Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1816/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1816/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 19-06-2013 în dosarul nr. 608/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1816
Ședința publică din data de 19 iunie 2013
Președinte - E. S.
Judecător - V.-I. S. Judecător - A.-C. B.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta CN C. C. SA-Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr. 371/18martie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta C. M., cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat N. L., cu sediul în G., ., ..
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință și se învederează că, prin însăși cererea de recurs, pârâta a solicitat judecata în lipsă.
Curtea, constatând că prin cererea de recurs s-a solicitat de către pârâtă judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor legale imperative reglementate de art. 242 alin. 2 Cod proc. civilă, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului, iar după deliberare decide următoarea soluție:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamanta C. M. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei compensatorii în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate și actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că au fost salariată a pârâtei până la data de 03.05.2010, când i-a încetat contractul individual de muncă, potrivit art.55 lit.c și art.65 Codul muncii.
S-a arătat că prin Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil pe anii 2008-2010, art.80 s-a prevăzut ca persoanele disponibilizate să primească, pe lângă celelalte drepturi cuvenite la zi, și plăți compensatorii de minim 6 salarii brute negociate. Dispozițiile sunt obligatoriii pentru pârâtă, conform art.3, art.113-115 și art.119 din contract și, potrivit art.11 alin.1 lit. c din Legea nr.130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. Pârâta este indicată în anexa nr.5, poz.3 din acest contract și, conform Legii nr.130/1996, acesta îi este aplicabil.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii, Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil pe anii 2008-2010, Legea nr.130/1996 .
La dosar, reclamanta a depus, în copii: contract colectiv de muncă, act de identitate, carnet de muncă, decizia nr.700/46/01.04.2010.
Pârâta Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar pe cale de excepție a invocat, în temeiul art.268 alin.1 lit. e Codul muncii, prescripția dreptului la acțiune.
A susținut că termenul de prescripție este cel prevăzut de art.268 al.1 lit. e Codul muncii, cel de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă sau a clauzelor acestuia.
Cu privire la fondul cauzei, a arătat că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 nu s-a prevăzut plata unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate ca urmare a unui program de reorganizare și restructurare.
A invocat faptul că nu-i sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi întrucât societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează activități de transport feroviar, iar potrivit art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul, iar potrivit art.7 din O.G. nr.9/2010, privind măsurile pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți cu capital majoritar de stata din domeniul feroviar, în vigoare la data concedierii reclamantei, i-a fost plătită o sumă egală cu două salarii medii nete pe economie din luna ianuarie 2010.
Prin sentința civilă nr. 371/18 martie 2013, Tribunalul B. a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de către pârâtă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei 6 salarii de bază brute negociate, prevăzute de art. 80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 – 2010, ca plată compensatorie la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective și a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Instanța a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art.268 al.1 lit. e Codul muncii, referitoare la termenul pentru formularea cererii, ci prevederile al. 2 al aceluiași articol, care se referă la termenul de 3 ani de la dat nașterii dreptului, în alte situații decât cele prevăzute la al.1.
Cum, în cauză dreptul la acțiune în privința plății sumei compensatorii în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, urmare a încetării contractului individual de muncă, în temeiul art.65 Codul muncii, s-a născut la data de 03.05.2010, data încetării contractului, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 25.01.2013, instanța de fond a apreciat că a fost formulată în termenul de prescripție, aplicabil, de 3 ani, de la data nașterii dreptului.
În consecință, a fost respinsă, ca nefondată, excepția prescripției, invocată prin întâmpinare de către pârâtă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta C. M. a fost salariata pârâtei până la data de 03.05.2010, când prin decizia nr. 700/46/01.04.2010, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, în temeiul art.55 lit. c și art.65 alin. 1 Codul muncii, din inițiativa angajatorului, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării postului.
A motivat tribunalul că art.80 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010, prevedea că, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească, pe lângă celelalte drepturi cuvenite la zi pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii brute negociate, prevederi aplicabile atunci când unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, își reduce activitatea la nivel de secții, servicii sectoare.
S-a arătat de tribunal că respectarea prevederilor menționate este obligatorie pentru pârâtă, raportat la dispozițiile art. 236 al.4 Codul muncii, în forma în vigoare la momentul ce face obiectul și art.7 al.2 din Legea nr.130/1996, normă în vigoare până la 13.05.2011, când a fost abrogată prin art. 224 lit. d) din Legea dialogului social nr. 62/2011, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante.
Aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Nu a fost reținută susținerea pârâtei conform căreia reclamantei i-au fost acordate drepturile prevăzute de art.7 din O.G. nr.9/2010, privind măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
S-a prevăzut în art.7 lit. a din O.G. nr.9/2010 că „persoanele concediate în condițiile prezentei ordonanțe beneficiază de următoarele drepturi:
a) la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii colective, de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S.”.
Însă, a stabilit prima instanță, această sumă este total diferită de suma prevăzută cu titlu de plată compensatorie, în contractul colectiv de muncă. Ea se suportă nu de către unitate, ci, așa cum se prevede în art.18 din O.G. nr.9/2010, din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În privința apărării conform căreia nu-i sunt aplicabile dispozițiile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, tribunalul a arătat că din Anexa nr. 5 la contract rezultă că este nominalizată Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA printre unitățile cărora li se aplică contractul colectiv, la poziția nr.3.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta CN C. C. SA-Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., pentru următoarele motive:
Recurenta-pârâta a apreciat că hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, pentru plata salariilor compensatorii. Ab initio, reclamantul solicită plata unor salarii compensatorii prevăzute de art.80 din contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, astfel că drepturile salariale se referă la acele sume de bani ce au natura juridică de salariu de bază, indemnizație, spor sau adaos, prevăzute în art.155 din Codul muncii.
Deși Codul muncii prevede și acordarea altor drepturi, fie bănești, fie de altă natură, acestea nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridica de drepturi salariale, ele fiind de altfel reglementate în Titlul V al Codului muncii intitulat ,,Sănătatea și Securitatea în muncă"".
De altfel, și art.236 din Codul muncii, când reglementează obiectul contractelor
colective de muncă, prevede că, prin astfel de contracte se pot stabili și clauze privind
condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din
raporturile de muncă.
Ca atare, reiese fără putință de tăgadă că legiuitorul face în mod expres diferențierea între conceptul de salarizare și/sau salariu și alte drepturi ce decurg din raportul de muncă, ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu alta natură juridică decât aceea de salariu.
Mai mult, drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea", ci în titlul referitor la Sănătatea și securitatea în muncă .
Prin urmare, stabilind că drepturile revendicate de către reclamanți nu sunt drepturi de natură salarială și cum aceste drepturi sunt prevăzute într-un contract colectiv de muncă, termenul de prescripție pentru solicitarea acestora este cel de 6 luni prevăzut în art.268 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
Recurenta a criticat sentința și sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii, în coroborare cu cele ale art. 73 lit. b din Legea nr. 168/1999.
S-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit că potrivit art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, act normativ abrogat de Legea nr.62/2011 dar aplicabil în cauză potrivit principiului „ tempus regit actum, clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, iar potrivit art. 8 din același act normativ contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
A apreciat recurenta că s-a realizat o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 11 alin.1 lit. c și art.7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996. S-a susținut că societății nu i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de Ramura Transporturi, motivat de faptul că societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează și nici nu poate efectua activități de transport feroviar, așa cum de altfel prevăd cu claritate dispozițiile art. 8 din H.G. nr. 581/1998.
A precizat recurenta că societatea asigură infrastructura pentru desfășurarea transportului pe calea ferată, activitate ce nu poate fi asimilata celei de transport. Daca s-ar admite o astfel de interpretare, ar însemna că oricărui proprietar de infrastructură de transport ( rutier, cale ferată) ar trebui să i se aplice acest contract colectiv, deci inclusiv tuturor unităților administrativ teritoriale din țară, ceea ce este total absurd. Totodată, o astfel de interpretare ar conduce la concluzia că în ramura transporturi intră și unitățile care construiesc căi ferate sau drumuri, ori asigură reparația acestora, ceea ce este de asemenea absurd, căci unitatea care construiește drumuri sau căi ferate face parte, în mod evident, din ramura construcții.
Prin urmare, nu produce nicio consecință juridica prevederea art. 3 alin. 1 din C.C.M. la nivel de Ramura Transporturi. Mai mult, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor, or, în situația de față s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr. 130/1996 și prin urmare acest contract colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi nu poate constitui legea părților, ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
O altă critică a vizat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 Cod civil, societatea fiind o unitate cu specific feroviar, fiindu-i aplicabil doar Contractul Colectiv de Munca la Nivel de C.N.C.F."C.F.R." S.A. și Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare. În contractul colectiv încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 nu s-a prevăzut plata unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate ca urmare a aplicării unui program de reorganizare și restructurare, fiind încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006-2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
A susținut recurentul că, potrivit art.22 alin. 1 din H.G. nr. 581/1998, societatea își stabilește bugetul de venituri și cheltuieli care se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Transporturilor cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al Ministerului de Finanțe. Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Bugetul de venituri și cheltuieli al societății aprobat conform prevederilor de mai sus pentru anul 2010 nu a permis constituirea fondului necesare pentru acordarea unor salarii compensatorii.
In acest context, a apreciat recurentul, sub nicio formă nu se poate aplica o clauză existentă în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, ci prevederile legale în materie, în speță, O.G. nr. 9/2010 privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, în vigoare la data concedierii reclamantului.
Recurentul a apreciat că tribunalul a interpretat și aplicata greșit prevederile O.G. nr. 9/2000. Drepturile de care beneficiază persoanele concediate ca urmare a restructurării și reorganizării unor companii naționale, astfel cum este și C.N.C.F. C. S.A., sunt prevăzute de O.G. nr. 9/2010. Potrivit dispozițiilor art. 7 din O.G. nr. 9/2010 „Persoanele concediate în condițile prezentei ordonanțe beneficiază de următoarele drepturi: la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii colective, de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S.; indemnizație de șomaj, stabilita potrivit reglementărilor legale în vigoare; venit lunar de completare.
In baza acestor prevederi legale, societatea angajatoare a primit fonduri de la bugetul de stat și a plătit persoanelor concediate o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, iar plata venitului lunar de completare era în sarcina Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin agențiile județene, având în vedere ca potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din O.G. nr. 9/2010 venitul lunar se stabilește odată cu indemnizația de șomaj.
Legal citata, intimata-reclamanta nu a formulat intampinare.
Curtea, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele argumente:
1). In ce priveste critica formulata de catre recurenta, privind modul gresit de solutionare a exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, Curtea retine ca cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea societatii la plata unor sume de bani, fiind invocate clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Or, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii, cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.
Pe de altă parte, sumele solicitate de intimata se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.
Față de cele învederate, avand in vedere intervalul de timp pentru care au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond, Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin.l lit.e Codul muncii modificat și republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri, nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.
Sumele solicitate de reclamanta sunt drepturi salariale, care au același regim juridic cu al salariului, diferit fiind numai temeiul juridic al plăților, în sensul că dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acestea se plătesc în temeiul contractului colectiv de muncă.
Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.268 alin.l lit.e Codul muncii (art.283 lit. c din Codul muncii), întrucât drepturile solicitate de reclamanta, constând în plata unor sume compensatorii in valoare de sase salarii brute, se încadrează în categoria drepturilor salariale neacordate.
Pentru motivele învederate și având în vedere textele de lege menționate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de recurs al recurentei privitoare la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
2) . In ce priveste critica formulata de catre recurenta, privind interpretarea si aplicarea gresita a prevederilor art. 268 al. 1 lit. D din Codul Muncii, in coroborare cu cele ale art. 73 lit. B din Legea 168/1999, Curtea o va inlatura, ca neintemeiata, reținand că, în materia contractelor colective de muncă, există dispoziții legale exprese privind modalitatea de interpretare și aplicare, atât sub aspectul sferei de cuprindere a destinatarilor convențiilor, cât și a întinderii efective a drepturilor.
Drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forța obligatorie garantată constituțional și au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul nu poate renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală, nici personal și nici prin reprezentant.
In plus, Curtea retine ca art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
Aceste normele legale anterior menționate, alaturi de cele ale art. art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată, care prevad ca, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, se coroboreaza cu dispozițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, potrivit carora „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Asadar, se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Curtea mai retine ca, potrivit disp. art.132 alin.3 din legea 62/2011 „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt înlăturate.
Așadar, contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic în vârful căruia se află, în prezent, contractul colectiv la nivelul sectoarelor de activitate, iar la baza lui, contractele de la nivelul angajatorilor.
Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de grup de unități și respectiv de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
3). Referitor la critica formulata de catre recurenta, vizand interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 Cod civil, intrucat, societatea fiind o unitate cu specific feroviar, ii era aplicabil doar Contractul Colectiv de Munca la Nivel de C.N.C.F."C.F.R." S.A. și Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare, Curtea constata ca, in mod legal, prima instanta a inlaturat, ca neintemeiata, aceasta aparare.
Astfel, in mod corect, Tribunalul Buzau a retinut ca, din cuprinsul Anexei nr. 5 la Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, rezultă că este nominalizată Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA printre unitățile cărora li se aplică contractul colectiv, la poziția nr.3, motiv pentru care dispozitiile stipulate ii sunt pe deplin opozabile.
4 ). Cat priveste critica referitoare la acordarea celor sase salarii compensatorii in raport de disp. OG 9/2010, Curtea constata ca, in mod legal, prima instanta a retinut aplicabilitatea in cauza a dispozițiilor art. 80 din CCM la nivel de ramura de transporturi, atât timp cât reclamanta a fost concediata din inițiativa angajatorului, ca urmare a restructurării și reorganizării societății cu consecința desființării postului ocupat de aceasta .
În același sens, Curtea reține și că potrivit art. 67 din Codul muncii, salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensații prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Ca atare, Curte va inlatura, ca neintemeiata, sustinerea recurentei, in sensul că disp. art. 7 lit. a din O.G. nr. 9/2010 au reprezentat măsurile concrete de protecție socială, aceste dispozitii nefiind derogatorii de la Contractul Colectiv de Munca la nivelul de ramura transporturi, intrucat acestea au avut o aplicabilitate limitată în timp, precum si pentru faptul ca aceste dispozitii au adaugat doar pe respectiva perioadă și alte compensații la concedierea colectivă, compensațiilor existente stabilite prin dispozițiile contractului colectiv în situația concedierii salariatului din motive neimputabile, din inițiativa angajatorului, pentru situațiile determinate la pct. a-h alin. 2 art. 80 din CCM.
F. de toate aceste considerente, Curtea apreciaza ca recursul este nefondat, motiv pentru care, in temeiul disp. Art. 312 C. pr. Civ, il va respinge, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta CN C. C. SA -Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr. 371/18martie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta C. M., cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat N. L., cu sediul în G., ., ., ., județul G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 iunie 2013.
Președinte, Judecători,
E. S. V.-I. S. A.-C. B.
Grefier,
C. C.
C. C.
Fiind in CO, prezenta
se semneaza de
P. Grefier
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
Red. VIS
Tehnored. CC
2 ex/_03.07.2013.
d.f. nr._
j.f.. A. M. D.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Cereri. Decizia nr. 3400/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
