță recurenta nu a făcut dovada existenței unor criterii în persoana reclamantului și care l-ar fi îndepărtat de la posibilitatea obținerii salariului suplimentar.
Pentru aceiași argumentație juridică sunt nefondate și criticile privitoare la acordarea premiului aferent sărbătorii de C. pe anul 2009 și care au fost dezvoltate în același mod de recurentă.
Având în vedere toate motivele menționate, precum și dispozițiile legale invocate Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 Cod pr. civ. Curtea va obliga recurenta la 675 lei cheltuieli de judecată către intimat reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ SA cu sediul procesual ales la Centrul Zonal de Marfă bucurești, . Nord nr. 1-3, sector 1 împotriva Sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilă în contradictoriu cu reclamantul T. L. C. domiciliat în Ploiești, .. 3, ., ., ca nefondat.
Obligă recurenta la 675 lei cheltuieli de judecată către intimat reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 21 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. Ș. A.-M. R. V. S.
GREFIER,
C. G.-A.
Red. RAM
2 ex./23.05.2013
d.f. nr._ – Tribunalul Prahova – Secția I Civilă
j.f. A. G. H.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 3199/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... → |
|---|
