Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3432/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3432/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 883/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 3432
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2013
Președinte - A.-C. B.
Judecători - E. S.
- V.-I. S.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de pârâții P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, în nume propriu și pentru P. DE PE L. TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA, cu sediul în Ploiești, .. 1A, județul Prahova și M. P. – P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, Bulevardul Libertății, nr. 14, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 838/17 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul S. A., cu domiciliul ales pentru comunicarea acetlor de procedură la P. de pe lângă Judecătoria Răcari, cu sediul în Răcari, ., județul Dâmbovița și pârâții C. S. AL MAGISTRATURII, cu sediul în București, .. 141 B, sector 6 și M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, conform dispozițiilor art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenții-pârâți P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimatul-reclamant S. A. și intimații-pârâți C. S. al Magistraturii și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursurile se află la primul termen de judecată, sunt motivate, au fost declarate în termenul legal procedural și că recurenții-pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă în cuprinsul motivelor de recurs (filele 7 și 17 dosar).
De asemenea, se învederează că intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița (fosta D.G.F.P. Dâmbovița) au depus la dosar întâmpinare, prin intermediul Compartimentului Registratură, înregistrată sub nr._/19 august 2013 în cuprinsul căreia a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului și față de împrejurarea că, atât recurenții-pârâți în cuprinsul motivelor de recurs (fila 7 și 17 dosar), cât și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, în cuprinsul întâmpinării, au solicitat judecarea cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 242 alin. 2 Cod pr. civilă, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA,
Deliberând, asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamanții S. A., P. A., S. N. M., B. G., G. F., C. C. R., T. R. P., având calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Găești și Răcari, județul Dâmbovița, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, C. S. al Magistraturii și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. P. sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce îi privește, astfel pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea, că pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate, că premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar și că aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor și că plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Au arătat reclamanții că, dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011 (art. 46) și că prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Totodată, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care încalcă dreptul acestora de proprietate, astfel cum este garantat de art. 44 din Constituția României, dar și de art. 41 din Constituție, care ocrotește munca și protecția socială a ei, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii, așa cum este reglementat în art. 124 și art. 125 din Constituție, excepție la care au renunțat printr-o cerere depusă ulterior la dosar.
Au apreciat reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității și că în legătură cu acest principiu este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
Reclamanții au mai arătat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit și că, drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De asemenea, au precizat reclamanții că în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se tină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor, iar norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele, fiind adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul și supraviețuirea legii vechi excepția, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupunând . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul reclamanților, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile susmenționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui întrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui, fiind de observat că, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Totodată, reclamanții au susținut că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De asemenea, reclamanții au arătat că în ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, iar lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Au mai precizat reclamanții că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în Cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 d Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L180 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Reclamanții au susținut că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, că în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii și că aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, art. 20, art. 41, art. 44, art. 124 și ar. 125 din Constituția României, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992.
Reclamanții au depus la dosar adeverința nr.896/13.02.2013 emisă de P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița cu privire la perioadele lucrate și funcțiile reclamanților, precum și practică judiciară în materie.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița - Administrația Finanțelor Publice Târgoviște, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți față de acesta, motivat de faptul că acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț care nu are atribuții privind angajarea / salarizarea reclamanților sau acordarea pensiei, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând cu privire la excepția de neconstituționalitate a art.8 din Legea nr.285/2010 că asupra acesteia s-a pronunțat deja Curtea Constituțională prin Decizia nr.1655/28.12.2010, când a declarat constituțională legea în ansamblul său.
Pe fondul cauzei, a arătat că potrivit art.8 din Legea nr.285/2010 sumele corespunzătoare premiului anual pentru 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale acordate în anul 2011, iar ulterior a intrat în vigoare Legea nr.283/2011 care interzice acordarea premiilor și primelor de vacanță, legiuitorul stabilind expres neacordarea premiului anual pentru 2010, iar statul având legitimitate constituțională de a acorda sporuri, premii, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează și neîncălcându-se principiul neretroactivității legii, Legea nr.330/2009 fiind abrogată expres la 31.12.2010 prin art.39 lit.w din Legea nr.284/2010.
A precizat că Legea nr.285/2010 și Legea nr.283/2011 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele F. M. și A. G. S. împotriva României, reclamanții nesuferind o sarcina disproporțională și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, măsurile de restrângere nefiind discriminatorii, iar statul având dreptul de a-li stabili politica bugetară, după cum s-a reținut și în alte decizii de speță ale CEDO.
Pârâtul a arătat că admiterea cererii ar însemna depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, diminuarea salariilor este o măsură constituțională și nu se poate aplica indicele de inflație față de disp.art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, iar în privința efectuării mențiunilor în carnetul de muncă a se reține că Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă a fost abrogat începând cu 01.01.2011, conform Codului muncii.
Întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe disp.art.115-118 Cod procedură civilă.
La rândul său, pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece dreptul solicitat a fost sistat atât prin art.39 pct.w din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cât și prin art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011, iar potrivit art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate realiza numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
S-a depus Hotărârea nr.446/25.11.2010 a CSM și copiile actelor de identitate și ale carnetelor de muncă ale reclamanților.
Totodată, același pârât, prin întâmpinare a invocat și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, toți reclamanții, cu excepția reclamantului S. A. având domiciliile în alte județe și solicitându-se disjungerea cauzei față de aceștia și declinarea la instanțele competente.
Pârâtul C. S. al Magistraturii a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive față de toți reclamanții, cu excepția reclamantului P. A., care au nu au avut niciodată calitatea de salariați ai CSM, iar pe fondul cauzei a invocat, în principiu, aceleași apărări, ca și ceilalți pârâți, arătând în plus că sumele de bani destinate premiului anual au fost acordate personalului bugetar sub o altă formă și anume a majorărilor cu 15% a salariilor.
Având în vedere că potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, doar reclamantul S. A. are domiciliul pe raza județului Dâmbovița, cauza urmează a fi disjunsă, urmând a se forma dosare separate pentru ceilalți reclamanți și reclamantul P. A., în care se va discuta excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, invocată de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 838/17 aprilie 2013 Tribunalul Dâmbovița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
A disjuns soluționarea cauzei privind pe reclamantul P. A., formându-se un dosar separat.
A disjuns soluționarea cauzei privind pe reclamanții S. N. M., B. G., G. F., C. C. R., T. R. P., formându-se un dosar separat.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului S. al Magistraturii și a respins cererea reclamantului P. A. față de acesta.
A admis cererea formulată de reclamantul S. A. în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și a obligat pe acești pârâți la plata către reclamant a premiului anual aferent anului 2010, „al 13-lea salariu”, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului de către pârâtul P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Tribunalul a reținut că reclamantul S. A. ( întrucât față de ceilalți reclamanți s-a disjuns soluționarea cauzei), având calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari a solicitat, în contradictoriu cu pârâții, în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010 privind personalul auxiliar de specialitate, personalul conex, funcționari publici și personalul contractual din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. P. sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
Cum, în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, instanța are obligația de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinarea depusă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, înainte de a face o analiză a problemei deduse judecății, tribunalul se va pronunța cu privire la această excepție.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de acesta prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița - Administrația Finanțelor Publice Târgoviște, tribunalul constată că aceasta este întemeiată, având în vedere că între această instituție și reclamant nu există raporturi juridice obligaționale. Cum calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între cel ce urmează a fi obligat și cel chemat în judecată, tribunalul constată că lipsește calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi admisă și a se respinge acțiunea față de acest pârât ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. S. al Magistraturii, întrucât reclamantul S. A. nu are calitatea de angajat al acestuia, respingându-se cererea față de acest pârât.
A reținut prima instanță că în cauză nu s-a făcut dovada, așa cum a susținut pârâtul CSM că premiul anual pe anul 2010, respectiv al 13-lea salariu, a fost inclus eșalonat în salariul reclamantului din anul 2011, nefiind acordat nici până în prezent.
A mai arătat tribunalul că, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamantului, condiție nedovedită în privința acestuia și că această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010. Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul protocol la C.E.D.O., el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamantului premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din primul protocol la C.E.D.O.
Astfel, conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
Tribunalul a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat, în mod constant, că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi.
Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
A constatat tribunalul că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței C.E.D.O. în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1; prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, Curtea statuând că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept) și reținând, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamantul nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă acesta solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalul, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamantul devenind titularul dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamantului de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pentru anul 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul constată că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamantului ar conduce la încălcarea dreptului lui fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul va admite cererea formulată de reclamantul S. A. și va obliga pârâții(în afară de pârâții CSM și Ministerul Finanțelor Publice, față de care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive) să acorde reclamantului premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea „al 13-lea salariu”, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflație de la data când era datorată la data plății efective.
Referitor la cererea având ca obiect obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, a admis-o, având în vedere că Decretul nr.92/1976 care reglementa posibilitatea înscrierii drepturilor bănești primite în carnetul de muncă a fost abrogat la data de 01.01.2011, iar drepturile reclamantului sunt pe anul 2010, când acesta era în vigoare.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și M. P. – Parhetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o ca nelegală și netemeinică:
Recursul declarat de pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.
Susțin pârâții că, pe fondul cauzei, își menține apărarea din întâmpinare și subliniază ca temeiurile de drept invocate, nu permit acordarea premiului anual în discuție, astfel că se impune reanalizarea întregii situații de fapt, raportata la dispozițiile legale în materie, solicitând instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele și să constate că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșita a legii.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/ 2009, legea - cadru privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice (aplicată în anul 2010 și abrogată ulterior), pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de baza sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevede că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.
Arată că, premiul anual aferent anului 2010, conform Legii nr. 330/ 2009, trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011.
Însă, dreptul solicitat, respectiv acordarea premiului anual a fost sistat atât prin art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 - privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, care abrogă în mod expres Legea nr. 330/ 2009, cât și prin art. 8 din Legea nr. 285/ 28.12.2010 - privind salarizarea în anul 2011, care menționează faptul că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
In privința principiului neretroactivitatii legii, reclamanții au susținut că, în cazul în care toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, s-au realizat înainte de . legii noi, ele nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi. În cazul lor, legea ce a abrogat posibilitatea acordării premiului anual a intrat in vigoare ulterior perioadei prevăzuta pentru acordarea acestuia.
Aceasta susținere, apreciază recurenții că este nefondată, întrucât Legea nr. 285/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, iar prin coroborare cu dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/ 2000 - privind normele de tehnica legislativa, aceasta a intrat în vigoare la data de 31.12.2010.
Astfel, legea neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea premiului anual, respectiv, începând cu ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin 2 din Constituție („legea dispune numai pentru viitor,,), așa cum s-a susținut de către reclamanți.
În acest context, Legea nr. 285/ 2011 a fost adoptată cu scopul atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată.
Eludarea acestor reglementari ar avea drept consecința imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Statul roman, prin intermediul Guvernului, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Toate aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare, care justifică luarea acestei masuri.
Analizând constituționalitatea unor masuri similare luate de stat în scopul redresării economice, Curtea Constituționala a statuat deja că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atât timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauza și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criza economică.
In conformitate cu art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - republicată, activitatea instanțelor și a parchetelor (deci implicit a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița) este finanțată de la bugetul de stat.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede ca Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum si de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Conform art. 14 alin 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, „nicio o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuata de acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuiala”.
Totodată, art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/ 2002 stabilește: „cheltuielile prevăzute in capitole si articole au destinație precisa si limitata,, astfel încât, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se realiza numai in limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Cum M. P. și implicit P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă, cu atât mai mult cu cât a fost admisă acordarea sumelor, actualizate cu indicele de inflație.
In ceea ce privește obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, această obligație este imposibilă, motivat de faptul că P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița nu are în organigramă departament de resurse umane, singura unitate de parchet care are în atribuții gestionarea resurselor umane din raza de jurisdicție a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești este P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin consilierul cu atribuții în acest sens din cadrul Departamentului Economico-Financiar și Administrativ.
Mai mult decât atât, susțin recurenții ca admiterea acestui capăt de cerere este și neîntemeiat, motivat de faptul că, pe de o parte, Decretul nr. 92/1976 a fost abrogat începând cu data de 1.01.2011, conform art. 298 alin. 3 Codul muncii, deci acordarea acestor drepturi se făcea în anul 2011, când nu mai există temeiul de drept anterior precizat, pe de alta parte, în carnetul de muncă se efectuau mențiuni referitoare la drepturile salariale cu caracter permanent (art. I alin. J din Decretul nr. 92/1976), „primele,, nefăcând niciodată parte din această categorie, deci nu se menționau în carnetul de muncă.
Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului, modificare în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar respingerea capetelor de cerere privind efectuarea completărilor în carnetul de muncă.
Recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Susține recurentul că potrivit art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, hotărârea a fost dată cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești, iar potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, soluția a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Apreciază că în mod greșit acțiunea a fost admisă, întrucât prin aceasta, instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.
În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituționala soluționând sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin Decizia nr. 838 din data 27 mai 2009.
Prin urmare, instanța de fond în mod greșit a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a dispus măsuri care „completează” textul Legii nr. 285/2010 sau al Legii nr. 283/2011, creând astfel pe cale judiciară noi modalități de stabilire a salariilor. Finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi inechitatea în cadrul aceleiași categorii de personal din sistemul judiciar, o altă soluție adoptată încălcând principiile statuate în lege.
Momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.".
Totodată, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgența a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar: „În anul 2012, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță.”
După data de 31 decembrie 2010, dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Ulterior, a intrat în vigoare Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/_ privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.
Totodată, O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, la art. 2 se menționează:
"Prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin legea nr. 182/2012 și ale art. 1 alin. 4 și 5 art. 2, 3, art. 4 alin. 1 și 2, art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. 2 și art. 13 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplica în mod corespunzător și în anul 2013."
Ținând cont de faptul că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anii 2010, 2011 și 2012 nu se acordă, instanța de fond, prin soluția pronunțată, și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a aplicat greșit legea prin obligarea pârâților la plata premiului anual aferent anului 2010 în temeiul unei legi abrogate Legea nr. 330/2009.
Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare.
Statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, „ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula"" (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.
După cum rezultă expres din textul art. 8 al Legii nr. 285/2010, din textul art.7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, precum și din art. 2 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 84/2012, este evident că premiul aferent anului 2010 nu se plătește în anul 2011, sumele corespunzătoare plății acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, iar premiul aferent anului 2011 nu se plătește în anul 2012.
În ceea ce privește criticile privind încălcarea principiului neretroactivității legii, consideră că acestea sunt neîntemeiate.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 – legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
In condițiile în care legile noi, respectiv Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011 și O.U.G. nr. 84/2012 prevăd că în anii 2011, 2012 și 2013 premiul anual nu se plătește este evident că, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anii 2011 - 2013.
Mai mult, doctrina relevantă în materie, stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după . situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată - 1 ianuarie 2011.
Analizând rațiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are aceasta lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituție. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.
Legea nr. 285/2010 și Legea nr. 283/2011 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale
Prin Decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în Cauzele F. M. împotriva României (cererea, nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată, Curtea a reamintit că dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Villio Eskelinen și alți c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, nr._/00, par. 94, și mutatis mutandis, Cauza Kjartan Âsnnmdsson c. Istlandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr._/00, par. 39). Nu este suficient ca un reclamant să invoce existența unei „contestații reale" sau a unei „plângeri credibile". O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).
Curtea a notat, în primul rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a urmărit un interes public și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale,, ca autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". In mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu plivire la existența unei probleme de interes general. In consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială. Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă.
În cele din urmă, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili daca și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.
Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România.
Precizează recurenții că lipsa despăgubirii pentru ingerința nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Considerații cu privire la proporționalitatea ingerinței.
Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu, Curtea constatând că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru aprecierea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.
Arată recurenții că, trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem, aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea .intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
In consecință, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate".
Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de masuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul .
Arată recurenții că Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 sunt constituționale, întrucât anterior adoptării, acestea au fost supuse controlului de constituționalitate.
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din data 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri, publice sunt constituționale.
Precizează recurenții că nu se poate contesta faptul că măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care ar fi putut pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.
Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice., Curtea Constituțională a statuat că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariate, atâta timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică.
Precizează recurentul că, potrivit art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
In mod greșit instanța de fond a obligat pârâții la plata sumelor reactualizate în funcție de indicele de inflație.
Fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor de personal, sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin.(2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice: „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47 alin. (4) teza a doua: „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea de către instanță la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Mai mult, apreciază recurentul că aplicarea indicelui de inflație sumelor solicitate de intimatul - reclamant apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de intimatul-reclamant, eventuala obligare a acestora la plata actualizărilor conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Cererea accesorie privind obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă a fost admisă în mod netemeinic și nelegal de către instanța de fond.
Cererea este neîntemeiată având în vedere faptul că în prezent, începând cu data de 1 ianuarie 2011, Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă și-a încetat aplicabilitatea, conform art. 281 .din. (3) coroborat cu art. 279 alin. (2) și (3) Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată la data de 18 mai 2011.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod de procedură civilă, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea reține că recursul sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează:
Cu privire la recursul formulat de M. P.- P. de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea reține că este nefondat pentru următoarele argumente:
Critica că instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești este nefondată, întrucât potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009: (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 ,se prevede că: ,,sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordã începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare în anul 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
În cauza pendinte, reclamantul solicită plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit pentru munca desfășurată în anul 2010, drept ce a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010.
Curtea apreciază că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior, și nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului, pentru că, trebuie distins între dreptul unei persoane de a primi în viitor salariu într-un anumit cuantum, acesta nefiind recunoscut din perspectiva Convenției și dreptul de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată.
Instanța de judecată nu a făcut altceva decât să dispună acordarea unor drepturi recunoscute de Legea nr.330/2009 în corelație cu dreptul comunitar .
Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ,ci la aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Motivul de recurs ce vizează încălcarea art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal,este nefondat deoarece chiar Curtea Constituțională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „ de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
Conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
În cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept ). Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 are o fundamentare în legislația internă, art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui “bun”în sensul Convenției constând în premiul anual.
De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.
Deși, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 alin.3 din Legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesionalã, vechimea în muncã, vechimea în funcție sau, dupã caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii pânã la 31 decembrie 2010”, criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
În timp ce premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, creșterea salarială s-a acordat de la 1.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Respingerea acțiunii reclamantului ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului sau, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
În cauza de față nu este vorba de o reducere a salariului, ci de neacordarea unui drept câștigat cf.art. 25 din Legea nr.330/2009.
Deși recurenta invocă alin.2 din art.1,Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului ,art.25 din Legea nr. 330/2009 prevede acest drept ce nu poate fi suprimat ,având în vedere art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
În ceea ce privește principiul referitor la neretroactivitatea legii, acestea pot fi valorificate, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța judecătorească nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.
Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertãțile cetãțenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacã există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementãrile internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Referitor la recursul declarat de P. de pe langa CURTEA DE APEL si P. de pe langa Tribunalul Dambovita, Curtea reține următoarele:
Este nefondată critica ce vizează faptul că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii cu motivarea că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, întrucât dreptul la acordarea premiului anual a fost stabilit prin art. 25 din Legea nr.330/2009, drept dobândit zi de zi pe parcursul anului 2010 ,reprezentând un bun în sensul art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO .
Susținerea că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar,este nefondată potrivit considerentelor arătate în precedent.
Deși recurenta susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă începând cu luna ianuarie 2011, ci sub forma majorărilor salariale ce se vor acorda în respectivul an, trebuie arătat că în art.8 din Legea nr.285/2010 nu se prevede nici o compensare,așa cum s-a mai arătat în precedent.
Se va respinge ca nefondată critica că instanța de fond a admis capătul de cerere privind reactualizarea sumelor, fără a avea în considerare faptul că în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.500/2003, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, dacă nu există baza legală pentru acea cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anual aprobate, întrucât aceasta este o problemă de executare, cf.art.3712 alin.2 Cod proc.civilă.
De asemenea, Curtea va respinge, ca neintemeiata, critica privind solutionarea capatului de cerere referitor la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, având în vedere imprejurarea că Decretul nr.92/1976 era în vigoare in perioada penrru care s-au solicitat drepturile banesti, respectiv in anul 2010, fiind abrogat la data de 01.01.2011.
Față de toate aceste considerente,Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, în nume propriu și pentru P. DE PE L. TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA, cu sediul în Ploiești, .. 1A, județul Prahova și M. P. – P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, Bulevardul Libertății, nr. 14, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 838/17 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul S. A., cu domiciliul ales pentru comunicarea acetlor de procedură la P. de pe lângă Judecătoria Răcari, cu sediul în Răcari, ., județul Dâmbovița și pârâții C. S. AL MAGISTRATURII, cu sediul în București, .. 141 B, sector 6 și M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 6 noiembrie 2013.
Președinte, Judecători,
A.-C. B. E. S. V.-I. S.
Grefier,
D. V.
Red. VIS
Tehnored. DV
2 ex./18.11.2013
d.f._ – Tribunalul Dâmbovița
j.f. L. B.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
| ← Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
