Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2396/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2396/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 10306/120/2012
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2396
Ședința publică din data de 25 septembrie 2013
Președinte - M. I. G.
Judecători - V. G.
- A. P.
Grefier - G. C.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în municipiul Ploiești, .. 4, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 709 din 28.03.2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții B. L., B. G., C. I., C. N., F. I., F. S., M. M., B. V. și P. G., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Dâmbovița, din Târgoviște, Calea București, nr. 3, județul Dâmbovița și pârâții Tribunalului Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București, nr. 3, județul Dâmbovița, și Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 – prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este la primul termen de judecată și prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
C., având în vedere actele și lucrările dosarului și împrejurarea că recurenții-reclamanți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr._, reclamanții B. L., B. G., C. I., C. N., F. I., F. S., M. M., B. V. și P. G., având calitatea de magistrați, respectiv asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Dâmbovița, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, T. Dâmbovița, C. de A. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtelor la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv . Prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept în ceea ce îi privește, menționându-se că pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea, pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
În același text s-a precizat că premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar și nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor, plata premiului anual urmând a se face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În continuare au învederat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011 (art. 46), iar prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Reclamanții au înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care încalcă dreptul acestora de proprietate, astfel cum este garantat de art. 44 din Constituția României, dar și de art. 41 din Constituție, care ocrotește munca și protecția socială, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii, așa cum este reglementat în art. 124 și art. 125 din Constituție.
Au apreciat reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității. În legătură cu acest principiu este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
Reclamanții au mai arătat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit. D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De asemenea, au precizat reclamanții că în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se tină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele, fiind adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul și supraviețuirea legii vechi excepția, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupunând . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
În cazul reclamanților, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011. Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Totodată, reclamanții au susținut că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, iar lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea lor de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
În continuare au precizat reclamanții că trebuie avută în vedere și soluția dată de COMISIA EUROPEANĂ ÎN CAUZA C-310/10 (anexată alăturat), având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de C. de A. Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L180 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Reclamanții au susținut că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, iar în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii . Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de C. de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, art. 20, art. 41, art. 44, art. 124 și ar. 125 din Constituția României, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992.
În temeiul art. 115 Cod procedură civilă pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița pentru M. Finanțelor publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivată de faptul că acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite. S-a precizat că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț care nu are atribuții privind stabilirea premiilor anuale, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia, iar în susținerea acestor afirmații s-au invocat prevederile art. 34, art. 48 și art. 55 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Totodată, pârâta a susținut că este imposibilă acordarea premiului anual solicitat de către reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata unor sume de bani aferente salariilor. În același timp, potrivit art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, creanțele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
De asemenea, pârâta a precizat că Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală, astfel încât este neîntemeiată aprecierea conform căreia Ministerul Finanțelor Publice trebuie să fie parte în litigiu și trebuie să fie obligat la alocarea fondurilor necesare pentru achitarea sumelor solicitate de reclamanți.
La rândul său pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare, în baza art. 115 Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, potrivit art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea (…), iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul, dispozițiile legale menționate fiind în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010.
De asemenea, pârâtul a susținut că prin art. 39 pct. w) au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele privitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare, iar în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2011, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi. Așadar legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o . astfel de măsuri propuse de legiuitor, măsuri care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin Strategie fiscal-bugetară. Ca atare, sumele de bani destinate plății premiului anual sunt acordate personalului bugetar, numai sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază/indemnizații în cuantum de 15%.
Totodată, a precizat pârâtul că dispozițiile Legii nr. 285/2010 au fost analizate și de C. Constituțională prin decizia nr. 1655/2010, iar o situație de criză economică astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice . În aceeași ordine de idei, în ceea ce privește Legea nr. 284/2010, C. Constituțională a reținut că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.
A mai arătat pârâtul că în contextul jurisprudențial al Curții Constituționale este relevantă și decizia nr. 207 din 17 februarie 2009, iar în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate, respectiv Legea nr. 285/2010, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011 și se aplică întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual conform reglementărilor legale anterioare. Teoretic, Legea nr. 285/2010, legea nouă se aplică premiului anual aferent anului 2010, întrucât există cazul unor raporturi juridice ce nu sunt încheiate, ci sunt născute numai sub imperiul legii vechi, dar nu și-au epuizat efectele, câtă vreme plata premiului anual nu a fost realizată în luna ianuarie a anului 2011. Ca atare, plata premiului anual, ca efect viitor al unei situații reglementate prin legea veche, va fi în mod evident sub incidența legii noi, respectiv Legea nr. 285/2010 în situația de față, iar prevederile acestei legi nu retroactivează, acestea neproducând niciun efect pentru perioada anterioară emiterii lor.
A conchis pârâtul că, în principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropriate și că în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, T. Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 709 din 28.03.2013 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta prin întâmpinare și a respins acțiunea față de acest pârât. Prin aceeași hotărâre instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă și a obligat pârâtul T. Dâmbovița să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru a pronunța această sentință, T. Dâmbovița a reținut referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de D.G.F.P. Dâmbovița, prin întâmpinarea depusă la dosar, că aceasta este întemeiată, având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia. Prin urmare excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă și s-a respins acțiunea față de acesta.
T. a constatat că potrivit adresei nr. 852/A/29.01.2013 întocmită de T. Dâmbovița și depusă la dosarul cauzei, că premiul anual pe anul 2010, respectiv al 13-lea salariu, nu a fost inclus eșalonat în salariile reclamanților din anul 2011, nefiind acordat nici până în prezent.
Conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia, iar această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului s-a considerat că nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010. Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul protocol la C.E.D.O., el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi.
În opinia tribunalului, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din primul protocol la C.E.D.O.
Astfel, conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
T. a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat, în mod constant, că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi.
Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
A mai constatat tribunalul că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței C.E.D.O. în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, C. statuând că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept) și reținând, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, C. a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalul, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, s-a considerat că nu se poate reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art. 8 din. Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis, în parte, acțiunea în sensul că a obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, instanța l-a admis ca fiind întemeiat, urmând ca acest pârât să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții M. Justiției șiC. de A. Ploiești, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurentul-pârât M. Justiției, în motivarea recursului, arată că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Prima instanță a constat că dispozițiile art.8 din Legea nr. 285/2010 contravin dispozițiilor art. 15 din Constituția României, iar o astfel de competență nu este atribuită instanțelor judecătorești, ci Curții Constituționale a României.
Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că art.8 din Legea nr.285/2011, prevede expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.
În cazul de față, obligarea Ministerului Justiției la plata premiului anual aferent anului 2010 constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, întrucât, prin Legea nr.285/2011 s-a prevăzut expres că. „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești o constituie Decizia Curții Constituționale nr.838 din data de 27 mai 2008 privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească (reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție), pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin care s-a reținut că: „În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.
Pentru a acorda plata premiului anual, T. Dâmbovița a reținut în esență, în considerente, că art. 8 din Legea nr. 285/2010, încalcă principiul neretroactivității legii civile, precum și dispozițiile art. 1 din CEDO.
Astfel, solicită să se observe că potrivit art.8 din Legea nr.285/2011 „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi." Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual.
În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, se menționează că potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Însă, alin.2 al textului prevede că „ Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor".
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art.1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie sa se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
În acest sens prezintă speța Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei "posesii" C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că:
Pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că "...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne", constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre).
Pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
În același sens se menționează hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că "Posesiile pot fi posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art.1 din protocolul 1...." . C. trebuie de asemenea "....să aprecieze dacă a existat ... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun" (paragrafele 37 și 38 din hotărâre)
În același sens Hotărârea Lelas versus Croația reține că "...instituțiile Convenției au reținut în mod constant că venitul care a fost câștigat constituie o posesie în sensul art.1 din protocolul 1", curtea reținând că drepturile salariale ale reclamantului constituie posesii, întrucât în perioada de referință erau prevăzute de lege.
Totodată, hotărârea Vilho Eskeiinen și alții versus Finlanda statuează că " ...
nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-
un anumit cuantum. În cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase."
Față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "...este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare"
Așadar, în cazul de față, art.8 din Legea nr.285/2011 prevede că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."
Înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010, solicită instanței de recurs să constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.4, coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea cu trimitere a sentinței nr. 397/12 februarie 2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în sensul celor arătate mai sus sau în baza art. 304 pct. 9 modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
Recurenta pârâtă C. de A. Ploiești, în motivarea recursului, consideră că instanța de fond a comis o gravă eroare în momentul în care a admis acțiunea, neavând în vedere dispozițiile legale aplicabile în cauză.
Astfel, conform dispozițiilor art.8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, „sumele corespunzătoare pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu 1 ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar”.
De asemenea, conform dispozițiilor art.25 alin.1,4 din Legea 330/2009 – alin. ultim- dispoziții abrogate - „plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit prezentei legi începând cu luna ianuarie a anului următor pentru care se acordă premiul”.
Aceste dispoziții au fost în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii 284/2010, prin art.39 lit.w) fiind abrogate expres dispozițiile Legii 330/2009, inclusiv cele referitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare.
Așa cum s-a precizat mai sus, legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se mai acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar.
C. Constituțională, prin decizia nr.1655/2010 a analizat dispozițiile Legii 285/2010, statuând faptul că o criză economică – astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii – reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice. De asemenea, se reține că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, cu drepturi salariale suplimentare.
În plus, prin decizia din data de 4 septembrie 2012 publicată la 18 septembrie, C. Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza „D. și alții împotriva României”.
În cauza sus-menționată, reclamanții invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), motivat de faptul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
În motivarea hotărârii sale, CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Precizează și împrejurarea că prin fila de buget a anului 2011, M. Justiției nu a alocat fonduri pentru plata premiului anual corespunzător anului 2010.
Față de aceste aspecte prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente C. reține următoarele:
Sub un prim aspect se susține de către recurentul M. Justiției că tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus obligarea sa la plata premiului anual pe anul 2010 deși prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010 erau clare în sensul neacordării lui și atunci când a constatat că aceste dispoziții legale contravin art. 15 din Constituție.
Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Însăși C. Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
În speța de față se constată că obligarea recurenților la plata premiului anual s-a făcut ca urmare a aplicării cu prioritate a dreptului comunitar în raport cu prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010. În atare situație instanța de fond nu a depășit limitele judecătorești și nu și-a arogat atribuții specifice celorlalte puteri în stat, deoarece nu a creat noi norme ci le-a aplicat pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern, dacă apreciază că, dând eficiență acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Judecătorul național trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare Convenției, iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract, astfel cum analizează C. Constituțională.
Dacă se are în vedere că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1655 din 28.12.2010, s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care C. le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că aceste decizii nu pot să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății. Concordanța legii nr. 285/2010 cu textele constituționale, pe care C. a constatat-o, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi ocrotite de Convenție.
Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 1 alin. 1 și art. 2), independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, deja evocat.
Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de C. Constituțională (care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției), înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție.
In concluzie, chiar dacă C. Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a legii interne, a considerat că legea respectivă nu încalcă nici Constituția, dar nici drepturi fundamentale reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest fapt nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
În raport de aceste considerente primul motiv de recurs formulat de M. Justiției apare ca nefondat și urmează a fi înlăturat.
Pe de altă parte prin calea de atac promovată ambele recurente critică soluția primei instanțe apreciind că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009 raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011(...).
Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO,
întrucât noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
În privința drepturilor asupra veniturilor salariale, jurisprudența Curții Europene în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 2010, C. a statuat că nu este ocrotit de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ceea ce s-a câștigat prin realizarea conținutului raportului de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Pe de altă parte, în cauza Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, C. a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda, sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși,dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Această ultimă precizare din considerentele deciziei este relevantă în cauza de față, întrucât, contrar celor susținute de recurente, momentul abrogării Legii nr. 330/2009 (1.01.2011), care reglementa dreptul dedus judecății, se situează dincolo de momentul la care dreptul respectiv, cu o fundamentare suficientă în legislația internă, căpătase valoarea unei creanțe, cu toate valențele exigibilității.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.
Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), ei devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
Reținând că reclamanții erau titularii dreptului la primirea premiului la expirarea anului 2010 (erau titularii unui bun), acesta trebuia recunoscut și realizat, iar sumele de bani corespunzătoare se impuneau a fi acordate în luna ianuarie 2011.
Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat, cu motivarea că, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a stabilit în mod expres că: „Sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordã începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis C. Europeană în numeroase dintre cauzele sale. În speță, pentru a se respecta această cerință, este necesar a se verifica dacă, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 și dacă s-a stins această datorie.
În speță, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.
Mai trebuie menționat și faptul că, în ceea ce privește marja de apreciere a statului privind încetarea, amânarea, eșalonarea plății unor sporuri sau premii, există o diferență fundamentală între posibilitatea statului de a dispune abrogarea pentru viitor a unor sporuri sau premii (acceptată de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1) și refuzul de a plăti sporuri sau premii pentru o perioadă în care munca a fost prestată și legea ce le prevedea era în vigoare.
Atunci când statul dispune, printr-un act normativ, că, de la data intervenției legislative, se reduc salariile sau nu se va mai plăti un anume spor salariaților pentru activitatea pe care aceștia o vor depune în perioada următoare intrării în vigoare a legii, salariații, cunoscând aceste dispoziții pot să-și adapteze conduita în funcție de acestea și pot alege să presteze munca pentru un salariu într-un cuantum redus sau să renunțe la locul de muncă respectiv.
Însă, în cazul în care, salariatul, cunoscând că legea în vigoare prevede un anumit cuantum al salariului sau plata unui premiu, prestează activitatea aferentă, iar ulterior statul refuză plata acestor drepturi, în această situație salariatul și-a conformat conduita dispozițiilor legale, și-a îndeplinit obligația de a presta munca, fără să poată prevedea că, ulterior, statul va refuza plata dreptului prevăzut de lege și fără vreo posibilitate de a opta.
În cazul Legii 285/2010, statul a prevăzut că pentru anul 2011 (adică pentru munca ce se va presta în anul 2011) nu se va mai acorda premiu anual, deci salariații își pot acorda conduita viitoare în funcție de această prevedere, dar a prevăzut, totodată, că pentru activitatea deja prestată în anul 2010 (potrivit legii în vigoare pe tot parcursul anului, până la 31.12.2010), premiul anual nu se mai plătește.
Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție), că nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a prevăzut neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, a da eficiență dispozițiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunurilor lor, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
Față de argumentele expuse anterior C. apreciază ca fiind nefondate criticile formulate, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, invocate în susținerea căilor de atac promovate, motiv pentru care în baza art. 312 alin1. Cod procedură civilă va respinge recursurile declarate, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în municipiul Ploiești, .. 4, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 709 din 28.03.2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții B. L., B. G., C. I., C. N., F. I., F. S., M. M., B. V. și P. G., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Dâmbovița, din Târgoviște, Calea București, nr. 3, județul Dâmbovița și pârâții Tribunalului Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București, nr. 3, județul Dâmbovița, și Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 – prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
M. I. G. V. G. A. P.
Grefier,
G. C.
Red.VG
Tehnored.GC
2 ex./21.10 2013
d.f. nr._ Tribunal Dâmbovița
j.f. R. M.
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 151/2013.... → |
|---|
