Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 14-05-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 14-05-2013 în dosarul nr. 3030/105/2011

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

D E CI Z I A nr. 1309

Ședința publică din data de 14 mai 2013

Președinte - V.-A. P.

Judecători - E.-S. L.

- V.-I. S.

Grefier - G. C.

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanta C. M. P., cu sediul în Ploiești, ., nr.56, . jud. P., împotriva sentinței civile nr. 4924 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul P., în contradictoriu cu intimații-pârâți G. R., cu sediul în București, ..1, sector 1, M. Sănătății, cu sediul în București, ., nr.1, sector 1, Direcția de S. Publică P., cu sediul în Ploiești, ..13, jud. P., S. Județean de Urgență Ploiești, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., S. M. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..59, jud. P., S. de B. Infecțioase, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., S. de Obstetrică și Ginecologie Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 116, jud. P., S. Orășenesc Vălenii de M., cu sediul în Vălenii de M., .. 10, jud. P., S. Orășenesc S., cu sediul în S., ., jud. P., S. Orășenesc Băicoi, cu sediul în Băicoi, ., jud. P., S. C.F. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., S. de P. Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 4-6, județul P., S. T. Drajna, cu sediul în com. Drajna, ., ., jud. P., S. O. și Traumatologie Azuga, cu sediul în Azuga, ., jud. P., S. M. Câmpina, cu sediul în Câmpina, ..117, jud. P., Ambulanța P., cu sediul în Ploiești, Șoseaua Vestului, nr.22, jud. P., C. de S. Băltești, cu sediul în . și C. de D. și Tratament Ploiești, cu sediul în Ploiești, ., nr. 56, jud. P..

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă C. M. P., prin avocat Dercaci N. din Baroul P., conform împuternicirii avocațiale . nr._ depusă la dosar, intimații-pârâți S. Județean de Urgență Ploiești, prin consilier juridic M. I., potrivit delegației de reprezentare depusă la dosar, S. Orășenesc S., reprezentat de consilier juridic R. Slavnicu, în baza delegației de reprezentare depusă la dosar și S. M. Câmpina, reprezentat de consilier juridic V. L. A., conform împuternicirii depusă la dosar, lipsă fiind intimații-pârâți G. R., M. Sănătății, Direcția de S. Publică P., S. M. Ploiești, S. de P. Ploiești, S. de B. Infecțioase Ploiești, S. de Obstetrică și Ginecologie Ploiești, S. Orășenesc Vălenii de M., S. Orășenesc Băicoi, S. CF Ploiești, S. T. Drajna, S. O. și Traumatologie Azuga, S. M. Câmpina, Ambulanța P., C. de S. Bălțești și C. de D. și Tratament Ploiești.

Procedura legal îndeplinită.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul se află la al doilea termen de judecată.

Consilier juridic V. L. A. pentru S. M. Câmpina depune la dosar originalul întâmpinării ce a fost depusă pentru termenul anterior.

Părțile prezente prin avocat, respectiv reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.

Curtea ia act de susținerile părților și față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat Dercaci N., având cuvântul pentru recurenta-reclamantă C. M. P., solicită admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă și în subsidiar, în temeiul art.304 pct. 5 Cod pr. civilă.

Arată că instanța a denaturat faptul juridic dedus judecății și a aplicat greșit legea. A considerat acțiunea nu ca drepturi bănești, ci ca o contestație la art.1 din Legea 118/2010. Instanța a motivat că diminuarea salariului este legală. Reclamanta a solicitat să se ia în considerare faptul că erau în vigoare contractele individuale de muncă și nemodificate pentru fiecare persoană. Membrii de sindicat ar fi trebuit să fie chemați pentru încheierea actelor adiționale prin care s-ar fi stabilit diminuarea salariilor. Contractele individuale de muncă erau în vigoare, dar salariile s-au diminuat.

În concluzie, solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât în cauză se impune efectuarea unei expertize.

Consilier juridic R. Slavnicu având cuvântul pentru intimatul-pârât S. Orășenesc S., solicită respingerea ca nelegal a recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței Tribunalului P..

Consilier juridic V. L. A., având cuvântul pentru intimatul-pârât S. M. Câmpina, solicită respingerea ca netemeinic și nelegal a recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței Tribunalului P..

În cursul dezbaterilor s-a prezentat în instanță din partea intimatului-pârât S. General C.F. Ploiești consilier juridic C. I., care depune la dosar delegație de reprezentare și căreia i se aduce la cunoștință că s-au formulat concluzii de către recurenta-reclamantă prin avocat.

Consilier juridic C. I. având cuvântul pentru intimatul-pârât S. General C.F. Ploiești solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal și menținerea sentinței Tribunalului P. ca fiind temeinică și legală.

Arată că la data apariției modificărilor privind drepturile salariale, angajaților li s-au modificat contractele de muncă individuale prin încheierea de acte adiționale, deci și contractelor de muncă individuale ale celor patru salariați.

Consilier juridic M. I., având cuvântul pentru intimatul-pârât S. Județean de Urgență Ploiești, solicită respingerea recursului ca nelegal și menținerea sentinței Tribunalului P. ca temeinică și legală.

Avocat Dercaci N., având cuvântul în replică, arată că susținerile intimatului-pârât S. General C.F. Ploiești vin în sprijinul susținerilor sale.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului P. sub nr._, reclamanta C. M. P. a chemat în judecată pe pârâții G. R., M. Sănătății, Direcția de S. Publică P., S. Județean de Urgență Ploiești, S. M. Ploiești, S. de B. Infecțioase Ploiești, S. de Obstetrică și Ginecologie Ploiești, S. Orășenesc Vălenii de M., S. Orășenesc S., S. Orășenesc Băicoi, S. C.F. Ploiești, S. de P. Ploiești, S. T. Drajna, S. de O. și Traumatologie Azuga, S. M. Câmpina, Ambulanța P., C. de S. Băltești și C. de D. și Tratament Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata diferenței de 25% dintre salariile cuvenite în perioada 01.07._10 și 10% dintre salariile cuvenite în perioada 01.01.2011 la zi potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiționale la acestea încheiate anterior datei de 01.07.2010 și salariile plătite efectiv, începând cu data introducerii acțiunii să plătească salariile potrivit contractelor individuale de muncă, precum și să plătească sumele susmenționate actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că începând cu luna iulie 2010, membrii sindicatului C. M. P. au primit salariile micșorate față de cele cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă încheiate de aceștia cu angajatorii (spitalele aflate în raza Direcția de S. Publică P.) ca urmare a apariției Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar și a Ordinului Ministerului Sănătății nr.1933/2010, publicat în Monitorul Oficial nr.477/12.07.2010.

S-a mai învederat că potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 s-a dispus diminuarea cu 25 % a tuturor salariilor/soldelor/îndemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, îndemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora.

Totodată, s-a susținut că ulterior, prin Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, s-a dispus prin art.1 al legii ca:

(1)Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/îndemnizațiilor de încadrare,

astfel cum au fost acordate personalului plătit din fondurile publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(2)Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, îndemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

(3)Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) și (2) se va stabili în anul 2011 ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010.

(4)Cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariului de comandă, precum și cuantumul gradațiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se

majorează cu 15%.

Totodată, reclamanta a mai susținut că statul, care este un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariații săi, nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, deoarece protecția juridică a raportului de muncă stabilit prin contract este aceeași pentru toate categoriile de salariați, fie că sunt bugetari, fie că sunt angajați în domeniul privat, art.41 din Constituția R. precizând expres că salariații, fără distincție, au dreptul la măsuri și protecție socială.

În drept, au fost invocate prevederile Codului muncii, ale Legii 54/2003 și art.274 Cod pr. civilă.

Pârâții S. de P. Ploiești, S. M. Ploiești, S. Județean de Urgență Ploiești, S. de Pneumoftiziologie Drajna, S. General C.F. Ploiești, S. Orășenesc S., S. M. Câmpina, G. R., M. Sănătății, S. Orășenesc Vălenii de M. și Direcția de S. Publică P. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, susținând, în esență, că salariile membrilor de sindicat în numele cărora a fost promovată acțiunea sunt plătite în conformitate cu legislația în vigoare privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, și anume Legea nr.330/2009, Legea nr.284/2010, Legea nr.285/2010.

În plus, unii dintre pârâți au invocat, pe calea întâmpinării, anterior solicitărilor privind fondul cauzei, și următoarele excepții:

- S. M. Câmpina - excepția lipsei calității procesuale pasive;

- G. R. - excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei, excepția lipsei capacității juridice civile și excepția lipsei calității procesuale pasive;

- M. Sănătății - excepția lipsei calității procesuale pasive;

- Direcția de S. Publică P. - excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 4924 din data de 15 octombrie 2012, Tribunalul P. a respins excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de G. R. prin întâmpinare, ca fiind neîntemeiată, respingând și excepția lipsei calității procesuale active a Camerei M. P., invocată de Direcția de S. Publică P., ca fiind neîntemeiată.

Prin aceeași sentință a fost admisă excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului R. fiind respinsă acțiunea promovată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate juridică civilă.

De asemenea, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. Sănătății Publice și s-a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții S. M. Câmpina și Direcția de S. Publică P., ca fiind neîntemeiată.

Pe fond, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C. M. P., în contradictoriu cu pârâții indicați în dispozitivul sentinței, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, analizând cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod pr. civilă, excepțiile invocate prin întâmpinări, începând cu cele referitoare la învestirea instanței, a reținut următoarele:

Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de G. R., tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o pe motiv că pretențiile reclamantei își au izvorul în raporturile de muncă ce se derulează între membrii de sindicat și pârâți, astfel că trebuie analizate sub aspectul dreptului material și procesual ca fiind pretenții generate de raporturile de muncă, iar în această situație, competența de soluționare a acțiunii în primă instanță revine tribunalului în conformitate cu dispozițiile art.2 pct.1 lit. Cod pr. civilă.

Susținerile acestui pârât conform cărora competența de soluționare a acțiunii ar aparține în primă instanță secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel nu au fost primite pe considerentul că prin intermediul prezentei acțiuni reclamanta nu solicită a se constata nelegalitatea unui act administrativ, ci inaplicabilitatea dispozițiilor unor legi care prevedeau diminuarea salariilor, lucru imposibil, în opinia reclamantei, deoarece între angajator (unitățile spitalicești) și angajați nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de muncă prin care părțile să fi negociat alte salarii decât cele încasate anterior lunii iulie 2010.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a Camerei M. P., invocată de Direcția de S. Publică P., instanța a reținut că este neîntemeiată și a respins-o, apreciindu-se că împrejurarea că medicii salariați ai acestei instituții nu sunt înscriși în C. M. P. nu este determinantă pentru a concluziona că acest sindicat nu are calitate procesuală activă, de vreme ce la data sesizării instanței (06.04.2011) erau încă în vigoare dispozițiile art.281 alin.2 din Legea nr.54/2003, legea sindicatelor, conform cărora „...organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată”.

Cum salariații în numele cărora a fost promovată acțiunea nu s-au opus continuării acesteia și nici nu au renunțat la judecată, iar Direcția de S. Publică P. nu a demonstrat realitatea celor susținute, s-a conchis că excepția lipsei calității procesuale active invocată de aceasta nu poate fi primită.

Referitor la excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului R., tribunalul a admis-o, cu consecința respingerii acțiunii promovate împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate juridică civilă, având în vedere împrejurarea că G. R. este un organ colegial, care poate sta în justiție, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă în exercitarea atribuțiilor și competențelor sale legale, în această situație fiind în prezența unei capacități juridice speciale de drept public, iar nu de drept privat, pe care o reclamă speța dedusă judecății.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății Publice a fost apreciată ca întemeiată, fiind admisă, cu consecința respingerii acțiunii față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe motiv că, pe de o parte, între membrii de sindicat în numele cărora a fost promovată prezenta acțiune și M. Sănătății nu există raporturi de muncă, iar pe de altă parte, prin OUG nr.162/2008 s-a transferat ansamblul de atribuții și competențe exercitate de M. Sănătății către autoritățile administrației publice locale, printre acestea enumerându-se și finanțarea cheltuielilor de personal aferente medicilor și asistenților medicali, conform art.2 alin.1 lit.c din același act normativ.

Aceeași excepție, a lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții S. M. Câmpina și Direcția de S. Publică P., a fost considerată ca neîntemeiată fiind respinsă, având în vedere că aceste instituții au calitatea de angajator al unora dintre persoanele fizice în numele cărora a fost promovată prezenta acțiune, astfel că între S. M. Câmpina și Direcția de S. Publică P. și cei obligați în raportul juridic dedus judecății există identitate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, că prin art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, s-a dispus ca salariile și indemnizațiile lunare de încadrare și sporurile aferente, astfel cum au fost stabilite prin Legea 330/2009, pe perioada 03.07._10, să se achite diminuate cu 25%, măsură justificată de apărarea securității naționale, ordonatorii de credite secundari și terțiari fiind obligați să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziții.

D. urmare, membrii de sindicat în numele cărora a fost promovată prezenta acțiune au încasat, începând cu luna iulie 2010, salariul redus cu 25% față de luna iunie 2010.

S-a arătat că reclamanta a considerat că măsura luată este nelegală, întrucât se încalcă dispozițiile din Codul muncii privind contractul individual de muncă, fiind o convenție încheiată între două părți, angajator și angajat, cârmuită de principiul libertății de voință al celor două părți, astfel că Statul, fiind terț raportat la contractul individual de muncă, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate să le diminueze salariul în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens.

Tribunalul a constatat că măsura reducerii salariale criticată de reclamantă este legală și luată în conformitate cu dispozițiile Constituției R..

Astfel, s-a arătat că prin deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.118/2010.

În ce privește reducerea drepturilor salariale, s-a reținut, în esență, că întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă și o atare măsură se poate realiza în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele prevăzute de art. 53 din Constituție și anume: să fie prevăzută prin lege, să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței drepturilor sau a libertății.

Curtea Constituțională a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art.1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. S-a apreciat că sunt întrunite și celelalte condiții anterior precizate, că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție, analizate anterior, sunt respectate.

Curtea a observat, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.

S-a conchis că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

Legat de aspectul invocat de reclamantă în sensul că angajatorul nu poate modifica unilateral contractul de muncă în ceea ce privește elementul salarizare, tribunalul a reținut că potrivit art.157 alin.2 din Codul muncii (în vigoare la data sesizării instanței), sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de stat se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, astfel că sistemul de salarizare pentru personalul bugetar este guvernat de principiul prestabilirii salariilor, justificat de faptul că salariul se suportă din bugetul de stat.

Ca atare, a reținut instanța, la încheierea contractului de muncă, părțile, angajatorul și angajatul, nu pot negocia salariul și, deci, nu-l pot stabili de comun acord, ci revine obligația angajatorului ca încadrarea să fie conformă cu grila de salarizare stabilită de legiuitor.

Pe de altă parte, s-a arătat că sistemul de salarizare este guvernat și de principiul salarizării în funcție de posibilitățile financiare ale angajatorului. Existența acestui principiu și valabilitatea lui atât în ce privește angajatorul privat, cât și angajatorii instituții publice, nu pot fi contestate într-un stat care-și proclamă prin Constituție economia ca fiind economie de piață (art. 135 din Constituție).

Totodată, s-a arătat că într-un asemenea stat nimeni nu-și poate permite să cheltuiască mai mult decât produce (sau primește de la bugetul statului), acest postulat fiind valabil pentru toate instituțiile statului și agenții economici.

S-a mai reținut că în cazul instituțiilor publice finanțate de la bugetul statului, Constituția este foarte explicită și categorică, prevăzând în cuprinsul art.138 alin.5 că „nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare.”

Pornind de la aceste premise esențiale, statul stabilește politica salarială, în raport și de posibilitățile financiare, altfel creându-se un dezechilibru firesc între resursele financiare și salariile angajaților bugetari.

A arătat prima instanță că în jurisprudența sa, CEDO s-a pronunțat cu privire la dreptul statului de a diminua, prin lege, salariile angajaților publici, iar în această privință, CEDO a făcut o distincție esențială între dreptul de a primi în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cazul Lelas contra Croației din 20 mai 2010, paragraful 58).

Tocmai de aceea, s-a reținut că în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele principii:

1. Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din nr.19 aprilie 2007: „Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum (…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul nr.1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată.” (paragraful 94).

2. Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 08 noiembrie 2005: „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare…”

A concluzionat tribunalul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu, această marjă fiind și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitelor bugetare.

Constatând că măsura diminuării salariului luată de unitățile sanitare pârâte este conformă cu art.1 din Legea nr.118/2010, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs reclamanta C. M. P., criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304¹ Cod pr. Civilă.

Arată recurenta că începând cu luna iulie 2010, membrii sindicatului C. M. P. au primit salariile micșorate față de cele cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă încheiate de aceștia cu angajatorii, ca urmare a apariției Legii nr.118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr.441, din 30.06.2010 și a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1933/2010, publicat în Monitorul Oficial nr. 477/12.07.2010.

Prin aceste acte normative, se susține că s-a dispus diminuarea cu 25 % a tuturor salariilor/soldelor/îndemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora (art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010).

Ulterior, prin Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, s-a dispus prin art.1 alin.1 al legii, că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fondurile publice pentru luna octombrie 2010,se majorează cu 15%, făcându-se trimitere și la disp.art.1 alin.2, 3 și 4 din același act normativ.

După ce se arată care au fost motivele susținute de recurenta-reclamantă pentru promovarea acțiunii și soluția pronunțată prin sentința recurată, se învederează că hotărârea este nulă întrucât a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept procesual care stabilesc în mod imperativ modul de desfășurare a unui proces în condiții legale, situație care se circumscrie motivului de recurs prev.de art.304 pct.5 Cod pr.civilă.

Se susține că potrivit art.158 Cod pr.civilă, atunci când se pune în discuție competența instanței, pe cale de excepție de către una dintre părți sau din oficiu, instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra acestui aspect și în funcție de rezultatul acestei verificări va proceda la punerea în discuție a celorlalte excepții și ulterior, va trece la soluționarea fondului .

În cazul concret, recurenta arată că instanța, fără a se pronunța asupra excepției necompetenței materiale și a celorlalte excepții, a trecut direct la faza dezbaterilor pe fondul cauzei, ignorând aspectele procedurale privind administrarea eventualelor probe, situație care atrage nulitatea absolută a actelor, conform art. 105 alin 2 Cod pr.civilă și art.6 din CEDO, deoarece partea este astfel îngrădită în exercitarea drepturilor procesuale.

Pe de altă parte, în privința excepțiilor invocate, unele erau supuse unui regim peremtoriu, iar alte unui regim dilatoriu, unele putând fi unite cu fondul, altele dimpotrivă.

Referitor la excepțiile invocate de părțile colitigante prin întâmpinări și admise de instanță, recurenta apreciază că aceste soluții sunt vădit nelegale.

Astfel, referitor la excepția lipsei capacității juridice a pârâtului G. R., se susține că examinarea acestei excepții, astfel cum a fost „motivată” prin întâmpinarea formulată de pârâtul G. R., demonstrează o totală rea-voință din partea acestuia, scopul fiind acela de a paraliza un proces legitim și totodată, de a-i împiedica pe reclamanți să se adreseze justiției, atunci când le-au fost încălcate flagrant drepturile garantate constituțional.

Susținerea că pârâtul G. R. are dreptul de a emite acte, dar nu poate sta în proces atunci când îi sunt contestate, apreciază recurenta că este cel puțin hilară și în deplină contradicție cu cele susținute la pct.1 din întâmpinare, mai ales că se recunoaște expres faptul că pârâtul în cauză poate sta în proces, prin precizarea că „legea îi acordă și capacitatea de a sta în judecată în calitate de pârât ...,” deci are personalitate juridică.

Se mai arată că pârâtul G. R., alături de M. Sănătății, au adoptat un act administrativ cu consecințe directe asupra membrilor sindicatului C. M. P., intervenind neconstituțional într-un contract individual de muncă al cărui caracter este „intuituu personae”, l-a modificat peste voința părților, iar în prezent refuză să-și asume responsabilitatea faptelor, situație care justifică și invocarea excepției lipsei capacității juridice a Guvernului R., care din motivare seamănă mai mult cu o excepție a lipsei capacității de folosință.

Susținerea instanței că acest pârât nu poate sta în proces deoarece guvernul este un organ colegial și că poate sta în proces doar în litigii de contencios administrativ, arată recurenta, este lipsită de o justificare legală întrucât acesta, conform legii de organizare, are un organism, respectiv Secretariatul General al Guvernului (SGG), care funcționează ca structură în aparatul de lucru al Guvernului, cu personalitate juridică, având rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fata instanțelor judecătorești, constituind totodată elementul de legătură și stabilitate a guvernării, asigurând cadrul necesar sistemului de luare a deciziei.

Conchide recurenta că pârâtul are în structura sa un organism cu personalitate juridică care să-1 reprezinte în fata instanțelor de judecată, indiferent de natura procesului, scopul existenței acestuia fiind de a asigura armonizarea în luarea deciziilor și o cunoaștere mai bună a realității societății, iar în mod greșit instanța a admis excepția lipsei capacității juridice a pârâtului G. R..

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Sănătății, se arată că în mod greșit instanța a admis această excepție, motivată de susținerea că între această entitate și membrii sindicatului nu există raporturi de muncă.

Învederează recurenta că, așa cum a arătat și în acțiunea introductivă, pârâtul M. Sănătății este unul dintre emitenții actelor administrative cu caracter normativ, care au determinat modificarea contractelor de muncă ale medicilor, deși recunoaște că nu are nicio calitate în cadrul contractelor de muncă ale membrilor, neexistând niciun fel de raporturi de această natură între părți.

Examinarea susținerilor celorlalte părți din proces, arată recurenta, duce la concluzia că în cazul concret, spitalele au executat ordinul dat de superior, respectiv M. Sănătății, care este responsabil direct de situația creată, respectiv modificarea nelegală a contractelor individuale de muncă și recunoaște că a pasat responsabilitatea autorităților locale și pe cale de consecință, există o legătură concretă, o relație care atrage existența calității procesuale pasive a acestui pârât în cauza pendinte.

În lipsa actelor emise de pârâții G. R. și M. Sănătății, angajatorii (spitalele) nu ar fi procedat la modificarea contractelor individuale de muncă și nu s-ar fi ajuns la situația reducerii salariilor și îngrădirea celorlalte drepturi.

Pe fondul cauzei, recurenta susține că sentința este nelegală și netemeinică întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii și prin invocarea unor motive străine cauzei, subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304¹ Cod pr. civilă.

Arată recurenta că începând cu luna iulie 2010, membrii sindicatului C. M. P. au primit salariile micșorate față de cele cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă negociate și încheiate de aceștia cu angajatorii ca urmare a apariției Legii nr.118/2010 și a Ordinului Ministerului Sănătății nr.1933/2010.

Prin aceste acte normative, se susține că s-a dispus diminuarea cu 25 % a tuturor salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, îndemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale OUG nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora (art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010).

Prin reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul Legii nr. 118/2010, consideră recurenta că s-au încălcat prevederile art. 17 ale Codului muncii, Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului individual de muncă potrivit căruia părțile se obligă reciproc, una față de cealaltă, un terț față de acest contract nu poate interveni pentru modificarea acordului părților semnatare. S-a mai susținut că statul este un terț în raport de contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat și nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, întrucât protecția juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel angajat la angajatorii privați.

De asemenea, prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, susține recurenta, au fost încălcate dispozițiile art. 17 din C.E.D.O. privind dreptul la proprietate, cât și dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, în nenumărate rânduri Curtea Europeană de la Strasbourg pronunțându-se, chiar și împotriva R., în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un bun, în sensul art. 1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a-l vedea concretizat.

În acest sens, recurenta invocă hotărârea din 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea Europeană în cauza M. împotriva R., prin care s-a reținut în mod expres că salariul reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Prin urmare, salariul la care membrul de sindicat are dreptul în baza contractului individual de muncă, arată recurenta, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 și orice privare de proprietate impune statului obligația de a-1 despăgubi pe proprietar, însă Legea nr.118/2010 nu dă posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru privarea de proprietate, iar lipsa totală a despăgubirilor a impus bugetarilor o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, garantat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.

De altfel, susține recurenta, din examinarea apărărilor formulate prin întâmpinare de unii dintre pârâții se poate observa că aceștia pur și simplu i-au ignorat pe angajați, obligându-i în acest fel, peste voința lor, să suporte condiții și consecințe pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu le-ar fi acceptat niciodată .

Se conchide că prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25% s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al membrilor de sindicat, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ulterior, prin Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, s-a dispus prin art.1 al legii ca:

(1)Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare,

astfel cum au fost acordate personalului plătit din fondurile publice pentru luna octombrie 2010,se majorează cu 15%.

(2)Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, îndemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, îndemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

majorează cu 15%.

Se învederează că nici acest act normativ nu respectă drepturile salariaților care sunt din nou obligați, peste voința lor, să suporte pentru a doua oară interferențe din partea unor terți în raporturile de muncă, ignorându-se caracterul sinalagmatic al contractului individual de muncă. Se arată că prin actele normative emise și măsurile abuzive dispuse față de membrii sindicatului, pârâții au ignorat faptul că prevederile art. 41,17 și 19 din Codul muncii nu au fost niciodată abrogate .

Pe de altă parte, se arată că prezenta acțiune a fost promovată pe data de 6.04.2011, când a fost înregistrată la grefa Tribunalului P., cu mult înainte ca CEDO să se pronunțe asupra legitimității prevederilor legale arătate, decizia fiind pronunțată pe data de 6 decembrie 2011, când au fost soluționate cauzele F. M. împotriva R. (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva R. (cererea nr._/11).

Având în vedere contextul faptic și juridic mai sus expus, consideră recurenta că în cele două pagini, instanța de judecată a refuzat să-și expună un punct de vedere propriu, respectiv motivarea care a determinat pronunțarea soluției de respingere, iar preluarea unor paragrafe din diverse hotărâri nu reprezintă o motivare a opiniei, în accepțiunea legii.

Această situație, apreciază recurenta, este dovedită prin aceea că în cuprinsul motivării nu se face nicio referire la raporturile contractului, concrete, dintre membrii sindicatului și spitale, respectiv Direcția de S. Publică, dar nici despre intervenția nelegală și nejustificată a Guvernului Românei și Ministerului Sănătății, care au ordonat îngrădirea drepturilor salariaților și au procedat la modificarea contractelor individuale de muncă în mod unilateral, fără încheierea unor acte adiționale și fără acordul salariatului.

Se mai susține că s-a ignorat caracterul sinalagmatic al contractului individual de muncă, dar se recunoaște că a existat o modificare legislativă, deci o intervenție a unui terț, în raportul de dreptul muncii.

Se concluzionează că soluția recurată este rezultatul unei interpretări greșite a situației de fapt și aplicării greșite a legii, sentința fiind nelegală și netemeinică.

Se solicită, pentru aceste motive, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și rejudecând cauza, să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, cerându-se la termenul din 14.05.2013 admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimații-pârâți S. M. Ploiești, S. de P. Ploiești, S. General C.F. Ploiești, S. Județean de Urgență Ploiești, S. de Pneumoftiziologie Drajna, S. M. Câmpina, Direcția de S. Publică P., S. Orășenesc S. și M. Sănătății au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Sentința tribunalului cuprinde motivele pe care se sprijină, iar acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, motivarea răspunzând cerințelor prev.de art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă, arătându-se pe larg de către prima instanță care sunt argumentele de fapt și de drept în raport de care a fost pronunțată soluția dată, recurată de către reclamantă.

Împrejurarea că prima instanță a apreciat ca neîntemeiată acțiunea, neînsușindu-și argumentele de drept susținute de reclamantă în motivarea acțiunii, pentru considerentele expuse în cuprinsul sentinței, nu poate conduce la concluzia că tribunalul nu și-ar fi expus punctul propriu de vedere, respectiv motivarea care a determinat pronunțarea soluției de respingere a acțiunii.

În privința excepțiilor invocate la prima instanță de către unii dintre intimații-pârâți, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, se reține că toate excepțiile au fost puse în discuția părților prezente la termenul de judecată din data de 28.09.2012, recurenta-reclamantă, prin apărător, formulând concluzii cu privire la excepțiile invocate, ca și intimații-pârâți ce au fost reprezentați în instanță la termenul respectiv de judecată, astfel cum rezultă din încheierea de la acel termen, ce face parte integrantă din sentința recurată.

Faptul că excepțiile au fost unite cu fondul, soluție permisă de disp.art.137 alin.2 Cod pr.civilă, nu poate conduce la concluzia nelegalității sentinței.

Contrar susținerilor recurentei, nu au fost ignorate aspectele procedurale privind administrarea eventualelor probe, câtă vreme, astfel cum rezultă tot din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 28.09.2010, tribunalul a acordat cuvântul pe cererea de probatorii, încuviințând pentru reclamantă și reprezentanții pârâților prezenți în instanță la termenul respectiv de judecată proba cu înscrisuri și respingând proba cu interogatoriul pârâților și cu expertiză specialitatea contabilitate salarizare solicitată de reclamantă ca neconcludente cauzei, soluție ce este corectă după cum se va arăta în continuare, cu prilejul analizării soluției date pe fond de prima instanță.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității juridice a Guvernului R. invocată de acesta la prima instanță, în mod corect tribunalul a admis această excepție câtă vreme raportat la dispozițiile constituționale și la cele cuprinse în Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului R. și a ministerelor, acest organ colegial poate sta în justiție în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ, conform Legii nr.554/2004, în anumite condiții, ceea ce nu este situația în cauza de față, în care este vorba de un conflict de muncă.

Faptul că G. R. are un aparat de lucru, ce este alcătuit, conform art.20 din Legea nr.90/2001, din Secretariatul General al Guvernului, Cancelaria Primului- Ministru, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului este lipsit de relevanță și nu poate conduce la concluzia că G. R. ar avea capacitate juridică în pricina de față.

Neîntemeiată este și critica prin care se susține că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, în condițiile în care, astfel cum corect a reținut și tribunalul, între membrii de sindicat în numele cărora a fost promovată acțiunea și M. Sănătății nu există raporturi de muncă.

Ordinul nr.1933 din 02.07.2010 invocat de recurentă, publicat în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr.477/12.07.2010, a fost emis de Ministrul Finanțelor Publice și nu de Ministrul Sănătății și privește aprobarea Normelor metodologice privind virarea la bugetul de stat a sumelor rezultate prin reducerea drepturilor salariale pentru personalul instituțiilor prevăzute la art. 3 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, normele fiind prevăzute în anexa care face parte integrantă din respectivul Ordin.

Referitor la soluția pe fond pronunțată de prima instanță, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, nu pot fi primite criticile prin care se susține că soluția ar fi nelegală și netemeinică.

Temeiul juridic al diminuării salariale criticate de recurentă îl reprezintă Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, prevederi aplicabile până la 31 decembrie 2010.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia statul ar fi un terț față de contractele individuale de muncă ale personalului bugetar și nu ar putea interveni pentru a le modifica în ce privește salariul.

Salarizarea personalului plătit din fonduri publice are ca principiu fundamental supremația legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forța legii și au caracter unitar. Prin urmare, statul este entitatea îndreptățită să stabilească nivelul salariilor plătite din fonduri publice câtă vreme resursa bugetară din care se achită drepturile cu caracter salarial o reprezintă bugetul statului român.

În conformitate cu disp.art.20 alin.1 din Constituția R., dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar potrivit alin.2 al art.20 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Referitor la Legea nr.118/2010, se reține că prin deciziile nr.872 și 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională, în controlul de constituționalitate efectuat, nu a stabilit vreo abatere de la jurisprudența CEDO.

Cu toate acestea, între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului există în mod incontestabil o diferență fundamentală: în timp ce Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt.

Prin urmare, judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției și, chiar dacă s-a pronunțat deja Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.

În acești termeni, Curtea constată că dreptul la anumite beneficii bănești în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător, consacrat și apărat ca atare de Convenție, ci a fost asimilat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în anumite condiții, unui „bun” și analizat din perspectiva art.1 al Primului Protocol Adițional la Convenție.

„B.” în sensul Convenției este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și executorie, cauza M. contra R. privind o asemenea ipoteză, iar nu salariul lunar al cărui cuantum viitor nu ar putea fi redus, așa cum a susținut în mod greșit recurentul.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a stabili distincția clară între drepturile bănești recunoscute printr-o hotărâre judecătorească și care reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 Adițional și dreptul de a obține în viitor un anumit cuantum al salariului care nu este consacrat sau garantat de Convenție (cauza Lelas contra Croația, cauza Eskelinen contra Finlanda).

În cauza de față, ne aflăm în situația reducerii printr-o lege, pentru viitor, pe o perioadă determinată, a salariilor, iar temeiul existenței „bunului” nu mai există.

În jurisprudența sa privind salariile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit următorul principiu: convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată. (Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19 aprilie 2007);

Un alt principiu consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența acesteia privind salariile este acela că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor sporuri, făcând modificările legislative necesare. ( Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005).

Astfel, „ingerința” în prezenta speță nu este de tipul privării de proprietate, statul bucurându-se de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salariilor plătite din fonduri publice. Aprecierea oportunității măsurii reducerii salariilor s-a bazat pe situația economică nefavorabilă, constatată obiectiv și a îmbrăcat un caracter temporar.

Nu ne aflăm în situația în care angajații din sistemul bugetar ar fi lipsiți complet de salariu și de mijloace de subzistență.

Lipsa unor despăgubiri pentru diminuarea salariului nu poate conduce la concluzia unei încălcări a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului lăsând o marjă mare de apreciere statelor în stabilirea propriilor politici în materia salariilor plătite din fonduri publice, marjă ce se justifică cu atât mai mult atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.

Nici susținerea conform căreia dispozițiile Legii nr.118/2010, de reducere cu 25% a cuantumului salariului, ce vizează personalul plătit din fonduri publice, încalcă prevederile art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului nu poate fi primită.

Potrivit acestor dispoziții, orice persoană atât singură, cât și în asociație cu alții, are dreptul la proprietate, nimeni neputând fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Or, în condițiile în care cuantumul viitor al salariului nu poate fi asimilat cu proprietatea, textul legal sus-citat nu are nicio relevanță în prezenta cauză.

Ca atare, modificarea salariilor a fost determinată de modificarea prevederilor legale aplicabile în materia salarizării personalului bugetar, nefiind necesar, pentru a opera această modificare, consimțământul salariaților.

În privința Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se reține că prin decizia nr.1655/18.12.2010 publicată în Monitorul Oficial al R. nr.51/20.01.2011, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum și, în special, ale art.1 din lege, sunt constituționale.

S-a reținut în considerentele sus-menționatei decizii, printre altele, că sunt neîntemeiate criticile de neconstituționalitate invocate, autorii sesizării plecând de la premisa greșită potrivit căreia reglementările art.1 din această lege ar permanentiza diminuarea temporară a drepturilor salariale prevăzută de Legea nr.118/2010, diminuări ce trebuie să aibă un caracter temporar, întrucât au fost justificate pe temeiul art.53 din Constituție.

S-a arătat de către Curtea Constituțională că începând cu 01.01.2011 urmau să intre în vigoare dispozițiile Legii-cadru nr.330/2009 în privința modalității de calcul a salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute, iar . acestor prevederi ar fi produs consecințe negative în ceea ce privește salarizarea muncii în domeniul public, pentru considerentele expuse în considerentele deciziei.

De asemenea, s-a reținut că prin deciziile anterioare nr.872 și nr.874 din 25.06.2010, Curtea Constituțională a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 01.01.2011 să revină la „cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare”, fiind vorba în același timp de o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr.118/2010, iar stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr.872 și 874 din 25.06.2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor dinainte de adoptarea Legii nr.118/2010.

Tot în considerentele deciziei nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale s-a reținut că, desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010, înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exercițiului dreptului la salariu ca un corolar al dreptului la muncă, iar invocarea situației economico-financiare a țării de către legiuitor pentru a restrânge exercițiul unui drept fundamental nu este suficientă, ci trebuie ca restrângerea operată să îndeplinească toate exigențele prevăzute de art.53 din Constituție, la care s-a făcut în continuare trimitere, concluzionându-se, pentru argumentele expuse, că sunt întrunite toate aceste condiții, reținându-se printre altele, că se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale, pornindu-se de la expunerea de motive la legea criticată.

Totodată, s-a conchis că o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice și că nu sunt încălcate nici prevederile art.1 alin.3 și 5 sau ale art.53 din Constituție.

Referitor la Legea nr.285/2010, se reține că prin decizia nr.1655/18.12.2010 Curtea Constituțională, în controlul de constituționalitate efectuat, nu a stabilit vreo abatere de la jurisprudența CEDO.

După cum s-a reținut mai sus, între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului există o diferență fundamentală, ce a fost arătată, astfel că instanța trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției și pentru aceleași considerente avute în vedere cu prilejul analizării Legii nr.118/2010, ce nu se impun a fi reluate, nu se poate reține, nici în cazul Legii nr.285/2010, că ar încălca disp.art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție.

De altfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. împotriva R.șiA. G. S.împotriva R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată, Curtea a reamintit că dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum și că nu este suficient ca un reclamant să invoce existența unei „contestații reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky contra Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).

S-a mai reținut că revine statului să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko contra Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005). Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă.

Or, s-a arătat că nu aceasta este situația din speță. În baza Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsesc și reclamanții. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente,s-a reținut că reclamanții ar putea argumenta cu dificultate existența unui “bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Chiar în ipoteza în care Curtea ar fi concluzionat că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că măsura în cauză a constituit o ingerință în exercitarea acestui drept, cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează:

Curtea a notat, în primul rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă “interesul public”. În mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. În consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de “interes public” este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea a statuat că trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele “interesului public” cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă .

Totodată, s-a reținut că în cele din urmă, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un “echilibru just’ între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, a recunoscut statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public respectă “echilibrul” între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, indicând cauzele anterioare în care s-a pronunțat pe aceste aspecte.

În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

Împrejurarea că decizia de inadmisibilitate în cauzele F. M. împotriva R. și A. G. S. împotriva R., a fost pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 6 decembrie 2011, ulterior introducerii acțiunii de față, nu poate conduce la concluzia că această decizie nu ar trebui avută în vedere la pronunțarea prezentei soluții, astfel cum pretinde, practic, recurenta.

Nu se justifică nici trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în sensul celor solicitate de recurentă, în vederea administrării probei cu expertiză contabilă, o atare probă nefiind concludentă, pentru considerentele mai sus arătate, în pricina de față.

Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței, prev.de art.304 pct.5,.304 pct.9 și art.304¹Cod pr.civilă invocate de recurentă în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. M. P., cu sediul în Ploiești, ., nr.56, ., împotriva sentinței civile nr. 4924 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul P., în contradictoriu cu intimații-pârâți G. R., cu sediul în București, ..1, sector 1, M. Sănătății, cu sediul în București, ., nr.1, sector 1, Direcția de S. Publică P., cu sediul în Ploiești, ..13, jud. P., S. Județean de Urgență Ploiești, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., S. M. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..59, jud. P., S. de B. Infecțioase, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., S. de Obstetrică și Ginecologie Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 116, jud. P., S. Orășenesc Vălenii de M., cu sediul în Vălenii de M., .. 10, jud. P., S. Orășenesc S., cu sediul în S., ., jud. P., S. Orășenesc Băicoi, cu sediul în Băicoi, ., jud. P., S. C.F. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., S. de P. Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 4-6, județul P., S. T. Drajna, cu sediul în com. Drajna, ., ., jud. P., S. O. și Traumatologie Azuga, cu sediul în Azuga, ., jud. P., S. M. Câmpina, cu sediul în Câmpina, ..117, jud. P., Ambulanța P., cu sediul în Ploiești, Șoseaua Vestului, nr.22, jud. P., C. de S. Băltești, cu sediul în . și C. de D. și Tratament Ploiești, cu sediul în Ploiești, ., nr. 56, jud. P..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 14 mai 2013.

Președinte Judecători

V.-A. P. E.-S. L. V.-I. S.

Grefier

G. C.

Red.VAP

Tehnored.GC

2 ex./12.06.2013

d.f.Tribunal P. nr._

j.f. A. M. L.

operator de date cu caracter personal

nr. notificare 3120

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 4093/2013. Curtea de Apel...		Acţiune în constatare. Decizia nr. 3736/2013. Curtea de Apel... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 14-05-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 14-05-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI