Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2394/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2394/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 1179/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2394
Ședința publică din data de 25 septembrie 2013
Președinte - M. I. G.
Judecători - V. G.
- A. P.
Grefier - G. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „C.F.R.” S.A. - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII C.F. G., cu sediul în municipiul G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.451 din 08.04.2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul P. V.-I., domiciliat în municipiul B., ., ..
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că rcursul este la orimul termen de judecată, este motivate și prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Mai învederează instanței că, prin serviciul registratură, sub nr._/25.09.2013, s-au depus concluzii scrise din partea intimatului-reclamant P. V..
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului și împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B., sub nr._, reclamantul P. V.-I. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE și REPARAȚII C.F. G., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata drepturilor salariale constând într-o indemnizație egală cu un salariu brut, avut la data încetării contractului individual de muncă, prin pensionare, salariu neacordat, din cele cel puțin două salarii brute conform C.C.M., plus diferența dintre un salariu de bază ce i s-a acordat și un salariu brut ce trebuia acordat, drepturi ce i se cuveneau conform dispozițiilor art. 52 din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, suma actualizată cu rata inflației, de la data scadenței dreptului și până la data plații efective; obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cererii.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost salariat la C. „C.” S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. G., încetându-i contractul individual de muncă în temeiul dispozițiilor art. 55 lit. a și art. 56 lit. d din Codul muncii, respectiv prin pensionare pentru limită de vârstă.
A invocat art. 52 din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, conform căruia salariații care se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizație egală cu cel puțin două salarii brute avute în luna pensionarii.
Prevederea se regăsește la art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe anii 2007-2010, fiind o clauză care cuprinde drepturi minimale respectiv „salariații care se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizație egală cu cel puțin două salarii de bază avute în luna pensionarii”.
Reclamantul a susținut că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația care îi revenea dintr-un contract încheiat la nivel superior, ci i-a plătit un singur salariu, în loc de cel puțin două.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 130/1996, Codului muncii și ale contractelor colective de muncă.
Pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Pe cale de excepție, a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru plata indemnizației de pensionare prevăzută de art. 52 din C.C.M. la Nivel de R. Transporturi, motivat de faptul că actul în baza căruia s-a pretins plata, contractul colectiv de muncă, și-a încetat efectele la data de 01.01.2011, conform adresei nr. 171/DDS/21.03.2011 a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, iar reclamantul a încetat raporturile juridice de muncă la data de 01.04.2011, așa cum reiese din Decizia nr. 707/348/15.03.2011.
Tot pe cale de excepție, a invocat prescripția dreptului material la acțiune, prevăzută de art. 268 alin. l lit. e din Codul muncii, pentru plata indemnizației de pensionare.
Pe fondul cauzei, s-a învederat că nu sunt aplicabile prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, pentru că societatea nu este operator de transport feroviar, în baza art. 8 din H.G. nr. 581/1998, nu efectuează transport feroviar.
Solicită ca instanța de judecată să rețină prevederile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Mai mult, a precizat că numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, or, în situația de față s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr. 130/1996.
Pârâta a invocat aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., cu respectarea principiului conform căruia contractul valabil încheiat este legea părților contractante, în temeiul art. 1270 alin. 1 din Codul civil. În conformitate cu prevederile art. 72 pct. l din acest contract, „salariații cu o vechime de cel puțin 10 ani în unitățile sau subunitățile de cale ferată ori în unitățile sau subunitățile preluate de S.N.C.F.R. în baza Hotărârii Guvernului nr. 235/1991, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 570/1991, cărora li se desface contractul individual de muncă în urma faptului că sunt pensionați din cadrul societății la cerere, pentru limită de vârsta sau incapacitate de muncă, vor primi o indemnizație egală cu un salariu de bază lunar corespunzător clasei 20 de salarizare”. Această prevedere a fost implementată și în Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate 2007-2008, respectiv 2009-2010, regăsindu-se în conținutul art. 66 al acestuia.
S-a mai susținut că nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, va fi constatată de instanța competentă, la cererea părții interesate, în baza art. 24 alin. 1, alin. 2, alin. 3 și alin. 4, raportat la art. 8 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.
Cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă, în temeiul art. 268 alin. l pct. d din Codul muncii.
Învederează instanței de judecată că se solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art. 7 și anexei 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., dar că se poate observa cu ușurință faptul că se solicită practic înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010, cu clauze mai favorabile existente în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Chiar dacă instanța de judecata ar califica cererea reclamantului ca fiind a cerere de constatare a nulității unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art. 268 alin. 1 pct. d din Codul muncii, motivat de faptul că, atât C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R.” S.A., cât și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamantului a fost introdusă în luna septembrie 2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.
Pârâta Sucursala „Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F. G. a invocat două excepții, cea a inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune. Ambele sunt de excepții de fond, iar pentru a determina care are prioritate, în temeiul art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se va avea în vedere efectul produs de fiecare dintre acestea: numai dacă acțiunea este admisibilă, poate fi determinat cadrul procesual pentru analiza prescripției.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul B., prin sentința civilă nr. 451 din 08.04.2013 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis pe fond cererea formulată. A obligat pârâta să plătească reclamantului o indemnizație egală cu salariul brut avut la data pensionării (22.12.2010) și diferența dintre indemnizația plătită și cea care trebuia acordată, la nivelul unui salariu brut la data pensionării.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul B. a reținut următoarele considerente:
Inadmisibilitatea a fost susținută de către intimată pentru că reclamantul nu mai este salariat, iar pe de altă parte pentru încetarea contractului colectiv de muncă din 01.01.2011. Acțiunea care are ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale, nu este inadmisibilă, motivele de fapt invocate privesc temeinicia cererii, iar nu dreptul reclamantului de a promova acțiunea, astfel că a fost respinsă excepția.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune, susținută pe considerentul aplicării termenului de 6 luni prevăzut prin art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii republicat, tribunalul a constatat că pretențiile deduse judecății rezultă din neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, însă, potrivit practicii judiciare, la nivelul Curții de Apel Ploiești, s-a statuat că drepturilor pretinse nu le sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ci termenul prevăzut de 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, text potrivit căruia cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum, în cauză, obiectul conflictului constă în plata unor drepturi de natură salarială către fostul salariat, se observă că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit până la momentul promovării acțiunii.
Pe fondul cererii, tribunalul a reținut că reclamantul P. V.-I. a fost angajatul Companiei Naționale de Căi Ferate – „C.F.R.” S.A. - Sucursala Regională C.F. G., iar raportul de muncă a încetat la data de 22.12.2010, astfel cum rezultă din decizia nr._/21.02.2011 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limită de vârstă. Pârâta a depus la dosar decizia nr. 707/348/15.03.2011, conform căreia contractul de muncă ar fi încetat la 01.04.2011, însă decizia de stabilire a pensiei a menționat data acordării drepturilor ca fiind la 22.12.2010, când a încetat, de drept, contractul de muncă, în temeiul art. 56 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Potrivit art. 52 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi, „salariații care se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizație egală cu cel puțin două salarii brute avute în luna pensionării”. Invocând prevederile art. 65 din contractul colectiv la nivel de unitate (act adițional înregistrat sub nr. 44/25.03.2011 la Inspectoratul teritorial de Muncă București), pârâta a făcut dovada, cu statul de plată, că a plătit reclamantului o indemnizație egală cu un salariu de bază.
Instanța a observat că potrivit art. 238 alin. 1 din Codul Muncii (în forma aflată în vigoare pe parcursul procesului de față) „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, iar potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” și „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Or, în cauză, din susținerile pârâtei, a reieșit că nu s-a avut în vedere art. 52 din contractul colectiv încheiat la nivel superior, astfel că, în baza prevederilor art. 238 alin. 1, art. 239 și art. 236 din Codul Muncii, instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit la plata diferențelor de drepturi salariale pentru indemnizația primită și cea corespunzătoare salariului brut, precum și încă o indemnizație egală cu salariul brut avut la data pensionării.
Conform art. 239 din Codul muncii, „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală”. În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (act normativ în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Ulterior modificării Codului Muncii, prin Legea nr. 40/2011, precum și a republicării acestuia la 18 mai 2011, art. 229 stabilește: „1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere. (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.”
Art. 230 din Codul Muncii republicat prevede că „Părțile, reprezentarea acestora, precum și procedura de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă sunt stabilite potrivit legii”.
Legea dialogului social nr. 62/2011, intrată în vigoare la 13 mai 2011, stabilește prin art. 132 – „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege. (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal. (3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. (4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.
La art. 133 din aceeași lege se prevede „(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului”, iar alin. 2 prevede că la fiecare dintre aceste niveluri se încheie și se înregistrează un singur contract colectiv de muncă.
Respectarea prevederilor din contractele colective de muncă (în sistem ierarhic) sus menționate este obligatorie pentru pârâtă pe temeiul art. 236 alin. 4 Codul muncii, devenit art. 229 alin. 4 în urma republicării Codului muncii, și art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, normă în vigoare până la 13.05.2011, când a fost abrogată expres de art. 224 lit. d) din Legea dialogului social nr. 62/2011 (sub aspectul aplicării legii în timp, ambele norme fiind în vigoare și aplicabile la momentul nașterii raportului juridic dedus judecății), întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante.
Aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
De asemenea, instanța a observat și că, potrivit noii reglementări cuprinse în art. 148 din Legea nr. 62/2011, în vigoare din data de 13.05.2011, prin alin. 1 se prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar prin alin. 2 stabilește că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Așa fiind, pe baza coroborării tuturor acestor norme, instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit și la plata indemnizațiilor menționate, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective pentru ca reparația prejudiciului să fie integrală, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul Muncii.
Au fost înlăturate ca neîntemeiate apărările pârâtei privind neacordarea acestor drepturi, întrucât respectivele convenții nu pot conține clauze inferioare contractului la nivel superior, nici Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit, și nici cel la nivel de unitate.
Cât privește data încetării contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, aceasta a fost la 31.12.2010, conform adresei nr. 171/DDS/21.03.2011 a Ministerului Muncii, familiei și Protecției Sociale, dată la care reclamantul nu mai era salariat, contractul său de muncă încetând, de drept, la 22.12.2010, iar nu la 01.04.2011, cum greșit a susținut pârâta.
Nu a fost reținută nici apărarea conform căreia contractul la nivel de ramură transporturi nu este aplicabil, față de activitatea desfășurată, în temeiul art. 8 din H.G. nr. 581/1998 (sectoarele de întreținere, reparații, activități industriale, servicii și a altora asemenea, care asigură condițiile pentru exploatarea infrastructurii feroviare), întrucât, din prevederile art. 3 alin. 1 ale contractului rezultă că efectele acestuia sunt pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe, putându-se aprecia că activitatea pârâtei, de exploatare, întreținere și reparații căi ferate, este una conexă transporturilor pe căile ferate.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului o indemnizație egală cu salariul brut avut la data pensionării (22.12.2010) și diferența dintre indemnizația plătită și cea care trebuia acordată la nivelul unui salariu brut la data pensionării.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „C.F.R.” S.A. - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII C.F. G., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta arată că sentința este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 283 alin. 1 lit.e din Codul muncii, atunci când a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Astfel, arată că reclamantul a solicitat plata unor drepturi bănești prevăzute de art. 65 din contractul colectiv de muncă, conform căruia „salariații …. vor beneficia de Paști, C. și Ziua Feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare” iar conform art. 32 de salariu suplimentar.
Arată recurenta că reclamantul solicită drepturi bănești care nu pot fi considerate elemente componente ale salariului astfel cum acesta este definit la art. 155 din Codul muncii, respectiv nu constituie salariu de bază, îndemnizațiile, spor sau adaos, și ca atare nu sunt drepturi salariale.
Astfel cum reiese din art. 154 alin. 1din Codul muncii, salariul este contraprestația muncii depusa de salariat în baza contractului individual de munca, iar din art. 155 din Codul muncii, reiese ca, elementele salariului sunt: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri.
De altfel, și art. 236 din Codul muncii când reglementează obiectul contractelor colective de munca, prevede ca, prin astfel de contracte se pot stabili și clauze privind condițiile de muncă, salarizare, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca.
În aceste condiții, împrejurarea că acest ajutor material are fixat un cuantum egal cu salariul de baza nu determina schimbarea naturii juridice a acestuia, referirea la salariu, fiind făcută de parte doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material.
Mai mult, drepturile stipulate cu alt titlu decât de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma bănească, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, cu atât mai mult cu cât, ele nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea”, ci titlul referitor la „Sănătatea și securitatea în muncă”.
Prin urmare, stabilind ca drepturile revendicate de către reclamant nu sunt drepturi de natura salarială și cum aceste drepturi sunt prevăzute într-un contract colectiv de muncă, termenul de prescripție pentru solicitarea acestora este termen de 6 luni prevăzut în art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
Interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1270 cod civil în conformitate cu care contractul valabil încheiat este legea părților contractante.
Așadar, societatea recurenta nu prestează activități de transport, este o unitate cu specific feroviar, fiindu-i aplicabil doar Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități Feroviare.
În conformitate cu prevederile art. 72 pct. 1 din acest contract, “Salariații cu o vechime de cel puțin 10 ani în unitățile sau subunitățile de cale ferată, ori în unitățile sau subunitățile preluate de SNCFR în baza Hotărârii Guvernului nr. 235/1991 modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 570/1991, cărora li se desface contractul individual de muncă în urma faptului că sunt pensionați din cadrul societății la cerere, pentru limită de vârstă sau incapacitate de muncă, vor primi o indemnizație egală cu un salariu de bază lunar corespunzător clasei 20 de salarizare”.
Mai mult decât atât, pentru „cei cu vechime de cel puțin 25 de ani în condițiile menționate primesc o indemnizație egală cu ultimul salariu de bază lunar de încadrare, dar nu mai puțin de salariul de bază corespunzător clasei 20 de salarizare”, indemnizație care respectă întocmai atât prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cât și contractul la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 11 alin. 1 lit. C din Legea nr. 130/1996 art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, toate raportate la prevederile art. 8 alin. 3 din H.G. nr. 581/1998.
Învederează recurenta instanței de recurs faptul că, instanța de fond în mod greșit a reținut că societății i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, fără să observe faptul că societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează și nici nu poate efectua activități de transport feroviar așa cum de altfel prevăd cu claritate dispozițiile art. 8 din H.G. 581/1998.
Instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 11 alin. 1 lit. C din Legea nr. 130/1996 conform cărora, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Prin urmare, recurenta arată că este în situația legală în care nu produce nicio consecință juridică prevederea art. 3 alin. 1 din C.C.M la nivel de R. Transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport, atât timp cât o astfel de prevedere excede în mod clar limitelor liberalității contractuale stabilite prin art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 și de art. 8 alin. 1 din aceeași lege, conform căreia clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
Mai mult, trebuie arătat că, potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr.130/1996, numai contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, ori, în situația de față s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr. 130/1996, și prin urmare acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constitui legea părților, ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 24 alin. 1, alin. 2, alin. 3 și alin. 4 raportat la art.8 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 130/1996 în conformitate cu clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însa nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond a reținut prin motivarea hotărârii recurate că, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
Recurenta învederează instanței faptul că, instanța de fond nu a reținut că în conformitate cu alin. 2 al aceluiași art. 24 din Legea 130/1996, constatarea clauzelor se face de către instanța judecătorească competentă și numai, la cererea părților interesate.
În acest context, procedura de constatare a nulității clauzelor și de renegociere a clauzelor nule a fost reglementata atât prin Legea nr. 62/2011 a dialogului social (art. 142) cât și prin prevederile art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă.
Solicită recurenta să se rețină că, instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la Nivel de C.N.C.F “C.” S.A. și, chiar dacă instanța de judecată ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale C.C.M la Nivel de C.N.C.F “C.F.R” S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art. 268 alin. 1 pct. d din Codul muncii, motivat de faptul că, atât C.C.M la Nivel de C.N.C.F “C.F.R” S.A., cât și Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamantului a fost introdusă în luna iulie 2012, după expirarea acestor contracte
Instanța de fond a ignorat faptul ca cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă, se pot formula doar pe durata existenței contractului colectiv de muncă, așa cum prevede art. 268 alin. pct. d din Codul muncii.
Se poate observa ca reclamantul a solicitat practic înlocuirea unor clauze ale C.C.M la Nivel de C.N.C.F “C.F.R” S.A. și Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existență s-a încheiat la 31.12 2010 cu clauze mai favorabile existente în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Prin urmare, recurenta solicită ca instanța de recurs să rețină că, instanța de fond în mod cu totul nelegal a procedat la înlocuirea unor clauze ale C.C.M la Nivel de C.N.C.F “C.F.R” S.A. și ale Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare cu clauze ale Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, având în vedere că, aceste contracte de muncă își încheiaseră valabilitatea la sfârșitul anului 2010, iar cererea reclamantului a fost introdusă în cursul lunii octombrie 2012 după expirarea valabilității contractelor, și în condițiile în care art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii permite constatarea nulității unor astfel de clauze numai în perioada de existență a contractelor colective de muncă ale căror clauze fac obiectul cererii de constatare a nulității.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente Curtea reține următoarele:
Un prim motiv de recurs formulat de recurentăși care va fi analizat cu prioritate față de cuprinsul criticilor, vizează modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile reclamantului.
După cum s-a precizat în precedentul prezentelor considerente cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea la plata unor sume de bani, fiind invocate clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Ori, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.
Pe de altă parte, sumele solicitate de intimat se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.
Față de cele învederate, față de intervalul de timp pentru care au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond, Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin.l lit.e Codul muncii modificat și republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri, nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.
Interpretarea recurentei în sensul că pentru a se asimila veniturile salariale trebuie să reprezinte contraprestația muncii salariatului contravine dispozițiilor legale de vreme ce orice alte adaosuri și care nu sunt rezultatul direct al muncii depuse se încadrează în respectiva noțiune.
Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.283 lit. c din Codul muncii.
Pentru motivele învederate și având în vedere textele de lege menționate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de recurs al recurentei privitoare la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentei, Curtea de Apel constată că, din dispozițiile Codului muncii, Legii nr. 130/1996, precum și cele ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel național, rezultă, fără echivoc, faptul că orice contract colectiv este, concomitent, atât un act juridic generator de drepturi și obligații, cât și un izvor de drept, făcând parte din categoria normelor juridice negociate și produce efecte față de toți angajatorii și salariații la care se referă.
Dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii, precum și art. 7 alin. 2 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, arată că atunci când contractele colective de muncă sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, ele devin legea părților.
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Drepturile prevăzute în Contractul colectiv de muncă național sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.
Prin art. 241 alin.1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996, s-a statuat sistemul ierarhic al contractelor colective de muncă și modalitatea în care acestea produc efecte, iar instanța de fond în mod corect a stabilit că reclamantul era îndreptățit să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități și de ramură transporturi.
Instanța de fond a dat o interpretare corectă actului dedus judecății, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 123, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramuri transporturi, produce efecte în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe.
Toate normele legale mai sus arătate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional prin art. 41 alin. 5 din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
De asemenea, Curtea reține că, acele contracte colective de muncă nu pot conține caluze care să stabilească dreptul la nivel inferior cel stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească caluze la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
În art. 24 alin. 1 din Codul Muncii ( vechea numerotare) și art. 11 din Legea nr. 130/1996 prin care s-a statuat sistemul ierarhic al contractelor colective de muncă se arată că acestea își produc efectele pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul de muncă la acest nivel.
Din cererea introductivă formulată, rezultă că intimatul a avut calitatea de salariat la pârâtă și era îndreptățit să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități și de ramură transporturi.
În raport de cele reținute, Curtea reține că în mod corect prima instanță a apreciat că potrivit art. 52 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 „salariații cae se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizație egală cu cel puțțin două salarii brute avuten luna pensionăroii”. Această prevedere se regăsește și la art. 50 din CCM la nivel național, pe anii 2007 – 2010, fiind o clauză care cuprinde drepturi minimale, respectiv „salariații care se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizație egală cu cel puțin două salarii de bază avute în luna pensionării”.
Curtea mai reține că în mod greșit a susținut recurenta că nu sunt aplicabile CCM la nivel de ramură transporturi, atâta timp cât aceasta este o societate aflată sub tutela Ministerului Transporturilor și infrastructurii și desfășoară activități încadrate în această categorie, iar în cuprinsul CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 la art. 3 alin. 1 se stipulează „clauzele prezentului contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora”.
Sub acest aspect, în raport de dispozițiile legale sus menționate Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a analizat cererea formulată sub aspectul temeiului invocat, respectiv contractul colectiv la nivel de ramură transporturi și atâta timp cât drepturile au fost prevăzute a se acorda în contractul la nivel superior, iar cererea intimatului a fost întemeiată pe dispozițiile CCM la nivel de ramuri transporturi aplicabile în perioada 2008 – 2010, sunt îndeplinite toate condițiile de acordare a drepturilor cuprinse în aceste prevederi contractuale, acordarea drepturilor fiind în sarcina recurentei care însă nu a dat curs acestei obligații.
Chiar și în condițiile în care s-a invocat aplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 2009 – 2010, pârâta avea obligația de a achita drepturile salariale solicitate având în vedere dispozițiile art. 2 alin. 2, 3 și 4 în acest contract în care părțile au prevăzut imposibilitatea încălcării drepturilor prevăzute în contractele la nivel superior.
Împrejurarea că legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul încheieriicontractelor colectiv de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011, a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzeoi, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului de muncă de la nivel inferior.
Prin aceeași argumentație, apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatarea nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 alin. 1 pct. d din Codul Muncii.
Sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei în legătură cu modalitatea în care trebuia să se constate nulitate cauzelor contractelor colective de muncă sau că se putea realiza negocierea lo, pe de o parte, pentru că una din părțile contractante este și angajatoru, deci și aceasta putea iniția aceste proceduri, iar pe de altă parte instanța de fond a aplicat și interpretat corect legislația în materie atunci când a admis acțiuneaș.
Mai mult decât atât, în temeiul dispozițiilor art. 236 alin. l din Codul Muncii (în vigoare la data scadenței drepturilor), contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator și salariați prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizare, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din acordurile de muncă, iar conform dispoz. art. 243 alin. 1 din Codul Muncii: „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, iar potrivit alin. 2 „neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractele colective de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta”.
În raport de cele arătate, Curtea reține că din dispozițiile Codului Muncii, art. 236 alin. 2 Codul Muncii din Legea nr.130/1996, art. 7 alin. 2 cât și ale contractului colectiv de muncă (în vigoare la data nașterii dreptului pretins), rezultă fără echivoc faptul că orice contract colectiv de muncă este concomitent, atât un act juridic generator de drepturi și obligații, cât și un izvor de drept, făcând parte din categoria normelor juridice negociate și produce efeccte față de toți salariații la crae se referă.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat, nefiind incidente în cauză niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct.8 și 9 Cod pr.civ. și 3041 Cod pr.civ. invocate de către recurentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „C.F.R.” S.A. - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII C.F. G., cu sediul în municipiul G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.451 din 08.04.2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul P. V.-I., domiciliat în municipiul B., ., ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
M. I. G. V. G. A. P.
Grefier,
G. C.
Red...GC
2 ex./22.10.2013
d.f. nr._ Tribunal B.
j.f. M. N.
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1433/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
