Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3321/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3321/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 1030/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ –
Dosar nr._
DECIZIA NR. 3321
Ședința publică din data de 31 octombrie 2013
Președinte – C. M. M.
Judecători – A. M. R.
- M. P.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursurilor formulate de pârâții M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, ., sector 5 și P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI în nume propriu și pentru P. DE PE L. TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA, cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova împotriva Sentinței nr. 909 din 8 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I Civilăîn contradictoriu cu intimații reclamanți T. A. și S. M. S., cu domiciliul procedural ales la P. de pe lângă Judecătoria Moreni, cu sediul în Moreni, ., nr.14, județul Dâmbovița și intimatul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul se află la primul termen de judecată, recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar recurentele pârâte au solicitat, în cadrul cererilor formulate, judecata cauzei și în lipsa acestora, în baza dispozițiilor art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă.
Curtea, având în vedere că recurentele pârâte au solicitat, în cadrul cererilor formulate, judecata cauzei și în lipsa acestora, în baza dispozițiilor art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /30.01.2013 reclamanții T. A. și S. M.-S. au chemat în judecată pe pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu” reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnete de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la asigurarea sumelor necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea în fapt a cererii reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
Acordarea dreptului a fost prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, dispoziție ulterior abrogată prin art. 35, lit.w din Legea nr. 284/2010 publicată la 01.01.2011.
Prin art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011.
A fost încălcat principiul neretroactivității legii definit de art.1 din Cod Civil, potrivit căruia ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului au fost încălcate în speță, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept câștigat, reprezintă indiscutabil o ingerință ce a avut ca efect privarea de acest bun, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din protocolul nr.1.
Reclamanții au mai precizat că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310/10.
În drept, art. 25 din Legea nr. 330/2009, art.1 Cod Civil, art.15, alin.2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituție, art.1 din Primul protocol adițional la CEDO, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE, Legea nr. 47/1992.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în esență, că Legea nr. 118/2010 nu a fost modificată de Legea nr. 567/2004, ci de Legea nr. 330/2009.
A arătat că legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011.
A mai precizat pârâtul că Legea nr.285/2010 se aplică premiului anual întrucât ne aflăm în prezența unor raporturi juridice ce nu sunt încheiate, ci sunt născute numai sub imperiul legii vechi dar nu și-au epuizat efectele, câtă vreme plata premiului anual nu a fost realizată în luna ianuarie a anului 2011.
A mai arătat pârâtul că potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună și că și Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată – 1 ianuarie 2011.
Pârâtul a mai subliniat că legea 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru aplicarea drepturilor omului, că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 și că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, în situația în care P. nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice Dâmbovița – pentru Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a MFP care este un simplu terț care nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților neavând raporturi de muncă cu aceștia.
A mai arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu se confundă cu bugetul de stat, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestor bugete.
Solicită judecarea cauzei în lipsă.
La data de 25.02.2013 reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care arată că renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate a art.8 din Legea nr.285/2010.
Și pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dreptul solicitat a fost sistat atât prin art.39 pct.w din Legea 284/2010, cât și prin art.8 din Legea 285/2010 și că eludarea reglementărilor stabilite prin Legea 285/2011 ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Statul român.
Pârâtul a mai subliniat că întrucât M. P. și implicit PCA Ploiești și PT Dâmbovița sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă.
S-a depus la dosar, de către reclamanți, practică judiciară.
După administrarea probatoriilor Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a pronunțat Sentința nr. 909 din 8 mai 2013 prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și în consecință a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât.
Totodată instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual pentru anul 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul, referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de DGFP prin întâmpinare, a constatat că aceasta este întemeiată având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice urmează a fi admisă.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că potrivit precizărilor făcute de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în întâmpinare, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea 285/2010 sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă acestea urmând a fi avute în vedre la majorările salariale ce se acordă pentru anul 2011, după data de 31.12.2010 intrând în vigoare noile politici salariale stabilite de legea 284/2010, astfel încât, în opinia pârâtei pretențiile reclamanților sun neîntemeiate.
A învederat instanța de fond că, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Tribunalul a apreciat că, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art.1 din primul protocol la CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă, astfel cum s-a precizat anterior, dispozițiile art.8 din Legea nr. 285/2010.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art.1 din primul protocol la CEDO.
Astfel, conform art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
Tribunalul a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat în mod constant că, dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi, Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
Totodată, a mai constatat tribunalul că dispozițiile art.1 din Primul Protocol la CEDO sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
De asemenea a apreciat tribunalul că, în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceasta solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalul, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art.8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art.25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul a constatat că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă ale reclamanților, tribunalul l-a respins ca fiind neîntemeiat, având în vedere că Decretul nr. 92/1976 care reglementa această posibilitate a fost abrogat la data de 01.01.2011, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru o astfel de solicitare.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, criticând-o pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea cererii de recurs recurentul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a arătat că își menține apărarea din întâmpinare, subliniind că temeiurile de drept invocate, nu permit acordarea premiului anual în discuție, astfel că se impune reanalizarea întregii situații de fapt, raportată la dispozițiile legale în materie.
Așa fiind recurentul a solicitat instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele și să constate că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, potrivit art.25 din Legea nr. 330/ 2009, Legea - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (aplicată în anul 2010 și abrogată ulterior), pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevede ca plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.
Deci, premiul anual aferent anului 2010, conform Legii nr. 330/ 2009, trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011.
Însă, dreptul solicitat, respectiv acordarea premiului anual a fost sistat atât prin art.39 pct. w din Legea nr. 284/2010 - privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, care abroga în mod expres Legea nr. 330/ 2009, cât și prin art.8 din Legea nr. 285/28.12.2010 - privind salarizarea în anul 2011, care menționează faptul că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar”.
A mai învederat recurentul că, în privința principiului neretroactivității legii, reclamanții au susținut că, în cazul în care toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, s-au realizat înainte de . legii noi, ele nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi. În cazul lor, legea ce a abrogat posibilitatea acordării premiului anual a intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea acestuia.
Recurentul a arătat că aceasta susținere, este nefondată întrucât Legea nr. 285/2010 a fost publicată în MO nr. 878/28.12.2010, iar prin coroborare cu dispozițiile art. 12 alin 1 din Legea nr. 24/ 2000 - privind normele de tehnică legislativă, aceasta a intrat în vigoare la data de 31.12.2010.
Astfel, legea neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea premiului anual, respectiv, începând cu ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin 2 din Constituție („legea dispune numai pentru viitor,,), așa cum s-a susținut de către reclamanți.
În jurisprudența Curții Constituționale s-a stabilit, de principiu, cu prilejul soluționării unor excepții de neconstituționalitate, având ca obiect dispoziții legale criticate pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin 2 din Constituție, că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare,,. (Decizia nr. 458/2003, decizia nr. 330/2001, decizia nr.73/2001).
Recurentul a menționat că, în situația în cauză, Legea nr. 285/2010 nu este retroactivă. De asemenea, faptul că măsura de constrângere bugetară instituită prin emiterea actelor normative mai sus menționate (care nu mai prevăd acordarea acestui drept) a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică, situație ce a impus astfel adoptarea unor reglementari speciale.
În acest context, Legea nr. 285/ 2011 a fost adoptată cu scopul atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată.
Eludarea acestor reglementari ar avea drept consecința imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare si, in mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne si internaționale asumate de Statul roman, prin intermediul Guvernului, inclusiv in ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Toate aceste elemente vizează interesul general public si constituie situații de urgenta si extraordinare, care justifica luarea acestei masuri.
Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice, Curtea Constituțională a statuat deja că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atât timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică.
În conformitate cu art. 131 pct. l din Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară - republicată, activitatea instanțelor și a parchetelor (deci implicit a PCA Ploiești și PT Dâmbovița) este finanțată de la bugetul de stat.
Art. 19 din Legea nr. 500/ 2002 privind finanțele publice prevede ca Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum si de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Conform art. 14 alin 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ,,nici o cheltuiala nu poate fi înscrisa in buget si nici angajata si efectuata din acesta daca nu exista baza legală pentru respectiva cheltuială”.
Totodată, art.29 alin 3 din Legea nr. 500/ 2002 stabilește: „cheltuielile prevăzute in capitole si articole au destinație precisa si limitata,, astfel încât, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se realiza numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Cum M. P. și implicit PCA Ploiești și PT Dâmbovița sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibila, cu atât mai mult cu cât a fost admisă acordarea sumelor, actualizate cu indicele de inflație.
Față de cele mai sus precizate, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea cererii sale de recurs recurentul M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sentința atacată este nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 din codul de procedură civilă cu aplicarea art. 3041 Cod procedură civilă.
Astfel, instanța de fond în mod eronat, a reținut că singura condiție pentru reducerea sau neacordarea premiului anual prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 era desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a intimaților, așa cum se prevede în alin. 3 al acestui text de lege, condiție nedovedită, această prevedere legală fiind în vigoare pe tot parcursul anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
A mai precizat recurentul că, instanța însă urmând acest raționament a ignorat dispozițiile actului normativ prin care s-au abrogat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, respectiv art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Astfel, momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea
majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar,
potrivit prevederilor prezentei legi."
După data de 31 decembrie 2010, dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Ținând cont de faptul că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum și modalitatea de „compensare" a acestui neajuns, pretențiile intimaților privind plata acestui premiu în temeiul unei legi abrogate, sunt nefondate.
Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri,
stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri
publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt
drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în
drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază,
premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție: de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp / le poate suspenda sau chiar anula"" (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). A se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.
După cum rezultă expres din textul art. 8 al Legii nr. 285/2010, este evident că premiul aferent anului 2010 nu se plătește în anul 2011, sumele corespunzătoare plății acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
În aceste condiții, recurentul pârât a arătat că, în speța dedusă controlului judiciar, faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a dreptului câștigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit. Astfel, în ceea ce privește criticile intimaților referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, recurentul a învederat că acestea sunt neîntemeiate.
Legea nr. 330/2009, abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin Legea nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În condițiile în care legea nouă stabilește că premiul anual nu se plătește este evident că, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.
Mai mult, doctrina relevantă în materie, stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sa stinse după . situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sa stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sa stinse.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată - 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care a stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituție.
Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal,/imediată, din contră această condiție de temporalitate este susținută în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.
În consecință, noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.
Recurentul a mai arătat că instanța de fond neîntemeiat reține că legiuitorul ar fi intervenit în mod lipsit de orice echivoc în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului anual, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, această intervenție fiind apreciată de tribunal în sensul că s-a adus atingere unui drept fundamental al intimaților.
A învederat recurentul însă că Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Astfel, adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adiționai la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.
De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyekr împotriva Italiei, 2000). Or, în caza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor masuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „caza de utilitate publică".
Totodată, recurentul a arătat că instanța de fond reține în mod greșit că dreptul de a beneficia de premiul anual fiind un drept de natură salariată constituie un „bun"" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
Astfel, "bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. În acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58).
Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite următoarele principii: Hotărârea Marii Camere în caza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. l – dacă are o bază suficientă în drept infern, de exemplu dacă - este confirmată prin jurisprudența bine stabilită instanțelor, de judecată"
Hotărârea Kecliko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005 arată - latitudinea statului să determine ce sume ar fi plătite angajaților săi din bugetul de sfat. Statul poate introduce, suspenda sa anula plata unor asemenea foruri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).
De asemenea, recurentul a precizat că este evident că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Considerații cu privire la proporționalitatea ingerinței.
Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura exista soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților, este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par: 59 sa Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Prima constatare reieșită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează ^ situația reducerii pensiilor sa salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". în consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
A mai precizat recurentul că trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie, putându-se aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Spre exemplu, în materie de pensie, Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic contra Croatei, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz contra Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgea din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc, 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domaleioski contra Poloniei, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, și reducerea fusese necesară pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas contra Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard - V. Der Lans contra Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
Așadar s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmiindsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa a fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sa măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În consecință, față de cele anterior menționate, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate".
Recurentul pârât a mai învederat că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești". In continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar.
Chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.
De asemenea, recurentul a apreciat că Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 sunt constituționale.
Anterior adoptării Legii nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, acestea a fost supuse controlului de constituționalitate.
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale. în motivarea soluției pronunțate se arată că, în continuare există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă, această restrângere neaducând atingere substanței dreptului. Analizând aplicabilitatea criteriilor prevăzute la art. 53 din Constituție, așa cum s-a procedat cu prilejul adoptării Deciziilor nr. 872 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea constată că aceste cerințe sunt întrunite.
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii - cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 18 ianuarie 2011, constatând că: „întrucât legea criticată în privința stabilirii valorilor sal ariilor/soldelor/indemnizațiilor brute nu se aplică în cursul anului 2011, Curtea nu poate reține critica de neconstituționalitate ce vizează pretinsa încălcare a Deciziei Curții Constituționale nr. 874 din 25 iunie 2010, respectiv ca diminuarea cu 25% a salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute operate prin Legea nr. 118/2010 ar fi permanentizată." Și această obiecție de neconstituționalitate a fost respinsă.
În spiritul practicii constante a Curții Constituționale (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate. Decizia nr. 1415/2009, Decizia nr. 414/2010, Decizia 415/2010, Decizia nr. 291/2010, Decizia 294/2010), puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel Curtea reține că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. In consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor.
În continuare, recurentul a arătat că prezenta acțiune a fost în mod neîntemeiat admisă, întrucât acest fapt însemnă că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sa neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele, judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care a girul puterii legislative sa, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională soluționând sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.
În situația în care instanța ar admite cererea intimaților nu ar face altceva decât să adauge la textul Legii nr. 285/2010, deoarece numai legiuitorul - respectiv puterea legislativă - poate stabili acordarea sa neacordarea unor drepturi.
Obligarea la plată în sensul celor pretinse de intimați reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare, instanța de fond nu putea cenzura soluția aleasă de legiuitor și nu putea dispune măsuri care „completează" textul Legii nr. 285/2010, creând astfel pe cale judiciară noi modalități de stabilire a salariilor. Finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi inechitatea în cadrul aceleiași categorii de personal din sistemul judiciar, o altă soluție adoptată încălcând principiile statuate în lege, iar instanța de control judiciar nu poate valida această soluție dincolo de lege.
Mai mult, recurentul a învederat că nu se poate contesta faptul că măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care ar fi putut pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.
Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în. scopul redresării economice. Curtea Constituțională a statuat că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atâta timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cază și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică (Decizia Curții Constituționale nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr.796 din 23 noiembrie 2009).
A apreciat recurentul că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Față de solicitarea intimaților de obligare a pârâților la plata sumelor actualizate cu rata inflației, recurentul a precizat că fondurile alocate Ministerului P. pe anul 2013 pentru plata drepturilor de personal și care au fost aprobate prin Legea nr. 5/2013, a bugetului de stat pe anul 2013, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând actualizarea cu indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea actualizării cu indicele de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.l4 alin.2 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată”, iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol”.
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu indicele de inflație în lipsa unei convenții exprese în acest sens, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, a apreciat recurentul că actualizarea cu indicele de inflație ar apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată. În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de intimați, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Față de considerentele expuse, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 din Codul de procedură civilă cu aplicarea art. 3041 Cod procedură civilă, casarea sentinței civile nr. 909 din 8 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I Civilă în dosarul nr._ și respingerea acțiunii intimaților-reclamanți T. A. și S. M. S. ca neîntemeiată.
Curtea, analizând cererile de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Inițial Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a fost investit cu o cerere având ca obiect obligarea pârâților MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice la acordarea premiului anual aferent anului 2010, reactualizat cu indicele inflației, obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să asigure sumele necesare în acest sens.
Procedând la soluționarea cauzei tribunalul a admis în parte acțiunea în ceea ce privește obligarea la acordarea premiului anual, actualizat cu indicele de inflație, fiind respins petitul privitor la mențiunile din carnetul de muncă, iar față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice întregul demers judiciar pentru lipsa legitimării procesuale pasive.
Împotriva hotărârii de primă instanță părțile căzute în pretenții au declarat calea de atac a recursului.
Ca o chestiune prealabilă Curtea constată că o parte din criticile cuprinse în cele două declarații de recurs vizează aspecte comune, astfel încât vor face obiectul unui raționament juridic unitar din partea instanței de recurs.
Astfel, o critică ce se regăsește în ambele cereri de recurs vizează modul de interpretare și aplicare de către instanța de fond a normelor de drept intern incidente în cauză, respectiv cele cuprinse în dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009, raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, precum și cele din art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „1.Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; 2. Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; 3. Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; 4. Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Raportând aceste dispoziții legale la speța pendinte Curtea constată că, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
Tocmai de aceea tribunalul s-a raportat din punct de vedere al condițiilor de acordare la dispozițiile art. 25 al. 3 din Legea nr. 330 /2010, reținând că reclamanți nu se încadrează în categoria persoanelor pentru care ar fi operat o diminuare sau neacordarea a premiului anual.
Pentru motivele arătate sunt nefondate criticile recurenților vizând aspectele analizate.
Sub aspectul susținerilor recurenților legate de principiul neretroactivității legii Curtea constată că în adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost făcute aserțiuni și cu privire la acesta.
Numai că, instanța de fond în fundamentarea soluției sale nu a făcut trimiteri la aceste susțineri.
Ori, de vreme ce obiectul căii de atac îl reprezintă hotărârea atacată, iar nu cererea de chemare în judecată, Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurenților vizând acest aspect.
În ceea ce priește constituționalitatea reglementărilor interne în materia în litigiu Curtea constată că tribunalul nu a plecat de la premisa că acestea ar contraveni legii fundamentale, ci că a avut în vedere că, prin privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pe perioada anului 2010 a avut loc o ingerință, care chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim nu este proporțională cu scopul urmărit.
Așa fiind Curtea nu poate avea în vedere nici aceste susțineri.
Nici susținerile recurenților potrivit cărora, în lumina legilor bugetare fondurile salariale pentru acestea sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care prin admiterea acestei acțiuni s-ar stabili în sarcina acestora o obligație imposibilă, nu sunt de natură a fundamenta o soluție de admitere a căii de atac.
Simpla împrejurare că sursa respectivelor sume este bugetul de stat prin bugetele instituțiilor publice pârâte nu echivalează cu imposibilitatea de acordare a unor drepturi la care reclamanții sunt îndrituiți prin raportarea dispozițiilor interne la reglementările europene și jurisprudența instanței de la Strasbourg, așa cum se va demonstra pe larg cu ocazia analizării altor critici ale recurentului M. P. – Pachetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, faptul că reclamanții au fost lipsiți de dreptul lor, prin neacordarea la scadență îi îndreptățește pe aceștia la actualizarea sumelor pentru acoperirea integrală a prejudiciului, fără ca această măsură să aibă natura juridică a unei de constrângere așa cu se susține în mod eronat de către unul din recurenți.
Pentru motivele arătate Curtea constată ca nefondate toate criticile vizând aceste aspecte.
Nefondate sunt și criticile din cuprinsul căii de atac exercitată de către recurentul M. P. – Pachetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizând modul de interpretare și aplicare la raportul juridic litigios a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context Curtea reamintește că, fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Astfel, raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, întrucât noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
Pe de altă parte, în privința drepturilor asupra veniturilor salariale, jurisprudența Curții Europene în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 2010, Curtea a statuat că nu este ocrotit de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ceea ce s-a câștigat prin realizarea conținutului raportului de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Totodată, în cauza Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda, sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși,dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Această ultimă precizare din considerentele deciziei este relevantă în cauza de față, întrucât, contrar celor susținute de recurenți, momentul abrogării Legii nr. 330/2009 - 1.01.2011, care reglementa dreptul dedus judecății, se situează dincolo de momentul la care dreptul respectiv, cu o fundamentare suficientă în legislația internă, căpătase valoarea unei creanțe, cu toate valențele exigibilității.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.
Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 - 31 decembrie 2010, ei devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
Reținând că reclamanții erau titularii dreptului la primirea premiului la expirarea anului 2010 - erau titularii unui bun - acesta trebuia recunoscut și realizat, iar sumele de bani corespunzătoare se impuneau a fi acordate în luna ianuarie 2011.
Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat, cu motivarea că, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a stabilit în mod expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase dintre cauzele sale. În speță, pentru a se respecta această cerință, este necesar a se verifica dacă, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 și dacă s-a stins această datorie.
În litigiul pendinte nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.
În ceea ce privește marja de apreciere a statului privind încetarea, amânarea, eșalonarea plății unor sporuri sau premii, există o diferență fundamentală între posibilitatea statului de a dispune abrogarea pentru viitor a unor sporuri sau premii - acceptată de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 și refuzul de a plăti sporuri sau premii pentru o perioadă în care munca a fost prestată și legea ce le prevedea era în vigoare.
Atunci când statul dispune, printr-un act normativ, că, de la data intervenției legislative, se reduc salariile sau nu se va mai plăti un anume spor salariaților pentru activitatea pe care aceștia o vor depune în perioada următoare intrării în vigoare a legii, salariații, cunoscând aceste dispoziții pot să-și adapteze conduita în funcție de acestea și pot alege să presteze munca pentru un salariu într-un cuantum redus sau să renunțe la locul de muncă respectiv.
Însă, în cazul în care, salariatul, cunoscând că legea în vigoare prevede un anumit cuantum al salariului sau plata unui premiu, prestează activitatea aferentă, iar ulterior statul refuză plata acestor drepturi, în această situație salariatul și-a conformat conduita dispozițiilor legale, și-a îndeplinit obligația de a presta munca, fără să poată prevedea că, ulterior, statul va refuza plata dreptului prevăzut de lege și fără vreo posibilitate de a opta.
În cazul Legii 285/2010, statul a prevăzut că pentru anul 2011 - adică pentru munca ce se va presta în anul 2011 - nu se va mai acorda premiu anual, deci salariații își pot acorda conduita viitoare în funcție de această prevedere, dar a prevăzut, totodată, că pentru activitatea deja prestată în anul 2010 - potrivit legii în vigoare pe tot parcursul anului, până la 31.12.2010, premiul anual nu se mai plătește.
Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional - primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, că nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a prevăzut neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, a da eficiență dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunurilor lor, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
Pentru argumentația pe larg expusă în precedent Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentului M. P. – Pachetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, subsumate mai multor motive de recurs și care privesc modul de interpretare și aplicare la raportul juridic litigios a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului.
Având în vedere același raționament juridic Curtea apreciază ca nefondate și susținerile aceluiași recurent prin raportare la Opinia nr. 598/20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția.
Sub aspectul criticilor aceluiași recurent potrivit cărora prin hotărârea pronunțată tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești Curtea reamintește că, potrivit art. 20 alineatul 1din Constituția României „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.
Alineatul 2 dispune că „Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Însăși Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
În speța de față se constată că obligarea recurenților la plata premiului anual s-a făcut ca urmare a aplicării cu prioritate a dreptului comunitar în raport cu prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010. În atare situație instanța de fond nu a depășit limitele judecătorești și nu și-a arogat atribuții specifice celorlalte puteri în stat, deoarece nu a creat noi norme ci le-a aplicat pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern, dacă apreciază că, dând eficiență acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Judecătorul național trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare Convenției, iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract, astfel cum analizează Curtea Constituțională.
Dacă se are în vedere că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1655 din 28.12.2010, s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care Curtea le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că aceste decizii nu pot să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății. Concordanța legii nr. 285/2010 cu textele constituționale, pe care Curtea a constatat-o, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi ocrotite de Convenție.
Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - art. 1 alin. 1 și art. 2, independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, deja evocat.
Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională - care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției, înseamnă a le nega acestora puterea - și obligativitatea - de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție.
In concluzie, chiar dacă Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a legii interne, a considerat că legea respectivă nu încalcă nici Constituția, dar nici drepturi fundamentale reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest fapt nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
Pentru motivele arătate Curtea constată ca nefondate și criticile subsumate acestui motiv de recurs.
Având în vedere argumentația pe larg expusă în precedent, Curtea în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează s respingă recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, ., sector 5 și P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI în nume propriu și pentru P. DE PE L. TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA, cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova împotriva Sentinței nr. 909 din 8 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I Civilăîn contradictoriu cu intimații reclamanți T. A. și S. M. S., cu domiciliul procedural ales la P. de pe lângă Judecătoria Moreni, cu sediul în Moreni, ., nr.14, județul Dâmbovița și intimatul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. M. M. A. M. R. M. P.
GREFIER,
C. C.
Red. AMR
2 ex./11.11.2013
d.f. nr._ Tribunalul Dâmbovița
j. f. M. I.
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 3736/2013. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 3316/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
